Am citit însă şi comentarii “estetizante” care dojenesc protestatarii în privinţa calităţii vestimentaţiei şi a sloganurilor lipsite de concreţe şi de stil: şepcuţele sunt oribile, sacii aceia trântiţi peste jachete dau un contrast supărător, bombeul nelustruit e o ruşine, scandările sunt prost dirijate şi sună dodecafonic, fluierele sunt mai puţin expresive decât claxoanele (taximetriştii da, ăia fac atmosferă când se supără!).

Între ţintele favorite ale estetizanţilor, profesorii şi medicii: se cuvine oare ca oamenii cu şcoală să se amestece cu pensionarii (care-i trag cu foamea şi medicamentele) şi cu bebeluşii iraţionali şi căcăcioşi? Se invocă lipsa de demnitate a acestora – încă un argument formidabil în favoarea unei reforme radicale în învăţământ, care să înlăture dăscălimea proletarizată, cu purtări reprobabile şi vestimentaţie alandala spre a face loc profesorului de tip nou, manierat şi apatic.

Dar ceea ce îi întărâtă rău de tot pe estetizanţi e apucătura asta – ancestrală, ciobănească – a fluieratului. Profesorii fluieră, huiduie, chiuie, hăulesc, huhură (Oltenia şi Banat), hurezează (Transilvania), uiesc de mama focului în ograda bocului.

Să ne înţelegem – o parte dintre estetizanţi sunt ei înşişi profesori, dar dintr-o altă specie: aceea care iubeşte (toţi) copiii şi îi slujeşte cu abnegaţie, neuitând să ţârâie în direct pe la talk-showuri pentru a predica devotamentul sacrificial şi apostolic.

În sfârşit, se trece la recomandări: protestul trebuie să se facă în scris, cu caligrafie barocă, eventual în limbajul morse. Pancartele să cuprindă hexametri (şase picioare dactilice sau spondaice – dacă sunt adevăraţi profesionişti), exclus proză satirică (e totuşi proză, ce naiba!), rime complexe şi subtexte grele. În loc de fluiere ar putea pocni din pixuri dar numai după citirea atentă a partiturii.  În loc să ţopăie în ploaie mai bine ar chema un regizor de soi – exclus Wong Kar Wai, minim Cristi Puiu, maxim Sergiu Nicolaescu, care să aranjeze ca lumea figuranţii, în poziţii de luptă, cu regizorul în frunte, călare pe un cal alb. În sfârşit gulerele de la cămaşă: călcate şi apretate. Hai că se poate!

Cum discursul domniei sale întruneşte mai toate caracteristicile limbajului poetic – expresivitate, ambiguitate, sugestie – rămâne să anexăm lista completă şi descrierea (în proză), de la camuflaj la piele, a câtorva suspecţi: pensionar plus şepcuţă, veteran de război, tijă metalică femurală, grupa sanguină troţkistă; june profesor de sport, debutant, 6 milioane, fost arbitru la alegerile locale, breloc cu Iliescu atârnat de fluier(ul piciorului); pensionară proteză aurită, evazionistă (citeşte Borges, coase goblen – la negru, evident), tatuaj cu Victor Ponta citind Scânteia Tineretului şi fumând BT (fesă dreapta), poster Adrian Năstase întipărit în suflet, pe vecie; bebeluş recalcitrant, posesor carnet de partid, biberon model Mircea Geoană (distribuie salivă demonstranţilor).

Totuşi, am avut senzaţia stranie că domnul Sever Voinescu este el însuşi camuflajul perfect (crenguţe, aşchii, frunze) al altcuiva. Neavând la dispoziţie instrumente performante, n-am pătruns cu privirea dincolo de costumul impecabil croit – desigur blindat. Îndemnăm populaţia la calm ecuatorial şi protestatarii la vigilenţă. Mare atenţie şi pe forumuri: circulă nick-name-uri neaoşe care împrăştie manifeste şi linkuri spre adrese (ne?)angajate politic.

Îmi amintesc cum a crescut – în primăvara lui ’90-  în faţa containerului de gunoi din spatele blocului, o interesantă construcţie alcătuită din aparate de radio “Doina” şi televizoare “Diamant” pe care oamenii le duceau în cărucioare de fier trântindu-le fără regrete unele peste altele – gunoaiele deveniseră şi ele multicolore şi mai puţin vâscoase. La magazin se găseau televizoare noi aşezate frumos pe rafturi, tot unele peste altele, pe care vânzătorul le deschidea triumfător de la distanţă, ţinând într-o mână un obiect dreptunghiular pe care îl îndrepta fix spre tine, apăsând cu sete pe un fel de trăgaci rotund şi roşu – te mirai că n-ai murit şi cum naiba s-a deschis televizorul din spatele tău?

În scurtă vreme s-a ajuns la “Minţiţi poporul cu televizorul!” şi la “nu-ţi lăsa copilul educat de televizor!”, apoi la “nu-mi răspunzi la SMS” şi la supremaţia Goagăl asupra tablei pe care se opintesc elevii de serviciu – încă- să o şteargă. Rampele de gunoi se tot înalţă şi ele, în ciuda campaniilor pentru reciclarea “deşeurilor electronice”.

Paradoxul e că românii au rămas mari consumatori de produse media – nu mai vorbim de gadgeturile aferente – fără să îşi asume dependenţa; ba dimpotrivă, toată lumea se plânge, la bere, că “nu se mai citeşte…”, că ăla micu’ stă toată ziua la calculator şi mitraliază ruşi în loc să citească fraţii Grimm, că la televizor n-ai la ce să te uiţi şi tot  aşa.

Când vine vorba despre şcoală – şi vine destul de des în ultima vreme – românii au certitudini de nezdruncinat : în primul rând că nu se mai face (cum se făcea odată – chiar şi pe vremea comunismului…). Apoi, răsucind indignarea cu 180 de grade, se deplânge inadecvarea şcolii la realitatea cea vie şi luminoasă, la nevoile spălătoriei auto sau ale pizzeriei de peste drum. La fel de inadecvată ca o mamaie îndesată în corset la un silent disco party. Dar când vine vorba despre mass media ne răzgândim, trecem la nuanţe : reperele şcolii sunt atemporale, valoroase şi imemoriale, ce să caute dom’le Esca în manuale, lângă Mihai Viteazul, ce să caute Stan şi Bran lângă Toma Alimoş ? Media e non-valoare, pierdere de vreme ; în varianta radicală, media manipulează etc.

Binomul şcoală-media pare imposibil de digerat în societatea românească: pasiunile sunt prea mari atunci când se discută, simbolurile sunt prea multe şi trebuie apărate cu străşnicie, anatemele sunt irevocabile şi desigur reciproce. Pe scurt : media e rea, şcoala are în sfârşit un duşman îndărătnic şi prosper împotriva căruia a cam obosit să tot lupte.

La mijloc, elevul. Acasă delirează pe MTV, îşi dispută popoare robotizate pe Cartoon Network, râde şi se strâmbă cu Hannah Montana, stă pe mess o gagică dintr-a şasea şi în acelaşi timp cu colegii de clasă – cărora le împărtăşeşte cât de proastă e aia că pune botul la nişte vrăjeeeli… (Lol J !) –  adoarme pe HBO. La şcoală cască exact la faza în care Toma Alimoş îşi adună maţele la loc în burtă şi continuă urmărirea în versuri fff scurte după nu ştiu ce boier. Două lumi interesante în felul lor, în orice caz foarte diferite, uneori chiar opuse.

Cred însă că această ruptură între bruiajul media şi laboratorul de chimie, de exemplu, poate fi rezolvată de şcoală, înainte să aşteptăm soluţii miraculoase de la media, reproşându-i mereu dezinteresul cinic pentru educaţie şi alimentând poncife de genul « media face bani, şcoala îi cheltuie ».

Şcoala poate pregăti consumatori responsabili şi inteligenţi de media (de ce nu şi creatori ?); la fel cum se mizează (şi nu-i un lucru rău) pe abilităţi de comunicare sau pe competenţele digitale (nefericit nume găsit realfabetizării), competenţele media ar ajuta elevul să discearnă şi să aleagă din mulţimea de informaţii care i se varsă nediferenţiat în minte în momentul în care accesează Google-ul şi pe care le printează fără să le citească (alcătuind astfel un frumos portofoliu de referate pentru şcoală).

La fel cum predicăm virtuţile tomatelor de grădină şi ale prazului organic, ar trebui să ne ocupe în egală măsură consumul de media al copiilor şi adolescenţilor; cu mai puţine emoţii şi cu mai multă indulgenţă şi inteligenţă. Îi învăţăm (sau doar ne amăgim ?) cum să citească o carte, cum să studieze o partitură, cum să privească un tablou – lucruri esenţiale altminteri – dar uităm că puştiul dintr-a şasea sau adolescentul petrece mai mult timp la televizor şi la calculator decât la filarmonica din oraş sau la anticariat. Că o reclamă poate fi un scurt-metraj de artă, că ştirile meteo sunt mult mai mult (sau mai puţin) decât atât, că Tom şi Jerry e o fabulă foarte deşteaptă şi oricum la fel de faină ca « Boul şi Viţelul ». În sfârşit, că blogul e jurnalul scos de sub pernă iar blogoreea e o boală.

Cred că se poate discuta cu folos despre Columbia Broadcasting System şi panica pe care a stârnit-o în 1938, transmiţând adaptarea “Războiului lumilor” (H.G. Wells), despre transmisiunea aselenizării, despre telejurnalul din anii ’80 şi despre prima revoluţie transmisă în direct; toate astea fără a încărca programa de istorie, dar şi fără regretul că în tot timpul acesta elevul ar fi putut să citească Dante şi să rezolve integrale.

N-am să plusez teoretic despre beneficiile educaţiei media, oricât m-ar tenta fandoseala unor referinţe mai acătării. Notez doar o întâmplare lămuritoare în privinţa lipsei acestei discipline din curriculum. Am solicitat unor elevi de liceu să întocmească o bibliografie minimală în legătură cu nu mai ştiu ce subiect (vreun curent literar), utilizând exclusiv internetul. Rezultatul a fost un ghiveci în care cea mai de soi referinţă era wikipedia. Restul erau linkuri spre…bloguri, celebrele site-uri cu referate, case de discuri (!), reviste on-line cu subiecte frivole (apărea cuvântul cheie, deci era ok…). Când le-am reproşat lipsa de atenţie mi-au răspuns că nu despre atenţie era vorba, ci despre faptul “că nu i-a învăţat nimeni”.

De altfel sesizarea distincţiei între faptă şi opinie (sau între jurnalul de ştiri şi reality-show) reprezintă o dificultate  nu numai pentru copii ci şi pentru o bună parte dintre adulţi.

Avem nevoie de educaţie media în şcoli sau insistăm îndărătnici exclusiv pe ecuaţii şi exerciţii de identificare a eului liric în poezia sămănătoristă?

Există norii geografilor, aşezaţi perfect în denumirile lor latineşti şi în ecuaţia previzibilă, ştiinţifică a lumii acesteia: cirrocumulus, cirrus, cirrostratus, pe urmă altocumulus. Cu cât se apropie mai mult de pământ, norii îşi amestecă invariabilele atribute ştiinţifice cu schimbătorul destin al oamenilor: iată, norii joşi se numesc cumulus humilis, cumulus mediocris!

Norii poeţilor nu sunt rodul unei cercetări riguroase, cu capul lăsat pe spate şi cu gura căscată din pricina uimirii sau, dimpotrivă, a spondilozei. E plină literatura lumii de nori, alcătuiţi din sunete şi litere înlănţuite diferit într-o mulţime de limbi. Cei mai antipatici poartă povara precipitaţiilor sau servesc drept material didactic pentru diverse lamentaţii pe teme înalte, filosofice şi încâlcite (“Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”…!). Oricum, a scrie despre nori nu e o treabă deloc uşoară. Aşa crede Stephane Audeguy: “Nimic pe lume nu e mai fascinant decât norii, poate doar oceanul; dar aici e primejdia. Căci, de asemenea, nimic nu e mai zadarnic, mai inşelator, mai stupefiant ca aceasta materie mereu schimbătoare, mereu înnoită şi pe care atât de uşor te poţi istovi voind s-o descrii, s-o înţelegi, s-o domini”

Vechi şi respectate emanaţii ale înţelepciunii populare au văzut în nori o posibilă formă de inadecvare la realitate, în sensul practic: căci “a umbla cu capul în nori” pare mai degrabă o vină, rareori un elogiu.

Pentru zugravi şi iconari, norii sunt un soi de fotolii comode, pentru şezutul îngerilor, sfinţilor, tolăniţi la taifas cu însuşi Dumnezeu. În fine, în epoca noastră digitală, în care nu prea ai motive să te uiţi în sus ca să vezi ceva interesant, există oameni atât de pasionaţi de nori încât au pus bazele unui fanclub: www.cloudappreciationsociety.org

Ca orice societate care se respectă, au redactat şi un manifest, un soi de mică Biblie, cu profesiuni de credinţă şi repere morale stricte: “WE BELIEVE that clouds are unjustly maligned and that life would be immeasurably poorer without them”.

În aşteptarea trâmbelor de cenuşă islandeză, vă propun nişte nori celebri şi personalizaţi:

1. John Constable, Seascape Study with Rain Cloud

2. Van Gogh,

3. R. Magritte, After the water, the clouds

“… Cu unu anu înainte de ce s-au rădicat Hmil, hatmanul căzăcescu, asupra leşilor, aproape de secere, eram pre atuncea la şcoală la Baru, în Podoliia, pre cale fiindu de la sat spre oraş. Numai ce vădzum despre amizădzi unu nour cum să rădică deoparte de ceriu un nour sau o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până ne-am timpinat cu nourul cel de lăcuste, cum vine o oaste la sol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de trei patru suliţe mai sus, iară carile era mai gios de un stat de om şi mai gios zbura de la pământ. Urlet, întunecare, asupra omului sosindu, să rădica oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără sfială de suflet, de ceva. Se rădica în sus de la om bucată mare de ceia poiadă şi aşea mergea pe deasupra pământului, ca de doi coţi, până în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun, şi dacă trecea acela stol, la un ceas şi giumătate sosiia altu şi aşea, stol după stol, cât ţinea de la aprândzu până îndesară şi pănă la căderea de mas. Cădea şi la popasuri, însă unde mânea, rămânea pământul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură nu rămânea. Şi să cunoaşte şi unde poposiia, că era locul nu aşea negru la popas, ca la masul aceii mâniei lui Dumnedzău… “ (Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei)

Addenda

Reportajul, ca de altfel şi norul înaripat, sunt vechi de vreo trei secole. Norul cel nou, neînsufleţit de data asta, pare mai blând, căci nu distruge recoltele şi nu lasă popoarele înfometate, în schimb ţine avioanele la sol. Aşadar un nor care dezbină şi izolează abia unificata Europă, dar de care ne putem apăra cu o banală umbrelă.

Acum 24 ani, tot în luna aprilie, un alt nor, cu mult mai perfid, pleca de la Cernobîl şi străbătea Europa de la un capăt la celălalt. Un nor invizibil, împotriva căruia nu te puteai apăra închizându-te în casă şi nici purtând lentile de contact. Simpla rememorare a acelui eveniment nu constituie un vaccin menit să ne imunizeze în faţa recentei erupţii vulcanice, care ar deveni, prin constrast, un mizilic geologic. E doar efectul straniu al felului în care evenimentele prezentului tulbură straturile adânci ale memoriei colective.

10.30 Bulevardul Eroilor, staţia de autobuz (vis-à-vis de Teatrul Dramatic). O mamaie îşi adună toate forţele ca să tragă cu vârful bastonului o monedă de 50 de bani care sclipea verde-coclit între roţile autobuzului. Toţi oamenii din staţie – vreo 15-20 – se uitau în cu totul altă direcţie şi undeva pe sus. Să nu fie martori. În cazul în care –  Doamne fereşte! – imprudenta bunicuţă…Pasagerii autobuzului se buluceau şi ei să iasă, aşa că nici ei nu ar fi vrut să fie martori. Eu însumi trăgeam cu coada ochiului drept la vârful bastonului, forţându-l pe stângul până la limita strabismului să urmărească o vrăbiuţă care ducea în cioc un pai. Nici eu nu am vrut să fiu martor cu totul, ci numai monocular. Or, un singur ochi se poate înşela, mărturia acestuia nu e întru totul credibilă. Ştie el ceva, dar nu suficient de mult şi de bine încât să fie martor şi să semneze declaraţii la poliţie. Nimeni nu vrea să-şi complice viaţa.

10.55 Iar n-am avut bani potriviţi să cumpăr ziarul. Aşa că am primit a 203-a pastilă de Orbit, pe care am mestecat-o două minute şi pe care am înghiţit-o din neatenţie. De mâine nu îmi voi mai cumpăra ziarul. Am citit în ziar, la rubrica de sănătate, că guma de mestecat e foarte nesănătoasă.

11.00 Braşovul a fost luminat de o rază de soare, preţ de 7 secunde. Fenomenul nu a putut fi observat decât pe bulevardul Iuliu Maniu. Braşovenii speră că astfel de evenimente se vor repeta cu o frecvenţă mai mare în lunile următoare. Prognosticul specialiştilor este rezervat.

14.04 Se pare că există un aspirator de graffiti-uri. Funcţionează cu aburi şi funcţionează perfect. Consiliului General al Municipiului Bucureşti deţine un astfel de aparat. Se vor face presiuni şi asupra autorităţilor braşovene. Ne trebuie un astfel de aparat ! Citeşte ştirea completă

14.10 În Livada Poştei (locul de unde turişti motorizaţi îşi încep ascensiunea spre Poiana Braşov) a apărut un automat galben de unde împătimiţii transportului în comun îşi pot procura bilete, fără să fie certaţi, fără să-şi vâre mâna prin semicercul tăiat în sticlă de la chioşcurile de bilete înzestrate cu fiinţe umane iraţionale şi irascibile. Astfel de aparate – indicii ale progresului şi modernizării în urbea noastră – sunt o lovitură şi pentru controlorii RAT. Conferinţele lor pe teme de etică şi onestitate cetăţenească se vor rări considerabil. Citeşte  ştirea completă, cu declaraţii ale celor implicaţi. Totuşi, aceste aparate asemănătoare cu bancomatele pot deveni tentante pentru infractori, îndeosebi pentru studenţii blatişti incomplet convertiţi la bun-simţ şi civilizaţie. De aceea ar trebui păzite cu străşnicie de echipajele de jandarmi distribuite în zonele sensibile ale oraşului.

15.40 La « Casa Mureşenilor » se vernisează – chiar la această oră – o expoziţie de aparate electrice lo-fi, de pe la începutul secolului (trecut). Organeta « Phoenix », cu disc vertical şi patefoanele « Odeon » i-au dezamăgit pe elevii unui gimnaziu braşovean, mai ales din pricina  portabilităţii reduse a aparatelor. Patefonul este out of fashion iar pâlnia nu poate fi înlocuită cu o pereche de headphones de calitate medie. De asemenea, formatul pieselor muzicale nu permite descărcarea acestora într-un Ipod decent. Citeşte şi, dacă eşti prin zonă, du-te singur să vezi…

16.06 Ziua e pe sfârşite. La 20.15 Fc Braşov joacă în cea de-a doua semi-finală a Cupei României. Punem berea la rece!

Pe de altă parte, am totuşi o certitudine pe care sper să o primiţi zâmbitori. Se pare că Voxpublica, o dihanie digitală cu membre şi organe cam împrăştiate (cuprinzând oameni cu interese -!?- pasiuni şi ţicneli variate) a ajuns la maturitatea şi spleenul auto-analizei. Când pierde contactul cu referentul – n-are ştiri, se plictiseşte, toarce leneş două-trei idei – se ocupă de igiena proprie, căci, nu-i aşa, ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă (citat aproximativ). O fi bine !? O fi rău!?

Prin urmare simpla calitate de părinte devine suficientă în participarea la organizarea de la A la Z a vieţii şcolare. Am totuşi câteva nelămuriri. Treimea de profesori din CA este aleasă de consiliul profesoral. Treimea de consilieri locali este aleasă, evident, de Consiliul Local. Dar cine şi pe baza căror criterii va selecta părinţii din CA – nu ni se spune. Îmi permit aici o mică digresiune: suntem plătitori de facturi dar nu ne-a invitat nimeni în consiliile de administrație ale regiilor de stat, la fel cum la restaurant nu cred că trebuie să dau năvală în bucătărie și să explic bucătarului ce să pună și ce să nu pună în ciorbă. În sistemul medical drepturile pacienților/beneficiari ai actului medical nu implică bietul bolnav în echipa de medici care îl operează pe vecinul de pat. Iată de ce nu mi se pare normal ca părinții să aprobe rezultatele evaluărilor mele profesionale, pentru simplul fapt că nu au competența necesară. Imaginaţi-vă o şcoală de la ţară, în care – şi aici nu vreau să supăr pe nimeni – oamenii sunt culeşi de la prăşit ca să participe la consiliul de administraţie.

În plus, o chestiune de aritmetică. Citiți cu atenție:

“ art. 82 (3) Marimea Consiliului de Administratie variaza între 7–15 membri, în functie de marimea unitatii de învatamânt si se întâlneste lunar sau ori de câte ori este nevoie, la solicitarea directorului, a presedintelui consiliului de administratie sau a doua treimi dintre membri. Metodologia-cadru de organizare si functionare a consiliului de administratie este stabilita prin ordin de ministru”

Prin urmare şapte este numărul minim. Împărţiţi cifra la 3. Cum vine asta: 2,33 profesori, 2,33 părinţi, 2,33 consilieri locali?

Ceea ce găsesc strident şi reprobabil la declaraţia ministrului este siguranţa cu care ascunde astfel de adevăruri în clişee, mai ales că nu-i stă în fire apelul la astfel de neaoşisme ieftine.  Ca şi cum adevărul nu poate suporta haina eufemismelor sau, măcar, a unor minime precauţii stilistice. Ca şi cum nu poţi să-i spui adevărul omului decât verde în faţă, de la obraz la obraz, pe şleau, pe bune. Altfel nu e adevăr, e minciună prin omisiune. E bine să nu îşi facă nimeni iluzii cu privire la nimic. Un pumn în meclă, o vorbă crudă trântită în timpan, o înjurătură zdravănă e singura cale prin care (!?)“ai pus cu botul pe labe” obraznicia şi minciuna. Pe scurt, domnul ministru le-a (ne-a) tras-o. Poporul a priceput despre ce e vorba, nu mai e nimic de adăugat.

În fine, o parte dintre profesori s-au cam necăjit, alţii au râs domol – în fond, nu e prima şi nici ultima dată când au fost plezniţi cu băţul în podul palmei, taman când se întindeau hulpavi spre laptele şi cornul şcolarilor.

Dar ceea ce m-a convins să scriu rânduleţele de mai sus nu a fost expresia cu pricina, ci reacţia ulterioară. Cred (sper) că orice om cu reflexe normale şi cu temeinice virtuţi morale s-ar fi prezentat frumos a doua zi şi şi-ar fi cerut scuze anorexicilor cu pricina. Simplu. Dar lucrurile simple sunt mai greu de prizat în complicata noastră patrie. Prin urmare s-a trecut la ripostă: ni s-a spus să cercetăm contextul. Ca şi cum orice vorbă necugetată capătă, în context, strălucire lirică. În cazul nostru însă contextul a produs, printr-o succesiune de algoritmi complicaţi, o expresie nedreaptă şi jignitoare (aşa că mai bine nu luăm la bani mărunţi şi contextul, s-ar putea să aibă şi el o parte din vină J) A debita trăznăi în astfel de împrejurări delicate nu înseamnă să fii un tip raţional şi echilibrat, cum îndeobşte lasă impresia domnul ministru. Îmi rămâne speranţa că astfel de judecăţi gingaşe vor fi păstrate numai pentru flecăreala din pauza publicitară. Aşa mi-ar plăcea.

Aşadar politica e “a voastră”, învăţământul e “al nostru”. Politica e (şi aşa a fost privită dintotdeauna) un domeniu maculat iar politicienii o sectă despotică de privilegiaţi al căror interes nu e orientat de valori înalte ci de mărunte şi meschine calcule personale. Trambulina clişeelor a săltat politicianul direct în tavanul cu candelabre scumpe şi cu aer călduţ, despărţindu-l de popor, de patrie, de naţiunea în numele căreia jefuieşte contribuabilul şi împachetează în bune intenţii carenţe morale şi intelectuale insurmontabile ş.a.m.d

Astfel de opinii vehemente – pe deplin justificate, nu zic nu! – au darul de a contamina toate derivatele posibile ale substantivului politică. Ca atare, asocierea lui cu domeniul învăţământului are, de cele mai multe ori, toate atributele  conflictului: politica este vremelnică, minoră, mundană, în timp ce învăţământul este atemporal şi supra-ideologic. Aşadar un mariaj nepotrivit între o bestie malignă şi o duduie imaculată.

Prin urmare, politizarea învăţământului constituie – există un larg consens popular în privinţa aceasta – un viol la integritatea acestui bun naţional, pentru că ascunde un mod de a răsplăti o clientelă politică şi de a controla neliniştile din sistem etc. Pe scurt, politizarea este un fenomen aprioric rău indiferent ce atribut îi lipim; de altfel, în condiţiile date ar fi cam greu să susţii contrariul.

Avem aşadar politizare în învăţământ. Cu toate acestea, şi aici vreau să atrag atenţia, nu avem politică, în sensul larg, generos filosofic, de proiect, de construcţie intelectuală menită să descrie liniile generale ale oricărei reforme. Este greu să eliminăm, dacă nu chiar imposibil, interferenţa dintre ideologii şi scheletul dur al învăţământului.

Accesul tuturor păturilor sociale la educaţie, distribuţia echitabilă a resurselor, căutarea formulelor prin care să se realizeze idealul educaţiei permanente este nu numai o chestiune de ordin tehnic, de laborator ştiinţific, ci şi una care atinge viziuni şi sensibilităţi ideologice. Reversul enumeraţiei de mai sus atinge, la rândul ei, aceeaşi sferă: un învăţământ restrictiv, meritocratic, o piaţă liberă a ofertei educaţionale pare şi ea o operă mai degrabă idelogică, în care decizia politică este implicată în egală măsură.

Ne înşelăm, cred, atunci când înţelegem reforma învăţământului doar ca o sumă de reglementări menite să ordoneze mişcarea celor mai mici rotiţe ale sistemului. Un astfel de exces ar putea fi asemănat cu o maşinărie mătăhăloasă şi diformă, în care fiecare piuliţă este frumos lustruită şi bine aşezată la locul ei, dar cu toate acestea dihania nu se mişcă din loc: inventatorul trăznit  a uitat să deseneze pe hârtie produsul final, şi nici măcar nu şi-a imaginat ce înfăţişare va avea maşinăria lui, necum dacă va merge ori va sta… Trebuie să acordăm mare atenţie lucrurilor mici, punctuale, detaliilor, adică lucrurilor care au lipsit până acum. Însă ne ferim prea mult – teamă justificată de jumătatea de secol comunist – de liniile generale, de răspunsurile la întrebările simple, fundamentale ale învăţământului românesc (ce fel de societate suntem? Ce fel de societate visăm să fim? Ce fel de om, de cetăţean vrem să constrim?).

Înainte de a cere politicienilor consens şi inteligenţă în realizarea acestui proiect uriaş, ar trebui să cerem politicii, de la stânga la dreapta, desenul acestui sistem, portretul închipuit al cetăţeanului pe care vrem să-l construim.

După acest preambul muzical, fapte şi cifre: peste 70 de procente din personalul didactic răspândit pe micul nostru continent infatuat sunt reprezentate de femei. Femei cu mai mult sau mai puţin tact şi pregătire pedagogică, cu mai mult sau mai puţin “har” şi “inspiraţie”, pe care Oscarul Youtube le răsplăteşte cu premii dintre cele mai alese: cărţi în cap, pumni trecuţi razant pe lângă catalog, şuturi, invective susurate la adăpostul colegului corpolent şi vesel din banca întâi, promisiuni de răzbunare, hlizeli oligofrene, dezbateri de mare audienţă, refrene culese din folcor sau texte mobilizatoare cu dăscăliţe sămănătoriste şi elevi pioşi.

 La mulţi ani doamnelor şi domnişoarelor profesoare de pretutindeni! Pentru detalii şi rockăreală, musai clic pe avatarii blue kids

P.S Vă rog, fără Pink Floyd, Nirvana şi alţi militanţi zgomotoşi anti-establishment

Această galerie interminabilă şi multicoloră de slujitori ai comerţului şi serviciilor s-a prefăcut, cu trecerea timpului, într-o castă pe a cărei emblemă nobiliară se încrucişează tirbuşonul cu furculiţa, pe fondul cadrilat al unei feţe de masă. Duşmanul ei de moarte, cu care se încrucişează la intervale istorice regulate (cam o dată la două zile – ceva mai rar în extra-sezon) este Reclamangiul. Nemulţumitul, Cusurgiul, Ursuzul. Clientul necioplit solicită condică de reclamaţii pentru orice cusur, chipurile teribil: un fragment semicircular de unghie pictată cu pătrăţele, o farfurie care prezintă, în relief, o emblemă stranie alcătuită din muştar solidificat (pentru asta chiar trebuie să cerem expertiză cu carbon 14!?), o listă de preţuri valabilă cu un deceniu în urmă (dacă produsul e acelaşi, care-i problema !?) pe care scrie cu creion chimic (şi fără diacritice!!!) „tuica, fasole cu carnati, cartofi prajiti, peste afumat sau gratar garnitura la alegere”, lipsa unei linguri cu care ai hali supa fara sa atragi atentia, faţa de masă autocolantă (se lipeşte de mână şi te imobilizează câteva ceasuri acolo). Păi pentru atâta lucru dumneata soliciţi blestematul acela de caiet legat cu sfoară de creionaşul neascuţit de atâta vreme? Grafomanule! Canalie!

Cam aşa arată istoria. O categorie socială consistentă, ruinată de nerecunoştinţa acelora pe care, în vremuri tulburi, i-a ocrotit, le-a procurat măsline sau banane verzi pe sub mână, periclitându-şi serviciul. Oameni care cu credinţă şi cu discreţie şi-au apărat, cu pixul şi cu tirbuşonul, demnitatea şi portbagajul. Vechiul regim s-a sprijinit pe acurateţea auzului lor, iar noul regim le refuză, în continuare, premiul Nobel pentru dragoste de meserie.

Vreau totuşi să vă povestesc câte ceva, încercând să mă aşez la rândul meu, de partea cealaltă a tejghelei, la chiuveta unde se spală paharele golite în ritm susţinut de echipa locală de rugby şi de puştimea epuizată după somnul profund pe care l-au tras la şcoală, proptiţi în manuale…

O bună parte dintre cărătorii de halbe, mici, scobitori, farfurii cu ciorbă şi note de plată sunt minori. Liceeni care vor să-şi facă bani de buzunar pentru vacanţă. Studenţi ai căror părinţi nu le pot asigura uniforma Mercedes&Motorola, ultimul model. Se întâmplă uneori să găseşti (eu am găsit) câte o tânără profesoară debutantă debarasând mesele de la fast-food pentru a-şi putea plăti chiria la garsonieră. Desigur, vă veţi repezi, munca e obositoare pentru puturoşi şi pentru complexaţi. Foarte bine, să ştie şi profesorii ăştia – pe care-i târăşte sindicatul în stradă, le vâră fluiere în gură şi pretenţii absurde în cap – că patru ore de dat din gură şi de mâzgâleli în catalog nu se cheamă muncă. Nu vreau să contrazic pe nimeni. Dar priviţi cu atenţie următorul scurt-metraj: juna dăscăliţă, deprinsă acum cu munca de jos şi căpătând o măiestrie nemaiîntâlnită în manevrarea tăvilor, are de onorat o comandă substanţială de cartofi prăjiţi, copănele, sucuri, plăcinte cu vişine, hamburgeri, precum şi alte produse supra-taxate astăzi. Le înhaţă pe toate, se îndreaptă veselă spre masa cu pricina. La masă, aliniaţi frumos pe toate laturile patrulaterului, doi dintre elevii ei precum şi părinţii acestora. A tras aer în piept, şi-a compus o mină surâzătoare, relaxată, în fond ce mare lucru. În mintea ei sprintenă situaţia a căpătat într-o fracţiune de secună consistenţa pufoasă a plăcintelor pe care le purta pe tavă. A ajuns la masa cu pricina, împrăştiind rapid porţiile. Părinţii au mormăit ceva, copiii au început să râdă într-un fel anume pe care mignona dăscăliţă n-a mai vrut să mi-l povestească. Nici eu nu am mai insistat. Printr-o situaţie asemănătoare am trecut şi eu, pe când eram profesor la un liceul respectabil dintr-un oraş satelit al Braşovului. Era ziua unui coleg inteligent şi trist, absolvent de limbi clasice – fapt pe care-l mărturisea neutru – aterizasem într-o cârciumioară oarecare, ornată frumos, ca un tort, cu fel de fel de flori şi baloane din plastic. Am consultat meniul, eu în partea de jos (eram profesor debutant), el un pic mai sus, doar era ziua lui. Una dintre elevele noatre, deghizată în chelneriţă cu şorţ portocaliu şi dotată cu carneţel, aştepta deja, lângă masă, comanda. Ei bine şi ce? se practică şi „în afară”, fiecare dintre noi ştie cazuri din astea. Cu sau fără patroni care te pişcă de fund şi îţi fac avansuri. Nu vă mai povestesc urmarea.

Şansa ca situaţiile de mai sus să fie adevărate variază de la unu la 100 000 într-un oraş mare, sau de la 1 la 100 într-unul mai mic. E o situaţie ca oricare alta, nici mai veselă nici mai tristă. Prin urmare, ne putem vedea  fiecare de treburile noastre. Recunosc, textul pe care tocmai l-aţi citit e uşor patetic şi destul de rău scris. Iar acum căutaţi micul enunţ bolduit în care cititorul este avertizat că textul este o ficţiune. Ei bine, puteţi să-l adăugaţi dumneavoastră.

Oferta educaţională a filierei teoretice (vorbim despre învăţământul liceal) privilegiază profilul real (mate-fizică, mate-info, ştiinţele naturii), în detrimentul celui umanist. Acest dezechilibru (explicabil prin ecuaţia simplă a cererii şi a ofertei) a condus la situaţii inacceptabile: cunosc licee în care elevii cu mediile cele mai mari la admitere erau distribuiţi în clasele de mate-fizică în timp ce la clasele cu profil umanist (filologie sau istorie-ştiinţe sociale) intrau elevii mediile cele mai mici. (Există, fireşte, şi excepţii notabile – licee sau colegii renumite, “cu tradiţie” în studiile umaniste în care – paradoxal – situaţia este inversă; dar ele sunt prea puţine raportate la puzderia de elevi care aspiră la profilul real)

Această formulă de admitere  a produs discrepanţe enorme între clase, în privinţa calităţii elevilor şi a actului educaţional şi, mai mult, s-a consolidat prejudecata conform căreia “realiştii” sunt deştepţi, “umaniştii” sunt cam prostuţi şi tocilari. Pur şi simplu clasele de real s-au transformat într-un soi de elită a şcolii, privită cu dispreţ şi resentiment de “umanişti”, resemnaţi cu statutul lor de codaşi. Desigur că absolvenţii de gimnaziu (împreună cu părinţii sau tutorele) sunt liberi să completeze cum vor fişa cu opţiunile de admitere. Din păcate, aceste opţiuni nu reflectă întotdeauna înclinaţiile şi abilităţile elevilor: aceştia vor prefera un profil nepotrivit cu  preferinţele lor doar pentru că acesta este mai bine perceput în cultura şcolară şi în societate.

În felul acesta, găsim elevi dotaţi pentru studii umaniste mai degrabă în clasele de matematică-fizică  (în care nu se simt deloc confortabil), care te privesc cu uimire şi spun (oricât de şocant ar părea pentru oricine): “la uman nu se face carte şi intră toţi proştii” (sic!). Aşadar: la profilul real trebuie să fii deştept, să ai o minte limpede şi organizată, în timp ce la uman ar fi de preferat să ai doar memorie (atât de dispreţuită mai nou şi care merită o discuţie separată), inteligenţa nefiind o virtute agreată în aceste domenii…

Un astfel de management şcolar prelungeşte şi amplifică (în loc să submineze) poncife şi stereotipuri adânc înfipte în imaginarul social şi în cultura şcolară, pentru care cele două direcţii complementare ale cunoaşterii sunt în continuare percepute ierarhic. Mai mult, în ochii elevilor şi ai părinţilor, profilul real are o relevanţă economică mai mare decât studiile umaniste. “Ce să faci cu filologia sau cu istoria? Dar cu filosofia?” – sunt întrebările retorice cele mai frecvente. În schimb a devenit evident că informatica şi matematica te propulsează fără dubii într-o altă zonă, cu lipici mai mult la piaţa de muncă.

Cheia acestei probleme este de găsit în istoria traumatizantă a ultimelor două secole. Disciplinele umaniste au fost sluţite, ideologizate, iar valorile lor negociate şi tranzacţionate de fiecare regim politic, spre folosul propriu. Amintiţi-vă cât de târziu au apărut pe piaţa educaţiei manualele alternative şi ce dezbateri aprinse au stârnit îndeosebi manualele de istorie, limba română, filosofie, psihologie, tocmai pentru că miza acestora în consolidarea valorilor democratice este uriaşă.

La fel s-a întâmplat şi cu ştiinţa, pusă în slujba unui aparat uriaş de propagandă a fericirii obligatorii, numai că aceasta se poate scutura mai uşor de balastul ideologic, fără dureri semnificative. Dar  la ce folosesc studiile excepţionale ale filosofilor, istoricilor, sociologilor, epistemologilor, analizele şi soluţiile lor, dacă acestea nu se reflectă într-un sistem de educaţie publică echilibrat şi coerent?

Vorbim din ce în ce mai mult în termeni superlativi despre scriitori de vocaţie, despre istorici de vocaţie, despre matematicieni de vocaţie. Or, termenul “vocaţie” se referă, în sistemul public de educaţie, exclusiv la profilul artistic (muzică, artă plastică, artă teatrală, coregrafie etc.), sportiv, teologic. Ca şi cum arta ţine de vocaţie, istoria şi filosofia nu…

O a doua problemă, la fel de importantă, priveşte proiectarea curriculară a disciplinelor umaniste şi felul în care acestea se intersectează în practica şcolară. Toate aceste discipline sunt în mod nepermis concepute separat, fiecare cu domeniul distinct de referinţă – mă refer aici atât la conţinuturi cât şi la competenţe. Nu neg că în ultimii ani creatorii programelor şcolare au făcut eforturi importante în direcţia abordării holiste a disciplinelor umaniste. Însă aceste încercări sunt timide, marginale ca pondere şi marginalizate în mediul şcolar, atât de profesori, cât şi de elevi. Această inerţie e de regăsit în celebrele scuze ale elevilor: “mi-am uitat româna acasă”, sau istoria sau orice altceva. Ca şi când domeniile cunoaşterii umane sunt simple rechizite, pe care le pui în ghiozdan şi a căror utilitate e foarte vagă. Mai mult, neînţelegând că limba în care vorbesc nu e un dat natural, ci rezultatul unui foarte complex metabolism cultural, protestează de fiecare dată când profesorul solicită informaţii care depăşesc graniţele disciplinei pe care o predă: “Păi facem istorie acum!??”; ca şi cum orice intruziune a istoriei în textele literare – sau chiar în banalele exerciţii de vocabular de la clasele gimnaziale -  constituie o lipsă de rigoare impardonabilă!

Dacă la nivel liceal s-au făcut progrese, timide ce-i drept, în direcţia unei abordări interdisciplinare, în învăţământul gimnazial orice deschidere de acest tip lipseşte cu desăvârşire. Voi reveni, într-un articol ulterior, asupra acestei probleme. Deocamdată să reţinem o întâmplare care ne poate lămuri asupra felului în care elevul de gimnaziu înţelege relaţia (sau mai degrabă lipsa ei) între domeniile cunoaşterii şi între competenţele pe care acestea le formează. O colegă profesoară de istorie a corectat greşelile de ortografie din lucrările de control pe care elevii le-au susţinut la această disciplină, stârnind proteste şi indignare chiar şi în rândul unora dintre părinţi. Mai mult, rezultatele evaluării au fost contestate: s-a creat suspiciunea că eşecul unora dintre elevi a fost cauzat exclusiv de această măsură. Ca şi cum corectitudinea exprimării, norma limbii române literare sunt obiective vizate numai de disciplina limba şi literatura română, în timp ce la alte ore putem să le suspendăm fără consecinţe asupra evaluării.

Acestea sunt, în linii largi, câteva din chestiunile care trebuie dezbătute public şi care trebuie luate în considerare, cred eu, în orice proiect de reformă curriculară. Fireşte că voi reveni asupra acestui subiect, ceva mai concret şi mai punctual, lămurind şi dezvoltând ideile expuse. În privinţa soluţiilor, acestea vă aparţin în egală măsură dumneavoastră, cititorilor, cât şi specialiştilor.

Am revăzut zilele trecute o splendidă convorbire la care au luat parte un tânăr şi inteligent prozator, o doamnă foarte serioasă şi aşezată în scris, zglobie şi lungă la vorbă “pe sticl㔺i, desigur, frumoasa realizatoare şi moderatoare a emisiunii. Dialogul a fost alert, prozatorul a făcut ce ştie mai bine, adică a povestit câte ceva, doamnele au chicotit simpatic. Invitaţii au fost într-o formă de zile mari, realizatoarea aşijderea, nimeni nu s-a plictisit – exceptându-l pe regizorul de imagine, care s-a străduit, prin fel de fel de giumbuşlucuri, să arate că aici avem de-a face cu Cultură, nu cu trăncănelile de la televiziunile comerciale. Trebuie să recunosc că la un moment dat am pierdut şirul discuţiei celor trei ca să iau contact cu şirul gândurilor regizorului sau operatorului. Totul s-a transformat într-un videoclip: ecranul s-a împărţit în patru, hainele invitaţilor şi-au schimbat într-un timp foarte scurt culoarea (când cenuşii, când violete), pe urmă invitaţii au început să se rotească asemeni cosmonauţilor care plutesc în spaţiu iar marele prozator s-a dat de trei ori peste cap şi s-a făcut mai mic, astfel încât calviţia acestuia s-a suprapus peste cocul doamnei care, la rândul ei s-a suprapus cu zulufii realizatoarei. Pe urmă invitaţii s-au întors la locurile lor, numai că scaunele din spate au început să se multiplice brusc, iar studioul s-a transformat într-un soi de cantină, cu foarte multe scaune.

Desigur că invitaţii nu bănuiau ce se petrece cu ei şi continuau să vorbească nestingheriţi despre cât de bine e să nu ai un job şi să scrii romane şi recenzii la alte romane, în timp ce telespectatorii se simţeau (eu mă simţeam…) ca la un spectacol de acrobaţie. Am aşteptat cu nerăbdare pauza de publicitate şi am savurat scenografia săracă a reclamelor cu detergenţi, minimalismul reconfortant al electrocasnicelor şi veselia hâtră a companiilor de telefonie mobilă.

 Când s-a reluat emisiunea, toate erau aşezate la locul lor, luminile ok, scaunele se împuţinaseră, numai că invitaţii crescuseră în dimensiuni: se filma de undeva de la piciorul mesei iar în cadru intra şi piciorul marelui prozator, compus din pantalon, ciorap şi pantof. Dunga pantalonului nu era tocmai bine călcată, probabil că asta ar fi trebuit să observăm şi să tragem concluzii culturale despre soţiile culturale şi nepricepute ale personalităţilor culturale. De la piciorul prozatorului s-a trecut la tocul doamnei dar nimic altceva nu s-a mai întâmplat după aceea pentru că invitaţii tocmai îşi luau la revedere de la telespectatori, invitându-i să citească ultimul roman al tânărului prozator şi  să urmărească în continuare programele TVR Cultural.

Cred că e prea mult zel la aceşti realizatori de imagine şi  prea puţină înţelegere a unui fapt esenţial în cultură: acela că simplitatea e mai…“culturală” decât încâlcelile stranii şi complicate şi că ideile schimbate de doi intelectuali adevăraţi într-un talk-show sunt mai spectaculoase decât filtrele sepia şi cadrele circulare. Plictiseala nu e, desigur, culturală dar nici nu se poate îndrepta cu trucuri ieftine de fotograf amator pe la nunţile prietenilor (presupun că fiecare dintre voi s-a ales după căsătorie cu cel puţin o poză în care ţineţi în palmă frumoasa dumneavoastră soţie… )

“it’s music, and i like it!” – Miles Davis

Nu pot să scriu despre Miles Davis decât confesiv, visceral, din postura nocturnă a insomniacului care-şi cultivă, cu narcisim moderat, sper, biografia.

Recunosc, sunt un senzorial: cubismului raţional şi geometric îi prefer linia fluidă, voluta, la fel cum epopeea cerebrală a lui Valery se aşază mai jos decât febrilul plonjon al lui Rimbaud în vidul Necunoscutului. Cât despre poveste, frumuseţea ei stă în urma, în parfumul pe care-l lasă după ce memoria şterge conturul personajelor şi al eroismului sau laşităţii lor – lucrul ăsta nu e un capriciu de estet, nici stilistică goală, ci urmarea unei memorii precare.

Aşadar, în locul poveştii…o fotografie. Fotografii marilor muzicieni, urmând imperative comerciale, stăruie în stereotipul cadrelor tip muzician + profil + instrument + clar-obscur + palmă dreaptă, stângă susţinând tâmplă dreaptă, stângă. Sau genul ”pe nepregătite dar pregătite îndelung” - muzician transpirat, aplecat asupra instrumentului său, sugerând simbioza totală (sigur, nimeni nu neagă că ea există) – imagine pregătită, evident, cu minuţiozitate, într-un studio.

Miles Davis nu a scapat nici el de graba tipografilor de a vinde calendare şi postere. Există, totuşi, o fotografie în care ochiul fotografului este tandru, cald, uman, lipsit cu totul de răceală profesională şi de indiferenţă suverană: Miles e aşezat pe un scaun simplu, cu spătar alb sau crem (imaginea e alb-negru iar tonurile intermediare pot înşela foarte uşor) îmbrăcat lejer – mânecile suflecate ale cămăşii, pantalonii călcaţi neglijent – greutatea corpului lăsată în braţul drept. În mâna stângă, aşezată liniştit pe genunchi, o ţigară aprinsă. Chipul e luminat de un zâmbet larg, copilăresc, pe care ridurile din fotografiile mai târzii s-au străduit în zadar să-l sluţească. Nimic din artistul rece, superior, însingurat cu care s-a obişnuit un public pentru care arta “e treaba artiştilor”, niciodată şi a lor, şi pentru care bârfa biografică este singura formă de participare emoţională. Îmi place imaginea asta şi pentru că pot “citi”  în ea – dacă fotografia este, etimologic, “scriere cu lumină”, de ce nu ar putea fi citită? – ceea ce nu m-aş încumeta să exprim în cuvintele salubre, igienice ale muzicologilor (nici nu aş şti cum, de altfel) ci în ritmul, imperfect, nestatornic, al emoţiei. Căci omul întreg stă în zâmbetul acela larg: neastâmpăr creator, vibrant, versatil. Între muzicienii de jazz, Miles Davis întruchipează o formă singulară de eroism natural, fără ostentaţie şi fără încrâncenări orgolioase.

S-a întâmplat (i s-a întâmplat) ca fiecare înregistrare să împingă limitele jazzului, să-i pună în discuţie limbajul şi soluţiile. Nu a stăruit într-o formulă mai mult decât pentru a-i explora resursele expresive, nicidecum tehnice, pentru că sensibilitatea i-a orientat mai bine imaginaţia decât studiul acerb. Scopul lui este expresia, nu forma.

Aşa se explică faptul că albumul său “Kind of Blue”(Columbia, 1959) reprezintă media perfectă între tempoul agresiv, năucitor al bebopului şi contrapunctul isteric al free jazzului. Ambele extreme, una dominată de rigori formale, cealaltă de imperative inovatoare, sunt în egală măsură artificiale, “datate”, pe care cronologia muzicală a secolului al XX-lea le-a lăsat în dicţionare sau în arhivele personale ale împătimiţilor. “Kind of Blue” este adevărata definiţie a virtuozităţii născute, paradoxal, din simplitate şi nu din trudă atletică. Golită de expresie, ea nu e decât o maşinărie sofisticată, un produs splendid şi lipsit de sens pentru ceilalţi, reduşi la muţenie admirativă, mai puţin la înţelegere şi participare. “Kind of Blue” temperează orgoliul şi frustrarea copilului bastard al muzicii – jazzul afro-american – de a se măsura cu muzica europeană, înaltă, academică.  Căci jazzul este, în cel mai înalt grad, contagios: odata instalat, se raspândeste cu repeziciune în aerul pe care îl respiri, în culorile pe care le vezi, în ochii femeii pe care o iubesti, infecteaza ţesuturile sufletului (cred ca şi sufletul are straturi, sertare, vase comunicante, nu e un sac gol în care depui regulat patetisme).

Citind felurite cronici, mai mult sau mai puţin reuşite, ale albumelor din perioada ‘58 – ‘70 (pentru sesiunile “Bitches Brew” n-am, încă, organ) m-a amuzat de fiecare dată limbajul îmbâcsit de superlative, majoritatea din categoria enormului, supraumanului, cosmicului etc. Toate acestea dădeau un aer patetic textelor, dacă nu chiar funebru, ca şi cum muzica începe şi se sfârşeşte ba cu “Milestones”, ba cu “Sketches of Spain” sau “Quiet nights”.

Se poate vorbi cu seriozitate despre această fiinţă plăpândă, firavă – fără a zvârli complet în ridicol obiectul admiraţiei – în categoriile fabulosului, ale basmelor urbane cu zmei şi eroi îndrăgostiţi planând printre zgârie-nori? Se poate vorbi savant despre muzică în termenii unei poveşti cu incipit, punct culminant şi final? Răspunsul, simplu, definitiv, rămâne cel pe care Miles Davis l-a dat jurnaliştilor munciţi de întrebarea dacă “Sketches of Spain” este sau nu este jazz: “Well, it’s music, and i like it!”

 vezi fotografia cu pricina aici: http://componentsofenthusiasm.files.wordpress.com/2009/02/milesdavis.jpg, din păcate nu ştiu încă numele fotografului şi anul în care aceasta a fost făcută.

 arhanghelul lui burial, burial cu prietenii de la Four Tet

Spre a evita violenţe nedorite între comentatorii de pe blog, să amintesc cititorilor că subiectul pe care îl dezbatem circulă prin presa centrală (hai, şi locală). Deocamdată nu ştim dacă se găseşte sau nu în proiectul final de lege. Mi-ar plăcea să nu. Rostul articolului este acela de a dezbate o situaţie în germene, nu un produs finit, adică un soi de exerciţiu contra-factual, util măcar gândirii din spaţiul public.  A investiga o posibilitate, fie ea cât de mică, a o lua în calculul gândirii este un exerciţiu eficient şi extrem de util. A o ignora este un risc pe care, în condiţiile unei societăţi în derivă de două decenii, nu ni-l putem permite.

Până acum Daniel Funeriu şi-a asigurat vizibilitatea publică prin confesiuni răvăşitoare, spuse pe şleau, aşa cum se cade (!?) unui ministru: manualele sunt somnifere eficiente, predispun la moţăială, sunt duşmanul absolut al stării de veghe. Nefiind vorba despre o analiză punctuală, n-am nicio obiecţie de făcut. Remarc doar că Funeriu are umor, dar te prinzi mai greu care e poanta. În rest, pare un tip calculat, precaut, conciliant. N-are stofă de reformist radical, care taie, spânzură, ia totul de la zero, se luptă cu zmeii (sau sindicatele, dacă îmi permiteţi comparaţia), recuperează prinţesa şi se întoarce triumfător. Face mai degrabă figură de Harap-Alb (ascultă cu atenţie, mai şi greşeşte), nu de Făt-Frumos. Programul lui de reformă mixează (ceea ce nu-i neapărat rău) mai multe proiecte de lege, pe care speră (sperăm şi noi) să le îndrepte prin dezbatere publică, deschisă. Un DJ cu care nu te plictiseşti, sau măcar nu-ţi strică ziua cu totul.

Totuşi, ultimele declaraţii de intenţie stârnesc însă câteva întrebări simple. Pentru anul şcolar 2010-2011, Funeriu propune o nouă formulă de BAC redusă la o singură sesiune. Până nu-şi întregeşte afirmaţiile cu un proiect concret, în care nuanţeze chestiunea, îndrăznesc să anticipez câteva obiecţii posibile, cele mai simple:

1. Formula de BAC cu o singură sesiunea anuală nu va fi primită cu entuziasm îndeosebi de facultăţile private, care îşi completau numărul de locuri cu absolvenţi proveniţi din cea de-a doua sesiune de BAC, cea din august. Dacă mă gândesc bine, există şi facultăţi de stat care organizează două sesiuni de admitere, ca să mai ciugulească ceva studenţi “cu taxă”.
2. Dacă elevul nu reuşeşte să promoveze unul dintre examene, va trebui să reia toate probele, în sesiunea din anul următor. Măsura e discutabilă, cel puţin din două motive: în primul rând, absolventul va sta pe margine un an, timp în care sunt şanse minime să treacă pe piaţa muncii şi să obţină un job decent. Prin urmare va îngroşa rândurile şomerilor şi, dacă dosarul e în regulă, va încasa ajutor de şomaj. Mă îndoiesc că acest efect este convenabil statului, care-i refuză acum alocaţia, dar care îl va răsplăti tot de la buget cu ajutorul de şomaj.

Pe de altă parte, nefericitul respins va avea de trecut peste un obstacol psihologic-motivaţional: ideea de a o lua de la început cu învăţatul, la toate disciplinele din programa de BAC, e cel puţin descurajant pentru nefericitul respins. În cazurile cele mai grave, acesta nu se va mai prezenta la sesiunea următoare de BAC. Dacă se prezintă, riscă să pice, în sesiunea următoare, la o altă disciplină, şi tot aşa.

Din punct de vedere pedagogic, e absurd să anulezi competenţe dobândite deja la o disciplină doar pentru că nu a reuşit să promoveze la o altă disciplină. Să dăm un exemplu: elevul promovează proba de limbă română, care solicită un set de competenţe specifice disciplinei, în schimb pică la matematică. Cele două discipline fac parte din arii curriculare complet diferite, au standarde diferite, conţinuturi diferite şi vizează competenţe total distincte. Nu vi se pare cel puţin nedrept? Aceste măsuri, fie ele şi în stadiul de proiect, pot îmbunătăţi la modul real calitatea viitorilor studenţi? În ceea ce mă priveşte, mă îndoiesc…

 Numai că lucrurile nu se limitează la poza idilică schiţată mai sus.

S-a iscat un scandal grozav, o teomahie dublată de aprige bătălii între susţinători: unii zic că Valentine’s Day e o făcătură imperialistă, capitalistă, anti-creştină şi mai ales anti-românească, venită de la americani, la fel ca “porcăria aia cu dovleci”; alţii zic că “dacă tot e…atunci să fie după calendarul ortodox”; în sfârşit, o a treia categorie – mai relaxată (“semidocţii!” acuză unii, “destrăbălaţii!” strigă ceilalţi) care se conformează vesel şi dă buzna la florărie.  

Am observat că, spre deosebire de ceilalţi, ignoranţi în felul lor, ăştia care îi dau cu Dragobetele au motive fundamentate ştiinţific, fac calcule complicate şi citează surse străvechi, multimilenare. Gravitează în jurul MŢR, prizează numai “chestii autentice” şi pronunţă cu voce scăzută, misterioasă “ancestral”, “primordial”, “psihopomp”, “ritualic” şi, la beţie, “dionisiac”.

De aceea cred că votez şi eu cu dragobeţii – sunt mai deştepţi şi mai bine informaţi decât ceilalţi, veghează la conservarea tradiţiilor traco-daco-protoromâneşti, dau o mână de ajutor la “revolta fondului nostru nelatin”…

Şi încă ceva: dacă tot facem chetă pentru Catedrala Mântuirii Neamului, de ce nu punem mărţişor lângă mărţişor să facem şi un templu măreţ închinat Zmăului Zmăilor, Joimăriţelor, Zburătorului, Paparudelor, Păunaşului Codrilor, Caloianului, Scarabeului, Şarpelui Casei şi ce-om mai găsi pe la Ovidiu Bârlea, Romulus Vulcănescu, Elena Niculiţă-Voronca, Tudor Pamfile, Simeon Florea Marian !?

Pe urmă am primit un mail de la un prieten: conţinea foarte multe mutre din astea galbene (tot nu ştiu cum se numesc), şi mai multe adjective cu număr dublu de litere faţă de forma de dicţionar (ştii, când eşti bucuros şi te simţi bine apeşi foarte multe taste deodată). Aşa, iar la final, scris de 15 ori The XX. Icşii, sau cam aşa ceva. Ce porcărie, dar totuşi decent comparativ cu „Greblele”, „Loviturile”, „Urticariile”, „Dungile Albe” etc. Am descărcat şi am ascultat asta:

the xx – crystalized

Şi mi-a plăcut foarte mult. E clar că nu umpli ochi un stadion cu aşa ceva – oameni mulţi, brichete pe care le poţi ţine aprinse mult şi bine că nu îţi arzi degetul, prima strofă la microfon, a doua zece mii de tipi care au plătit să cânte şi ei toţi deodată. Nu-i nici confortabilă şi mic-burgeză, n-are zorzoane, amplificatoare la minim, note lejere şi puţine. Mai e şi povestea. Textele sunt dialoguri între Romy Madley Croft şi Oliver Sim. Sunt poveştile lor, simple, tandre, lejer ironice, aproape şoptite. Voci soft, senzuale, exact pe dos faţă de “standardul” grav, mat, impersonal din post-punkul ’79-’90 sau exuberanţa breton, cravată, flegmă pe obiectivul camerei – aţi recunoscut, MTV2 din 2000 până în zilele noastre.

tot ei:

http://www.youtube.com/watch?v=Q5Vg6F48mA8

 Înţeleg perfect cum vor să trăiască, în schimb nu înţeleg de ce unii dintre ei îşi doresc să moară…pe scenă (de-a binelea, nu neapărat sub formă de personaj în vreo dramă shakesperiană). Fiecare om e îndreptăţit să-şi proiecteze fastuos ieşirea sufletului din măruntaie, fiecare om are dreptul să viseze la posteritate. Dar să-ţi doreşti să mori pe scenă (da, la propriu!) mi se pare ridicol şi lugubru deopotrivă. Ştiu…Moliere, Constantin Tănase, etc…. Dar, ca spectator nu mi-aş dori să asist la un astfel de deces public, să aplaud înlăcrimat şi să strig „Oh! Ah! Regele a murit, trăiască Regele!”.

Nu mă judecaţi, nu vreau să fiu cinic sau ireverenţios, şi nici nu aş cere înapoi banii pe bilet, numai că sunt sigur că există şi alte forme de devotament faţă de profesiunea pe care o exerciţi cu pasiune, până la identificare.

Pe de altă parte, nu am auzit până acum vreun scriitor care să-şi dorească să treacă la Domnul prăvălit peste tastatura laptopului, ori vreun pictor care, presimţindu-şi sfârşitul, să vrea să se împacheteze, ca într-un giulgiu, în pânza ultimului tablou. Nu mai vorbesc despre meseriile cu risc ridicat, care presupun manipularea unor maşinării periculoase; în cazul unui strungar, moartea la locul de muncă e obiect de anchetă penală, oricât de pasionat ar fi acesta de strungul lui. În fine, care sondor nutreşte o moarte eroică lângă sondă?

Dincolo de toate astea, se impun câteva obsevaţii mai generale:

• · Mai mult de o treime sunt texte publicistice, textele literare trecând în minoritate, la fel ca şi cele de strictă specialitate. Impresia cu care am rămas este că pregătim absolventul pentru a fi un consumator de media, însă nu neapărat un consumator raţional, activ, selectiv; ideea de consumator raţional apare în schimb în texte mediocre care induc veşnicul clişeu conform căruia produsele media sunt facile, manipulatoare, demonice etc. În felul ăsta nu se poate face lobby pentru consumul raţional şi echilibrat de media, ci ne întoarcem la vechiul conflict între cultura înaltă, nobilă şi surogatele de consum popular. Rămânem pe poziţii de conflict şcoală vs. societate, media: temele şcolii sunt atemporale, înalte, valoroase, temele societăţii fiind efemere şi minore.  (“Rolul oamenilor de cultură în societate”, “Conştiinţa naţională în formarea oamenilor politici” vs. “Rolul banilor în societatea contemporană” – aici s-au lansat tirade furibunde împotriva banilor, pe calapodul “banii nu aduc fericirea” etc.)

• · O bună parte dintre texte vizează, în filigran, valorile subsumate ideii de corectitudine politică. Vasăzică antrenăm raţiunea, dar avem grijă să nu iasă din ograda noastră, să nu se simtă prea liberă. În lumea noastră frumoasă avem nevoie de dileme înalt-filosofice, dar şi de un consens absolut în privinţa unor priorităţi ideologice: există, bunăoară, un fragment din “Tratatul de la Lisabona”, urmat de întrebarea “Care dintre prevederi te afectează în mod direct? Susţine justeţea acestei prevederi” Aşadar te poţi îndoi cât vrei despre caracterul divin al creaţiei, dar în privinţa Tratatului de la Lisabona întâi votezi pentru şi pe urmă vorbim.

• · Calitatea dialogului cu candidatul a fost bruiată de presiunea condiţiilor de examen. Să explic. În situaţii de examen scopul candidatului este să treacă proba cu bine, nu să dezbată ce ştiu eu ce idee. Se va strădui să intuiască ce răspuns aşteaptă profesorul şi îşi va construi răspunsul evitând să intre în contradicţie cu examinatorul, pentru ca acesta din urmă “să nu se enerveze şi să ne pice”(!). Elevul va fi, din inerţie, de acord cu punctele de vedere exprimate de text, cu părerile examiantorului, va gândi pozitiv, optimist şi va pronunţa de foarte multe ori “da!” şi “aveţi dreptate”. Am avut astfel elevi care “ne-au făcut” pe plac, au turuit veseli despre importanţa culturii literare, au preamărit tehnologia, au elogiat robotizarea societăţii, au promis că vor cumpăra numai şi numai alimente bio (“Care este opinia ta despre utilitatea Eco-instrucţiunilor pentru cumpărături”). Pe urmă au trecut brusc din tabăra progresistă în cea tradiţionalist-conservatoare: trecutul e mai valoros decât prezentul, înainte se făcea şcoală (!), trebuie să nu ne pierdem tradiţiile, distracţia e josnică, sus cultura!, Rebreanu e cel mai mare scriitor (Blaga şi mai mare, depinde ce bilet pica), Camil Petrescu e cel mai tare, toate ziarele manipulează (“au nişte tehnici bine puse la punct”…J).

• · În ciuda faptului că şcoala vrea să cultive independenţa în gândire, consolidează amestecul de stereotipuri culturale, manipulatore şi de clişee – adică ceea ce numim, pe scurt, opinia publica. Copiii s-au orientat rapid spre mainstream, spre ce crede toată lumea despre cutare subiect şi nu a fost chip să scoţi de la ei ceea ce cred cu adevărat. S-au prins că mimetismul e mai confortabil şi mai profitabil din punct de vedere social. Nu vor să se auto-excludă îndrăznind să schimbe coordonatele de gândire ale unei probleme. Scopul lor e să se realizeze, să aibă un job bun (sigur, nimic rău în asta) nu să scandalizeze Sfânta Opinie Publică.

• · Percepţia publică, în afara mediului şcolar (elevi-profesori-ceva părinţi puşi în temă): confuzie generală şi, evident, indignare: de ce Melania Mandas Vergu şi Cristian Teodorescu şi nu Eminescu, Creangă, Stănescu? Nicicum nu e bine. Când proba orală de limba şi literatura română cuprindea exclusiv analiza de text literar nu era bine pentru că elevii toceau, memorau comentarii etc. Pe urmă, când proporţia text literar-text non-literar a ajuns fifty-fifty, constatam cu stupoare că unii absolvenţi nu pricepeau absolut nimic dintr-un banal articol, în schimb turuiau degajaţi despre teoria sincronismului la Eugen Lovinescu (nici din asta nu pricepeau, evident, mai nimic, dar copilul “învăţase”, debitase tot-tot-tot, de ce să nu ia notă mare!?). Acum, cu formula text non-literar toată lumea şi-a amintit de “marile valori ale neamului”, fără de care “nu se poate, domnule, nu se poate!”. Nicicum nu e bine. Apoi: “iar nu a picat nimeni, profesorii au interesul să treacă toată lumea!”. Reamintesc că din punct de vedere tehnic e imposibil “să pici”: nu mai e cu admis-respins, ci cu trei niveluri de certificare – mediu, avansat, experimentat. În fine, iar s-au strâns bani de protocol, filmuleţe cu fraude de tot felul (trăiască youtube.com!), profesorii au fost subiectivi (sau din cale afară de obiectivi), prea mulţi candidaţi au ieşit cu certificat de utilizator experimentat…La televizor, foarte puţine analize echilibrate şi competente, la ore imposibile. Urmează proba de competenţe de comunicare la limbi moderne…

Am aflat că în ultima ediţie a unui prestigios repertoriu al afecţinilor psihice – un soi de Biblie a psihiatrilor amatori minus povestea, minus viaţă după moarte – că lenea e o chestie de tempo cognitiv; descrierea e ştiinţifică, e precisă etc. Numai că nu ia seama la infinitele variaţii ale obiectului supus investigaţiei: “lene” este numele unei încrengături care cuprinde o mie de sertare şi sertăraşe potrivite cu fiecare nuanţă distinctă a fenomenului. În plus, există variante regionale, a căror cercetare nu este posibilă în lipsa unui instrumentar de mare precizie, aparate cu multe cadrane şi măcar un osciloscop cumsecade.

Cu “laziness” am văzut că s-au descurcat cercetătorii britanici; dar ia să-i vedem ce fac ei cu “sictirul” românesc (cu varianta “sictireală” şi participiul “sictirit”), acest amestec tradiţional de lehamite, atrabilă şi sarcasm?

Desigur că minunata lume nouă (dar chiar şi cea veche, judecând după vastul repertoriu de condamnări din înţelepciunea populară) este intolerantă la orice formă de inactivitate, brevetând un non-sens cât roata de la tractor: “repaosul activ”(!?). Ştiinţa dă şi ea o mână de ajutor la această filosofie a neastâmpărului productiv, găsind că rostul suprem şi definitiv al anatomiei este prăjitorul de pâine sau mai ştiu eu ce produs sofisticat şi inutil ieşit din mâinile Omului (aşa, cu majusculă!).

Viitorul ne va obliga să avem mereu toate membrele în mişcare, chiar şi în somn: cu piciorul drept acţionezi nu ştiu ce pedale, cu piciorul stâng joci fotbal (nu trebuie să strici week-endul pentru asta), cu o mână numeri boabele de mazăre din cutia de conserve, iar cu cealaltă dai clicuri pe saiturile cu jachete de primăvară; cât despre tempoul cognitiv, vom vârî un cip în capul cetăţeanului universal care să se asigure că mintea va rămâne maxim andante, niciodată presto…

“ 02.02.07 21:32:48

Sfarsit de semestru sau “Sa-mi bag ****-n diriga/dirigu”

— Publicata de houdini03 @ 02.02.07 21:32:48

A venit si sfarsitul primului semestru din anu asta scolar….

 Dupa cum stiti fiecare, sfarsitu’ smestrului aduce dupa sine note scazute la purtare, medii d 5, de 4(anu asta le-am fentat pe amn2 :-” )etc.

Ca oricare dintre voi, joi ma duc si eu in clasa sa vad cew si cum cu mediile, dak mai are rost sa ma trezesc vineri doar sa-i vad moaca barboasa a lu dirigu’ etc…

 Cu un sictir total, intru in clasa dau norok cu cei 2-3 colegi mai rasariti care erau la ora aia(vreo 10 ) si ma asez in banca linisit, ferm convins ca totul e okay s ca mediile sunt alea pe care le stiam… Dupa ceva timp.. uimire: “bah vezi k nu ti-a ****  dirigu media la mate si la optional k cik n u ai atitudine la ora lui k nu scri etc”  

 Dupa fractiune de secunda de shoc, ma duc sa ma iau in gura cu barbosu’ cu stilou’ **********… il intreb c si cum si imi zice “Asa am vrut eu”… Cum sa nu ramai masca la asa ceva?  

 Si totusi, de ce s-au atacat la articolul din Catavencu, scris d un alt coleg de al nostru “Profesori reformati”  sa va explic acum dupa ce am dat in nas cu Barbosu’ reformat… ii doare adevaru… vai de capatzana aia a lor plina d materii d la romana la desen un singur cuvant  ****!   

 Trecand peste acest aspect, ajung la alti colegi d ai nostri de liceu in situatii mai mult sau mai putin asemanatoare… cert e ca in ultimile zile de scoala, le uram profesorilor pofta buna, pt k sunt sigur k au frigiderele pline de carne din diferite motive si nu in ultimul rand colegilor nostri kre au ramas  le ziceam doar atat: cel putin 6 pe al 2-lea “. (2)

Fireşte, e treaba ziariştilor de duzină să se indigneze în urma lecturii fragmentului de mai sus şi a sociologilor să construiască tomuri savante şi scorţoase legate de percepţia şcolii în rândul puberilor şi adolescenţilor de la noi şi de aiurea. Cu aproape nouăzeci de ani în urmă de ani în urmă, un şcolar fragil şi complexat, devenit ulterior faimos prin opera sa ştiinţifică monumentală nota, în al său (fals) jurnal:

“Ora de muzică. Poate ultima oră de muzică din anul acesta. Maestrul a venit cu un teanc de note musicale, o nouă romanţă a sa – Crinul – a venit să le vândă. Vorbeşte încet şi trist.

– Domnilor, nu de altceva dar am dat o mie cinci sute de lei la tipărit, şi vreau să-mi scot banii

(…)Maestrul s-a aşezat la orgă şi o cânta trist, clătinându-se pe scaun. (…)Aplauze frenetice şi râsete. Profesorul zâmbeşte, apoi roagă pe baritoni să iasă afară din bănci şi să repete cu el corurile pentru serbarea de sfârşitul anului. Şi adaugă, tot aşa de liniştit:

– Domnilor, dacă nu faceţi tăcere chem pe domnul director! Dar nu-l crede nimeni” (3)

Dincolo de balastul semnelor de punctuaţie şi de ortografia involuntar sluţită, textul propus de userul houdini03 nu poate suscita lectorului vizat (de bună seamă congener) dileme de tipul sinceritate vs. ficţiune ci doar un cald sentiment de familiaritate atât cu contextul cât şi cu stilul. Cel de-al doilea text, în ciuda contextului similar creează mai mereu elevilor din ciclul liceal senzaţia stranie şi rece a unei alte realităţi, aflate la o depărtare măsurabilă în ani lumină de calendarul minuscul afişat în bara de start a sistemului de operare. În mod paradoxal, era internetului anulează distanţele în spaţiu, întinzând în schimb timpul ca pe un elastic enorm.

Nu ştiu dacă blogul se construieşte pe ruinele strămoşului său de viţă nobilă, jurnalul. Cert este că în satul global, produsele tehnologice sunt silite să trăiască ele însele o adolescenţă perpetuă: armate invizibile de cercetători ne cultivă gustul de a arunca la gunoi telefonul cumpărat anul trecut sau de a renunţa dispreţuitor la propria noastră memorie uitată la o adresă care începe cu www.

Înainte de 1989, substantivul “protest”, declamat imprudent în împrejurări dintre cele mai banale şi în fraze dintre cele mai inocente, punea în alertă o uriaşă maşinărie înzestrată cu pricepere hermeneutică şi atrăgea simpatia sectoristului, apoi a superiorilor săi purtători de caschetă. În privinţa verbului “a protesta” existau două situaţii complet diferite: conjugat la prezent – care oricum aproape se aneantizase – era pretextul nimerit pentru o condamnare, sărindu-se peste anchetă întrucât siguranţa naţională nu se apără cu hârtii. Nu prezenta în schimb niciun pericol conjugarea la timpul trecut mai ales dacă era însoţit de subiectul “muncitorii”, de circumstanţialul “în perioada interbelică” şi de complementul indirect “împotriva orânduirii” plus “capitaliste”. Orice alt enunţ chiar dacă impecabil gramatical, era perfect incorect politic.

După Revoluţie, cuvântul s-a lipit formidabil de mulţimile gălăgioase  care încurcă traficul, stimulând claxoanele autoturismelor de lux care nu pot fi oprite din zborul lor spre ţărmuri însorite şi dudui nurlii, îmbrăcate sumar. Nimic mai mult decât o adunătură de sărăntoci înzestraţi cu fluiere, felurite trompete, goarne, megafoane, şepcuţe colorate – conduse de haiducii zilelor noastre cărora li se spune şefi de sindicat.  Pentru spectatorul zdrobit de lene în fotoliile cafenelelor tămbălăul e un impardonabil afront la tihna sa (“ce dracu’ mai vor şi ăştia???).  Pentru autorităţi e un prilej suplimentar de trăncăneală obtuză cu aer de ,,negociere”. (“după runde de negocieri cu şefii sindicatelor, am decis…”)

În forma lui programată (precedată adică de ştampile şi autorizaţii), protestul colectiv e tolerat de autorităţi: forţele de ,,ordine” organizează o deplasare, cum altfel decât ordonată, a şuvoiului spre clădirile impozante în faţa cărora se vor instala cu tot arsenalul sonor preţ de câteva ore (mai rar, zile). În forma lui spontană (şi tot colectivă) protestul este, fireşte, ilegal şi se lasă cu bastoane.

Constat însă că în forma lui superbă, individuală, protestul e pe cale de dispariţie. În primul rând pentru că a devenit o chestie pur birocratică şi silenţioasă. Te-au tras în piept companiile de utilităţi, pui mâna pe stilou şi încropeşti o petiţie care ajunge direct materie primă la fabrica de reciclare a hârtiei. Patronul ţi-a făcut o nedreptate, urli în pernă, iar a doua zi zâmbeşti fericit în speranţa că litigiul nu e la pachet cu concedierea. Dacă nu vrei să faci figură de ins primitiv şi vocal, depui o reclamaţie la OPC, PTTR, XYPRCZ sau la alte instituţii minunat abreviate şi atotputernice care nu se vor sinchisi de jalbele tale. Aţi văzut vreodată în frumoasa noastră democraţie vreun individ postat în faţa vreunei instituţii, urlându-şi din rărunchi nemulţumirea?  În cazul în care aţi văzut, în mod sigur individul e ţicnit şi nu merită nicio atenţie…

Ion Botorog este un braşovean, desigur plecat cu sorcova, care a protestat timp de câţiva ani în faţa Primăriei şi a Prefecturii ,,oraşului de poveste” ( ăsta e sloganul de promovare turistică… ), socotindu-se nedreptăţit, nu contează din ce cauză. Cert este că alături de Biserica Neagră şi de cei trei reni plictisiţi de la patinoar, Botorog apare în fotografiile de vacanţă ale pistruiatelor olandeze, ale ruşilor bine înţoliţi şi nu prea politicoşi, ale americanilor în şorturi şi noroi din cap până-n picioare, pasionaţi de trekking şi drumeţii montane. În loc să îl includă în pliantele turistice, autorităţile l-au răsplătit pe acest simpatic scrântit cu dosar penal şi o posibilă condamnare îndelungată, pentru simplul motiv că ordinea şi liniştea publică sunt mult mai importante decât neajunsurile cetăţenilor acestui (acestei) sat/comune/oraş/ţări din Uniunea Europeană.

Nu putem şti şi nici bănui motivaţiile fiecărui nod din coada stufoasă care şerpuia leneş în jurul Palatului Parlamentului, însă reporteri destoinici au intervievat câţiva oameni dispuşi să îşi lămurească în public curiozitatea.

Între ei, o bătrânică ceva mai şcolită, plictisindu-se de trăncănelile partenerilor de aşteptare şi de curiozităţile lor –vai- prea concrete, a simţit nevoia să pluseze metaforic: “Am venit să văd unde s-a făcut istoria” a spus ea, cu o mină solemnă. Carevasăzică istoria s-a făcut, a răposat, iar noi trăim de douăzeci de ani în post-istorie, suspendaţi deasupra cronologiei nefaste a României post-belice. Mai mult, istoria s-a făcut acolo, la Casa Poporului, nu la Palatul Parlamentului: numele cel nou nu numai că nu clintit nici măcar  un centimetru din arhitectura imaginarului colectiv, ci a produs diverse umori: familiile muncitorilor morţi la construcţia namilei şi nu au renunţat la doliu, intelectualii s-au scârbit, arhitecţii şi-au acoperit ochii cu pudoare estetică, în timp ce poporul suveran refuză să-şi dea Casa pe un Palat în care se lăfăie taman ăia pe care i-a scurtat la referendum. E posibil ca în preajma grandiosului monument istoric oamenii să devină în chip misterios mai concilianţi, mai puţin necruţători cu trecutul lor; cu cât te îndepărtezi mai mult de locul cu pricina, construcţia se micşorează în ochii noştri tot mai mult, până e acoperită de praful Lipscanilor şi de turlele de jucărie ale bisericilor din ceea ce bucureştenii numesc cu evlavie, Centrul Istoric. Cum atmosfera devine respirabilă şi familiară, raţiunea cârcotaşă a poporului se redeşteaptă, şirul invectivelor se reia, conştiinţa democratică îşi dă mâna cu ura de clasă politică într-o horă nebună.

Şi totuşi, de ce atât de mulţi oameni s-au înghesuit la poze cu “doamna Roberta”? Verifică vigilenţa cu care se face reforma statului. Sau poate vor să-şi ia adio, înainte ca Palatul Parlamentului, mai corect Casa Poporului, să se transforme într-o Bibliotecă Naţională rece şi nefrecventabilă sau în vreun Mall pentru “ăi cu bani”…

Sâmbăta trecută (nu vreau reproşuri: apoftegmele, zicătorile, panseurile nu au vârstă şi nu se împut ca brânza!) preşedintele LPF încercă să explice unor scriitori cum vine treaba cu zbenguielile sex plus droguri plus barbut ale fotbaliştilor noştri. Simţind că discuţia decolase vijelios spre domeniile alpine ale gândirii şi că telespectatorii riscă să se sufoce (eu m-am prăbuşit mult mai devreme, la pauza publicitară), s-a întors spre poporul holbat în dreptunghiul colorat al televizorului, marcând cu un şut plasat: “Azi citeşti, mâine citeşti, poimâine citeşti, TE-APUCA PANDALIILE!!!” Atât. Cu asta, munca cercetătorilor anorexici şi miopi care mănânca din sudoarea poporului s-a transformat într-un morman de cărţi poştale pline de clişee şi mâzgăleli.

Preşedintele LPF (Lectura Pentru Fraieri) a rezumat cu măiestrie opinia comună despre foloasele cititului. Într-adevăr, orice exces pare îndreptaţit şi chiar inofensiv, întrucât este reversibil: bei zdravăn, te iei la harţă cu muşterii, dar pâna mâine îţi trece; înfuleci mititeii, pui fleica deasupra, garniseşti cu salata-bou, decorezi cu cataif şi ecler – triferment, spălături stomacale, mâine eşti gata pregătit pentru ciorba de potroace. Mâncarea şi băutura vatăma temporar. Cu cititul îţi pierzi minţile, după ce ţi le-ai câştigat cu greu la poker şi barbut, trişând nemaipomenit vecinii de bloc. Prin ‘96-’97, un biet nebun zmulgea ropote de aplauze puberilor (mă număram printre ei) de la un mare colegiu braşovean: tipul era posesorul unei memorii fabuloase, recita cu acelaşi patos “Luceafărul” şi cartea de telefon, declama sever, fără grimase pagini întregi din Cicero şi Catulus. Asistenţa rânjea superior, simulând admiraţia (lucru care îl întărâta pe bard) apoi se întorcea brusc la confecţionarea copiuţelor: nu, noi nu ne vom ţicni din pricina învăţatului, suntem precauţi, vom limita drastic volumul de lecturi. Cu cât fişa de bibliotecă ia proporţii, cu atât se îngroaşă buletinul medical de la “glumeţi”. Calitatea de cititor te poate face suspect: ori eşti nebun, ori eşti şomer, pierde-vară, coate-goale, maţe fripte (aceea de scriitor isterizeaza de-a dreptul, mai bine ai da o mâna de ajutor la curaţatul pomilor…”ehei, ce ştii dumneata cum se câştigă o pâine???”). 

Desigur, buna măsura a lucrurilor ne poate feri de primejdia fanatismelor de tot felul, ca şi de eroisme penibile şi infantile. Există totuşi diverse domenii ale vieţii în care “prea-multul” este sinonim cu excepţionalul, cu performanţa, nu cu “halatul, cât e halatul!?”. Nu poţi pune la aceeaşi masă, nici măcar de dragul dialecticii sau al amuzamentului, domenii pentru care unităţile de măsura şi unghiurile de raportare sunt diferite: să mănânci prea mult, să bei prea mult, să alergi prea mult, constituie fără îndoială un pericol pentru sănătate. Dar să respiri prea mult? Să râzi prea mult? Să dormi prea mult? În fine, să citeşti prea mult, să te uiţi la prea multe filme, să asculţi prea multă muzică, să iubeşti prea mult? Vorbim despre aceeaşi sănătate ca în cazul excesului de lichior cu ciocolată? Sănătatea este unitatea de măsură a cititului?

Bibiliografie:

http://www.realitatea.net/emisiuni/3×3.html cam de pe la 1:17:17 încolo. Merită revăzut integral, face şi alte declaraţii mişto în mai multe domenii ale existenţei…