În acest timp, orașul e sufocat de lucările la străzi și la linia de tramvai. Ceva de genul ”îngrășatul porcului în Ajun”. Chiar dacă este una dintre cele mai aglomerate perioade ale anului la Cluj (cu zeci de mii de părinți și rude care vin special din majoritatea localităților Transilvaniei să asiste la cursurile festive de final de facultate) străzile au fost închise și se lucrează în draci ca până la încheierea campaniei electorale să se poată inaugura măcar câteva sute de metri de linie de tramvai. Înainte să fie coborât de pe scaun, Sorin Apostu programase ca trei mari lucrări să fie finalizate în perioada acestei campanii: renovarea vechiului Cazino din Parcul Municipal, Sala Sporturilor cu o capacitate de peste 7.000 de locuri și renovarea liniei de tramvai. Dintre acestea, doar clădirea Cazinoului e deja aproape gata, urmând să fie deschisă pe 25 mai.

***

În acest timp, Emil Boc se bazează doar pe efectul a câtorva zeci de mii de pliante distribuite prin cutiile poștale. Răsfoindu-le, ai însă o surpriză teribilă: te trezești în plin ”1984” (cartea lui Orwell, nu anul). În plin exercițiu de ”nouăvorbă” sau ”dublugândit”. Sub titulatura ”Am promis! Am făcut!” sunt prezentate 20 de fotografii cu diferite explicații. Atâta doar că ceea ce reprezintă acele fotografii nu sunt reușitele ci marile eșecuri din ultimii 8 ani ale administrației Boc-Apostu la Cluj. Să le luăm pe rând:

Autostrada Transilvania (Câmpia Turzii – Gilău, 54 km) – e absolut jenant să te lauzi că în 8 ani (lucrările au început în 2004) ai realizat 54 de kilometri de autostradă. Cu atât mai mult cu cât în timpul guvernelor Boc, practic s-a făcut doar turnarea bitumului, cele mai grele lucrări fiind deja executate. Pentru a nu mai vorbi că tot ce s-a realizat e o secțiune care nu leagă Clujului nici de Târgu Mureș și Brașov și nici de Oradea și Ungaria.

Centura ocolitoare Vîlcele-Apahida (23,7 km) – eu, personal, am pierdut șirul inaugurărilor din ultimii 3 ani a acestei centuri. Pentru care, de la aproximativ 50 de milioane de euro s-a ajuns și s-a trecut de 150 de milomae de euro. Și asta, culmea, fără, ca această secțiune de drum să fie gata cu adevărat…

728 de străzi asfaltate și modernizate – calitatea acestor lucrări face ca deja ca unele dintre aceste străzi să fie deja cuprinse în următorul proiect de modernizare și asfaltare.

73 de noi locuri de joacă - Despre 30 dintre acestea am scris încă din 2006, după ce Primăria plătise pe ele un milion de euro, adică mai bine de 30 de euro pentru niște locuri de joacă din plastic, aduse din Turcia. La o căutare mai atentă găseai zeci de modele de locuri de joacă pe net, mult mai frumoase și mult ieftine – sub 10.000 de euro! De ce s-a plătit atâta amar de bani pentru niște plasticuri poate răspunde Liliana Călin, fostă acționară la King Industrial Enterprises, furnizor de nădejde al primăriilor PDL din țară. E acea domnișoară (doamnă) care, în perioada primelor contracte cu Primăria Cluj, primea cadou uriași ursuleți de pluș de la Emil Boc.

Reabilitarea Bastionului Croitorilor, reamenajarea cinematografelor… – transformarea cinematografului Republica în Cinema ”Florin Piersic” a avut parte de una dintre cele mai mari erori de proiectare, care i-a distrus capitonajul special pentru sonorizare. Astfel, nu de puține ori, în timpul proiecțiilor ai prilejul să auzi în sală ce se discută la barul din hol.

Bani europeni pentru oraș – 82 de milioane de euro – Împărțit pe 8 ani, sunt aproximativ 10 milioane de euro pe an. Adică undeva în jur de de 3-4% din bugetul Clujului pe un an. Dacă și asta e realizare…

Fotografia care ilustrează această ”realizare” e, la rândul ei, semnificativă, fiind vorba de muncitori care lucrează la linia de tramvai. Cum spuneam, timp de 8 ani nu s-au terminat niciun kilometru de linie. Poate se arată acum, pe final de mandat.

Modernizarea Spitalului Municipal, sprijin pentru spitalele clujene și SMURD – La ora actuală, Clujul deține o singură unitate de intervenție rapidă în scopuri medicale, fapt care face ca nu de puține ori salvatorii să ajungă prea târziu la pacient.

Modernizarea iluminatului public – Ca ilustrație a fost aleasă zona de promenadă de pe malul Someșului din zona Grigorescu. E exemplul cel mai ilustrativ de idee bună eșuată lamentabil din cauza unor execuții deplorabile. Aici întâlnești câte trei tipuri de ciment din doi în doi metri, balustrade care ba se țin, ba nu se țin, fundațiile de ciment a ceea ce ar fi trebuit să fie niște terase pe marginea râului, scări care se termină în… iarbă. Asta e tot ce a rales dintr-un proiect altfel destul de incitant – Plajele Clujului.

Zone pietonale în centrul orașului – proiectul a început în 2005, la presiunea opiniei publice, dar este departe de a fi finalizat; Piața Unirii este, în continuare, neterminată; în locul a ceea ce ar trebui să fie (conform proiectului dezbătut public, ales prin licitație și votat în Consiliul Local) stația centrală pentru transport în comun a orașului, s-a făcut o parcare cu plată; pe Eroilor, Primăria s-a zgârcit la achiziționarea teilor astfel încât clujenii vor mai trebui să aștepte vreo 5-6 ani (cel puțin) până când vor avea parte și de umbră.

Siguranța cetățeanului – aici vă dau un exemplu personal: după ce mi-a fost vandalizată pentru a treia oară mașina în parcare (spre disperarea firmei de CASCO) am solicitat inspectorului de Poliție (altfel, o domnișoară destul de drăguță) să organizeze o pândă sau supraveghere să-l prindă pe nebun, mi-a răspuns sec că nu au resurse pentru așa ceva; Halal siguranță.

Iar lista ar putea continua. Dar are și răbdarea mea anumite limite. Și sper că și a clujenilor care sunt luați astfel în bătaie de joc. Cu un astfel de program, nu e de mirare însă de ce se ascunde Boc de adversari. Și de ce are nevoie de Băsescu să-l ajute să treacă strada. Că singur, la ce se întâmplă în aceste zile pe drumurile Clujului, nu cred că are curajul să-și arate fața.

***

Astăzi, dintr-o conferință de presă în care Eckstein-Kovacs Peter i-a provocat pe Emil Boc și Marius Nicoară la dezbateri (dacă au vreo viziune de transmis și de argumentat): ”La începutul acestui sezon de Champions League, toți specialiștii îi dădeau ca mari favoriți la victoria finală pe Messi și pe Ronaldo. După cum probabil știți, cel care a câștigat trofeul a fost Didier Drogba”.

Acestor români le ajung la cunoștință cifrele ”macro” ale institutelor de statistică, incapabile însă să redea ”micro” suferințe individuale care se ascund. Chiar și atunci când sunt înmulțite cu milioane de cazuri. La care se adaugă nostalgia locurilor natale. Toate convergând către primirea de care președintele s-a bucurat din partea românilor din State, care l-au privit mai degrabă circumspect pe noul ministru al Externelor. Asta în timp ce Băsescu își permitea să se copilărească cu puștiul unuia dintre participanții la întâlnire.

Privind această discrepanță evidentă între românii ”de afară” și cei ”din țară” nu trebuie însă să cauți explicații foarte departe. Tot în State, Traian Băsescu s-a întâlnit cu vice-președintele Chevron. O eventuală concretizare a intențiilor mega-corporației americane în România (exploatarea gazelor de șist de lângă Bacău și din Dobrogea) înseamnă bani, ”creștere economică”, ”dezvoltare” etc. în percepția celor ”de afară”. Cei ”din țară” vor resimți toate consecințele. Cam asta e diferența între un sistem ideal (văzut doar de la distanță) și unul trăit pe propria piele. Între asigurările date că totul e pefect controlabil (cu fracturarea hidraulică în acest caz) și apa care ia foc când dai drumul la robinet.

***

Cât despre așa-zis-ul conflict cu Andrei Marga, de data asta cred că se exagerează nițel. Ok, l-a pus la punct. Și ce a obținut? Miza vizitei în SUA e legată de Chevron și de ceilalți șefi din Consiliul de Afaceri Româno-American. Cu ei s-au discutat lucruri care, cu siguranță, ne vor afecta într-o măsură mult mai mare.

Mai întâi părțile bune (diferențele). Chiar dacă niște polițiști (în civil) au vrut să-i înlăture pe protestatari, în urma unor negocieri directe cu organizatorii, aceștia au fost lăsați în pace pe trotuarul din fața sălii și apoi să intre în cinematograf, unde și-au afișat revendicările și steagurile. În plus, spre deosebire de predecesătorii lui, care treceau pe lângă astfel de manifestări în viteza a 5-a, Victor Ponta s-a oprit să vorbească cu ei. Și a făcut-o cu foarte mult entuziasm. Dar a avut parte de o surpriză: entuziasmul lui nu era pe aceeași ”lungime de undă” cu cel al manifestanților.

Ei bine, dacă se aștepta la mulțumiri, atunci s-a înșelat. Pentru că ceea ce îi solicitau cei din stradă era să-și țină cuvântul și să stopeze proiectul de la Roșia Montană. Că ceea ce au declarat și au făcut, atât el, cât și co-președintele de alianță, Crin Antonescu, după preluarea Puterii, este prea puțin liniștitor. Pentru că acum opozanții nu mai vor să audă promisiuni, ci vor să vadă fapte. Cum ar fi:

Atât înainte de preluarea Puterii, cât și ulterior, când (pe bună dreptate) l-a acuzat pe Traian Băsescu că face lobby pentru RMGC, Victor Ponta a solicitat transparentizarea cazului, întrebându-se retoric ”care sunt interesele președintelui, care îl fac să suțină într-o asemenea măsură proiectul celor de la RMGC?”. Acum poate afla. Corpul de control al primului ministru, aflat în subordinea lui, are atribuții care i-ar permite să primească răspunsul la foarte multe întrebări:  cum a fost posibil ca diferite instituții administrative și sau executive să elibereze pe bandă rulantă acte și decizii care încalcă legea și hotărârile judecătorești definitive; cum de au înaintat procedurile de avizare în aceleași condiții de ilegalitate; de ce Ministerul Culturii a blocat abuziv demersurile de înscriere a Roșiei Montana în lista-tentativă UNESCO; și, desigur, de ce este Traian Băsescu și o parte importantă a liderilor PDL susținători atât de vocali ai RMGC.

Mai mult, după ce a dobândit controlul în Parlament, USL poate iniția și poate vota formarea unei Comisii de anchetă (fie la nivelul Senatului, fie la nivelul Camerei Deputaților) legate de acest caz. După mai bine de un deceniu de scandal legat de acest proiect, e interesant de aflat cum și în ce condiții a fost blocat proiectul Legii Anti-cianură (deși în 2007-08 exista, cel puțin teoretic, majoritatea necesară adoptării legii), dar și cum a trecut de Senat ”după deget” proiectul de lege de expropriere specială (zis ”de modificare a Legii Minelor”) inițiat chiar de către unul dintre colegii din PSD al lui Victor Ponta din… Gorj (Mihail ”Toni” Greblă). De asemenea, alte amănunte de interes public pot deveni cunoscute în urma unei asemenea anchete.

Din momentul preluării Puterii, Ponta și Antonescu nu se mai pot plânge de lipsa de transparență și nu mai pot acuza ”interese ascunse” în cazul Roșia Montană. Pentru că au puterea (instituțiile, procedurile) și OBLIGAȚIA să afle tot ce îi interesează.

De asemenea, Ministerele Culturii și Mediului au atribuții pe care și le pot exercita (și e obligatoriu să o facă) înainte de alegeri. Ministerul Mediului are expertiza juridică la îndemână pentru a stopa continuarea ilegală a procedurilor de avizare a proiectului RMGC, iar Ministerul Culturii are pregătită documentația necesară pentru începerea demersurilor de înscriere a Roșiei Montana e lista-tentativă UNESCO. Nu în cele din urmă, la dispoziția Ministerului Economiei pot fi puse mai multe studii și proiecții, realizate de profesori de la ASE sau de alți profesioniști din domeniu, legate de modul în care poate fi valorificată economic zona (creând, implicit, mult mai multe locuri de muncă pentru localnici, decât ar genera, în mod real, proiectul RMGC). Iar asta fără distrugerea iremediabilă a mediului și patrimoniului.

Așadar, domnilor Ponta și Antonescu, aveți pârghiile și conduceți instituțiile de decizie în cazul Roșia Montană. E timpul să renunțați la discursul ”de Opoziție”, și să treceți la fapte. Înainte de alegerile de la sfârșit de an. La lansarea candidaților USL de la Cluj s-a făcut apel la un ”proverb” foarte gustat de audiență: ”Diferența dintre Opoziție și Putere constă în faptul că cei din Opoziție mint, iar cei de la Putere fură”.  Sper că aplauzele care au urmat nu exprimau doar bucuria de a fi preluat Puterea, pentru a putea…

***

În fine, pentru a simplifica, cam așa ar arăta ”lista scurtă” a lucrurilor pe care USL le poate face până la toamnă în cazul Roșia Montană:

• Anchetă a Corpului de Control al primului-ministru
• Formarea și începerea activității unei Comisii de Anchetă a Parlamentului
• Stoparea continuării ilegale a procedurii de avizare de la Ministerul Mediului
• Deblocarea demersurilor Ministerului Culturii pentru înscrierea Roșiei Montana în UNESCO
• Susținerea (infrastructură, promovare etc.) dezvoltării alternative a zonei, care să asigure venituri și locuri de muncă reale pentru localnici.

De altfel, asta a și fost misiunea cu care Crin Antonescu, Victor Ponta  și restul staff-ului electoral au venit la Cluj: să radă pe jos cu Emil Boc și să-l înscăuneze pe Marius Nicoară (strict anectodic, la scurtele declarații de presă făcute înaintea începerii ostilităților, Victor Ponta a avut un moment de sinceritate când a mărturisit că: ”a venit la Cluj să-l suțină pe Marius Nicoară” – a urmat un scurt moment de pauză, în care a realizat că referirea a făcut-o la singular și l-a adăugat și pe Uioreanu).

”Nu cred că o să-l lăsați pe Emil Boc să mai fie primar la Cluj. O să-l mai lăsați pe cel care a fost sluga lui Băsescu să fie primarul capitalei Transilvaniei?”, a întrebat retoric Ponta, după care l-a plasat pe Emil Boc pe primul loc în topul ”celor mai caraghioși și penibili politicieni pe care i-a dat România”. ”Comunitatea clujeană va fi reprezentată de un om care a indignat întreaga Românie, de un om care a eșuat pe toate planurile? (…) Nu cred că Clujul dorește să devină depozitul de deșeuri a PDL”, a mai spus Ponta despre Boc, în timp ce Daniel Constantin, președintele PC, l-a făcut pe Boc ”Cea mai odioasă figură a României ca premier”.

Se înțelege, atacurile nu l-au vizat doar pe Emil Boc, ci într-o măsură însemnată și pe Traian Băsescu. Cu o aluzie deloc discretă (cu atât mai mult cu cât a fost repetată) legată de suspendarea acestuia: ”N-o să mai aibe (Emil Boc – n.a.) pentru mult timp unde să sune că îi va răspunde Crin Antonescu” (…) ”Crin Antonescu va mai rămâne pentru scurt timp în Opoziție” (sublinierile îmi aparțin).

Bun, am înțeles, Boc trebuie strivit. Eliminat. M-am distrat și eu o vreme cu jocuri de strategie pe calculator și știu atâta lucru: adversarul trebuie terminat atâta vreme cât ai ocazia. Altfel, dacă îi permiți accesul la resurse (iar Clujul e un oraș cu suficiente resurse) numa ce te trezești cu el că prinde viață și redevine vioi.

N-am înțeles însă altceva: ce au de câștigat Clujul și clujenii din povestea asta? Bun, n-o să mai fie Boc, ci o să fie Nicoară. Așa, și? În avântul lor războinic, Ponta și Antonescu au uitat un lucru. De fapt motivul oficial pentru care se aflau pe aici: lansarea lui Uioreanu și Nicoară. Pe îndelungi aplauze și pe ritmul celor de la AC&DC am aflat un singur lucru despre viitorul clujenilor: că sunt fraieri dacă votează cu Boc și deștepți și demni de a intra în istorie dacă optează pentru Nicoară. Scurt pe doi. Păi în așa entuziasm general mai interesează programele electorle ori viziunile legate de dezvoltarea orașului și județului?

***

Înainte de a începe ”distracția” din sală, câteva zeci de membri ai Campaniei ”Salvați Roșia Montană!” l-au așteptat pe Victor Ponta la intrarea în Cinema ”Florin Piersic”, pentru a-i reaminti promisiunile legate de acest subiect. Spre deosebire de Crin Antonescu, Ponta a venit să-i salute pe protestatari și să le transmită că e alături de ei. Când a fost întrebat însă dacă va însărcina Corpul de control al primului ministru cu o anchetă guvernamentală în acest caz, a evitat răspunsul și a declarat că toate actele și documenția cazului va fi făcută publică de Ministerul Mediului.

Foto: Adevărul

Pentru Marius Nicoară aici ar fi locul potrivit pentru Someș Valley, un parc industrial rezervat firmelor de IT (sector foarte bine reprezentat la Cluj). Emil Boc ar împărți terenul între un parc industrial (Centru regional de excelenţă pentru industrii creative şi IT) și un campus universitar, în timp ce Eckstein-Kovacs Peter ar rezerva o parte din teren pentru un parc destinat IMM-urilor (inclusiv celor din domeniulk IT), o parte pentru locuințe sociale, iar partea cea mai importantă (aproximativ 150 de hectare) pentru a demara proiectul Grădinile Clujului.

Spre deosebire de celelalte promisiuni, diferențele de abordare legate de Dealul Lombului sintetizează extrem de clar diferențele de viziuni de dezvoltare ale orașului, pe două mari direcții: o dezvoltare pe verticală (continuarea urbanizării și industrializării) versus o dezvoltare pe orizontală (dezvoltarea economiei locale).

***

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și până acum știm ce înseamnă dezvoltarea pe verticală (produs specific al revoluției industriale): orașe din ce în ce mai mari, până la stadiul de metropole, locuri de muncă, venituri crescute, dezvoltarea serviciilor publice și private (în zonele cu mai mulți bani de cheltuit). Asta pe de o parte. Pe de altă parte insecuritate socială (paradoxul modernizării – cu cât se dezvoltă mai mult tehnologia, cu atât e nevoie mai mică de muncă fizică), aglomerație, consum crescut de resurse în zonele urbane, poluare, însingurare și depersonalizare (ce mai reprezintă un individ într-un megapolis urban de zgârâie-nori cu milioane sau chiar zeci de milioane de locuitori?).

Economia locală e un concept mai nou, care a început să fie luat în considerare mai serios doar în ultimii ani, de la declanșarea crizei. E un concept născut din critica dură a corporatismului (rămânând însă un concept liberal clasic – bazat pe libera inițiativă) și de la constatarea că revoluția industrială și-a mâncat mălaiul și are nevoie de niște corecții serioase. Strict ca exemplu: e aberant ca mari economii, precum SUA ori Marea Britanie, să exporte și să importe în același timp, cantități relativ egale din același gen de produse și la aceeași calitate – carne de pui, vacă, mere etc. – consumul de resurse e evident; la fel cum a ajuns să devină evident că subvențiile ori privilegiile (de genul, să zicem, curentului mai ieftin) acordate unor mari corporații sau firme sub diferite pretexte se vor întoarce împotriva micilor întreprinzători (uite două pretexte-minciună și efectele lor: trei-patru firme gigant primesc curentul electric mai ieftin pe motiv că oferă locuri pentru câteva mii sau zeci de mii de angajați, în același timp, veniturile sau chiar locurile de muncă a sute de mii ori chiar milioane de persoane care lucrează în sute de mii de firme mici sunt periclitate de prețul mare la curent pe care angajatorii și ei personal îl plătesc; Fermele Smithfield, care au preluat fostul Contim, au primit facilități de zeci de milioane de dolari, pentru că oferă câteva sute de locuri de muncă; subvenționarea Smithfield a dus însă la falimentarea a mii și zeci de mii de fermieri din Banat).

În fine, ideea de bază a economiei locale e de a limita aceste excese, promovând și încurajând micile afaceri. Pe de o parte aceste afaceri păstrează veniturile în comunitate, pe de altă parte generează și întreține o asemenea comunitate. În documentarul ”Economia fericirii”, Helena Norberg-Hodge face un calcul în care arată că din 100 de dolari cheltuiți de un american într-o librărie locală, 45 de dolari au rămas în comunitate, în timp ce doar 13 dolari rămâneau în localitate dacă aceeași 100 de dolari erau cheltuiți într-o librărie dintr-un lanț național.

***

Revenind la Cluj și la programele electorale ale celor trei candidați e evident că Someș Valley și Centrul regional de IT îi înscriu pe Marius Nicoară și Emil Boc în prima viziune de dezvoltare, în timp ce propunerile lui Eckstein-Kovacs Peter sunt mai apropaite de a doua viziune. Dezvoltarea IT-ului e pe val. Mai ales la Cluj. Dar asta e o modă. La fel cum economia centralizată a impus, la vremea ei, moda CUG, Armătura, Clujana ori cum corporatismul a adus Nokia la Cluj. Cum IT-ul clujean se bazează, în mare măsură, pe outsourcing, e evident că, mai devreme sau mai târziu, și acest outsourcing se va muta către Asia de Sud/Est ori Africa (pe măsura educării mâinii de lucru de acolo).

Grădinile Clujului, dublate de un parc industrial pentru IMM-uri (nu doar cele din domeniul IT) se apropie mai mult de economia locală. Nu neapărat pentru că ceea ce s-ar produce în acele grădini ar ajunge pe piața locală, ci pentru că ar produce economii importante în bugetele localnicilor. 500 de metri pătrați de teren pot produce o cantitate importantă din alimentele unei familii, suplinind un eventual salariu sau pensie mică, economiile realizate putând fi direcționate astfel către alte bunuri sau servicii. Eventuala închidere a unei firme mici nu ar echivala cu închiderea unei fabrici precum Nokia ori căderea unui domeniu (România a mai trecut și prin apariția și apoi fuga lohnului către zone mai calde și mai… ieftine). Absorbția a câtorva angajați (cel mult câteva zeci) în cazul închiderii unei firme mici, ar fi mult mai simplă decât în cazul a câtorva mii provenind din aceeași întreprindere ori același domeniu. Unde mai pui că un eventual șomer nu ar rămâne total lipsit de resurse.

Dincolo de considerentul economic, Grădinile Clujului ar îndeplini și alte importante funcții: de recreere, de creare a unei comunități și de sănătate (mediu sănătos și alimente sănătoase). Aparent de esență rustică, o asemenea soluție ar avea șanse mult mai mari să genereze atât de mult așteptata ”clasă de mijloc”, care să ofere echilibru și sustenabilitate unei societăți.

***

Să nu-și închipuie cineva că acest concept a fost inventat la Cluj. Denumit ”Allotment Gardens”, a fost pus în practică pentru prima dată de germani în urmă cu aproape o sută de ani, fiind întâlnit însă, în acest moment, peste tot în Europa Vestică, din Elveția, până în Olanda și Marea Britanie, precum și în Statele Unite ale Americii.

Exemple, în imaginile de mai jos:

De fapt, acest gen de campanie electorală era, totuși, previzibilă. Cu cât mai puțin apare în dezbaterea publică, cu atât mai puține sunt riscurile ca Emil Boc să piardă din voturi. Cu cât mai puțin este mediatizat, cu atât mai mic este riscul mobilizării nehotărâților (al celor care nu susțin neapărat un candidat sau altul, dar care s-ar activa, căutându-și o opțiune doar pentru a-i bloca accesul către un nou mandat de primar).

În plus, Emil Boc este conștient că e foarte ușor atacabil. Nu doar prin asocierea (câștigătoare în urmă patru ani) cu Traian Băsescu ori Elena Udrea, dar și cu fostul lui colaborator Sorin Apostu, pe care l-a ”înscăunat” la plecare și care continuă să se afle la Târgu Mureș. Nu în vizită, ci la închisoare. În plus, în anii în care s-a aflat în fruntea Guvernului, Emil Boc a pierdut exercițiul dezbaterilor și confruntărilor directe, argumentate, pe proiecte, rezumându-se la comunicări unilaterale către țară de la tribuna Parlamentului (în nenumăratele aumări de răspundere) ori de la televiziunea publică.

Tactica (strategia dacă doriți) evitării dezbaterilor și confruntărilor directe, păstrarea promisiunilor electorale pentru ultima sută de metri (pentru a nu putea fi analizate cu adevărat) ar putea fi câștigătoare. Pentru Emil Boc. Dar clujenii s-ar putea alege cu cel mai fricos primar din istorie.

***

Bocpentrucluj.com este singurul site electoral referitor la Emil Boc. Doar că este făcut de adversarii săi.

Pentru cei care mă citesc în mod constant bănuiesc că această opțiune personală nu are cum să-i surprindă. Atât datorită poziției pe care Eckstein-Kovacs Peter a avut-o și o are în cazul Roșia Montană, cât și pentru faptul că este unul dintre puținii politicieni români care își respectă mai mult principiile și valorile decât ”scaunul”, mai exact funcțiile publice ocupate la un moment dat. În acest sens cu siguranță este o excepție: Eckstein-Kovacs Peter este singurul politician autohton care are la activ două demisii de onoare. În 2008, a renunțat la funcția de președinte al Comisiei Juridice a Senatului, în semn de protest față de poziția colegilor săi de partid care nu l-au susținut în lupta anti-corupție (modificări aduse Legii ANI). Mai recent, în luna august a anului trecut, și-a dat demisia din funcția de consilier prezidențial pentru problemele minorităților tot din motive principiale – poziția lui legată de Roșia Montană venea în contradicție flagrantă de cea exprimată în mod agresiv de președintele Traian Băsescu (detalii aici și aici).

Momentul a rămas memorabil pentru politica românească. În miez de noapte, asumându-și riscurile inerente unei acțiuni de gherilă urbană (amendă), un grup de tineri au lipit pe poarta sediului UDMR din Capitală mesajul ”RESPECT ECKSTEIN KOVACS”. Personal, nu-mi amintesc ca vreun alt politician autohton să fi beneficiat de vreun alt gest asemănător de mulțumire pentru modul în care și-a respectat principiile.

Considerați cele de mai sus ca un statement asumat, prin prisma căruia o să vă rog să vă raportați la articolele din următoarele trei săptămâni referitoare la campania electorală pentru funcția de primar al Clujului.

***

Eckstein-Kovacs Peter și-a prezentat ieri programul electoral. Oferta. Iar pe prima poziție (din nou opțiune personală) se află proiectul Grădinile Clujului.

”Grădinile Clujului e un proiect care ar duce la satisfacerea unei nevoi absolut umane și normale a clujenilor care doresc să iasă la aer curat în apropierea orașului și, în același timp, să cultive zarzavaturi sau fructe. Proiectul prevede parcele de 500-700 de metri pătrați, care vor fi concesionate pe o perioadă de 10 ani, pe care vor putea fi ridicate doar construcții de lemn, fără caracter permanent, care nu necesită autorizație. Contractele vor fi foarte severe pentru a preîntâmpina situațiile în care s-ar intenționa folosirea terenurilor în alte scopuri decât cele de cultivare de zarzavat ori de recreație” .

Astfel sună proiectul în prezentarea lui Eckstein-Kovacs. Conform acestuia, Primăria Cluj-Napoca deține suficient teren în jurul tuturor cartierelor orașului pentru a avea peste zece mii de beneficiari.

În urmă cu două zile am scris despre promisiunea unui Disneyland făcută de candidatul USL Marius Nicoară. Inevitabil, o comparație se impune. Trecând peste alte argumente (le-am expus acum două zile) pentru care consider un Disneyland clujean lipsit de viabilitate (economică în primul rând), vine întrebarea: de ce are nevoie mai mult un clujean (și vă puteți pune în pielea unui clujean raportându-vă la propriul oraș)? De o plimbare la braț cu Mickey Mouse ori de o parcelă de pământ unde să se poată recrea după-amiaza ori la sfârșit de săptămână, cultivând roșiile, castraveții și varza proprie? (iar varza am ales-o special, dacă tot e vorba de Cluj).

Cum ar veni, un război între varza a la Cluj și Mickey Mouse (sau Pinocchio, dacă doriți). Rămâne ca d-voastră să decideți ce preferați. Ce relaxare și activitate de moment și una pe termen lung. Ca promisiune strict electorală sau ca proiect realizabil. Vă doresc alegere plăcută. Sau ”Poftă mare!”.

***

Programul electoral complet al lui Eckstein-Kovacs Peter, aici.

Foto – Farmacia Eckstein (sediul de campanie): credit – Facebook (pagina personală)

Plicitisit de o asemenea dispută electorală, într-o dimineață mi-am construit un imbatabil program de promisiuni, în care le îmbinam pe cele realizabile (construirea unui stadion modern, a unui sediu pentru Filarmonică ori a unui tren rapid între sateliții orașului – Gilău, Florești, Baciu, Jucu) cu cele efectiv fantasmagorice. Mini-pamfletul l-am intitulat: ”EXCLUSIV. Clujul va avea Disneyland!” și l-am publicat pe 6 februarie 2009 (fragmente mai jos, textul integral pe Clujeanul.ro).

”Dacă mă alegeţi primar, în centrul Clujului voi construi un Disneyland. Accesul se va face printr-un tunel, care va face legătura cu Aqua Park-ul din Gheorghieni, cu Grădina Zoologică de la Ciurila şi cu Dracula Park-ul din Gilău. Pe marginea Someşului voi amenaja plaje care vor putea fi folosite şi în vreme de iarnă. Încălzirea lor se va face pe baza unor oglinzi amplasate în spaţiu, care vor reflecta lumina şi vor asigura o temperatură constantă de 31,2 grade Celsius. Nisipul va fi adus de pe ţărmurile Mediteranei. (…)

Între Jucu şi Gherla voi construi un nou aeroport, care va fi conectat cu oraşul prin autostrăzi urbane. De la Gilău în centru, de la Gilău în Baciu şi de la Gilău la Jucu veţi putea ajunge şi cu trenurile rapide de suprafaţă. Pensionarii, studenţii şi angajaţii care vor câştiga mai puţin de 1.000 de euro net/ lună vor beneficia de gratuitate pe toate mijloacele de transport în comun ale Metropolei Cluj. De asemenea, vor avea reduceri de 80% la toate muzeele, spectacolele de teatru şi operă şi concertele organizate în Cluj…

Aşadar, dacă mă alegeţi primar… ăăă… cât e ora? Auoleu, oare de ce nu a sunat deşteptătorul? Bună-dimineaţa!”

Clujeanul, 6 februarie 2009

***

Au trecut mai bine de trei ani. La sfârșitul săptămânii trecute s-a dat startul într-o nouă campanie electorală locală. Marius Nicoară se regăsește printre competitorii pentru Primăria Cluj-Napoca. De această dată susținut nu doar de liberali, ci și de social-democrați. Sâmbătă și-a prezentat programul. Astăzi (duminică) am citit știrile. Noroc că stăteam bine pe scaun: ”Marius Nicoară promite Disneyland la Cluj”. Pe edițiile online și site-urile de știri locale și naționale. Să fi fost o glumă greșit înțeleasă de jurnaliști, îmi spun? În cele din urmă, găsesc postat și programul complet. La capitolul 5, ”Turism, sport și timp liber” (la pag. 21) se face referire cât se poate de clară la un parc Disneyland, ”în proximitatea municipiului Cluj-Napoca”.

Circ prin definiție. Asta reprezintă o asemenea promisiune. Aparent realizabilă, dar absolut inutilă. Pentru că Euro-Disneyland-ul își trage cu greu răsuflarea. Pentru că un Euro-Disneyland este suficient și poate chiar prea mult pentru Europa. Pentru că Mickey Mouse și Donald au pierdut mult din teren în fața ”transformerșilor”. Pentru că nu construirea, ci întreținerea și administrarea lui ar necesita costuri care, fără un flux de turiști la nivelul Parisului, nu ar avea din ce să fie acoperite. Pentru că dezvoltarea unui asemenea proiect ar avea nevoie de o infrastructură pe care nu o au multe dintre cartierele și zonele rezidențiale noi ale orașului. Așadar, cel puțin din acest ultim punct de vedere, un Disneyland ar trebui să stea la coadă. Și ar mai fi un amănunt. Cinic de această dată. Oare câți dintre copiii Clujului (și ai României) și-ar permite distracțiile Disneyland?

Ca fruct interzis, frumusețea imaginilor Disneyland dau bine într-un program electoral. Îi face pe oameni să viseze. Să redevină copii și să se gândească la copiii lor. Lipsa utilității, a oportunității, a viabilității economice a unui asemenea proiect m-a determinat ca, în urmă cu trei ani, să-l pun în fruntea listei cu promisiuni aberante. Și titlu de pamflet. Astăzi îl regăsesc în programul electoral al unui candidat la Primărie. ”Cât la sută din restul programului nu este, de asemenea, pamflet?”, devine, în aceste condiții o întrebare legitimă.

Voi răspunde, totuși, la această întrebare, cu altă ocazie, într-o analiză comparativă a programelor principalilor candidați clujeni. Deși am mari dubii legate de utilitatea unei asemenea analize ori dezbateri atâta vreme cât bătalia electorală să dă în promisiuni gen Disneyland.

***

Notă: Ilustrațiile sunt aceleași pe care le-am folosit și la pamfletul din 2009

Construcția mall-ului s-a încheiat și de promisa amenajare a uitat mai toată lumea. În schimb, peste aleea de pietriș s-a turnat asfalt, până în buza lacului. Bătrânele sălcii au fost înconjurate de un strat gros de ciment. În glumă parcă, un indicator atenționează mașinile să reducă viteza până la 20 de km la oră, fiindcă în zonă ar fi și pietoni și copii care se joacă. Pietoni pe unde? Pe cele câteva zeci de centimetri lățime cât are bordura de pe marginea lacului? Poate echilibriști. Între timp, pe partea opusă a lacului, vilele precum în ciupercărie. După ce dă ploaia.

Cei care s-au săturat de treaba asta au fost copiii de la Școala Elf. Cei care au mai apucat să se joace aici. Și care, în fiecare an, ar fi vrut să organizeze un cros al lacului. Dar care nu mai prea aveau unde. Și atunci s-au decis să-și ceară aleea înapoi. Iar în sprijinul lor au sărit și alți iubitori ai plimbărilor pe marginea lacului. Și astăzi (vineri) preț de câteva ore au făcut mașinile să încetinească prin zonă. Sau chiar le-au oprit. Din partea ”autorităților” liniște și pace. Nici măcar vreun jandarm ori agent de circulație, așa, de control, n-au trimis în zonă. Singurul politician care s-a interesat de ce se întâmplă a fost Eckstein-Kovacs Peter, unul dintre candidații la Primăria Clujului. Dar pe el îl știe toată lumea de ”verde” de când cu Roșia Montană, așadar nu-i vreo noutate.

Cică pe săptămâna viitoare, la rând vine (iar) Parcul Feroviarilor. Și tot așa mai departe.

Foto&Video: Sebastian Florian/ cluj.info

***

Un indicator distractiv. Încearcă doar să te joci ori să te plimbi pe lângă lac…

Ideea revendicării fostei alei de lângă lac le-a aparținut copiilor de la Școala Elf

În ajutorul lor au sărit însă și activiștii cu experiență. Care știu cum se poate bloca un drum

Astăzi, prioritate au avut bebelușii

Singurul politician care s-a interesat de protest și de motivele acestuia a fost Eckstein-Kovacs Peter. Ceilalți, probabil, merg pe mâna șoferilor. Pentru ca acțiunea să nu fie interpretată greșit, Eckstein a stat doar câteva minute în zonă.

”Picnic” pe centimetru/pătrat. Cam atâta zona verde a mai rămas în jurul lacului din Gheorghieni. Dacă vrei să vii la picnic te poți aștepta să mănânci într-un picior…

***
Cum îți ”plimbi” bebelușul pe marginea lacului…

***
Cum faci sport pe marginea lacului…

Făcând această extrem de scurtă retrospectivă (în care cazul Botiș e o simplă excepție) îmi dau seama de ce îmi place Guvernul Ponta. Pentru simplul motiv că e extrem de fragil. E suficient să-l calci pe degetul mic de la piciorul stâng pe unul dintre miniștri că întreg Executivul, cu Victor Ponta în frunte, privește năucit, în stânga și în dreapta, clătinându-se din toate încheieturile în căutarea unor puncte de sprijin. Înainte chiar de a ajunge cu echipa în Parlament, Ponta a fost nevoit să arunce doi membri ai echipei inițiale peste bord. În curând va fi nevoit (câteva zile, cel mult o săptămână) să se despartă și de Ioan Mang. Aseară, Victor Ponta a solicitat Academiei Române o comisie de câțiva membri care să se pronunțe în privința acuzațiilor care i se aduc lui Ioan Mang , promițând că se va conforma deciziei ”nemuritorilor”. În ciuda caracterului oarecum populist, soluția lui Victor Ponta are acoperire.

Contactat telefonic, Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, a declarat că instituția pe care o conduce va lua o decizie la începutul săptămânii viitoare. ”Eu sunt acum la Dublin, la o întâlnire a Academiilor din Uniunea Europeană și nu știu exact despre ce e vorba în cazul acuzațiilor de plagiat. Luni mă voi întoarce în țară și voi vorbi cu colegii mei. În cadrul Academiei avem profesioniști care se pricep la Etica Cercetării. Dacă se dorește o analiză profesională și nu va căpăta o turnură politică, Academia Română se va pronunța în acest caz”, a declarat, în exclusivitate pentru VoxPublica, Ionel Haiduc.

Faptul că Victor Ponta și guvernul pe care îl conduce este atât de sensibil în fața opiniei publice nu poate decât să mă bucure. E semnul începutului unei normalizări a raportului de forțe dintre guvernanți și guvernați. Și finalul unor impertinențe și nesimțiri care coboară dincolo de Guvernele Boc, până mai jos către Năstase și preferații lui Iliescu (alde Văcăroiu ori sinistra justiției Rodica Stănoiu).

***

P.S.: Uite un pariu: Mai prinde Mang sfârșitul săptămânii viitoare în postura de ministru al Educației? Și o întrebare: considerați normală solicitarea făcută de către premierul Victor Ponta Academiei Române pentru a se pronunța asupra acuzațiilor de plagiat aduse lui Ioan Mang?

Din păcate, rămânem însă cu gustul amar al unei povești pe care nu am văzut-o la televizor, ci am citit-o în edițiile online ale diferitelor instituții media, după încheierea meciului. Ce nu am văzut și nu am aflat de la televizor în timpul transmisiunii în direct? Faptul că finala a fost întreruptă, pentru ca oamenii de ordine să-i poate prinde și evacua pe cei doi suporteri ai Științei, care reușiseră să pătrundă pe terenul de joc, în timp ce purtau tricouri pe care scria ”Justice for Craiova”. Moment în care și microfoanele de fond au fost închise, pentru ca o țară întreagă să nu audă scandându-se deja celebrul ”Mitică la pușcărie”.

Un astfel de moment șterge întreg spectacolul de pe teren. Toată tensiunea și emoțiile partidei se diluează, fiind înlocuite de frustrarea și furia celui înșelat. Tras pe sfoară. Batjocorit. Ah, sunt inutile trimiterile la prevederile constituționale care statuează dreptul la informare corectă. Astea sunt discuții pentru ”fițoși”, pentru ”cârcotași”.

De fapt, fotbalul e continuatorul circului din epoca romană. Gladiatorii care se înfruntau până la moarte, aveau un singur scop (precum fotbalul de astăzi): să-i bine-dispună pe cetățeni. Să le distragă atenția de la grijile și problemele zilnice. ”Pâine și circ”. ”Pâine și fotbal”. Tot acolo. Și astfel, dintr-un magician al balonului, Falcao se transformă într-un simplu obiect. Cel mult un instrument cu ajutorul căruia se spală milioane, zeci de milioane, sute de milioane de creiere.

”Totul va fi bine. Totul va fi frumos” au transmis clipurile publicitare ale finalei. ”Totul a fost bine. Totul a fost frumos” au transmis în direct, televiziunile din întreaga lume. Pentru că asta le cer Platini și Mircea Sandu. Pentru că, la rândul lor, asta cer sponsorii UEFA. Pe oameni nu ai voie să-i pui să gândească. Trebuie doar să-i distrezi, pentru a primi cu docilitate mesajele pe care dorești să i le bagi pe gât. Pentru că Seat și Heineken, MasterCard ori Sony Ericcson pentru asta plătesc. Pentru creiere netede. Doamne feri ca oamenii să-și pună vreo problemă! Nici măcar pentru cele 30 de secunde cât a durat protestul celor doi suporteri ai Craiovei.

Zeci poate sute de milioane de telespectatori din întreaga lume au urmărit finala Europa League. Și s-au simțit bine (exceptându-i pe suporterii lui Bilbao, care rămân, însă, și ei, cu nostalgia). Fără ca măcar să aibă habar că la această finală, sponsorii, UEFA, Platini, Mircea Sandu, televiziunile și-au dat mâna pentru a-i fura. Pentru început le-au furat 30 de secunde din finală. 30 de secunde din viața reală. Mâine, sau poate chiar astăzi, același conglomerat va privi cum zeci, sute, mii, zeci de mii, milioane de oameni fericiți își vor pune MasterCard-ul la bătaie pentru un Seat ori un Sony Ericcson. Iar seara vor sărbători achiziția cu un Heineken.

***

În luna februarie a acestui an l-am înregistrat pe Mircea Sandu și ce este dispus președintele Federației Române de Fotbal (FRF) să accepte pentru a obține banii unui sponsor. Multă lume a privit acțiunea doar ca pe un alt episod din războiul pentru salvarea Roșiei Montana. De fapt, e mai mult decât atât. Dezvăluirea arată exact cum se desfășoară acțiunile de ”spălare de imagine” a unor companii și cât de dispus este domeniul fotbalului să se implice în asemenea acțiuni. Iar Mircea Sandu nu este doar președintele FRF, ci și unul dintre marii șefi ai UEFA, membru în Comitetul Executiv.

***

Din păcate am avut prea puțin timp pentru a mă opri mai pe larg asupra unui alt scandal din fotbal, ”bătuta de la Cluj”, care s-a lăsat cu întreruperea, în minutul 27, a derby-ului local, ”U”-CFR. Ar fi multe de spus despre cumulul de situații care au dus la un asemenea scandal, de la Cadu la Bornescu, de la Paszkany la masorul și oamenii de ordine de la ”U”. Fiecare amănunt a fost tratat însă destul de pe larg în presa de sport, dar și în cea generalistă. O singură declarație a trecut neamendată. Portarul Universității, Mircea Bornescu, a invocat în apărarea sa faptul că a fost provocat de căpitanul celor de la CFR, Cadu, care l-ar fi făcut ”țigan român”. Nu sunt mai catolic decât Papa și nici nu mă consider a fi un monument de relaxare și toleranță, dar zău dacă înțeleg de ce apreciază Bornescu că sintagma ”țigan român” ar fi jignitoare. Insultătoare. La adresa cui? A țiganilor? A românilor?

Iar faptul că o asemenea aberație a trecut fără să-l facă pe vreun jurnalist prezent la conferința de presă să scrâșnească din dinți și să-i ceară lămuriri lui Bornescu (de ce l-a jignit o asemenea afirmație, care, pe fond, e absolut neutră), mi se pare, la rându-i, îngrijorător.

Comentând acest moment într-un articol anterior, am avut surpriza să constat că susținătorii domnului președinte îl consideră pe Andrei Marga responsabil și vinovat de momentul în cauză. Pe motiv că ”e inadmisibil ca în diplomație să-l compari pe un șef de stat cu Hitler, Mussolini, Stalin etc.” Păi, Andrei Marga nici nu a făcut așa ceva, le-am replicat. ”Nu, dar el a vizat efectul asupra percepției publice”, a venit răspunsul, care m-a blocat. Pentru că ”percepția publică” a fost influențată nu de ceea ce a spus Andrei Marga (mă îndoiesc că sunt prea mulți cei care au ascultat declarația ministrului de Externe de la audieri), ci de ceea ce au transmis consilierii lui Băsescu, Băsescu (prin gestul de la învestire) și o parte a jurnaliștilor. Nu afirmațiile lui Andrei Marga au fost cele care au influențat opinia publică, ci interpretarea lor.

În drept există un principiu vechi de mai bine de două mii de ani: ”nemo auditur propria turpitudinem allegans” (nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria culpă/greșeală). E un principiu care se aplică pe deplin în acest caz: e absolut absurd să-i reproșezi lui Andrei Marga efectele asupra opiniei publice nu a declarațiilor pe care le-a făcut, ci a modului în care chiar tu ai interpretat greșit și ai transmis eronat mai departe respectivele declarații.

Dacă Andrei Marga are o vină în toată povestea asta, atunci vina e ceva mai veche, din perioada în care a fost ministrul al Educației și nu a impus ”Logica” în programa obligatorie de liceu și a fiecărei facultăți.

***

În privința insinuărilor pe care Sebastian Lăzăroiu le-a făcut legat de o așa-zisă colaborare a lui Andrei Marga cu Securitatea, trebuie spus că există o decizie a CNSAS din mai 2007 (Decizia nr. 1516/10.05.2007) prin care se infirmă așa ceva. Pentru liniștea publică, CNSAS a dispus verificarea tuturor membrilor Guvernului (inclusiv a lui Andrei Marga). Dacă se simte cineva cu musca pe căciulă, o demisie ar fi binevenită.

Făcând aceste comparații, Andrei Marga nu spune că Traian Băsescu ar fi Mussolini. Un interlocutor inteligent (și cunoscător avizat al istoriei moderne și contemporane) ar fi putut aduce, probabil, numeroase alte exemple de măsuri luate care i-ar diferenția net pe cei doi (din acest punct de vedere e interesant că Andrei Marga nu a prezentat chiar toate similitudinile dintre corporatismul mussolinian și cel practicat în România contemporană, ca și cum ar fi păstrat niște ”muniție de rezervă” pentru o eventuală controversă).

Pe de altă parte însă, făcând comparațiile de mai sus la audierile din comisii, e de presupus că Andrei Marga se putea aștepta ca președintelui să-i fie transmisă informația conform căreia ”Andrei Marga v-a comparat cu Mussolini”. Fie că ar fi fost făcută de vreun membru ar comisiei, fie de vreun jurnalist care ar fi aflat-o ”la a o doua mână” o asemenea greșeală putea fi prevăzută. Dar, în ciuda caracterului anticipativ, greșeala făcută de intermediar nu i se poate imputa lui Andrei Marga (greșeala fiind una de logică, nu de interpretare: când compari doar o parte din elementele a două mulțimi rezultatul obținut nu poate fi extins automat asupra mulțimilor în asamblu). Traian Băsescu a primit însă informația greșită și, mai mult, i-a reproșat-o lui Andrei Marga într-un moment extrem de mediatizat. Motiv pentru Andrei Marga să-l pună la colț, atenționându-l că se bazează pe informații eronate.

La nivel diplomatic, o asemenea gafă ar putea costa enorm, pentru că l-ar pune pe cel care o face într-o poziție de inferioritate față de cel care a făcut-o și într-o situație jenantă față de opinia publică. Chiar dacă momentul pare a fi fost unul mai mult de cancan mediatic (”Băsescu nu a dat mâna Marga”, ”Marga îl compară pe Băsescu cu Mussolini”), semnificația e ceva mai importantă în confruntarea, de altfel previzibilă (ținând cont de antecedentele celor doi politicieni), legată de întrebarea: ”cine e numărul 1 în diplomația românească: președintele sau ministrul de externe?”. Această primă rundă a confruntării s-a încheiat clar în favoarea ministrului.

***

Aseară, în centrul Clujului, a avut loc aniversarea a 6 luni de la Ocuparea Hotelului Continental (mai multe amănunte despre 7 noiembrie 2011, aici). ”Cerem Guvernului Ponta oprirea imediată și definitivă a proiectului de la Roșia Montană” a fost principala revendicare a manifestanților în ceea ce, practic, a fost primul protest de stradă din timpul Guvernării Ponta (la doar câteva ore de la votul din Parlament). Pentru câteva minute a trecut să-i salute pe protestatari și Eckstein-Kovacs Peter, unul dintre candidații la Primăria Cluj-Napoca. Implicarea lui în stoparea proiectului de la Roșia Montană este unul dintre punctele care speră să-i aducă voturi importante. De altfel, Eckstein-Kovacs Peter îi reprezintă pro-bono în justiție pe cei care, în urmă cu 6 luni, au ocupat Hotelul Continental.

***

***

Video: Ecojurnal; Foto: Cluj.info

Ce a diferențiat acțiunea din 7 noiembrie 2011 de precedentele a fost, după cum am scris încă de atunci, radicalizarea.  Prin mesajul ”Revoluția începe la Roșia Montană” (luat inițial în derâdere de unii cârcotași) și prin asumarea unei eventuale intervenții ilegale în forță împotriva lor (ceea ce s-a și produs), activiștii arătau că sunt dispuși să meargă până la capăt: să-și revendice și să-și apere în stradă drepturile.

Intervenția abuzivă a autorităților nu a făcut decât să inflameze spiritele și, timp de o săptămână, atât la Cluj, cât și la București, au continuat acțiunile de protest: flash-mob-uri în fața sediilor televiziunilor publice (din nou o intervenție brutală a Jandarmeriei la București), jocuri în piață: ”Țară, țară, vrem ostași”, sinucideri cu cianură, îmbrățișări pentru Roșia Montană și elaborarea KIT-ului de nesupunere civică. În ce măsură a influențat Occupy Conti și săptămâna care a urmat evenimentele din ianuarie este greu de estimat. Câteva lucruri nu pot fi însă ignorate. Rețeaua paralelă de comunicare construită de cei din Campania Salvați Roșia Montană (CSRM) a promovat din plin acțiunile care au urmat și a fost folosită ca model și pentru alte revendicări (de altfel, problema gazelor de șist așa a și fost denumită la început: ”al doilea caz Roșia Montană”).

Incompetența și/sau agresivitatea abuzivă a forțelor de ordine împotriva activiștilor pentru Roșia Montană, a generat o stare latentă de nemulțumire și iritare. În fine, strict calendaristic, protestele legate de demiterea lui Raed Arafat au început pe 11 ianuarie 2012 la Cluj (vezi video) printre primii care au ieșit în stradă și au mobilizat oamenii regăsindu-se tineri ”antrenați” în acțiunile CSRM (motiv pentru care majoritatea mass-media a și ”ratat” știrea, presa mainstream ”oficializând” data de 12 ianuarie (protestele de la Târgu Mureș și București) ca dată de începere a revoltelor care au generat căderea Guvernului Boc (și, în cele din urmă, la destrămarea Coaliției PDL-UDMR-UNPR-minorități). Inevitabil însă, problema Roșia Montană s-a aflat printre revendicările cele mai importante ale protestatarilor.

La mijlocul lunii noiembrie 2011 am estimat (în ciuda scepticilor sau detractorilor) că Ocuparea Continentalului și săptămâna de proteste care i-a urmat va genera o stare de spirit care va redefini civismul și activismul în România. Că va fi un model care va fi amplificat în alte cazuri. Am fost catalogat ca ”visător” ori ”rupt de realitate” (catalogările decente) când am spus și am scris asta. Acum sunt eu cel care are dreptul să zâmbească atunci când aud că societatea civilă a reînviat în ianuarie 2012. Așa, peste noapte. În fap, tot anul 2011 a fost unul al nemulțumirilor și protestelor (un sumar aici), Occupy Conti a marcat radicalizarea acestora. Iar ce a urmat după două luni, a venit deja ca o continuare logică.

***

Astăzi, de la ora 19.00, în Piața Unirii din Cluj, se aniversează 6 luni de la Ocuparea Continentalului. La câte s-au întâmplat între timp în cazul Roșia Montană, există și motive de bucurie. Coaliția de Guvernare cu Cianură a căzut. Planurile urbanistice ilegale pe care se bazează proiectul RMGC au fost anulate definitiv și irevocabil de Curtea de Apel Alba. Gabriel Resources (compania care deține 80,69% din RMGC) s-a prăbușit la Bursa din Toronto (de la 8,65 dolari/acțiune vara trecută, la 1,82 dolari/acțiune).  Iar Guvernul Ponta a trecut cazul Roșia Montană la capitolul ”Protecția Mediului”.

Interesant e că în anunțul de retragere a nominalizării Corinei Dumitrescu, Victor Ponta a dezvăluit și agenda viitorului (posibil) ministru al Educației, Ioan Mang: admiterea în clasa pregătitoare, bacalaureat, admiterea în liceu. Cum ar veni, atribuții mai degrabă de administrare, de mentenanță. E un fel de liniștire a apelor, o amânare a controverselor care se aprind mereu atunci când e vorba de cea mai mică schimbare în acest domeniu. Pentru că dincolo de dublul ”n” din CV, de studiile Corinei Dumitrescu la Stanford (lipsa lor totală ori doar lipsa de consistență), problema de fond era alta: grupul și direcția pe care acest grup ar fi putut s-o imprime Educației. Atât cât a avut ocazia să fie în centrul atenției publice, Corina Dumitrescu a oferit, pe deplin, imaginea imposturii și a parvenitismului. Nu greșelile (datorate vitezei unui funcționar public) din CV și nici derizoriul care acoperea mențiunea ”studii la Stanford” (în realitate cel mult urmarea unui curs la această universitate) au fost cele care au deranjat, ci imaginea tipului de învățământ păstorit de doamna Dumitrescu, ca rector la ”Dimitrie Cantemir”. Adică a acelui învățământ menit să ofere atât diplome pe scară rulantă (până la nivelul de doctorat), cât și funcții profesorale unor diferite persoane publice, îndeosebi din politică. Diplome și funcții necesare nu atât pentru desfășurarea unor activități în diferite domenii, cât pentru cumpărarea/achiziționarea prestigiului public pe care încă îl mai oferă diplomele și gradele universitare. Mai exact, esența imposturii, a parvenitismului: diploma care certifică nu atât un nivel de cunoștințe dobândit, cât un statut social.

Ei bine, arătând că întreaga controversă din jurul Corinei Dumitrescu i-ar fi putut afecta munca legată de organizarea admiterii în liceu, clasei pregătitoare, BAC-ului, Victor Ponta a lăsat să se înțeleagă că acest Guvern cu mandat redus nu și-a propus să intre în esența problemelor din educație (ci doar să asigure minima funcționare a sistemului). O soluție căldicică, asemănătoare cu cea adoptată de PDL când l-au numit ministru pe Mihail Hărdău, după o perioadă de tensiuni și greve al profesorilor. ”Bunicuțul de la Educație” i s-a spus, iar dacă nu vă mai amintiți de el nu aveți nicio vină. Pur și simplu nu și-a dorit să iasă în evidență cu ceva. Exceptând numărul de cămine studențești văruite și școli de la țară renovate, cu care se lăuda în conferințe de presă. Dacă numele lui Ioan Mang nu vă spune ceva în mod deosebit, nu vă speriați. Și nici nu încercați să-i descoperiți vreo mare calificare profesională. Alegerea lui are acum un singur scop: să nu iasă cu nimic în evidență și să fie uitat cât mai repede. Dacă se poate până la terminarea paharului de șampanie deschis de social-democrați pentru victoria lui Hollande și de berea pe care bugetarii au pus-o la rece.

***

UPDATE: Conform Alianței pentru o România Curată, CV-ul lui Ioan Mang are, totuși, consistență. La capitolul ”Afaceri cu statul”. Detalii aici. Iar Alin Fumurescu arată că marea distincție profesională internațională pe care o deține Ioan Mang se poate obține din SUA… contra-cost. Astea ori sunt un semn de ”lipsă totală de cadre”, ori e pregătirea terenului pentru o reîntoarcere cu surle și trâmbițe, ca ”salvator al Educației”, al unui fost ministru PSD în domeniu…

Să le luăm pe rând. Să le acorzi credit Guvernelor Boc e cam hazardat. Cu Emil Boc premier, Executivul a promovat și implementat celebrul ”forfetar Pogea”, care a lichidat sute de mii de firme și care a scos de pe lista contributorilor la bugetul de stat sute de mii de oameni din sectorul privat. Mai mult, măsurile de decongestionare a sectorului public (mă refer la reducerile de personal, nu la austeritate) au fost amânate cu mai bine de un an și jumătate (comparativ cu aceleași măsuri luate în sectorul privat) pentru a nu compromite șansele lui Traian Băsescu de a fi reales președinte. În plus, când au fost luate, acestea au fost departe de a lovi în clientelismul politic – căpușelor fie conservându-li-se locurile, fie oferindu-le compensații din fonduri europene (vezi celebra ”schemă Botiș”, în care foștii colegi, directori și directorași de la Direcția de Muncă și Protecție Socială Bistrița-Năsăud, au ajuns consultanți – cu venituri mai mari decât fostele lor salarii – într-un proiect pe fonduri europene…)

În fine, nici până în ziua de azi, susținătorii măsurilor de austeritate (tăieri din salariile bugetarilor, blocarea posturilor, impozitarea pensiilor) nu au reușit să convingă oamenii că acestea au fost luate pentru a salva pensiile, și nu pentru acoperirea găurilor (hăurilor) create de sectoarele finaciare, bancare, imobiliare. Și nu e vorba că nu m-au convins pe mine ori pe majoritatea românilor, ci nu l-au putut convinge nici măcar pe un laureat Nobel în economie ca Joseph Stiglitz, care le-a catalogat recent drept ”sinucidere”. Așadar, de vreun eventual ”merit al Guvernelor Boc” e mai mult decât hazardat a vorbi (iar să te lauzi că ai reparat ceea ce tu ai stricat ar fi cel puțin ciudat).

Guvernul Ungureanu a mers ”pe repede înainte” cu îndeplinirea obligațiilor asumate față de FMI. Doar că nu i-a ieșit mai nimic. N-a reușit să vândă Cupru Min (ba, mai era să ia și o ”țeapă” enormă aici), n-a avansat esențial cu privatizarea sectorului energetic, nici pe Chevron ori pe RMGC nu i-a pus ”în pâine” cu gazele de șist, respectiv cu aurul de la Roșia Montană. Și, deși anunțate, nu s-a grăbit nici cu reîntregirea salariilor bugetarilor, nici cu returnarea banilor încasați ilegal din impozitarea pensiilor. Nu există vreo măsură a Guvernului Ungureanu care să indice vreun merit în acest sens.

În fine, cu atât mai puțin se poate vorbi de un merit al Guvernului Ponta în obținerea acordului de reîntregire a salariilor și soluționare a problemei pensiilor. Pentru că, deocamdată, Guvernul Ponta există doar virtual. Nu a luat (și nu avea când să ia) vreo decizie (hotărâre).

Și atunci? Răspunsul e mai simplu: Reîntregirea salariilor și rezolvarea problemei pensiilor (rezolvarea e parțială – pensiile rămân, în continuare, impozitate, de fapt e vorba doar de retunarea unor bani reținuți peste impozitul legal) reprezintă mai degrabă un dar al FMI pentru Victor Ponta. De ce ar face FMI un asemenea cadou? În primul rând pentru a-și spăla măcar în parte imaginea (serios afectată în ultimii doi ani și, în special, în ultimele luni, când FMI a devenit ”inamic public”, aproape pe același palier cu președintele Traian Băsescu și cu foștii guvernanți). Reprezentanții FMI știu că Guvernele Boc și Ungureanu au căzut pe fondul unor nemulțumiri populare care vizau direct și politica FMI. Apoi, făcând această concesie Guvernului Ponta, îi oferă o anumită susținere populară și stabilitate politică (care se transpune și într-o anumită stabilitate economică de care FMI poate profita).  În fine, aceste concesii se referă la câteva sute de milioane de euro. În schimbul lor, FMI vizează mizele de miliarde de euro: privatizarea energiei, Cupru Min. De altfel, reluarea licitației pentru Cupru Min a și fost deja anunțată.

Așadar, bugetarii și pensionarii au motive să se bucure pentru că li se recunosc (și reîntregesc) niște drepturi, măcar în parte. Dar nu trebuie să ne lăsăm amăgiți prea mult de un asemenea gest, care seamănă prea mult cu darurile grecești (iar zidurile Troiei cunosc prea bine valoarea reală a unor asemenea daruri).

“In total we have over $30 billion of economic benefits that come out of this project and remain in Romania, this equates to somewhere between 70 and 90 percent of the total benefits”, a declarat Jonathan Henry pentru AFP, citat de www.mining.com. Afirmațiile șefului Gabriel pentru AFP se bat cap în cap cu cele făcute pentru Reuters, citate și de presa din România. Dacă pentru AFP, cele 30 de miliarde de dolari* ar reprezenta beneficiile proiectului pentru România, la Reuters aceeași sumă ar reprezenta, de fapt, întreaga valoare a proiectului Roșia Montană, la prețurile actuale ale aurului și argintului, comparativ cu estimarea de 7,5 miliarde de dolari dintr-un studiu publicat în 2007 (vezi Mediafax ori Hotnews.ro).

Că din 2007 și până acum, prețul aurului nici măcar nu s-a dublat (crescând de la 900 dolari/uncia la 1.600 dolari/uncia) este un ”amănunt” prea puțin important pentru matematica și logica domnului Henry. La fel cum prea puțin contează pentru aceeași matematică și logică de CEO, că, în conformitate cu declarațiile pe care le face în același interviu, costurile de capital ar fi urcat de la o estimare anterioară de 876 de milioane de dolari, la 1,5 miliarde de dolari, în timp ce costurile operaționale s-ar putea situa la 350-450 de dolari/uncie, comparativ cu așteptările anterioare de 270-340 de dolari/uncie.

Cum ar ajunge România, care (prin Minvest) deține mai puțin de 20% din proiect, să încaseze între 70 și 90% din beneficii, sunt calcule demne de Pipăruș Petru, cel care într-o zi creștea ca alții în zece. Analize făcute de cadrele didactice de la ASE, studiile internaționale referitoare la efectele unei economii bazate pe extragerea resurselor (analize și studii pe care le-am mai prezentat), precum și experiența statelor dezvoltate legate de urmărirea și încasarea veniturilor pe care corporațiile cu sediul în insule paradis fiscal le datorează bugetelor publice arată destul de clar că:

• Economiile bazate pe exploatarea resurselor se dezvoltă pe termen scurt, dar generează imense probleme pe termen lung (”boala olandeză”);
• Exploatările de aur nu generează dezvoltări pe orizontală, aplicarea unor factori de multiplicare generați de exploatări miniere de alt tip fiind fără acoperire (ca exemplu: exploatarea fierului generează dezvoltarea siderurgiei, a construcțiilor de mașini, vapoare, avioane, imobiliare, rețele de comunicare etc.; exploatarea aurului se oprește, după transformarea în lingou în subsolul unor bănci, maxim mai dă de lucru unor bijutieri);
• Urmărirea veniturilor datorate bugetului de stat de către corporațiile cu sediul în insule bananiere (Barbados, în cazul Gabriel Resources) este, practic, aproape imposibilă; iar acolo unde nu a avut prea mare succes Fiscul american, german ori britanic mă îndoiesc că vor avea mai mult succes urmașii lui Blejnar.

Singurul beneficiu sigur pe care îl va încasa România este redevența de 4%. Care va acoperi o infimă parte din costurile sociale, de mentenanță a deșeurilor și de risc care vor rămâne în sarcina României. Restul sunt, precum am mai spus, povești nemuritoare. Astfel, atunci când Jonathan Henry afirmă că proiectul Roșia Montană ar valora 30 de miliarde de dolari, puteți face un calcul simplu: scădeți 4% și obțineți suma reală care ajunge în buzunarele ”băieților deștepți de pe Wall Street”. Mai exact suma pe care România ar îndesa-o în buzunarele și conturile acestora, în schimbul raderii a patru munți, a dispariției unui patrimoniu cultural unic în lume și a ”moștenirii” unui uriaș lac de cianuri, înconjurat de halde de steril.

***

Dincolo însă de speculațiile halucinante ale lui Jonathan Henry (foto, miner doar prin cască și vestă reflectorizantă) există niște cifre care vorbesc de la sine. Au trecut peste 15 ani de când au fost puse bazele afacerii Roșia Montană. Numărul de directori executivi (CEO) schimbați de RMGC s-a pierdut în timp. Conform celor de la www.mining.com ar fi vorba de 7 (șapte). Gabriel Resources suține că a investit în acest proiect 500 de milioane de dolari (mă rog, din punctul meu de vedere, formularea corectă e ”a cheltuit”, nu ”a investit”, pentru că nu văd de ce zecile de milioane de dolari aruncate anual pentru promovarea minciunilor publicitare ori pe venitul lui Jonathan Henry s-ar numi ”investiție).

Așadar, peste 15 ani. 7 CEO și echipe manageriale schimbate. 500 de milioane de dolari cheltuiți. Care sunt rezultatele? RMGC încă nu a reușit să realizeze un proiect de exploatare care să îndeplinească condițiile legale pentru a putea fi avizat. Anul trecut, Gabriel Resources era evaluată pe Piața Bursei din Toronto la peste 3 miliarde de dolari. La începutul acestui an ajunsese la 2,5 miliarde de dolari. Ieri, Gabriel mai valora 770 milioane, iar astăzi a ajuns la 691 milioane de dolari. De la un maxim de 8,65 dolari/acțiune anul trecut, în iulie, au încheiat ieri la 1,82 dolari/acțiune, cu un minim de 1,65.

Privind aceste cifre (sume cheltuite, ani trecuți, directori schimbați și rezultate obținute) o întrebare vine de la sine: Care este calitatea managementului Gabriel Resources și a RMGC? Cu ce este superior managementul privat, managementului de stat? Prin ce se justifică veniturile de 10 milioane de dolari ale lui Jonathan Henry, care l-au plasat în TOP 10 Cei mai bine plătiți CEO din Canada, deși compania pe care o conduce nu produce nimic, ba s-a mai și devalorizat cu 70%? Privind componența Consiliului de Administrație al Gabriel, ori top-managementul celor de la RMGC ai surpriza să constați că oamenii ăștia nu prea au nimic în comun cu mineritul. Că, de fapt, singura lor competență e specula – la bursă, pe piețele financiare, în relații publice etc.. Mă rog, în termeni corecți politic, e vorba de ”jocuri la bursă”, ”lobby”, ”relații publice”.

Toți cei care s-au perindat până acum la conducerea Gabriel, respectiv la subsidiara ei din România, RMGC, au dat-o în bară și au dus cele două companii în pragul falimentului. Conform unor surse citate de ”Gândul”, în cazul în care Guvernul Ponta va fi investit, niciun aviz favorabil RMGC nu va fi eliberat până la alegeri (lucru previzibil și în lipsa ”surselor”).  Astfel, o revenire spectaculoasă e prea puțin probabilă în acest an și singura ”șansă” pentru susținătorii proiectului ar fi preluarea Gabriel de către o companie minieră mult mai mare. Asta dacă mai are chef cineva să se riște să se ardă la Roșia Montană de câteva sute de milioane de dolari. Până atunci, un lucru rămâne cert: Roșia Montană a mai demolat un mit – cel a așa-zisei superiorități a managementului privat asupra managementului de stat. Când managerii sunt incompetenți ori corupți (coruptibili), supra-evaluați etc. rezultatul e același, indiferent că firma e privată ori publică. Iar cu ajutorul rapoartelor, interpretărilor, prezentărilor etc. acționarii pot fi induși în eroare la fel de ușor cum sunt manipulați alegătorii. Pentru că cei care aruncă 500 de milioane de dolari pe geam și se arată dispuși să mai cheltuiască și alții chiar dacă după 15 ani n-au obținut nimic nu îmi par a fi cu nimic mai deștepți decât cei care visează la un viitor mai bun dar votează în funcție de greutatea pungii cu făină, zahăr, lapte…

***

*Notă: sumele din text sunt în dolari canadieni; 1 CAD (dolar canadian) = 1,01 USD (dolar american)

***

P.S.: Din categoria pretențiilor hilare ale lui Jonathan Henry: “Sperăm că noul guvern va avea discuţii cu noi înainte ca reprezentanţii săi să facă vreo declaraţie pro sau contra în legătură cu proiectul nostru”. La rândul lor, reprezentanții societății civile din România speră că reprezentanții noului Guvern se vor întâlni prima dată cu ei, nu cu cei de la Gabriel Resources. Pentru că, cel puțin în teorie, e un Guvern al cetățenilor români, nu al lui Gabriel.

***

Bonus:

În octombrie 2011, cei de la www.mining.com (prima imagine de mai jos) publicau un articol în care reprezentanții RMGC și Gabriel anunțau iminenta încheiere a procedurilor de avizare/autorizare și preconizau a doua jumătate a anului 2012 ca termen de demarare a proiectului. Pe 4 mai 2012, www.mining.com a publicat un alt articol (a doua imagine). Tonul e mult mai pesimist. În ilustrarea textului apare un fel de soldat roman cu armura și coiful de aur care zace, răpus, la pământ, în timp ce în titlu se vorbește de devalorizarea de căderea cu 1,7 miliarde de dolari (de la începutul acestui an) a companiei Gabriel Resources. De ieri (data articolului de pe www.mining.com) și până azi, Gabriel a mai scăzut cu aproape 80 de milioane de dolari.

***

Jonathan Henry (foto, jos), căutând la Roșia Montană miliardele de dolari pierdute la bursă de compania pe care o conduce. Pentru ”performanța” de a scădea de la o valoare de piață de peste 3,2 miliarde de dolari (în iulie 2011) până la 691 milioane de dolari (ieri), Jonathan Henry a fost recompensat de Gabriel Resources cu venituri de peste 11 milioane de dolari – lucru care îl plasează în TOP 10 Cei mai bine plătiți CEO din Canada (detalii aici) / FOTO: Sebastian Florian/Cluj.info

“Astăzi (joi, n.r.) mi-au parvenit rezultatele analizei cerute în problema Roşia Montană. Juriştii consultaţi de noi afirmă că lipsa unui Plan Urbanistic Zonal (PUZ) valabil reprezintă un impediment în continuarea procedurii şi recomandă Comisiei de Analiză Tehnică (CAT) a proiectului să-i ceară investitorului să depună un nou certificat de urbanism care să reflecte un PUZ valabil“, a declarat, pentru MEDIAFAX, ministrul demis al Mediului, Korodi Attila.

Citând din concluziile documentului, ministrul a spus că, potrivit juriştilor, CAT ar trebui să ceară investitorului “să obţină şi să depună un certificat de urbanism care să reflecte un PUZ valabil aprobat”. “Este o opinie juridică pe care eu, ca ministru demis, recomand succesorului meu să o înainteze Comitetului de Analiză Tehnică, pentru ca membrii acestui comitet să le analizeze şi să ceară clarificări suplimentare de la companie sau să ia măsurile pe care le consideră oportune”, a spus Korodi.

Desigur, e inutil a mai preciza că opinia juriștilor consultați de ministerul Mediului, vine în opoziție cu opinia avocaților RMGC. Iar de aici începe o lungă dezbatere pro și contra (bazată pe legi, norme, excepții, termene etc.) în care majoritatea celor care nu au pregătire juridică s-ar pierde. Atâta doar că legile reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) soluții morale la situații întâlnite în viața de zi cu zi (”un sistem de drept reprezintă morala unei societăți la un anumit moment istoric dat”, este un lucru care se învață în anul I la Facultățile de Drept). Să privim cazul Roșia Montană din acest punct de vedere și să vedem dacă e chiar așa complicat sistemul de drept.

***

Cronologie:
2002

Bun, să o luăm de la început. În 2002, Consiliul Local al Primăriei Roșia Montană elaborează și aprobă un Plan Urbanistic General (PUG) prin care o importantă suprafață a comunei este declarată zonă mono-industrială. Ce înseamnă asta? Că în respectiva zonă, nimeni nu mai poate face altceva decât minerit (nici agricultură, nici turism, nici prelucrarea lemnului, nici comerț, nimic). Problema e că nici Primăria, nici firma (RMGC) în beneficiul căreia s-a emis respectiva prevedere din PUG nu sunt proprietari pe întreaga suprafață declarată zonă mono-industrială. În plus, unii consilieri locali ori rude ale acestora erau angajați la… RMGC. Practic, persoane cu interese directe într-o afacere au votat/decis împotriva intereselor exprimate explicit ale altor persoane. Și mai clar spus: vecinul care are interes să vândă casa sau apartamentul lui mai scump decide că tu nu mai poți hotărî să faci ce vrei cu apartamentul, casa ori terenul tău! Ci doar ce a decis el.

2007

Imoralitatea unei asemenea hotărâri de consiliul local (prin care s-a aprobat PUG-ul în discuție) nu avea cum să nu fie sancționată de justiție. În 2007 s-a decis, definitiv și irevocabil, anularea PUG-ului din 2002. Ce s-a întâmplat între timp? Pe baza acelui PUG, RMGC obținuse un certificat de urbanism necesar elaborării proiectului propriu. Ce semnifică (din punct de vedere popular, nu neapărat juridic) acel certificat de urbanism? Că proiectul pentru care se cere aviz respectă niște reguli urbanistice stabilite legal pentru o anumită zonă. Ce se întâmplă când un asemenea document arată că proiectul în discuție respectă (certifică) niște reguli de urbanism pe care instanțele de judecată le-au declarat definitiv și irevocabil ca fiind nule? Bunul simț și o morală minimă îți arată (dincolo de orice artificiu avocățesc) că un document nu poate certifica respectarea unor reguli care nu există (SUNT NULE).

Evident, această imoralitate a fost constatată și de către instanțele judecătorești, care au anulat, unul după altul, certificatele de urbanism eliberate pe bandă rulantă (altă aberație) de Consiliul Județean Alba, pe baza PUG-ului din 2002. Acest lucru nu i-a împiedicat pe cei de la RMGC să-și depună proiectul la ministerul Mediului. Pe bună dreptate, constatând lipsa unui certificat de urbanism valabil, Korodi Attila, ministru al Mediului și în 2007, a decis suspendarea procedurii de avizare. Pentru că ar fi fost total imoral (și ilegal) să pui oamenii din Comisia de Analiză Tehnică (CAT) să muncească la autorizarea unui proiect care se bazează pe documente care nu există!

2009

”Inventivitatea” susținătorilor și avocaților RMGC a continuat însă să sfideze morala și bunul simț (evident, așa cum avea să se dovedească ulterior, și legea). În 2009, Consiliul Local Roșia Montană adoptă un ”nou” PUG. ”Nou” e între ghilimele pentru că, de fapt, singura noutate era reconfirmarea fostului PUG din 2002, anulat definitiv și irevocabil de judecători în 2007! Cum ar veni, ”definitiv și irevocabil” în România durează mai puțin de 2 ani! Dincolo de încălcarea unei hotărâri judecătorești defintive și a unui principiu esențial pentru statul de drept (autoritatea de lucru judecat), acest ”nou” PUG avea și alte probleme ”pe cap”: din 2002 până în 2009 legislația în domeniu s-a mai schimbat (de la procedură până la actele și studiile tehnice necesare), iar unele avize, acte, documente eliberate pentru PUG-ul din 2002 erau expirate în 2009. Bașca alte conflicte de interese și în noul Consiliu Local.

Toată această sumă de încălcări ale legii a fost absolut revoltătoare (pentru că ”imorală” e prea puțin spus). Și, totuși, acest lucru nu a oprit Consiliul Județean Alba să elibereze un nou certificat de urbanism pe baza respectivului PUG! Mai mult, în 2010, în ministeriatul lui Laszlo Borbely, s-a reluat analiza pentru acordul de mediu, pornindu-se tocmai de la noul certificat de urbanism. Laszlo Borbely avea (sau ar fi trebuit să aibă, ținând cont de funcția ocupată) minima educație pentru că ști și a-și da seama că este doar o problemă de timp până când PUG-ul din 2009 (care e, de fapt, PUG-ul anulat din 2002) va fi, la rândul lui anulat definitiv și irevocabil de instanțele de judecată. Faptul că, în aceste condiții, a pus ”pe repede înainte” avizarea în CAT e, de asemenea, revoltător și ar fi fost un motiv suficient de demitere (nicidecum demisie).

2012

Ceea ce era de așteptat s-a întâmplat. Pe 5 aprilie 2012, Curtea de Apel Alba a anulat definitiv și irevocabil și PUG-ul din 2009. Certificatul de urbanism și avizul de mediu (un alt act important al proiectului RMGC) au soarta PUG-ului pe baza căruia au fost eliberate. Din aceleași motive de bun simț arătate deja mai sus: nu pot exista acte care să certifice sau să avizeze respectarea unor reguli care NU EXISTĂ (SUNT NULE). Aproape incredibil, ulterior anulării PUG, RMGC a emis un comunicat de presă prin care anunță că Tribunalul Cluj ar fi confirmat valabilitatea certificatului de urbanism. O minciună absolută: Tribunalul Cluj nu s-a pronunțat asupra valabilității certificatului de urbanism, ci asupra unei acțiuni în justiție, începută înainte ca PUG-ul să fie din nou anulat definitiv, constatând că acțiunea a fost introdusă tardiv. Faptul că o acțiune în justiție a fost introdusă taridv nu înseamnă că certificatul de urbanism e valabil. Cu atât mai mult cu cât, după anularea PUG-ului, valabilitatea certificatului de urbanism nu mai trebuie contestată, ci CONSTATATĂ. E logic, moral și de bun-simț: un document oficial nu poate certifica respectarea unor reguli care NU EXISTĂ.

Analiza avocaților consultați de Ministerul Mediului vine să confirme această stare de fapt. Iar recomandarea lui Korodi Attila pentru succesorul său e, de asemenea, de bun-simț: procedura de avizare nu poate continua atâta timp cât nu există un PUZ (act inferior PUG-ului) care să valideze certificatul de urbanism. În această situație soluția de bun simț e, de asemenea, evidentă: RMGC (ca solicitant de acord de mediu) e cel care trebuie să arate respectarea căror reguli urbanistice sunt certificate de documentul pe care îl dețin. Și, în primul rând, să demonstreze că… acele reguli există.

Sumar/Concluzie

În 2002, membrii Consiliului Local Roșia Montană, mulți dintre ei aflați în conflict de interese, au elaborat un PUG care încălca grav dreptul de proprietate al unei părți a localnicilor, precum și legile legate de protejarea și conservarea mediului și patrimoniului cultural. Timp de aproape 10 ani, ba folosind tot felul de tertipuri și șmecherii avocățești, ba apelând la minciuni și, uneori (după cum au stabilit definitiv instanțele de judecată), încălcând flagrant legile, RMGC a tot tras de timp sperând că va obține avizele și acordurile până la capăt. Iar acest lucru s-a întâmplat dintr-un motiv foarte simplu: nu aveau cum să obțină avize și acorduri pentru ceva care NU LE APARȚINE. Atâta timp cât proiectul RMGC se suprapune peste terenurile unor localnici care nu se dau duși din Roșia Montană, care doresc să-și valorifice aceste proprietăți prin agricultură și/sau turism ori în alt mod, nu are cum să fie avizat. Pentru că mereu va fi doar o problemă de timp și de răbdare până când orice PUG, certificat, aviz etc. care încalcă dreptul de proprietate al acestor localnici va fi anulat. La fel cum se va întâmpla în cazul încălcării legislației de mediu și/sau de protejare a patrimoniului cultural. Asta e esența cazului Roșia Montană. Restul sunt amănunte, mai mult sau mai puțin tehnice, mai mult sau mai puțin de specialitate, mai mult sau mai puțin obiective.

***

Schimbare de strategie guvernamentală

Pentru Roșia Montană, ziua nu s-a încheiat însă cu declarația lui Korodi Attila. Cazul a fost prins și în programul de guvernare. E drept, puțin diferit de forma pe care o anunța, în 2009, Adriean Videanu (care afirma că va fi o ”prioritate pentru Guvernul Boc”). ”Având în vedere preocuparea publică privind cazul Roșia Montană, Guvernul va reanaliza în mod transparent și pe bază de dialog deschis și democratic, situația existentă astfel încât deciziile să fie în acord cu interesul național, protecția mediului și legislația europeană”, se arată în programul Guvernului Ponta. Un detaliu extrem de important în privința schimbării politicii guvernamentale – cel puțin la nivel declarativ – e faptul că acest lucru e prevăzut la Capitolul 15. Protecția Mediului Înconjurător. Cum ar veni, cazul va fi analizat pornind din perspectiva problemei de mediu, și nu din perspectiva economică (cum s-a întâmplat în cazul Guvernelor Boc și Ungureanu).

***

Prăbușire la Bursa din Toronto

Atât declarațiile și recomandările lui Korodi Attila pentru succesorul său, cât și schimbarea fundamentală (la nivel declarativ) a perspectivei din care Guvernul privește cazul (problemă de mediu, nu problemă economică) au avut efecte și la Toronto. Acțiunile Gabriel Resources (care deține 80,69% din RMGC) au avut o nouă zi de depreciere drastică, de -13,62%. De la 2,35 dolari/acțiune s-a ajuns, la finalul zilei, la 2,03. Asta după ce, pe parcursul tranzacțiilor, s-a atins și un minim de 1,86 dolari/acțiune. Maximul istoric, în urmă cu mai puțin de un an, în iulie 2011, a fost de 8,65 dolari/acțiune.

***

Alternativa de la Roșia Montană

Cum spuneam, esența cazului Roșia Montană stă în dreptul localnicilor de a-și valorifica proprietățile în conformitate cu voința lor liberă. Cu ocazia scurtei vacanțe de 1 Mai, Eugen David a inaugurat la Roșia Montană Pensiunea ”Țarina”. Detalii aici, fotografii mai jos. Hostel ”La Gruber” (detalii aici) a fost prima unitate de cazare inaugurată oficial în Roșia Montană (în 2008). Alte pensiuni sunt în fază de finalizare în aceste an, urmând să depună documentațiile pentru autorizare. Asta se întâmplă când activitățile economice alternative nu sunt interzise prin hotărâri aberante (discreționare și ilegale).

Un alt reproș a fost nominalizarea Corinei Dumitrescu, rector de ”Dimitrie Cantemir”, în fruntea Educației. Criticile sunt mai mult decât binevenite: între fabricile de diplome și educația și cercetarea de performanță există mari diferențe. Diferențe structurale și de concept. Această nominalizare poate rămâne la stadiul de imensă gafă doar în condițiile în care Corina Dumitrescu nu apucă să facă prea multe.

Cea mai mare problemă e, însă, la Agricultură. CV-ul lui Daniel Constantin are conexiuni cu acest sector esențial al economiei românești. Dar mai are legătură și cu Dan Voiculescu, personaj controversat (printre altele) și din cauza afacerilor pe care firmele lui le au agricultura și Ministerul Agriculturii. Asta e ”cea mai mare bubă” a Guvernului Ponta.

În fine, ultima critică este legată de așa-zisa ”lipsă de experiență în domeniul diplomatic” a lui Andrei Marga, nominalizat la Externe. O critică, îmi permit să afirm, care nu se susține. În primul rând pentru că nu cred că diplomația reprezintă o castă, rezervată doar ”inițiaților”. Așa-zisele reguli diplomatice sunt, de fapt, simple formalisme, care fac deliciul presei când sunt încălcate (mai ales în cazul ”caselor mai mari”), dar care se opresc la acest nivel, fără a influența decisiv vreo negociere, acord, tratat, colaborare etc. În al doilea rând, chiar dacă vine din mediul universitar, Andrei Marga are importante conexiuni și în mediul politic european și mondial. Iar cea mai bună dovadă e faptul că, în octombrie 2010, Angela Merkel a venit în România la invitația lui Andrei Marga (primind titlul de Doctor Honoris Causa al UBB Cluj) și nu la invitația diplomației autohtone din acea perioadă.

A, și ar mai fi supărările legate de nominalizarea lui Ioan Rus la Interne. Doar că ele vin din partea lui Radu Mazăre și ale lui Ion Iliescu. Așadar nu cred că ar fi cazul ”să se pună”.

***

Să facem o scurtă reîntoarcere în timp. Doar până la începutul lunii februarie, când Mihai Răzvan Ungureanu și-a anunțat nominalizările pentru propriul Cabinet. Cine se numărau printre noutățile de pe listă? Răzvan Mustea și Bogdan Drăgoi, ”fii lui tata”, copii de bani gata al unui ”partener de afaceri” cu statul, din bogata baronie a Vrancei, respectiv al ”mânei drepte” a generalului Stănculescu. Alexandru Nazare, pupila Ancăi Boagiu, pregătit și crescut să-i țină locul în vremuri de restriște la Transporturi. Stelian Fuia, al doilea ministru modificat genetic (după Valeriu Tabără) de la Agricultură. Și poate că unora (pe bună dreptate) li se pare Dan Voiculescu un personaj malefic, dar nu e nici la degetul mic al celor de la Monsanto. Cătălin Baba, imaginea arivistului model la Educație. Claudia Boghicevici, ”celebră” pentru proiectul legii asistenței sociale prin intermediul bisericii (parteneriatul stat/biserică) la Muncii. Acestora li se adăuga, Andreea Paul Vass, despre a cărei situație de incompatibilitate, mass-media tocmai începuse să scrie. Doamna Paul a avut însă decența să se retragă din proprie inițiativă. Mai multe detalii aici și aici.

Asta fost lista ”prospăturilor”. În propriul Guvern, Mihai Răzvan Ungureanu avea să-i mai moștenească însă și pe Gabriel Oprea la Apărare ori cel care nu mai avea să prindă nici măcar căderea de la moțiune, ministrul-cianură de la Mediu, Laszlo Borbely.

Desigur, se pot compara și competențele (sau lipsa lor) dintre vicepremierii (și miniștri ai Finanțelor Publice în același timp) Marko Bela și Florin Georgescu, între Gabriel Berca, respectiv Ioan Rus la Interne, Cătălin Predoiu ori Titus Corlățean la Justiție, între Cristian Petrescu și Eduard Hellvig la Turism, ori între Ladislau Ritli și Vasile Cepoi la Sănătate. Aceste aprecieri ar fi, însă, subiective, în special din motiv de simpatii/antipatii politice. Raportându-ne strict la ”miniștri-problemă” (excluzându-i, de o parte, pe Andrei Marga, calificarea lui ca ”problematică” fiind făcută, după cum am arătat, fără acoperire, și, de cealaltă parte, pe Andreea Paul Vass, pentru că s-a retras), scorul arată cam așa Victor Ponta – Mihai Răzvan Ungureanu 4-7. În favoarea listei Ponta. Mai introduceți d-voastră pe cineva discutabil la Ponta și/sau mai tăiați pe cineva de pe lista MRU și tot Ponta rămâne în avantaj. În condițiile în care, până la investire, Victor Ponta mai are încă șansa să reducă din probleme.

***

UPDATE/PRECIZARE (în urma comentariului primit din partea doamnei Andreea Paul – comentariul nr. 91):

Când am scris: ”despre a cărei situație de incompatibilitate, mass-media tocmai începuse să scrie” nu am acordat valoare de adevăr (adevărat/fals) celor menționate în mass-media.

Afirmația ”Doamna Paul a avut însă decența să se retragă din proprie inițiativă” se referă (în sens larg) la decența de a se retrage ”din proprie inițiativă” (nu așteptând o previzibilă – cel puțin pentru mine – demitere prin moțiune de cenzură) dintr-un guvern cu miniștri controversați și cu putere de decizie minimă, nu în sens restrâns – legat de articolele (acuzațiile) din mass media referitoare la presupusa incompatibilitate, cărora, repet, nu le-am acordat o valoare de adevăr. Pentru o asemenea posibilă interpretare (precum cea , înțeleg și-mi cer scuze atât doamnei Andreea Paul, cât și cititorilor.

Că nu creditez (și nu am intenționat) o interpretare conform căreia refuzul nominalizării ar avea legătură cu acuzațiile de incompatibilitate stă dovadă articolul pe care l-am scris chiar după consumarea acestui gest (aici).

Istoria ulterioară se cunoaște: Emil Boc a câștigat cursa pentru Primăria Cluj-Napoca, factor esențial pentru câștigarea președenției în partid și, ulterior, pentru desemnarea lui ca premier. Relațiile cu Andrei Marga s-au răcit însă brusc, în decembrie 2004. Pe baza promisiunilor primite atât din partea propriului partid (PNL), dar și din partea PD (prin Emil Boc), Andrei Marga aștepta o nouă nominalizare pentru funcția de ministru al Educației. Într-atât era de sigur de această nominalizare încât a apucat să vorbească cu alți universitari clujeni pentru a le propune diferite funcții în minister. Surpriza a fost totală însă când ministru a fost nominalizat Mircea Miclea, culmea unul dintre profesorii ajutați în cariera universitară de Andrei Marga. Ei bine, după aproape 8 ani de la susținerea care s-ar putea să fi fost decisivă atunci (ținând cont de diferența mică de la final) pe care Marga i-a dat-o lui Boc împotriva lui Ioan Rus, Andrei Marga și Ioan Rus se reîntâlnesc la masa aceluiași Guvern. Având ca adversar politic, partidul condus (încă) de… Emil Boc. De-ale vremurilor…

***

Lăsând la o parte anecdoticul, trebuie spus că Andrei Marga și Ioan Rus reprezintă doi miniștri (și ministere) esențiali ai Guvernului Ponta (dacă trece de investitură). Ioan Rus este unul dintre liderii numitului ”Grup de la Cluj” din PSD (alături de Vasile Dâncu și Vasile Pușcaș) apreciat ca fiind reformator în opoziție cu grupul din jurul lui Ion Iliescu. În acest sens au avut un rol decisiv în ascensiunea lui Mircea Geoană în fruntea partidului. În 2007, atât din motive personale, cât și dezamăgit de Mircea Geoană, Ioan Rus s-a retras de la președenția PSD Cluj, renunțând la orice funcție în partid, la fel cum a făcut și Vasile Dâncu. Din acest punct de vedere, nominalizarea lui Ioan Rus semnifică și reactivarea oficială a Grupului de la Cluj, dar, în același timp, și o contrapondere împotriva unui eventual control al Guvernului dinspre grupul (și baronii) PSD din jurul lui Iliescu. Asta cu atât mai mult cu cât în sarcina (controlul) lui Ioan Rus, ca ministru al Internelor, ar cădea și alegerile locale din iunie.

Dacă Ioan Rus ar reprezenta un aliat în lupta internă din PSD, Andrei Marga e siguranța în confruntarea externă, cu Traian Băsescu. Băsescu și Marga au făcut parte din guvernele CDR de la sfârșitul anilor 90, perioadă din care îi leagă o… antipatie de nezdrucinat. De altfel, conform unor surse, opoziția lui Traian Băsescu, din decembrie 2004, a fost cea care a blocat decisiv accesul lui Andrei Marga la un nou mandat de ministru al Educației. Ei bine, la Externe, Andrei Marga ar fi ministrul cu cele mai multe atribuții care au legătură cu atribuțiile președintelui statului. Că-i place sau nu, Traian Băsescu va trebui să colaboreze Andrei Marga și e greu de presupus că acesta va putea fi controlat sau dominat cum s-a întâmplat cu alți miniștri de Externe (vezi cazurile Mihai Răzvan Ungureanu ori Cristian Diaconescu care, în timpul sau ulterior ocupării acestei funcții, au ajuns să facă dizidență în propriile partide și apoi să se alieze cu Băsescu). Ținând cont de relația mult mai directă pe care Andrei Marga o are cu Angela Merkel, Traian Băsescu poate fi pus chiar într-o poziție de inferioritate, cel puțin în diplomația de la nivel UE.

***

Dacă Ioan Rus și Andrei Marga sunt miniștrii care îi pot asigura spatele lui Victor Ponta împotriva PSD, respectiv Băsescu, asta nu înseamnă că premierul ar avea liniște. Ioan Rus și Andrei Marga sunt și cei care i-ar putea lua fața lui Victor Ponta în propriul Guvern. Pentru că și lui Ponta îi va fi greu să se impună unor persoane care nu pot fi controlate de Iliescu, respectiv Băsescu. În plus, ambii au capacitățile de lider necesare pentru a coaliza membri de Cabinet în jurul lor, formând două grupuri care ar fi ideal dacă s-ar menține în echilibru și ar colabora, dar care ar putea paraliza Guvernul dacă ar intra în conflict.

Din acest punct de vedere, anul trecut o parte din animozități se estompaseră, Andrei Marga formând adeseori front comun cu Ecaterina Andronescu (fost ministru al Educației, PSD) în luările de poziție legate de legile și viziunile asupra educației și cercetării promovate de Daniel Funeriu (ministrul Educației, PDL). Situația s-a tensionat însă brusc la începutul acestui an, cu ocazia alegerilor pentru funcția de rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Într-o primă fază, Andrei Marga declarase public că ar fi dispus să susțină o eventuală candidatură a lui Vasile Pușcaș (candidatură despre care se discuta încă din toamnă). În cele din urmă, Vasile Pușcaș (PSD) nu a mai candidat, ba, mai mult, a susținut direct și pe față candidatul promovat de PDL, Ioan Aurel Pop, împotriva candidatului lui Andrei Marga, Cristina Ciumaș. Victoria lui Ioan Aurel Pop (cu sprijinul lui Vasile Pușcaș) a însemnat și sfârșitul dominației de aproape 20 de ani a lui Andrei Marga în Universitatea Babeș-Bolyai.

Nominalizările lui Ioan Rus și Andrei Marga reprezintă un act de curaj pentru Victor Ponta, fără ca asta să însemne automat că Guvernul ar fi unul reformist sau independent față de USL. Mai degrabă e (cel mult) încercarea dobândirii unei minime autonomii față de partidele mamă ale USL. Cu avantajele și riscurile de rigoare: Victor Ponta va culege mai toți laurii unui eventual succes, ori va răspunde dincolo de orice scuză în cazul unui eșec.

… încurcă-le și descurcă-le. Un ultim scenariu care trebuie luat în seamă: Ioan Rus și Andrei Marga ar putea fi motive ca inclusiv unii membri ai USL (în special primul în cazul PSD) să se gândească de două ori înainte de a acorda votul de investitură Guvernului Ponta.

***

P.S.: După structura și numele miniștrilor nominalizați de Victor Ponta, Guvernul pare a fi mai degrabă orientat spre dreapta. Despre asta mai pe larg după ce Ponta va face public și programul detaliat pe care Guvernul și-l va prezenta și pentru care va încerca să obțină investitura.

”1. Dezbatere a Tratatului de guvernanță bugetară și fiscală și a ACTA.

2. Susținere pentru Schengen și MCV – în plus, combaterea politizării și a corupției promovate de PDL.

3. Lupta împotriva corupției trebuie continuată, inclusiv cu un control mai riguros al achizițiilor publice.

4. Depolitizarea structurilor deconcentrate. Respingerea proiectului privind dreptul de a candida al funcționarilor publici.

5. Revenirea salariilor și pensiilor la nivelul de dinainte de tăieri. Asumarea unui nivel de deficit de 3%, și a unei legi a responsabilității fiscale.

6. Transparența și control pe Fondul de rezervă al primului-ministru.

7. Anchete și control privind “băieții deștepți din energie”.

8. Atitudine privind proiectul Roșia Montană, cu evaluarea corectă pe trei zone: respect pentru mediu, protejarea interesului național și combaterea corupției politice.

9. Reducerea TVA la produse agricole și susținere pentru agricultura bio. În plus, atenție cu privire la promovarea OMG.

10. Soluție mai curajoasă privind taxa de solidaritate pe marile averi – nu 1% ci 10%.

11. CAS redus pentru angajator, în scopul creării de noi locuri de muncă.

12. Salariu minim 850 ron, pentru atragerea de venituri suplimentare la buget.

13. Companiile de stat nu trebuie privatizate pe prețuri mici și mari comisioane. E nevoie de management privat autentic și de bani pentru retehnologizare.

14. Nu sustineți înființarea UMF Târgu Mureș.

15. Lege electorala susținută de toate partidele. Colegiile nu pot fi definite de Guvern, fără consultări. Susținem legea USL privind reducerea numărului de parlamentari la 312”.

Această listă a fost prezentată încă de pe data de 9 februarie, sub titlul ”15 propuneri ale Uniunii Social Liberale pentru Guvernul Ungureanu”. Cum situația nu s-a schimbat în ultimele mai puțin de trei luni e de așteptat ca toate aceste puncte să se regăsească în programul pentru care Guvernul Ponta va solicita investitura în Parlament. Și mai e de așteptat să le și ducă îndeplinire în următoarele șase luni. Sau nu?

Într-un final, românii au văzut sancționată această aroganță a lui MRU (și autism politic de la un moment dat, foarte asemănător pe fond cu cel al fostului premier Emil Boc). S-a spart un statu-quo conform căruia cei aflați la Putere pot face orice fără să existe nici cea mai mică posibilitate de control, de sancționare și, implicit, de responsabilizare. Nenumăratele legi esențiale trecute prin procedura asumării răspunderii guvernamentale, promovarea unor personaje pe criterii exclusiv blonde, direcționarea preferențială  a fondurilor publice, blocarea oricărui dialog atât cu oponenții politici, cât și societatea civilă au iritat la maxim opinia publică. „Statul știe cel mai bine ce e bine pentru tine” a fost un hit muzical al ultimilor ani, inspirat însă dintr-o activitate politică (legislativă și executivă) cât se poate de reală (și care nu se rezumă doar la cazul specific al drepturilor de autor).

De la un moment dat, o parte importantă a liderilor centrali ai PDL au ajuns să cadă în propria capacană. Repetând la nesfârșit că, de fapt, măsurile lor sunt geniale, că, în realitate, opinia publică îi susține și le recunoaște ”meritele” și ”sacrificiul” făcut, și că doar opozanții și mass-media ”mogulească” nu le vede și le neagă, au și ajuns că creadă toate acestea (mult mai pe picioarele lor au fost liderii locali ai PDL, aflați în contact direct și nu mediat cu oamenii, care și-au dat mult mai repede seama ce diferență este între discursul public al șefilor centrali și situația din teren, nefiind de mirare că au fost și primii care au dat tonul fugii).

Ăsta e marele efect benefic pentru cetățenii români a căderii Guvernului Ungureanu. Crearea unui precedent (trecerea moțiunii de cenzură din 2009 nu se pune, pentru că nu a fost urmată și de efectul real al transferului puterii executive către Opoziție), spulberarea mitului intangibilității Puterii. Păstrând proporțiile, efectul trecerii acestei moțiuni de cenzură poate fi asemănător cu efectele Magnei Charta Libertatum. Conștientizarea publică a faptului că statu-quo-ul politic nu este invulnerabil, că, mai devreme sau mai târziu, se schimbă roata și că există o sancțiune (disperarea cu care cei din PDL au încercat să rămână la Putere până aproape în ultimele momente dau măsura exactă a dimensiunii sancțiunii).

***

În aceste condiții, Ponta, Antonescu & USL trebuie să își dea seama că preiau o Putere slabă. Extrem de slabă chiar: pentru că vine imediat după ce o sancțiune publică majoră le-a fost aplicată antecesorilor lor la Putere și pentru că timpul pe care îl au la dispoziție până când, la rândul lor, ar putea fi sancționați e foarte scurt – aproximativ jumătate de an. Cea mai mare greșeală ar fi să-și atribuie singuri victoria, să se amăgească cu apă rece de primăvară. Căderea Guvernului MRU a pornit dinspre aleșii locali ai PDL (primari, președinți de consilii județene, consilieri locali și județeni, clientela politică din diferitele deconcentrate și/sau instituții publice locale). De aici a venit nemulțumirea (iar dovadă sunt zecile, poate deja sutele, de primari PDL care au părăsit partidul în ultimele săptămâni) care a dus la numeroasele dezertări parlamentare.

Scenariul arată cam așa: ianuarie a fost punctul culminant al nemulțumirii publice; măsurile/schimbările luate (înlocuirea lui Boc cu MRU) nu au fost de esență, nemulțumirile publice s-au menținut; aleșii locali au văzut/înțeles mult mai repede decât Centrul cât sunt de mari riscurile și au început să pună presiune pe reprezentanții naționali (parlamentari) să schimbe tabăra (asta explică, nu și justifică dezertările în masă din ultima săptămână). Că meritele lui Ponta și Antonescu în această mișcare centrifugă a PDL sunt reduse stă dovadă faptul că, la mai puțin de trei zile înainte de votarea moțiunii de cenzură, cei doi nu aveau o viziune comună legată de ce va urma dacă Guvernul MRU cade (liderii USL având declarații contradictorii pe acest subiect)! Șefii USL au ajuns la o asemenea perspectivă comună în ultimul moment, când și-au dat seama că, într-adevăr, moțiunea are șanse să treacă.

În aceste condiții, Ponta & Antonescu trebuie să fi înțeles deja că au luat în mâini un cartof extrem de fierbinte. Că orice greșeală se poate întoarce înzecit și însutit împotriva lor în doar jumătate de an. Iar primul factor (în ordine cronologică) de risc maxim este constituirea Guvernului cu Termen Redus (TR).  Orice personaj dubios, controversat  ori fie doar discutabil va cântări greu în balanță. Pe de o parte va trebui potolită setea de Putere a oamenilor din ”vechea gardă”, pe de altă parte e nevoie de miniștri credibili din ”noul val”. Apoi, s-ar putea să existe oameni capabili, dar care să nu dorească să-și asume un mandat de jumătate de an, pe de altă parte nici nu poți risca să faci experimente într-o perioadă de care poate depinde viitorul partidelor pe termen mediu și lung.

Pentru a mă referi doar la câteva ”mici probleme” ale listei de miniștri care circulă în diferite variante pe online (numele sunt cu titlu exemplificativ, lista ”micilor probleme” e departe de a fi exhaustivă):

* oricât de grea ți-ar fi viața de familie (și fără a lua în calcul niciun moment competența/incompetența în domeniu), la Agricultură trebuie să cauți un al ministru decât socrul premierului, Ilie Sîrbu;

* Florian Popa, favorit la Sănătate, a fost, până de curând, rectorul Universității de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”, din București, campioană la capitolul ”cea mai puțin curată (corupție, birocrație, nepotisme etc.) universitate din România”.;

* Nicolae Nemirschi, nume vehiculat în unele variante la Mediu, este ”mâna dreaptă” a lui Mazăre (și vice-primar de Constanța, înlocuitorul lui Mazăre când acesta își ia vacanță pentru samba la Copacabana), omul care în mandatul anterior (guvernarea PDL-PSD din 2008-2009) la același minister avea misiunea de ”rezolva” acordurile de mediu pentru șoseaua de coastă Constanța-Mamaia și pentru un uriaș proiect imobiliar pe lacul Siutghiol (la schimb cu acordul pentru Roșia Montană);

* Mircea Geoană, nume discutat pentru Afacerile Europene, Mariana Câmpeanu pentru a se reîntoarce la Muncii, Relu Fenechiu la Transporturi, Ecaterina Andronescu și Andrei Marga, reintrați în cărți pentru Educație (deși mi-e greu să cred, mai ales în al doilea caz că ar accepta un asemenea mandat de tranziție) sunt alte nume cel puțin ”discutabile” aflate pe listele vehiculate în mass-media.

Ori, în acest moment, ”discutabil” (care nu presupune neapărat ceva ilegal sau imoral) este deja mult peste ce-și poate permite Ponta în ideea constituirii unui Guvern care, pe de o parte, să împace toate așteptările diferitelor grupuri din USL și din partidele componente ale USL, pe de altă parte, să fie un Guvern popular (nu neapărat populist), atât prin imagine (numele fiecărui ministru în parte), cât și prin deciziile pe care le va lua. Cum spuneam, cartoful e extrem de fierbinte. Și e de ajuns să-l scapi o singură dată pe jos (avea și Băsescu motivele lui să zâmbească când l-a desemnat premier pe Victor Ponta).

Cauzele reale ale prăbușirii trebuie căutate însă în altă parte. Și, pentru început, trebuie spus că adevărata cădere a Guvernului și destrămare a Coaliției s-a produs în ianuarie. Ce a urmat nu a fost altceva decât o prelungire a agoniei. O cacealma a lui Traian Băsescu cu care, după cum anticipam încă de zilele trecute, a dat-o în bară. ”Traian Băsescu avea faima victoriilor neașteptate ori la cacealma. Mutarea cu Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) nu i-a ieșit însă. Privind retrospectiv, situația PDL și imaginea președintelui român e mai proastă decât în luna ianuarie”, scriam în urmă cu doar trei zile, când concluzionam că numirea ca premier a lui MRU a fost ”o eroare”.

Ce a sperat Traian Băsescu? Că, numindu-l pe MRU premier, însoțit de o haită de scuturători de scame din noua generație, fără prea multă vizibilitate publică, va lua presiunea de pe umerii PDL, oferindu-i timp să se organizeze pentru alegeri. Mai mult, de la așa-zis-ul ”independent” MRU aștepta să-i fie semnate ultimele decizii controversate, pe care Boc n-a avut curajul să și le asume. În frunte cu obligațiile pe care le are în problema resurselor (Roșia Montană – aur, Chevron – gaze de șist, Cupru Min – cupru). Și ar mai fi vrut Băsescu ca toate aceste decizii să fie luate fără ca ele să-i fie puse în cârcă PDL-ului (că doar, nu-i așa, ”MRU e independent”). Asta era ”schema” lui Băsescu.

Culmea e că figura a ținut, totuși, pe jumătate. Acțiunile PDL-ului nu au fost puse în cârca lui MRU (acesta menținându-și, cel puțin pentru două luni, cota de popularitate). Deciziile (tentativele de decizii mai exact) le-au fost asociate însă democrat-liberalilor. Faptul că a tergiversat direcționarea fondurilor de rezervă către primăriile portocalii au pus gaz pe foc. Păi cum să nu-ți plece oamenii din partid când deciziile la care nu luau parte le erau imputate de alegători, fără a le putea oferi însă nimic în schimb!

În fond, nu s-a întâmplat nimic senzațional sau surprinzător. Cealaltă jumătate a cacealmalei, cea care nu a ținut, e foarte simplă. Nu aveai cum să stopezi valul de nemulțumire populară cu un premier ale cărui obiective erau taman contrare celor pentru care lumea ieșise în stradă! Mai mult, nemulțumiții se pare că au înțeles un lucru: cei în care puteau lovi direct erau tocmai principalii susținători ai acestui Guvern – aleșii PDL, locali sau parlamentari. Iar aleșii PDL au simțit acest lucru (și-au făcut și ei propriile estimări în teritoriu și au înțeles cât de rău stau).

Oare chiar se așteptau MRU și Băsescu ca democrat-liberalii să se sacrifice pentru ei? Se poate, dar ceea ce a urmat ține, la rândul lui, de riscurile jocului la cacealma: când adversarul se prinde că ești slab te face să pierzi dublu sau triplu ori chiar mai mult, decât dacă ai fi ieșit din joc în momentul în care ai văzut ce cărți proaste ai. Iar Guvernul MRU în conflict cu PDL era un guvern slab. Foarte slab. Pe ultima sută de metri, USL a înțeles asta și a profitat la maxim (culmea e că și ei au înțeles târziu, în ultimele zile, când au văzut cât de mare e disperarea în PDL!). Dacă Băsescu nu se încăpățâna cu MRU în ianuarie, pierderile ar fi fost mult mai mici. Așa, ce avem acum?

- Un PDL fărâmițat în prag de alegeri locale;

- Democrat-liberali (câți au mai rămas și câți vor mai rămâne) cu moralul la pământ, tocmai la început de campanie electorală;

- Mitul invincibilității concubinajului Băsescu – PDL, sfărâmat;

- Că-i place sau nu, Băsescu e obligat să-l desemneze pe Ponta premier (în caz contrar riscând alegeri anticipate – variantă și mai proastă în acest moment pentru PDL);

- USL pleacă de pe cai mari (moral, imagine, putere) în campania electorală locală, care poate decide, în mare măsură și votul din toamnă;

- Dacă un Guvern USL cu Ponta premier trece de investitură, va avea în toamnă avantajul organizării alegerilor – iar jumătate de an nu e, totuși, un termen în care puterea să te erodeze prea tare (riscul real e de a nu putea trece prin Parlament, ținând cont de fragilitatea majorității actuale a unor legi promise în ultimii ani – dar, în momentul preluării Puterii, nu e exclus ca majoritatea pe care se bazează să crească și cu alți transfugi);

- Dacă Guvernul USL nu trece de investitură se ajunge, maxim, la anticipate (cum spuneam, favorabile USL în acest moment);

- Agenda lui Băsescu-MRU (privatizările, resursele) rămâne în suspans; un Guvern de tranziție (doar pentru a organiza anticipate) ori un Guvern TR (cu Termen Redus) e puțin probabil că și-o va asuma.

Trăgând linie și adunând, Guvernul Ungureanu a căzut încă din momentul investirii lui. Pentru că atât Băsescu, Serviciile (în frunte cu MRU) și PDL n-au înțeles, încă din ianuarie, că au pierdut. Și s-au încăpățânat să joace mai departe, sperând că vor înșela (încă o dată) opinia publică. Nu le-a ieșit. Iar acum trag ponoasele acestei încăpățânări. Și continuă să nege realitatea, găsindu-i vinovați de căderea Guvernului pe cei câțiva reprezentanți ai minorităților. De râsul lumii. Dacă vor continua însă să trăiască într-un univers paralel, în noiembrie vor avea o surpriză și mai mare.

***

235 de voturi ”pentru”, 9 ”împotrivă” și 4 abțineri. Acesta e scorul cu care a căzut Guvernul MRU. Și cam aceasta a fost și ”legitimitatea” cu care MRU s-a aflat în fruntea Executivului în ultimele două luni: 9 voturi. Mult mai stupidă ar fi fost situația în care, să zicem că ”minoritățile” nu ar fi votat (sau ar fi votat ”impotrivă”) moțiunea: am fi avut un Guvern care ar fi mers mai departe bazându-se pe voturile a 10-15 parlamentari (și aceia majoritatea ”minoritari” dacă ținem cont că printre voturile ”împotrivă” și abțineri se numără și cele exprimate de UDMR).

***

Faptul că Emil Boc aruncă vina căderii Guvernului pe seama ”trădării” minoritarilor e pur și simplu o prostie: în ultimele săptămâni și inclusiv astăzi PDL a pierdut mai mulți parlamentari decât numărul total al reprezentanților minorităților. Și nu minoritarii sunt cei care au dus Guvernul la moțiunea de cenzură.

***

USL a anunțat că este dispusă să preia guvernarea, iar Victor Ponta funcția de premier. Asta nu înseamnă și că acest scenariu va prinde viață. În acest context, variantele lui Băsescu nu sunt prea mult.

Varianta A: Băsescu o ține langa și nominalizează un premier tot de la PDL. Majoritatea strânsă astăzi în Parlament arată că aceasta e calea cea mai sigură către anticipate: guvernul nu primește votul de investitură, automat se trece la organizarea anticipatelor. Ce guvern va organiza anticipatele? Declarația ”Nu mi-am spus încă ultimul cuvânt” a lui MR Ungureanu ar putea oferi un răspuns în acest sens.

Varianta B: Băsescu îl nominalizează pe Victor Ponta. Aici avem deja alternative: majoritatea de astăzi nu se repetă la investitură, situație în care ajungem din nou la aticipate; sau investirea Guvernului Ponta și alegeri în noiembrie. Declarația liderului PDL Mircea Toader ”Ne pregătim să trecem în Opoziție” arată că unii dintre șefii democrat-liberalilor ar agrea ideea susținerii investirii unui Guvern USL acum, pentru a recupera teren până la toamnă (în acest sens, chiar ar vota investirea unui Guvern USL, pentru a fi siguri că va trece).

UDMR este susținător (prin vocea lui Kelemen Hunor) a anticipatelor. USL ar prelua acum Puterea, dar nici anticipatele nu sunt scoase total din calcul. Din punct de vedere al românilor, am mai scris și de dimineață, cea mai bună soluție ar fi forțarea anticipatelor – singura care ar oferi legitimitate la guvernare.

***

În fine, după ședința de astăzi a Parlamentului rămâne imaginea senatorului Sorina Plăcintă. Amenințările la care a fost supusă (din partea cui?) care au dus la căderea ei psihică și declarația că ”va vota moțiunea”. Doar că nu a mai ajuns la vot… Situația e extrem de gravă și necesită lămuriri dincolo de orice dubiu. Pentru că imaginea cu care au rămas telespectatorii a fost cea a unui senator amenințat în transmiune în direct, amenințare dusă mai departe prin blocarea acesteia de a mai ajunge la vot.

***

Din punct de vedere al Roșiei Montana și al resurselor strategice. Problema asta se amână pentru ”după alegeri”. Fie că vor fi anticipate, fie la termen, mă îndoiesc că un guvern de tranziție (al cărui mandat va fi expres organizarea alegerilor) ori un guvern cu mandat redus (jumătate de an, în prag electoral) se va lega la cap cu așa ceva. Fosta Coaliție de Guvernare (constituită în decembrie 2009 și care a căzut astăzi) a promis, chiar cu câteva zile înainte de a ajunge la o înțelegere, că ”proiectul  Roșia Montană intră în programul de Guvernare”. Cu toate acestea, proiectul nu a fost avizat și nu a pornit. Oare cei de la RMGC și acționarii de la Gabriel Resources își închipuie că au mai multe șanse în cazul unei guvernări care a anunțat că ”în primul rând trebuie să transparetizăm toate proiectele miniere și apoi să le gândim de la interesul României pe termen lung”? Departe de a deveni subiect închis, e evident că principalii susținători ai proiectului RMGC de la Roșia Montană (cu excepția unuia, de la Cotroceni) trec în Opoziție. Și că de acolo le va fi ceva mai greu să ia decizii.

Astfel, chiar dacă ar fi un Guvern fără puterea de a impune legi și direcții (viziuni) de dezvoltare a României pe termen mediu și lung (lipsindu-i majoritatea parlamentară care să le voteze), va fi un Guvern care va putea să pună în practică cele mai controversate proiecte fără a exista nicio posibilitate de sancțiune (nici măcar politică) pentru aceste decizii.

Un alt scenariu: moțiunea trece. Guvernul MRU cade. Cine va forma noul Guvern? E evident că un Guvern al actualei Coaliții de Guvernare nu va avea șanse să fie investit (dacă Opoziția are majoritate la moțiunea de cenzură e de presupus că ar avea majoritate și la investire/respingerea investirii și nu și-ar putea permite să voteze investirea – din punct de vedere mediatic ar fi ca și cum i-ar fi frică să preia puterea). Dacă moțiunea trece (semn că Opoziția ar avea majoritatea în Parlament) un nou Guvern nu ar mai putea fi format decât de actuala Opoziție. Care ar trece la Putere, în prag de alegeri generale (cu o legitimitate la fel de ”morală” precum cea pe care s-a bazat, din decembrie 2009, actuala Coaliție), obligată fiind la măsuri populiste (pentru că măsuri cu efecte pe termen mediu și lung n-ar conta pentru votul din toamnă/iarnă). Brrr!!! Un cartof prea fierbinte ar fi preluarea acum (și cu o asemenea majoritate imorală și volatilă) a guvernării.

Desigur, ar mai fi și alte scenarii. Mă voi mai opri însă doar la unul. Cel în care, atât Coaliția de Guvernare, cât și Opoziția ar recunoaște franc că se află într-o criză politică. Că războiul ăsta de genul ”cine e mai șmecher” i-a obosit, umilit și îi costă al naibii de mult pe români. Că s-au săturat de guverne fără putere, însă cu ”teme de casă”. La fel cum s-au săturat de guverne populiste pe ultima sută de metri. Și că singura soluție rezonabilă este cea în care s-ar ajunge cel mai repede la alegeri anticipate. Că acestea s-ar desfășura cu doar 2-3 luni sau cu jumătate de an înainte de ”termen” ar fi irelevant. Ar fi niște luni câștigate (indiferent cine ar veni sau s-ar menține la putere), nu pierdute. Desigur, acest scenariu ar mai presupune ceva: că rătăcită pe undeva prin conștiința fiecărui politician autohton ar mai exista câte o fărâmă, câte un micron de responsabilitate. Și că brusc, această fărâmă de responsabilitate s-ar activa.

”De peste o sută de ani mineritul cu cianuri se practică peste tot în lume” – din nenumăratele prezentări și luări de poziții ale reprezentanților RMGC.

Timp de sute de ani, oamenii au fumat tutun fără să-și pună problema că acest lucru ar fi dăunător sănătății – comentariu personal.

“Se cunoaște foarte puțin despre impactul cumulat și combinat asupra sănătății umane – în special în cazul copiilor – ca urmare a expunerii cronice la mixturi complexe ca cele studiate acum” – dr. Howard Hu, de la Universitatea Michigan, la finalul unui studiu legat de efectul exploatării cu cianură la Mina de aur Marlin din Guatemala, deschisă în 2005.

”Trebuie să menținem controversa deschisă. Ceea ce trebuie noi să producem este îndoiala” – notă secretă a unui ofițer de la British American Tabacco, după întâlnirea secretă a patronilor din industria tabacului, din 1953, într-un hotel din New-York; scopul întâlnirii era găsirea unei soluții publicitare de mare efect, care să minimalizeze impactul studiilor medicale, care făceau legătura între cancer și fumat; acest plan de răspândire a confuziei a funcționat un deceniu, perioadă în care este estimat că tutunul a făcut aproximativ 8 milioane de victime

Intro

Adunarea Generală anuală a gigantul minier canadian Goldcorp trebuia să discute joi (ieri) în legătură cu costurile de curățare și închidere a controversatei Mine de aur Marlin din Guatemala (prevăzută pentru 2018). În prezent, compania oferă Guvernului guatemalez garanții de… 1 (un) milion de dolari pentru curățarea și închiderea minei, în cazul în care și-ar întrerupe brusc operațiunile. Un studiu comandat de două grupuri din jurul bisericilor din Guatemala arăta că pentru curățarea și închiderea minei ar fi necesari 49 de milioane de dolari. În luna februarie, Goldcorp a raportat (doar) pentru ultimele trei luni din 2011 venituri record de… 1,5 miliarde de dolari. Profitul companiei a fost semnificativ amplificat de mina de aur de la Marlin – sursa: ”Le Monde Diplomatique” (LMD), 25 aprilie 2012

Alte cifre și studii legate de Mina Marlin

”Douăzeci și opt de păsări au fost găsite moarte după ce au venit în contact cu apa din lacul de decantare. Când îi întrebi de păsări nu știu ce să spună” – Francisco Bamaca, localnic (conform LMD)

”Compania contribuie la bunăstarea comunității locale, prin salarii și o fundație non-profit, și testează în mod regulat calitatea aerului și a apei, găsindu-le ca fiind acceptabile conform standardelor internaționale” – reprezentanții Goldcorp

”Costurile de mediu sunt susceptibile de a depăși beneficile economice pe termen lung pentru comunitatea locală” – Universitatea Tufts, studiu publicat în septembrie 2011

Concentrația de arsenic în apa de suprafață este de 2,7 ori mai mare decât standardele apei potabile în SUA – studiu al Comisiei Pastorale pentru Pace și Ecologie din San Marcos (centrul administrativ al comunei cu același nume, în care se află mina)

Concentrația arsenicului din apa din solul din zonă a crescut cu 400% – studiu al Universității din Gent, între 2006 și 2009

”Concentrațiile maxime de cianură, cupru și mercur au fost de peste trei, zece și 20 de ori mai mari decât standardele IFC” – testări ale apei din iazul de decantare efectuate de E-tech International în 2006

”Localnicii nu mai pot folosi apa de suprafață din aval de mină, nici măcar să se scalde, din cauza bolilor de piele și a pierderii părului” – Francisco Bamaca

”Nu există o legătură directă între activitatea minei și bolile reclamate de localnici” – reprezentanții Goldcorp

”Probe biologice preluate de la un eșantion de rezidenți din vecinătatea minei au niveluri mai ridicate de mercur, cupru, arsenic și zinc în urină și plumb în sânge, decât persoane care trăiesc la 7 km. depărtare de mină” – studiu al cercetătorilor de la Universitatea Michigan, publicat în 2010

”Probe prelevate de la pârâuri din vecinătatea minei arată niveluri semnificativ mai ridicate de pH, conductivitate și temperatură, precum și aluminiu, mangan, cobalt și într-unul dintre pârâuri chiar arsenic” – studiu al cercetătorilor de la Universitatea Michigan, publicat în 2010

”Erupțiile cutanate și efectele respiratorii sunt specifice expunerii la cianură, substanță folosită la operațiunea minieră, însă nu au fost analizate in studiu” – studiu al cercetătorilor de la Universitatea Michigan, publicat în 2010

”Studiul recomandă să se efectueze studii ulterioare pentru aprofundarea efectelor asupra sănătății și mediului, care să fie apoi supervizate de un juriu independent” – studiu al cercetătorilor de la Universitatea Michigan, publicat în 2010.

***

Imaginile durerii

Mai jos aveți imagini cu efectele devastatoare ale bolilor de piele, de care suferă în special copiii, din zona Minei Marlin din Guatemala. Localnicii afirmă că asemenea boli nu au fost întâlnite înainte de deschiderea minei. Experții susțin că erupțiile cutanate și efectele respiratorii ”sunt specifice expunerii la cianură”, dar numeroasele cazuri semnalate în zonă nu au făcut obiectul vreunui studiu. Drept pentru care reprezentanții Goldcorp își permit să afirme că ”nu există dovada unei legături directe între folosirea cianurii și aceste cazuri”… Culmea e că la mina ”San Martin” din Honduras, deschisă în 2000 de o subsidiară a gigantului minier Goldcorp, se înregistrează aceleași probleme. Desigur, tot ”fără a se putea dovedi o legătură directă”…

***

Julia, mama lui Fernando (1,4 ani în momentul fotografierii), a folosit cel puțin 10 tipuri diferite de creme și loțiuni împotriva erupțiilor pe care fiul ei le are pe picioare, trunchi, brațe și gât. Nimic nu a ajutat însă împotriva acestei boli de piele.

La doar 6 luni, Maya avea răni pe tot brațul ei drept.

”Piele de iguana” – astfel e denumită această boală întâlnită la mai mulți copii, ale cărei simptome sunt pielea uscată, crăpată, mâncărimi și sângerări.

Copilul din primele trei imagini de mai jos a murit în 2008, din motive necunoscute, la vârsta de un an și o lună. Imaginile au fost surprinse cu puțin timp înainte morții, arătând erupții cutanate și răni deschise. Sora copilului mort (următoarele două imagini) suferă, de asemenea, de probleme inexplicabile ale pielii, semnalate și în cazul vecinilor și a membrilor comunității din San Jose Ixcaniche.

Problemele din Guatemala nu sunt un caz singular. În Honduras, în cazul altei exploatări de aur deschise după anul 2000 ”la cele mai înalte standarde de siguranță” de o subsidiară a aceleiași companii canadiene Goldcorp, se semnalează aceleași boli ale pielii.

***

Referințe:

Articolul din ”Le Monde Diplomatique” (25 aprilie 2012)

Rezumatul studiului Universității din Minchigan (în format pdf)

Despre ”Golden Holocaust” – modul în care patronii din industria tabacului au menținut ”dubiul” timp de un deceniu asupra efectelor cancerigene ale fumatului

Imagini din Guatemala, din zona Minei Marlin

Imagini din Honduras, Mina San Martin

Printre rafalele scăpate prin intermediul mass-media, se strecoară însă și adevăruri despre mentalitățile unor pseudo-lideri autohtoni. Răspunzându-i lui Victor Ponta (”Nici dacă îi împuști nu este suficient” – Ponta despre Anastase, liderii PDL și ”genocidul” împotriva pensionarilor români), Roberta Anastase îl trimite psihiatru. Până aici, fifty-fifty, atâta pot, nu le poți cere mai mult, Dumnezeu cu mila. Doar că Roberta Anastase nu s-a oprit aici. ”Atâta suflet are Victor Ponta că, în loc să angajeze o femeie româncă fără serviciu, aduce bone filipineze. Victor Ponta mănâncă o pâine caldă în Dubai și la Roma și în alte locuri exotice în care merge alături de oameni de afaceri îmbogățiți din contracte cu statul. Victor Ponta mănâncă pe banii pensionarilor”, s-a avântat miss-ul din vârful Camerei Deputaților.

Să avem pardon. Bona filipineză este ultima persoană care are vreo vină în povestea asta. Face o muncă cinstită, onorabilă. Spre deosebire de Ponta și Anastase, bona filipineză nu e o persoană publică. Iar ideea că ”ar ocupa locul de muncă al unei femei românce fără serviciu” este absolut aberantă. Un raționament similar cu al unor francezi, britanici, nemți, italieni despre bonele românce. Rasism și naționalism în cea mai pură formă. Nu știu și nu cred că afirmații de genul celor făcute de Victor Ponta ar duce (exceptând SUA, însă nici într-un caz în Europa) la împușcături și execuții. De prea multe ori (și în multe cazuri cu români în postură de victime) am văzut însă cum declarații precum cele ale Robertei Anastase au dus la tragedii, cu ”populațiile băștinașe” răzbunându-se pe ”străinii” care le ”luau” locurile de muncă. Iar când spun ”populațiile băștinașe” mă refer la așa-zis cvilizatele popoare ale Europei. Dacă există frustrări naționale (și, uneori, pe bună dreptate) legate de modul în care suntem văzuți și tratați de către anumiți occidentali, ar fi cazul să nu răsfrângem același tratament asupra alogenilor din propria țară (sindromul ”plutonierului prost”, care se simte dator să treacă noii recruți prin toate umilințele prin care a trecut și el).

Iar în privința pensionarilor, Miss Anastase să o lase, de asemenea, mai ușor. Până una alta, dumneaei și colegii ei de partid sunt cei care mănâncă din greu pe banii pensionarilor. Prietenii social-democraților nu și-au ținut mâinile acasă când aceștia din urmă au fost la putere. E adevărat. Dar marile contracte cu statul din ultimii patru ani au fost negociate și atribuite de PDL (și Coaliția de guvernare). PDL și apropiații lor sunt cei care au pe conștiință (dar și în buzunare) pensiile românilor din ultimii ani. Așadar, mai încetișor cu ciuruitul. Cât timp o faceți doar între voi (politicienii), spor la treabă. Dar mai lăsați-i pe amărășteni în oful lor.

În acest timp, imaginea profesorașului de istorie – viitor președinte al României – se spulberă pe zi ce trece, timpul nefăcând altceva decât să scoată în evidență limitele acestuia. Unde mai pui că nici măcar hârtiile alea (privatizări, eliberarea de avize și acorduri de miez) nu a apucat să le semneze. Din toate punctele de vedere, Guvernul, PDL și Traian Băsescu stau mai rău în acest moment decât în ianuarie. Dacă Băsescu și PDL acceptau atunci anticipatele acum erau aproape scăpați. Și cu daune mult mai mici. Dar, precum în Biblie, cui i-a fost dat să fie pierdut, Dumnezeu  nu-i mai deschide ochii.  Pierdut rămâne până la capăt.

Dezertările pe bandă rulantă din PDL, masivitatea prezenței la vot din Franța (posibil a deveni un trend și pentru alte țări), supărările și frustrările din ce în ce mai mari ale populației se cumulează pe zi ce trece. De data asta, Traian Băsescu și-ar dori ca anticipatele să fie mâine. Dar baba cu colacii a trecut de ceva vreme pe aici.

Noile dezertări din PDL (în frunte cu vice-președintele Senatului Petru Filip) au dat aripi Opoziției. Cu atât mai mult cu cât ”sursele” vorbesc și de alte posibile dezertări din principalul partid al Coaliției de Guvernare. Asupra moralității acestor abdicări nu există prea multe semne de dubiu: argumentul conform căruia alegătorii le-ar cere să abandoneze corabia (să nu mai stea pe aceeași punte cu Udrea, Boc și ceilalți) să-l creadă copiii de la grădiniță. Eventual alegătorii le-ar putea cere să dea jocs cu Udrea, Boc & Co, dar asta nu înseamnă obligatoriu ieșirea din partid și mutarea cu arme și bagaje (prin ”arme și bagaje” înțelegându-se primarii localităților arondate colegiilor sau filialelor) în tabăra USL.

Cert este că aceste zile care au mai rămas până la votarea moțiunii de cenzură vor fi extrem de interesante. Iar miza reală a acestei moțiuni nu este căderea Guvernului (cum arătam, Opoziția nici măcar nu are un scenariu coerent referitor la ce s-ar întâmpla dacă ar trece), ci absorbția a câți mai mulți parlamentari ai Puterii, împreună cu primarii de sub tutela lor. Pentru că e evident că până la votarea moțiunii (în condițiile în care, totuși, ceva șanse să treacă se întrezăresc) e momentul în care traseiștii pot negocia în avantaj. E momentul până la care au, de fapt, ce negocia. Ulterior, dacă vor mai dori să facă un astfel de pas, vor trebui să meargă la ușile Opoziției cu mâna întinsă. Și goală.

Cele 12 procente ale candidatului de extremă stângă, Jean-Luc Melenchon, și cele 2 procente ale ecologistei Eva Joly (chiar dacă și le-ar adjudeca în totalitate) nu-i sunt suficiente lui Hollande pentru a-i asigura victoria, chiar dacă va rupe majoritar și din alegătorii ”centristului” Francois Bayrou (9% în primul tur). Așadar, pe lângă ”vântul schimbării”, Francois Hollande va avea nevoie pentru a obține victoria prezisă de majoritatea comentatorilor și de o parte din alegătorii lui Marine Le Pen. E drept, în primul tur, junioara Le Pen l-a atacat pe Sarkozy, lucru explicabil însă prin faptul că vizau același electorat. Pentru a rupe din acest sector, Hollande va trebui să pluseze pe ultima sută de metri în special pe teme de politică externă (înăsprirea procedurii de admitere în Schengen și măsuri de reducere a imigrației – punctele tari în acest moment ale componentei naționaliste a discursului lui Sarkozy).

Faptul că, din punct de vedere economic, Hollande promite schimbarea modelului austerității, impus în UE de Sarkozy și Merkel (îmbrățișat de Băsescu și testat pe români), nu trebuie să-i bucure într-o măsură prea mare pre criticii acestui model din România – acest lucru ar putea aduce după sine și o regândire (și reducere) a bugetului comunitar, Franța fiind, în acest moment, un contributor net. E drept, la gradul de absorbție a fondurilor europene de către România o eventuală reducere a bugetului UE ne-ar afecta doar în teorie.

Ascensiunea extremelor (cu un plus însemnat pentru cea dreaptă), măsurile economice protecționiste (dacă Franța va ajunge la impozitarea suplimentară a bogătașilor, e puțin probabil ca sumele obținute să fie pompate către frații comunitari), controlul imigrației, pe fondul prezenței impresionante la vot, indică un trend popular anti-unionist destul de puternic, indiferent de cine va câștiga și chiar dacă, nici Hollande, nici Sarkozy nu se vor grăbi să saboteze UE (cel puțin ei știu că puterea economică actuală a Franței s-a creat în interiorul UE și că aceasta depinde în continuare de normele de protecție ale pieței comune).

Pe de altă parte, aceeași prezență masivă la vot ar trebui să dea de gândit stimabililor noștri politicieni. Status-quo-ul actual nu va mai putea fi menținut cu pungi cu făină, zahăr și ulei în cazul unei prezențe la vot de 80%. Că trendurile europene ajung cu întârziere în ograda noastră e altă poveste. Dar, până la urmă, tot ajung.

***

”Aceste angoase, aceste suferinţe, le cunosc. Aceste angoase, aceste suferinţe le înţeleg. Se referă la respectarea frontierelor noastre, lupta fermă împotriva delocalizării, controlul imigraţiei, valorizarea muncii, securitatea pentru noi şi pentru familiile noastre. (…) Este vorba de desemnarea celui care va purta responsabilitatea pentru ţara noastră şi care va trebui să apere francezii în următorii cinci ani”

Nicolas Sarkozy, după primul tur al alegerilor – ”respectarea frontierelor”, ”controlul imgrației”, ”apărarea francezilor în următorii cinci ani” sunt elemente cheie ale discursului prin care actualul președinte speră să recupereze diferența în turul II

Iar apoi a venit Realul lui Hugo Sanchez şi al lui Butragueno (pe care, către finalul carierei lor la Real, i-a mai prins şi Hagi). Mai târziu, Raul. În toată această perioadă, Barcelona a rămas doar echipa pe care Steaua a învins-o în finala Cupei Campionilor. Realul era, încă de atunci, undeva printre stele, sinonimă cu prăbuşirile printre adversari ale lui Santillana şi Butragueno, şi cu salturile ireale ale lui Hugo Sanchez de după fiecare reuşită. Spre deosebire de Barca, o echipă accesibilă şi amărăştenilor din Est. Cum spuneam, n-am ce face: între Barca şi Real, Real va rămâne mereu pe primul loc în opţiunile mele. Mă rog, nostalgia firului de cupru care transforma în antenă panoul de peste drumul naţional…

Astfel, nu e de mirare că am căutat mereu nod în papură ascensiunii trupei lui Guardiola. Care prea aduce a scenariu hollywoodian de succes. Messi și ai lui sunt băieții prea-prea buni. Prea de manual. Prea e Messi copilul cuminte, în comparație cu nebunaticul CR7, care ba mai schimbă o mașină de curse, ba o blondă ori o brunetă. Iar Guardiola prea e monument de bun-simț în comparație cu Ferguson care mai aruncă cu gheata după vedetele lui prin vestiare ca să nu mai vorbim de indolentul Mourinhno, pentru care ”restul lumii” există doar pentru a-l aclama pe el – magnificul ”The One”. Lezmajestate s-a chemat toată această dominație a perfecțiunii din ultimii ani a Barcei. Care trebuia, la un moment dat, pedepsită.

Și a fost, cu vârf și îndesat sâmbătă seara. Când Guardiola a produs și ultima sfidare, aruncându-l în luptă pe Cristian Tello. Cum ar veni, mat cu pionul. Sau cel mult, cu nebunul. Dar nu i s-a arătat, Tello fiind marea deazamăgire (”mână moartă”) în ciuda contribuției întâmplătoare la golul care, preț de trei minute, a reînviat speranțele catalane. Tello a fost semnul că a Guardiola a mers prea departe. Mult peste limitele admise ale unui fotbal care, în urmă cu trei decenii, îi ținea în luptă pe Santillana, Butragueno ori Hugo Sanchez până către 40 de ani. Zeu sau ne-zeu, fotbalul i-a transmis un mesaj clar Barcei: până aici. De aici încolo, fotbal. Tiki-taka înapoi pe play-station.
***

Şi, totuşi, cea mai revoltătoare ştire de ieri, nu a fost legată de această tâlhărie. Ci de pensiile „privilegiate”, „de merit”, „speciale” – denumiţi-le cum doriţi – de care beneficiază înalţi magistraţi români, judecaţi sau chiar condamnaţi deja în procese penale. Conform TVR 1, Florin Costiniu, fost şef al Secţiei Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (făcut „celebru” de cazul Voicu), s-a pensionat în 2010 (după declanşarea scandalului), primind o remuneraţie specială lunară de 16.063 lei. Gabriela Ghiţă, fost procuror general adjunct al României, condamnată în primă instanţă la doi ani de închisoare cu suspendare, primeşte o pensie de 6.604 lei. La rândul lui, conform TVR 1, procurorul Sterian Guli, condamnat în primă instanţă la doi ani de închisoare, a solicitat să fie pensionat înainte de decizia definitivă. „Pensiuţa” lui ar fi de 9.271 de lei. Iuliana Puşoiu, judecătoare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anchetată pentru luare de mită în dosarul Gabrielei Bîrsan a băgat şi ea „pe repede înainte” un dosar de pensionare. CSM i l-a aprobat, cu o „recompensă” lunară de 9.635 lei. Doamna Puşoiu nu beneficiază încă de banii ăştia pentru că preşedintele României nu a semnat decretul de eliberare din funcţie.

Aşadar, spuneţi şi d-voastră, care sunt adevăraţii tâlhari ai României? Bărbatul şi femeia abrutizaţi de la Craiova ori şmecherii din vârful ierarhiei/elitei autohtone? Cei care, într-un moment de neatenţie ori de imposibilitate de a te apăra te lasă fără mărunţişul din poşetă, ori cei care, trecuţi prin „şcoli înalte”, „selectaţi” şi promovaţi de un sistem care ar trebui să fie (cel puţin în teorie) meritocratic, stau lună de lună cu mâna îndesată până dincolo de cot în sacul cu bani publici? Primind pensii de serviciu privilegiate (la fel cum au avut şi salariul) chiar şi când intenţia lor de fraudare e mai mult decât evidentă. Nu doar că pensionarea „specială” e aberant să fie acceptată pe perioada procesului (soluţia cea mai justă fiind suspendarea), dar nu există (cel puţin până acum) o lege care să permită confiscarea retroactivă a veniturilor speciale ale magistraţilor condamnaţi definitiv pentru fapte penale care ţin de exercitarea profesiei lor.

Iar pericolul social real tocmai în asta constă: lipsa unor sancţiuni dure şi coercitive cu adevărat. „Unul-doi ani cu suspendare” nu e o pedeapsă (că doar nu şi-or scoate ochii judecătorii şi procurorii unii altora, unde mai pui că o condamnare drastică ar putea crea un precedent aplicabil ulterior poate chiar celor care l-ar pronunţa acum). Iar dacă tot nu ţi-au fost confiscate veniturile speciale (al căror cuantum „special” ar fi trebuit tocmai să asigure şi să recompenseze independenţa), „supendarea” ţi-o execuţi prin insule bananiere, râzând cu gura până la urechi de fraierii de contribuabili.

Revin. Spuneţi şi d-voastră, cine ar trebui să fie mai aspru sancţionaţi: tâlharii lipsiţi de orice urmă de umanitate de la Craiova ori magistraţii cu gulere albe, recompensaţi cu pensii speciale de serviciu pentru  mizeriile pe care le-au făcut în timpul exercitării funcţiei lor?

Până la un punct Eba are dreptate. Pentru că, într-adevăr, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat în portul Constanţa. Păi cine să se obosească la noi pentru 15 milioane de euro să aducă ţigări taman din Vietnam? Pentru 15 milioane de euro nici nu merită să te cobori din pat. 15 milioane de euro e acolo, suta de metri de borduri, curăţarea de buruieni a altei sute de metri de islaz pe unde ar trebui să treacă o autostradă, ori aşa, din pix, acoperişul inutil de la „National Arena” (sau ăla deja a costat 20 de milioane?).

Păi mai are cineva nervi pe la Constanţa şi pe Dâmboviţa de găinării de-astea de 15 milioane de euro, când stai pe patru munţi de aur, unul de cupru şi câteva sute de hectare de gaze de şist? Da grei de cap mai sunt olandezii ăştia: noi încercăm să le arătăm cum se dau tunurile cu adevărat, câte cifre de zero trebuie să aibă în coadă, iar ei, „nu şi „nu!”. „Batman! Batman”, „Schengen! Schengen!”, „Stat de drept!”, ”Stat de drept!”.

Domnule MR Ungureanu, permiteţi-mi să vă atrag atenţia că Roşia Montană NU este o problemă politică. Roşia Montană reprezintă o multitudine de probleme (îndeosebi tehnice), cea ecologică fiind una extrem de importantă, dar fără a putea fi considerată „mai importantă” decât celelalte probleme ale Roşiei Montana: respectarea proprietăţii şi a regimului acesteia în România; respectarea legii, a hotărârilor justiţiei şi a statului de drept; conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural; strategia naţională de valorificare a resurselor minerale; corupţia; socializarea costurilor; distrugerea unei comunităţi etc. Factorul politic (politicienii) s-a adăugat şi el acestei problematici, îndeosebi după 2007, fie din bună-credinţă, fie pentru că „au mirosit” rost de niscaiva voturi. Reducerea problematicii Roşiei Montane la „motivaţia politică” e, pur şi simplu, demagogie.

Pornind de la un ultim firicel de prezumţie de nevinovăţie, iată o listă cu probleme „tehnice” ale cazului Roşia Montană. La finalul lecturării acestei liste (care e departe de a fi exhaustivă) poate veţi înţelege de ce proiectul nu are avizele necesare şi de ce dezvoltarea alternativă a zonei e blocată absolut abuziv.

Domnule MR Ungureanu,
ȘTIAȚI:

… că numărul real al locurilor de muncă (necesarul) prevăzut pentru proiectul minier de la Roșia Montană în studiile de fezabilitate realizate în 2009 de Independent Mining (Tucson) și Washington Group pentru RMGC este de: aproximativ 350 de locuri de muncă directe; aproximativ 650 de locuri de muncă directe și indirecte; aproximativ 1.200 de locuri de muncă în perioada de construcție (2-3 ani)? (aceleași cifre se regăsesc și în prezentarea făcută de RMGC disponibilă pe site-ul oficial al comunei Roșia Montană);

… că cea mai mare parte a locurilor de muncă nu sunt destinate localnicilor, care nu au pregătirea profesională necesară? … că cea mai mare parte a localnicilor vor fi strămutați sau relocați și după consumarea sumelor primite tot fără loc de muncă vor fi? … că strămutarea sau relocarea nu rezolvă problema șomajului, doar o mută (strămută sau relochează)?

… că veniturile anuale ale lui Jonathan Henry, CEO-ul de la Gabriel Resources, sunt mai mari de câteva ori decât veniturile tuturor celor aproximativ 500 de angajați actuali (temporar sau pe durată nedeterminată) de la RMGC? … că Jonathan Henry nu are nicio legătură cu Roșia Montană și că nu are nicio pregătire (expertiză) în domeniul mineritului? … că Jonathan Henry se află pe poziția a 10-a în Top-ul celor mai bine plătiți CEO din Canada, deși Gabriel Resources nu produce nimic? … că Jonathan Henry nu plătește niciun cent taxe și impozite în România?

… că la minele din Waihi (Noua Zeelandă), mine date ca exemplu de RMGC, lucrează aproximativ 300 de oameni – procesul tehnologic fiind același?

… că România a cheltuit miliarde de euro după anul 2000 pentru închiderea minelor, ecologizare, mentenanță, reconversii profesionale etc? … că aceste sume nu acoperă însă decât într-un procent infim necesarul cu care ar fi trebuit să se intervină? … că suma totală cheltuită în acest scop este aproape imposibil de evaluat, o mare parte a fondurilor fiind incluse în bugetele asigurărilor sociale (sănătate, pensii etc.)?

… că în aceeași localitate Waihi, dată ca exemplu de RMGC, numărul asistaților social este dublu decât în restul regiunii (unde nu există exploatări miniere)? … că numărul asistaților social reprezintă jumătate din populația activă a localității (18-65 de ani)? … că veniturile localnicilor din Waihi sunt mai mici decât media regiunii? … că populația localității are o vârstă peste media regiunii, cu tendințe accentuate de părăsire a localității? … că educația localnicilor este sub media regiunii? …că problemele de sănătate, consum de alcool și droguri, criminalitate sunt peste media regiunii? (studiul de impact social realizat de specialiști de la Universitatea Queensland din Australia îl găsiți chiar pe site-ul minei din Waihi)

… că Gabriel Resources (conform propriilor documente oficiale publice – discuții și analize de management, MD&A) poate opta să NU se asigure împotriva accidentelor umane și a catastrofelor naturale majore de pe perioada exploatării (incendii, alunecări de teren, inundații, cutremure etc.)? … că în cazul producerii acestora, Gabriel fie va suporta pagubele, fie va închide exploatarea dacă va considera că pagubele ar fi prea mari pentru a fi suportate? (a nu se confunda polițele de asigurare cu garanțiile de mediu)

… că nu există nicio garanție că proiectul va dura 20 de ani (că nu se va opri după exploatarea masivilor Cetate și Cârnic, unde se află aproximativ 80% din zăcământ)? … că în cazul intrării anticipate în insolvență (practică des întâlnită din partea operatorilor minieri, inclusiv în UE), nu vor mai fi constituite integral garanțiile de mediu (care se depun în fiecare an), atâtea câte sunt? … că garanțiile de mediu vor asigura mentenanța iazului de decantare și a haldelor de steril pe o perioadă extrem de scurtă de timp, după care costurile reale se vor întinde pe câteva sute de ani?

… că, indiferent dacă proiectul RMGC se face sau nu, obligația de a acoperi daunele cauzate mediului de fosta exploatare de stat, revine părții române (Minvest – a se vedea în acest sens contractul de societate al RMGC, public pe site-ul Ministerului Economiei)? … că prin Hotărârea de Guvern nr. 644/2007 a fost stabilită o limită de finanțare de 98 milioane de lei (la prețurile de atunci) pentru închiderea, ecologizarea și mentenanța fostelor exploatări de stat din zona Roșiei Montana? … că până la sfârșitul lui 2011, a fost alocată și utilizată prin Conversmin (societate a Ministerului Economiei care administrează și supervizează închiderile de mine în România) suma de doar 16,9 milioane de lei? … că, într-un raport al Curții de Conturi a României din 2011, Conversmin este acuzată că doar în anul 2010 a folosit în alte scopuri (deturnare de fonduri) sume mai mari decât cele alocate pentru Roșia Montană în 4 ani?

… că valoarea patrimoniului cultural de la Roșia Montană nu poate fi evaluată? … că masivii Cârnic şi Orlea sunt pe lista monumentelor clasa A (cu valoare naţională şi universală), drept pentru care, prin lege, nu pot face obiectul unui proiect minier? … că procedura de avizare a unui proiect minier care se suprapune peste monumente e imorală şi ilegală (cum să avizezi un proiect într-o zonă în care legea prevede în mod expres interzicerea lui?)?

… că la fel de ilegală şi imorală este procedura de avizare a unui proiect prevăzut a fi implementat pe terenuri care nu-ţi aparţin (bazându-te pe o eventuală lege specială de expropriere, adoptată peste noapte)?

… că o parte importantă dintre acţionarii principali ai Gabriel Resources (Paulson, Kaplan) sunt jucători de bursă (nu investitori în minerit), iar o altă parte (Newmont, BSG) sunt companii de minerit „celebre” în lume pentru că nu şi-au respectat obligaţiile contractuale sau, şi mai grav, pentru că au fost implicate în încălcări grave ale drepturilor omului şi chiar în conflicte şi războaie civile?

… că Gabriel Resources nu are banii necesari pentru investiţia iniţială, chiar dacă (lucru extrem de puţin probabil) ar obţine toate avizele, acordurile, terenurile, autorizaţiile legale de care au nevoie? … că la sfârşitul lui 2011, Gabriel Resources raporta lichidităţi de 135,5 milioane de dolari (cash şi echivalent cash) în timp ce necesarul investiţiei iniţiale e estimat la aproximativ 2 miliarde de dolari? … că pe fondul căderii generalizate (de anul trecut, care a continuat şi în acest an) a valorii acţiunilor la minele de aur(cădere mult mai dramatică faţă de medie – 40% în 20011 –  în cazul companiilor junior, cum e şi Gabriel) e absolut improbabil ca Gabriel să poată obţine banii necesari demarării investiţiei? … că acţiunile Gabriel Resources s-au prăbuşit la bursă din vara trecută cu aproape 70% (de la un maxim de 8,65 dolari/acţiune la un minim de 2,50 dolari/acţiune) – cine credeţi că va finanţa cu miliarde de dolari o companie cu o asemenea volatilitate a acţiunilor?

… că e imorală, ilegală şi criminală blocarea dezvoltării alternative a zonei Roşia Montană doar „de dragul” speculatorilor de la Bursa din Toronto ori de pe Wall Street? … că statul român, contribuabilii români şi locuitorii zonei nu au nicio vină că RMGC nu a reuşit să facă, în mai bine de 15 ani, un proiect minier legal şi sustenabil?

În fine, domnule premier Mihai Răzvan Ungureanu, ştiaţi:

- Că mai sus sunt enumerate doar o parte din problemele „tehnice” (şi nu politice) ale cazului Roşia Montană?

- Că, din punct de vedere politic, atât d-voastră, cât şi predecesorii şi cei care vă vor urma la guvernare aţi avut/aveţi şi vor avea obligaţia să fi găsit/ găsiţi şi să găsească soluţii viabile şi sustenabile pentru sute şi mii de localităţi rurale din România, nu doar pentru Roşia Montană? Cu atât mai mult cu cât locuitorii unor sate montane, care nu au avut sau nu mai au minerit, care nu au nici pe departe potenţialul turistic, agricol, de prelucrare a lemnului precum Roşia Montană o duc mult mai bine decât majoritatea celor din Roşia Montană. V-aţi întrebat „de ce?”. Sunteţi dispus (aveţi curajul) să mergeţi la Roşia Montana cu cineva care nu doar „promovează retoric ecologismul, din motivaţie politică”, ci chiar cunoaşte întreaga problematică?

Încă de la sfârșitul anilor 90, pe aceste resurse de minereu de nichel a pus ochii compania norvegiană Intex (pe atunci Mindex), care a propus un proiect de exploatare în carieră deschisă pe insula Mindoro. Zona de impact a minei se află în apropierea a două rezervații cheie pentru echilibrul biodiversității, și ar fi afectat patru râuri mari, care furnizează apă potabilă comunităților din câmpie și de irigare a plantațiilor de orez din Mindoro. Poiectul Intex ar urma să folosească procedeul cunoscut sub numele de leșiere acidă, accesarea minereului de nichel producând milioane de tone de deșeuri toxice, contaminarea resurselor de apă de pe insulă și distrugerea pădurilor tropicale. De asemenea, comunitățile indigene Mangyan ar putea fi puternic afectate de dezvoltarea proiectului minier în țara lor strămoșească. De altfel, în timpul unei faze de explorare a proiectului, incintele funerare indigene au fost profanate, fiind încălcate cu brutalitate drepturile federale ale acestor popoare. În ciuda opoziției publice, compania a primit sprijinul guvernului de atunci pentru a dezvolta ”una dintre industriile cele mai profitabile și în creștere din țară”.

Edwin Gariguez, sau Părintele Edu, cum este alintat de către cunoscuți, este un preot catolic și pastor al populației Mangyan, în cadrul misiunii Bisericii Catolice pe Insula Mindoro. Originar din provincia Quezon, de pe insula Luzon, Gariguez trăiește și lucrează pe Mindoro de zeci de ani. Motivat de convingerile religioase, dar și de o puternică dorință de a susține voința poporului și de a proteja mediul, Părintele Edu a fost unul dintre co-fondatorii Alianței Împotriva Minelor (ALAMIN), o coaliție foarte largă, formată din rezidenți de pe Mindoro, oficiali, grupuri ale societății civile, lideri ai bisericii și populația indigenă. Părintele Edu nu se opune exploatării miniere în sine, dar consideră că măsurile de protecție a mediului și a drepturilor indigenilor, precum și distribuirea echitabilă a beneficiilor eonomice ar trebui să fie necesare.

Gariguez a condus miile de indigeni, fermieri și lideri locali din ALAMIN în numeroase proteste. Fără să fie descurajat de amenințările cu violența și hărțuirile verbale venite din partea oficialilor companiei miniere (inclusiv după moartea unui coleg din ALAMIN, ucis din cauza activsmului său), Gariguez a continuat să extindă mișcarea din Mindoro. În 2002, autoritățile locale au răspuns puternicei opoziții prin acceptarea unui moratoriu care împiedica orice exploatare minieră pe scară largă în insulă. Intex a ignorat însă ordonanța locală și și-a continuat afacerea. Această încălcare flagrantă a drepturilor oamenilor l-au dus pe Părintele Edu în străinătate, ajungând în Europa, pentru a-i aborda pe parlamentarii norvegieni și acționarii Intex. Împreună cu un ONG din Norvegia, Părintele Edu a depus o plângere la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Datorită impactului internațional negativ provocat de Părintele Edu proiectului minier, acționarii Intex au început să pună întrebări mult mai detaliate despre mină. În același timp, Gariguez a continuat lupta pe plan intern, conducând, în 2009, o grevă a foamei de 11 zile, până când Departamentul Federal al Mediului și Resurselor Naturale (DENR) a acceptat să efectueze o anchetă legată de încălcările pe care mina le-a adus mediului și vieții sociale. Ulterior, DENR a revocat permisul acordat Intex pe termen nelimitat, stopând mina. Ca urmare, finanțatori importanți, în frunte cu Goldman Sachs, și-au retras finanțările, astfel încât o încercare a Intex de a vinde proiectul, în 2010, pentru 2,4 miliarde de dolari, a eșuat. La scurt timp, CEO-ul de la Intex a demisionat din cauza ”eșecului grav” al proiectului.

Între timp, președintele Filipinelor, care a preluat mandatul în iunie 2010, a promis că va lupta împotriva corupției și că va urmări cu atenție sectorul minier. Părintele Edu a anunțat, la rândul lui, că ca continua să țină guvernul sub presiune, pentru a-și îndeplini promisiunile. Pentru întreaga lui activitate, Edwin Gariguez a primit în această săptămână distincția ”Goldman Prize”, cea mai importantă dinstincție internațională acordată activiștilor din domeniul ecologiei.

***

Sursa: goldmanprize.org

***

”Luptele Părintelui Edwin Gariguez sunt bătăliile comune împotriva distrugerilor cauzate de mine în întreaga lume. Premiul său e o celebrare a vieții și a valorilor care nu pot fi înlocuite de valoarea niciunui metal”

Stephanie Roth, distinsă cu Goldman Prize în 2005, pentru lupta ei de stopa proiectul minier de la Roșia Montană (www.earthworksaction.org)

În ciuda specialiștilor în comunicare implicați, eșecul acțiunii era previzibil (și am și scris despre asta). Pentru că se adresau unui public căruia i se făcuse lehamite tocmai de comunicarea pe care o promovau (și nu e vorba doar de cazul Roșia Montană, cum greșit au înțeles unii). De altfel, citatul de la începutul acestui text, mi-a fost semnalat de un prieten, cu întrebările și punctele de vedere aferente foarte pertinente. ”Cum să am încredere într-o persoană ale cărei visuri de împlinire nu au legătură cu România?” Ce nu a înțeles Bogdan Naumovici când a coborât în Piața Universității e faptul că oamenii respectivi nu văd România ca o pe o vacă numai bună de muls, după care, ”când au suficienți bani”, ”să se retragă” să asculte jazz și să mănânce hot-dog la New York.

Adresându-se oamenilor din Piața Universității, mișcarea/acțiunea ”Împreună 2011” nu a făcut decât să se acopere de penibil. Lucru care s-a văzut și în ”sporul” pe care grupul de discuții cu același nume l-a avut pe Facebook. După două luni de la lansare, reușise să strângă 3.000 de ”like”-uri. Pur și simplu nesemnificativ* în raport cu primirea entuziastă (și, în multe cazuri, dezinteresată) din partea prietenilor din mass-media (grupuri de dezbateri și discuții pe teme punctuale sau pe teme generale au zeci de mii de membri pe Facebook, fără a beneficia de nicio promovare din partea mass media). Eșecul părea asumat printr-o notiță publicată pe 6 martie pe grup: ”Actiunea colectiva a semnatarilor initiali se opreste aici. Cel mai important este faptul ca suntem cu totii de acord ca Romania trebuie schimbata, chiar daca vedem cai diferite pentru a ajunge la acest scop, fundamental, comun. Grupul de discutii ramane independent politic, ramane al celor care ii dau viata in fiecare zi. Impreuna 2012 ramane un spatiu deschis dialogului liber intre toti cei care vor sa schimbe modul in care traim in societate…” bla,bla, bla. E cea mai recentă (și ultima) postare pe grup.

***

Într-un articol din 16 aprilie, sub titlul ”De ce apar noi partide”, pe money.ro, ideea transformării platformei ”Împreună 2012” în partid politic reapare. De această dată, segmentul vizat pare mai bine ales: antreprenorii generației decrețeilor, cărora (atenție) ”li se potrivește” sloganul Pieței Universității ”Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați” (așadar nu cei care au fost în Piața Universității, ci cei cărora ”li se potrivește” un slogan din Piață, distincție, după cum voi arăta, esențială). „Eu cred în generația celor care în ultimii 20 de ani și‑au făcut afacerile și familiile și acum au răgazul de a se apleca și asupra unei îndatoriri civice. Sunt cei care au ieșit în stradă în ‘89, după care nu au mai avut timp să se implice în politică pentru că au fost prea ocupați să‑și facă o carie­ră. Sunt cei cărora li se potrivește cel mai bine sloganul din Piața Universității «Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați»”, susține Naumovici.

Nu sunt adeptul politicienilor de carieră (a acelor politicieni care nu există înafara carierei de partid –vor fi mereu servili, supuși, maleabili, impresionabili, controlabili, o eventuală excludere din partid și din viața politică însemnând eșecul total al ”poveștii” lor). Reducția segmentului de selecție al politicienilor la cel antreprenorial (”cei care și-au făcut afacerile”) mă sperie însă și nu e deloc nouă (ideea unei Românii conduse după modelul ”eficienței” corporatiste a mai apărut în dezbaterea publică în urmă cu doi ani, tot printr-un manifest lansat pe Facebook și e deja împărțită și cu cei de la ”Noua Republică”). Iar sensul (de asemenea reducționist) prin care îi identifică pe cei care ”produc” (adică doar ”antreprenorii”) îmi ridică părul pe șira spinării, pentru că-mi amintesc de acele power-point-uri și business-plan-uri în care oamenii (angajații, colaboratorii) apăreau ca simple cifre la capitolul… ”cheltuieli” (conform acestei mentalități și definiri corporate, antreprenorul e cel care ”produce”, angajatul e o ”cheltuială”).

Succesul și cariera omologate din punctul de vedere al criteriului (succesului) financiar are o oarecare doză de popularitate. Se poate invoca și o anumită mistică în conformitate cu care ”cine a avut succes în afaceri ar putea să conducă eficient și o țară”. Toate aceste premize (la care se adaugă experiența și ușile deschise pe care le au niște comunicatori) sunt însă, zic eu, insuficiente în condițiile reducțiilor arătate mai sus. De aceea întrebării subînțelese din titlul ”De ce apar partide politice”, răspunsul articolului e destul de evident: ”degeaba”. România nu are nevoie acum de partide antreprenoriale. Desigur, nimic nu le împiedică să se formeze, doar că singurul rezultat va fi bulversarea opiniei publice și ducerea discuției într-o direcție fără finalitate. Cum ar veni: mult zgomot și tam-tam pentru ocuparea unei nișe derizorii în timp ce imensul câmp de bătălie e lăsat/abandonat tot în mâinile vechilor armate. Cu regii, reginele și baronii lor.

Din acest punct de vedere, nota 10 cu felicitări lui Dan Șucu, proprietarul Mobexpert, cea mai mare firmă românească de mobilier și decorațiuni. Acesta a declarat pentru același articol din money.ro că dacă s-ar implica, ar vrea să finanțeze nu un partid, ci un ”watchdog”, adică un mecanism prin care cetățenii să poată monitoriza și evalua măsurile luate de persoanele pe care le votează, indiferent  din ce partid sunt. În plus (față de ce menționează articolul) un ”watchdog” acționează preventiv, reușind (prin capacitarea opiniei publice și prin presiuni instituționale) să stopeze, să modifice, să influențeze diferite măsuri (legi, hotărâri de guvern, ordonanțe, decizii locale etc.). Un antreprenor dispus să finanțeze o instituție a societății civile (”watchdog”-ul) și nu să cotizeze unei firme de lobby ori către un partid e o pasăre rară. Și un semn că, totuși, nu sunt pierdute toate speranțele de însănătoșire socială.

***

Notă: *Strict din punct de vedere al comunicării, una dintre reguli spune că ”nu există eșec”; drept pentru care comunicatul prin care grupul ”Împreună 2012” își anunță ”retragerea”, vorbește despre ”un pas înainte” ori despre ”cifre care nu sunt de neglijat”. Să fim serioși, la numele implicate și la susținerea mediatică primită (comentarii, interviuri, menționări în presa online și TV), 3.000 de ”like”-uri e mai mult decât dezamăgitor.

Nici nu avea cum, pentru că nu era vorba doar de gustul unui suc, ci de o idee. Coca-Cola și restaurantele Mc Donalds (ajunse cam în același timp în România) echivalau (atunci) cu sosirea americanilor (cei atât de așteptați timp de patru decenii). Acum zâmbesc când îmi amintesc ce cool erai dacă îți permiteai să inviți o prietenă la McDonalds. O asemenea invitație era o chestiune de dominanță socială (la care se adăugau blugii și geaca Levi Strauss – sau Levi S – și ghetele sport Adidas, Puma ori Nike).

Într-o singură vară, Coca Cola a făcut uitate primele chimicale care apăruseră pe piață: sucurile TEC, la dozator, și cele Rio, la PET. Războiul de control al pieței avea să continue, ulterior, cu Chemical Brothers de la Rieni (dar asta e, deja, o altă poveste). McDonalds și apoi fast-food-urile au tras pe linie moartă vărzăriile și ”împinge-tava” autohtone.

***

Cele câteva zile de Paști le-am petrecut, conform obiceiului acasă, la mama. Într-un colț al cămării am găsit sticlele cu sirop de zmeură. Cel de vișine se terminase. Unele cu capac de plastic, altele, la fel precum în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, legate cu celofan. Ușor lipicioase, când puneai mâna pe ele, și acoperite cu praf. Sifon nu mai aveam unde să găsesc. Dar peste niște apă minerală ”Forte” sau ”Aprigă” tot am mai dat prin magazine. A fost precum regăsirea, după o îndelungată căutare, a unei vechi iubiri. Care a fost mereu lângă tine, doar că nu ai avut ochi să o vezi, prea orbit de sclipiciul strălucitor al iluziilor de marcă.

***

În timp ce scriu acestea, în spatele meu, pe canapea, nepoată-mea, Cătălina, caută pe mobilul lui Dragoș (băiatul nașilor ei) ”bluetooth”-ul. Ea tocmai a primit, ”de Iepuraș”, un Samsung ”Hello Kitty”, ”cu o sută de mii de aplicații”, după cum mi-l laudă. Dragoș are Alcatel. Amândoi se bucură că au ”touchscreen”. Hmmm… nu le poți avea pe toate. Într-o zi o să li se facă și lor dor de siropul de zmeură.

Este RMGC o firmă de caritate, venită să ofere locuri de muncă pe bandă rulantă, să salveze mediul și patrimoniul românesc? Câți ”mineri” pot lucra, simultan, într-o exploatare de suprafață? Este corectă redevența (singurul beneficiu sigur) care revine statului român – 2% (cât a fost în momentul semnării contractului, neexistând nicio garanție, atât timp cât contractul e secret, că ulterioarele modificări ale redevenței vor retro-activa)? Chiar poate fi salvat patrimoniul de la Roșia Montană prin distrugerea în proporție de peste 80% a acestuia? Chiar se va ecologiza zona mărind semnificativ aria de impact și de distrugeri? Chiar vor beneficia localnicii de proiect în condițiile în care cei mai mulți dintre ei sunt deja strămutați/relocați sau vor fi? Va reuși Fiscul românesc ce nu a reușit și nu reușește Fiscul american: să urmărească și să încaseze taxele, impozitele, dividendele etc. unei multinaționale cu sediul în insule bananiere? Care sunt costurile reale (de sănătate, asigurări sociale, ecologizare, mentenanță a iazului de decantare și a haldelor de steril pe sute de ani etc.) ale proiectului RMGC și cine le va suporta? Chiar credeți că acționarii unor companii care nu și-au respectat promisiunile și obligațiiile asumate mai niciunde pe glob, nici măcar după intervenția și presiunea ONU –  din Asia de S-E, până în Africa, America de Sud, Australia sau, cel mai recent, Italia – și le vor respecta în România? Considerați că toți cei care s-au pronunțat critic împotriva proiectului – de la activiști de mediu și pentru drepturile omului la arheologi, arhitecți, sociologi, economiști, profesori universitari din țară și străinătate, academicieni, membri ai diferitelor organisme profesionale, religioase, științifice etc. sunt ”plătiți” pentru a se opune, iar cei câțiva specialiști aflați pe statele de plată ale RMGC sunt singurii care ar avea dreptate? Este corect ca, prin socializarea costurilor, statul român să subvenționeze câteva sute de locuri de muncă la Roșia Montană în timp ce mii de medici și profesori sunt alungați peste graniță?

Iar lista întrebărilor ar fi mult mai lungă. Măcar la unele dintre acestea încercați să le răspundeți. În aceste zile mai liniștite ori decâte ori vedeți la televizor sau în presa tipărită și online reclamele la proiectul RMGC.

***

”Minciuna are picioare scurte, spune un proverb. În România însă, atunci când i se acordă fonduri substanţiale, când e îmbrăcată sub forma publicităţii şi a reclamelor şi când este susţinută de cei aflaţi la putere, minciuna poate avea picioarele adânc băgate în mintea cetăţenilor şi în legile în vigoare. Poleită în aur, minciuna ucide conștiințe la fel de sigur cum cianura ucide viața.”

Comunicat MindBomb

„Ca parte a comunităţii de localnici ce se opun proiectului minier din Roşia Montană, suntem bucuroşi să vedem iniţiative curajoase, ca cea a Mindbomb, realizate în sprijinul nostru. Datorită unor oameni ca ei, lupta noastră a devenit o voce clară, ce arată adevărata putere a cetăţenilor de a influenţa deciziile politice arbitrare. În acest moment, doar intervenţiile politicului mai ţin în viaţă acest proiect minier, căci din punct de vedere legal şi al susţinerii publicului larg, el a eşuat”

Călin Caproş, vicepreşedinte Alburnus Maior, într-un comunicat al Campaniei ”Salvați Roșia Montană!”

„Prea adesea unii politicieni uită că acea bucăţică de aur de la Roşia Montană e un glonţ care ucide conştiinţe. Tot ce au ei de oferit sunt câteva locuri de muncă, temporare, în schimbul libertăţii de conştiinţă. Eu nu sunt singurul om care crede în libertate. Aşa ca mine mai sunt mulţi, chiar şi la Roşia Montană. Şi nu vom pleca din casa noastră, de pe pământurile noastre ca să facem loc unei minciuni”

Eugen David, preşedintele Alburnus Maior, într-un comunicat al Campaniei ”Salvați Roșia Montană!”

***

Iată rezultatele unui sondaj inițiat miercuri, de colegii de la Realitatea.net, pe pagina de Facebook (un loc unde votul ”multiplu” e ceva mai greu de realizat, pentru că trebui să-ți tot inventezi profile).
Întrebarea: Ce părere aveți despre proiectul minier de la Roșia Montană?
Sunt 100% de acord cu dezvoltarea proiectului: 311 de voturi
Sunt de acord cu anumite rezerve: 71 de voturi
Nu știu/ nu mă pronunț: 53 de voturi
Nu sunt de acord decât cu anumite condiții: 59 de voturi
Sunt 100% împotriva dezvoltării proiectului: 1.538 de voturi
Cam asta e proporția reală, atunci când întrebarea e corectă, iar votul nu poate fi multiplicat. Și în condițiile în care în mediul online au circulat mai multe informații și opinii critice la adresa proiectului RMGC, decât pe televiziunile, presa scrisă mainstream, în care, pe bandă rulantă, s-a difuzat, într-o cantitate covârșitoare, doar publicitatea RMGC.

***

”Te-ai gândit astăzi?” – tema statement a unui afiș din prima campanie de afișe sociale MindBomb (Cluj-Napoca, 2002)

***

Alte imagini cu afișele MindBomb în țară, aici:

Comunicatul MindBomb ”Minciuna de Aur Ucide”, aici:

***

Afișele campaniei ”Minciuna de Aur Ucide – MindBomb pentru Roșia Montană” au ajuns (în ultimele zile) în 43 de localități din România.

Gura Roșiei (Roșia Montană)

”Încărcător” cu gloanțe MindBomb, Cluj-Napoca

Suceava

Târgoviște

Târgu Mureș

***

Să recunoaștem, Stacy e un tip cool, plin de viață și (asta să decidă , totuși, fetele) aparent șarmant. În plus, aflăm că e stabilit în România încă din 1996, că a învățat limba locului și după câteva afaceri private s-a specializat (în câmpul muncii) după 2003 în consultanță pentru companii americane și miniere listate la bursă. Vi se pare că există o contradicție între imaginea de cowboy alfa și cea de expert (consultant) și apoi director de multinaționale, pentru care cămășile și cravate scrobite sunt obligatorii? Nu ar trebui să vă pară. Stacy Quinney s-ar putea să fie una dintre cele mai sincere persoane (în special față de el însuși) din lumea în care se învârte. Că e vorba la reclama la ciocolata ”Rom” ori că e vorba de conducerea Valhalla Resources (companie care umblă și ea după aur românesc, prin Arad și Hunedoara), el face același lucru (pe care îl știe cel mai bine): joacă un rol. Expertiza lui e actoria și nu încearcă să ascundă asta. În viață, ca și în reclamă, Stacy Quinney e așa cum afirmă: ”un tip nostim”.

Mult mai puțin nostimi sunt colegii și partenerii lui de afaceri aflați cam la același palier. Pozează în costume Armani (cel puțin), ochelarii (de firmă și ei, se înțelege) care trebuie să le ofere un aer preocupat și ușor intelectual-obosit, ceasul să denote gustul pentru tradiționalul de calitate, tradițional combinat însă cu grijă de hairstilist cu câteva șuvițe mai rebele (sau colorate), singura extravaganță pe care și-ar permite-o. Mereu ocupați, mereu ”între întâlniri”, ar fi exclus să aibă vreme de cântat la chitară ori să joace în spoturi publicitare. Tristețea tuturor acestor specialiști în nimic, purtători însă de funcții pompoase pe cărțile de vizită (CEO, CSR, manageri, presidenti si vice-presidenti etc.) e uriașă. Spre deosebire de Stacy, ei chiar se iau în serios, chiar au impresia că ar fi plătiți pentru ”competența” lor (sau măcar încearcă să inducă această idee – de unde și imaginea STAS pe care o folosesc), ”competență” care, de fapt, nu există și nici nu e necesară: mii de mineri, maiștri ori ingineri disponibilizați din Valea Jiului ori de la Roșia Montană știu mult mai multe despre minerit – decât toate hoardele de ”consultanți” și ”experți” din diferite companii care visează la resursele României.

Chiar vă închipuiți că ”marea experiență în telecomunicații” (dobândită ca șef la UPC, de unde a plecat taman într-un moment în care ”competențele” echipei de conducere se concretizau în pierderi în valuri de câte zeci de mii de clienți) este cea care l-a recomandat pe Dragoș Tănase ca șef al unei firme miniere? Ori că Jonathan Henry, CEO de la Gabriel, își datorează cele zece milioane de dolari venituri pe an competențelor lui în drept? Aiurea, tot ce trebuie să facă este să zâmbească frumos, să știe să recite niște poezii și să dea cu subsemnatul când și unde li se cere. Și asta cu aerul că au inventat cuiul cu cap.

Spre deosebire de aceștia, Stacy Quinney e, totuși, într-o categorie superioară, cu Frank Timiș (sosirea lui în România – 1996 – consemnându-se, de altfel, la scurtă durată după întoarcea lui Timiș- 1995). Ei intră la categoria ”mari actori”. Actori conștienți însă de faptul că, oricât ar părea de mari rolurile pe care le joacă, tot roluri rămân. Drept pentru care își permit să nu se ia în serios: să mai ardă câte o liniuță ori să joace în clipurile publicitare la ciocolata ”Rom”. Pe Stacy Quinney chiar l-ai putea îndrăgi. Non-conformismul lui e, până la urmă, și o formă de ironie la adresa sistemului. Ceva de genul: ”Ok, spuneți-mi ce am de semnat și ce trebuie să spun. Apoi virați banii și lăsați-mă să-mi văd de motorul, de ciocolata și de shaorma mea”. Nu-l poți îndrăgi însă. Pentru că, deși se știe că joacă doar un rol, actori, mai mari și mai mici, avem și prin Guvern și prin ministere. Ba chiar și la Palatul Cotroceni. Iar rolul lor e să pară că-l iau în serios pe alde Qiunney. Și asta ne doare. Cam pe toți.

***

Revenind la București, gestul este simbolic pentru ceea ce a ajuns regimul Băsescu. Atenție, cei care au fost ”îndemnați să urce în mijloacele de transport” (adică să lase trotuarul liber) erau, pur și simplu, pietonii din zonă, nu protestatarii (pe care Jandarmeria încerca să-i blocheze lângă parcul Cișmigiu). Această teamă – față de orice trecător – este tipică regimurilor autoritariste și dictatoriale. Doar atunci când acțiunile și deciziile luate au lovit, au jignit, au ignorat marea masă a cetățenilor (și ești conștient de acest lucru), doar atunci poate interveni o asemenea teamă încât să ajungi să interzici circulația pietonală pe trotuarul din fața casei (mă rog, palatului). Interdicția de circulație pietonală la Palatul Cotroceni nu demască însă doar caracterul regimului Băsescu, ci tot la nivel simbolic, arată și care este raportul de forțe între nemulțumiții din stradă și președinte: președintele este baricadat în propria reședință; în acest timp, Bucureștiul și Clujul e al protestatarilor. Mai mult, în noaptea de miercuri spre joi, mii de afișe de protest împotriva proiectului minier de la Roșia Montană (susținut vehement de președinte) au fost lipite pe zidurile a zeci de orașe și comune din România.

***

Ce s-a întâmplat ieri în piețele din București și Cluj puteți vedea în înregistrările de mai jos. De asemenea, aveți imagini cu afișele MindBomb, care au fost lipite în timpul nopții în zeci de orașe din țară. Și o întrebare la final: cine sunt oamenii liberi ai acestei țări: președintele care se ascunde la Cotroceni, interzicând circulația pietonilor pe sub geamul lui sau cei care au ieșit în stradă și/ori au lipit afișele MindBomb?

***

Fragment din manifestul intitulat ”Minciuna de Aur Ucide – MindBomb pentru Roșia Montană”:

”Acțiunea Minciuna de Aur Ucide – MindBomb pentru Roșia Montană atrage atenția opiniei publice asupra toxicității propagandei companiei Roșia Montană Gold Corporation (RMGC). Difuzată agresiv pe posturile de televiziune, în presa scrisă și online, publicitatea are ca scop cosmetizarea imaginii RMGC, companie descinsă în România din epoca colonialismului brutal, ca promotoare a politicii cinice a profitului, indiferent de costurile pe care le implică: distrugerea unei localități și a unei comunități, ștergerea de pe fața pământului a patru munți, dispariția unui patrimoniu cultural unic în istoria României și a umanității.

Pentru a atenționa asupra acestui pericol, mii de afişe MindBomb au fost lipite în noaptea de 11 spre 12 aprilie 2012 pe străzile a zeci de orașe și comune din România, printre care: Alba Iulia, Arad, Abrud, București, Bacău, Bârlad, Bistrița, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Câmpeni, Constanța, Cluj, Craiova, Deva, Huedin, Iași, Luduș, Medgidia, Mediaș, Onești, Oradea, Pitești, Piatra Neamț, Ploiești, Râmnicu Vâlcea, Roșia Montană, Rădăuți, Reșița, Satu Mare, Sebeș, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Târgu Ocna, Tecuci, Timișoara, Turda, Valea Arieșului, Zalău.

Minciuna are picioare scurte, spune un proverb. În România însă, atunci când i se acordă fonduri substanţiale, când e îmbrăcată sub forma publicităţii şi a reclamelor şi când este susţinută de cei aflaţi la putere, minciuna poate avea picioarele adânc băgate în mintea cetăţenilor şi în legile în vigoare. Poleită în aur, minciuna ucide conștiințe la fel de sigur cum cianura ucide viața.”

(MindBomb este un grup de acțiune socială, format din artiști plastici, designeri, arhitecți, jurnaliști, scriitori, înființat în 2002 cu scopul de a revitaliza implicarea civică prin intermediul artei. Acțiunile MindBomb au marcat intorducerea afișului socio-politic cu adevărat independent în cultura românească, demontând și spărgând discursul dominant al politicii, mass-media și industriei publicitare.  Realizat în 2005, tot în cadrul unei campanii ”MindBomb pentru Roșia Montană”, afișul ”Lingoule” – cu Traian Băsescu ”sculptat” în aur – a devenit cel mai cunoscut afiș de protest social din România ultimelor decenii).

Manifestul complet îl puteți citi pe pagina de Facebook a MindBomb (aici), unde găsiți și mai multe fotografii (aici).

Alte înregistrări și imagini de la protestele de ieri din București, aici:

***

Alba Iulia

București

Cluj

Roșia Montană

Suceava

Timișoara

***

Acuzând o așa-zisă demagogie a mass-media (în condițiile în care, cel puțin în cazul Roșia Montană, criticile la adresa proiectului au fost un subiect interzis pentru cea mai mare parte a presei mainstream!) și o lașitate a politicienilor, Băsescu a adus în discuție teoreticele locuri de muncă pe care le-ar crea proiectele miniere și deficitul fondului de pensii. Printr-o mirabolantă combinație de ”argumente” președintele statului a reușit să inducă ideea (chiar dacă nu a exprimat-o direct) că nedeschiderea proiectelor miniere i-ar provoca pierderi României de peste 18 miliarde de euro!!! Că miile de locuri de muncă promise în reclamele publicitare de RMGC sunt, de fapt, conform propriilor studii de fezabilitate ale companiei, doar câteva sute am mai tot scris.

Însă afirmația că doar proiectele miniere ar putea crea locuri de muncă în următorii cinci ani (în lipsa unor investiții străine) este, pur și simplu, o uriașă minciună. După cum a recunoscut și fostul premier Emil Boc, și fostul ministru Valeriu Tabără, și după cum au arătat și alți analiști, România ar un imens potențial agricol, pe care îl valorifică însă într-o proproție de sub 25% (mai puțin de un sfert!). Așadar, relansarea agriculturii este un domeniu cu potențial de a crea cel puțin câteva sute de mii (și nu doar sute) de locuri de muncă.

De asemenea, Traian Băsescu uită de celebrul ”forfetar Pogea”, care a ucis sute de mii de mici afaceri. Că o mare parte (poate cea mai mare parte) dintre ele mai existau doar în scriptele Registrului Comerțului este adevărat. Însă cel puțin câteva zeci de mii dintre acestea supraviețuiau pe buza crizei. ”Forfetarul Pogea” le-a tăiat însă respirația, trecând în șomaj alte zeci de mii de angajați, care au ajuns din contributori ai fondurilor de asigurări sociale (inclusiv al celui de pensii) în consumatori de asemenea fonduri (câți au avut și șansa asta). Nimic nu s-a schimbat însă esențial în legislația autohtonă pentru a stimula deschiderea micilor afaceri. În continuare, românii deschid mai multe afaceri în Italia, la Berlin, ori peste graniță, în Bulgaria. (De fapt, ceva tot s-a schimbat în legislație: Codul Muncii – cu scopul declarat de a atrage mari investitori; scopul declarat a fost atins ”de minune”: modificările i-au ajutat pe cei de la Nokia să se debaraseze mai ușor de cei 2.000 de angajați de la Jucu, iar în privința ”marilor investiții străine”, Traian Băsescu ne spune că ”nu avem de ce să ne facem iluzii în următorii cinci ani”!).

Așadar, ideea că doar mineritul ar putea crea locuri de muncă în următorii cinci ani este, pur și simplu, o imensă minciună. O asemenea afirmație făcută de șeful statului te face însă să te întrebi dacă nu cumva, piedicile puse dezvoltării agriculturii și micilor afaceri nu sunt intenționate, pentru a putea spune apoi că ”doar mineritul este o soluție”.

***

Legat de cine minte și de locurile de muncă pe care le-ar crea RMGC iată un alt exemplu. Pe 8 martie 2012, Grupul de Susținere a Proiectului Roșia Montană (GSPRM – unul dintre numeroasele grupuri și asociații ”civice” inventate și susținute de RMGC pentru a le promova proiectul) a emis un comunicat prin care se dădea de înțeles că peste 80% dintre români ar susține redeschiderea minei de aur de la Roșia Montană pentru că crează locuri de muncă. Comunicatul se baza pe un sondaj de opinie realizat de IRES. Încă de la apariția comunicatului GSPRM am arătat că interpretarea conform căreia ”peste 80% dintre români susțin proiectul RMGC” este falsă și total neconformă cu realitatea (detalii aici). Asta pentru că întrebarea era condiționată de crearea miilor de locuri de muncă, de unde rezultă că, de fapt, românii ar fi de acord cu un proiect care crează  mii de locuri de muncă la Roșia Montană, nu neapărat cu proiectul RMGC.

Interpretarea abuzivă a sondajului i-a deranjat chiar și pe cei care l-au realizat, IRES solicitând precizări publice din partea GSPRM. ”Conform realizatorilor sondajului, cercetarea IRES a testat prin secțiunea la care face referire comunicatul rezonabilitatea unor strategii de argumentare și de comunicare publică, în cazul nostru, condiții de credibilitate pentru o serie de explicații ale utilității proiectului. În speță, întrebarea la care se referea comunicatul avea ca scop să testeze dacă referința la şomaj reprezintă o condiție importantă, credibilă, de acceptare a unui proiect minier de tipul celui de la Roșia Montană. Din păcate, comunicatul a creat condițiile de interpretare a procentului ca fiind un suport public al proiectului respectiv”, se arată în precizarea GSPRM. Întâmplător sau nu, această precizare nu a fost trimisă și celor care au primit primul comunicat (personal am primit primul comunicat, nu și precizarea ulterioară, regăsibilă doar pe site-ul IRES).

În sinteză, ce vrea să spună această precizare a GSPRM extrem de alambicată? Că, de fapt, sondajul nu a căutat să afle care e opinia (și susținerea) cetățenilor români față de proiect, ci ce ar trebui să audă și să citească cetățenii români pentru a accepta (și susține, eventual) proiectul RMGC. Rezumat și mai pe șleau: ”peste 80% dintre români vor fi de acord cu proiectul RMGC dacă li se va băga pe gât povestea cu miile de locuri de muncă – indiferent dacă această poveste e reală sau nu!”.

Ulterior precizării GSPRM, pe 9 aprilie 2012 (luni), într-un comunicat corporate, menit să liniștească acționarii și jucătorii de la Bursa din Toronto, Jonathan Henry, președinte și CEO al Gabriel Resources (compania care deține 80,69% din RMGC), nu se sfiiește să aducă în discuție aceeași interpretare falsă a ”dorinței majorității românilor de deschidere a minei” ! ”Furthermore, we continue to fight vigourously the misleading accusations and legal cases brought by a small minority that are impeding the willingness of the majority of Romanians to develop a modern mining industry that will bring jobs and economic growth where it is much needed”, este citatul atribuit lui Jonathan Henry, în comunicatul Gabriel.

Domnule președinte Traian Băsescu, când, la investirea lui Attila Korodi, ați vorbit de minciunile vehiculate pe marginea proiectului RMGC, la cine v-ați referit?

***

Revoltați de afirmațiile și ”indicațiile prețioase” ale lui Traian Băsescu, câteva zeci de tineri au ieșit aseară în Piața Unirii din Cluj. Sub îndemnul ”Îi scoatem lui Băsescu aurul, cuprul și gazele de șist din cap”, în această seară, de la ora 18,30, se anunță noi proteste în Piața Universității din București, iar de la ora 18,00, în Piața Unirii din Cluj. Detalii aici și aici.

***

P.S.: Un răspuns decent din partea lui Attila Korodi, legat de cerințele lui Traian Băsescu: ”Procedurile de la Roșia Montană nu pot fi accelerate” (detalii pe Mediafax)

***

FOTO: Apai Emese

***

Asupra poveștii legate de ”ecologizarea” pe care o vor realiza RMGC ori cumpărătorii Cupru Min (dar și despre responsabilitatea statului român în acest domeniu) voi reveni. Pentru că e o altă mostră de manipulare jenantă, în care Traian Băsescu este implicat. Deocamdată, vă recomand un scurt documentar (subtitrat în română) despre mult lăudata mină Martha din Waihi (Noua Zeelandă). E acea mină pe care RMGC o oferă adeseori ca exemplu și unde i-a ”călătorit” și pe unii jurnaliști ”de seamă” autohtoni. Sunt 20 de minute pe care nu le veți pierde. Despre studiul efectuat de Universitatea Queensland, care este citat în documentar, puteți citi o sinteză și pe VoxPublica (aici).

***

Pentru că Attila Korodi este acel ministru al Mediului care, în 2007, a suspendat procedura de avizare a proiectului de exploatare minieră al RMGC, după ce fusese anulat certificatul de urbanism depus la minister. Pentru această decizie a și fost dat în judecată de către RMGC, proces care încă nu s-a încheiat. Chiar dacă astăzi a răspuns într-un mod diplomatic reporterilor (”trebuie să văd evoluția evaluării din ultimii doi ani înainte de a mă exprima punctual”), mai multe surse din conducerea UDMR au confirmat faptul că Attila Korodi a acceptat nominalizarea la funcția de ministru cu o condiție: să nu fie făcute presiuni asupra lui în cazul Roșia Montană.

Astfel, nominalizarea lui Korodi este, practic, o revanșă (răzbunare) a UDMR pentru dosarul care a dus la demisia lui Laszlo Borbely. Traian Băsescu ar fi putut (aflu la această oră că ar fi semnat deja numirea) să refuze propunerea UDMR, dar asta ar fi declanșat criza guvernamentală, ieșirea UDMR din Coaliție, căderea Guvernului, anticipate. Și, în cele din urmă, nimic de câștigat nici pentru prietenii președintelui de la RMGC, al căror acord de mediu s-ar fi văzut amânat pe termen nelimitat.

Acceptându-l pe Attila Korodi, Traian Băsescu trebuie să accepte și că avizarea proiectului de la Roșia Montană (pe care îl susține la modul cel mai direct) ar putea avea probleme. Desigur, îi rămâne speranța că Attila Korodi ar putea fi întors din drum în cazul Roșia Montană, cum a fost întors chiar și președintele UDMR Hunor Kelemen (la începutul lui 2010, Ministerul Culturii susținând listarea UNESCO a Roșiei Montana, pentru ca un an mai târziu să acorde un act esențial pentru RMGC: certificatul de descărcare arheologică pentru masivul Cârnic).

E drept însă că, în UDMR, Attila Korodi nu îl are ca exemplu doar pe Hunor Kelemen, ci și pe Peter Eckstein-Kovács, cel care și-a dat demisia din funcția de consilier prezidențial în momentul în care Traian Băsescu a început să facă propagandă pe față proiectului RMGC. Așadar, între aceste două variante va trebui să aleagă Korodi: o va da ”la întors” precum Hunor Kelemen ori va rămâne principial, precum Peter Eckstein-Kovács.

***

În a doua situație nu-i văd prea bine pe cei de la RMGC, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel Alba doar ce i-a ridicat mingea la fileu lui Korodi. Imediat (la ora la care scriu acest text) se deschid tranzacțiile și la bursa din Toronto. Comentarii live, previziuni, pariuri, beri și floricele (virtuale) de porumb, pe grupul Save Roșia Montana de pe Facebook. Sau, după preferințe, și aici, pe VoxPublica. Cum a decurs ieri tranzacționarea, puteți citi aici.

***

UPDATE: La investirea lui Attila Korodi, Traian Băsescu s-a referit extrem de agresiv cam pe toate problemele care țin de resurse minerale (Roșia Montană, Roșia Poieni, gaze de șist), folosind același argument fals al locurilor de muncă (despre cât de mare e diferența între cifrele reale și cele avansate de RMGC în reclame am mai tot scris). Ce nu a înțeles domnul președinte e că se adresa ministrului Mediului, nu celui al Economiei, al Industriilor, al Muncii ori, mai știu eu, al Finanțelor (responsabile, eventual, de locurile de muncă).

În ziua următoare, Guvernul României n-a ajuns la o înțelegere cu teoreticul cumpărător al Cupru Min, anulând licitația. Creșterea (la o limită minimă normală de altfel) a exigențelor Executivului legate de înstrăinarea resurselor naturale strategice era de prevăzut că va influența acțiunile companiilor miniere cu interese în România. Gabriel a fost salvat însă de… clopoțel. Mai exact de sfârșitul de săptămână în care nu s-a tranzacționat pe bursă. Luni dimineața, operațiunile bursiere au fost reluate. În întâmpinarea lor, Gabriel a emis un lung comunicat în care încerca să-și asigure acționarii că anularea planurilor de urbanism nu influențează avizarea proiectului lor, aflat ”într-o fază mai avansată ca oricând”. A reușit să convingă acest comunicat?  Ceea ce veți citi în continuare este ”transmisiunea în direct” de ieri după-amiaza/seara sau, mai exact, ”comentariile în direct” legate de evoluția acțiunilor Gabriel Resources la Bursa din Toronto, făcute pe grupul de pe Facebook ”Save Rosia Montana”. E un exemplu interesant (și distractiv în același timp – se poate consuma/digera cu semințe și o bere alături) despre cum ajung românii să înțeleagă și să învețe regulile burselor.

***

Duminicioiu Ramona Au inceput sa scada actiunile Gabriel ) -1.7 Urmariti Stock Market Quotes | Stock Market Quotes and Symbols tmx.quotemedia.com

Duminicioiu Ramona ‎-4.25% se duc in jos rau )

Gheran Nicolae din cauza problemelor cu planul de urbanism

Duminicioiu Ramona Au inceput sa cumpere din nou – 2.55%

Muresan Virgiliu azi maxim 3,61 dar s-a tranzactionat si la 3,2

Muresan Virgiliu bank of scotland vand tot portofoliul de actiuni gabriel

Duminicioiu Ramona ‎:)) iar au luat-o la vale -5.1%

Andrei Octavian Semne bune aprilie are, astept la RMGC grabnica falimentare

Muresan Virgiliu ‎-6,51%

Victor Guşetu Nu va bucurati prea tare . Sunt diverse inginerii care se fac. Daca actiunile scad, nu inseamna neaparat ca Gabriel se duce la vale.

Duminicioiu Ramona uau, -7.65%

Luminita Dejeu ba, cred că acuma se duc pe bune

Mihai Gotiu pe langa ”adio, PUG!” si ”adio, Borbely!” ii costa si anularea privatizarii CupruMin (ca e semn ca nu e chiar tarlaua tuturor derbedeilor pe aici) ; altfel, Victor, faptul ca actiunile scad ii descurajeaza pe unii/altii, basca niste fonduri de investitii sa bage bani in mizeria lor de proiect – cand actiunile ti se duc de-a berbeleacul nu prea ai cum si de la cine sa imprumuti alea doua miliarde de dolari de care ar avea nevoie ca investitie initiala (in cazul, putin probabil, ca ar obtine absolut toate actele, terenurile si avizurile de care mai au inca nevoie)

Victor Guşetu Eu, oricum, din fire sunt cam sceptic. Sigur, asta nu inseamna ca nu cred cu tarie ca la Rosia se va face doar turism. Totusi, prefer sa ma bucur cand statul va anula concesionarea, licenta de exploatare si cand Rosia Montana va fi pe lista UNESCO.

Claudia Apostol bine!

Cristian Onet si io ma bucur… fiindca este oricum un semn bun pentru noi. insa ai dreptate Victor, oricand poate interveni o infuzie de capital sau vreo stire favorabila lor, sau Doamne feri vreun aviz surpriza si atunci sa vezi cresteri cu +xyz%

Voi Cookies haha, ce repede coboara.

Claudia Apostol ‎-8,78, ..but whos counting…

Francoise Heidebroek CIBC is selling ,that is good news. CIBC is among the analysts that usually make propaganda for Gabriel Resources shares.

Francoise Heidebroek CIBC had announced that they cut target price GBU shares from 8$ down to 5$, we are already well below

Francoise Heidebroek It means that the target value for an investor (the price he may hope to get for his shares) is reduced . In other words, better SELL

Elena Matei desteptii cumpara cind prostii vind. una din regulile bursei! gbu sunt actiuni extrem de volatile. daca bank of scotland vinde inseamna ca s-au saturat de asteptari. scotienii pot sa faca altceva cu banii. sa cumpere spre exemplu… cuprumin:)

Szakáts István Dragilor, nu vreau sa fiu pártipúper, dar daca va uitati aici, o sa vedeti ca aceste coborari sunt departe de a anunta moartea fulgeratoare remegeceului:  http://tmx.quotemedia.com/charting.php?qm_page=42626&qm_symbol=GBU

Costea Radu Hai baietii adunam banii de pariu… care cum se incheie bursa? o scadere de peste 20% si astazi? seminte, seminte cine mai doreste?

Muresan Virgiliu free-float este de doar 26% pentru GBU. Si sa nu uitam ca sfarsitul anului aduce scadenta pentru credit lui gabriel.

Claudia Apostol hai mai Virgiliu, fii bland!! free-float??

Muresan Virgiliu free-float = actiunile care se tranzactioneaza in piata din total actiuni

Muresan Virgiliu Shareholders: Paulson & Co 16% Electrum Strategic Holdings LLC 16% BSG 16% Newmont 13% Baupost Group 13% Free-float 26%

Duminicioiu Ramona Io pariez pe o scadere de 10% la incheierea bursei

Costea Radu Ramona…i`m in. fac o bere daca nu scad peste 15%.

Gheran Nicolae fac un cocktail molotov dedicat RMGC daca nu scad destul )

Szakáts István ‎Stefania, si la o citire superficiala, graficul arata urmatoarele: GR a reusit sa se regrupeze si a) dupa 6 luni cand au stat cu actiunile sub 2 in 2004 si b) dupa aproape 2 ani de stat cu actiunile sub 2 incepand din 2008. Deasemenea, cu toate scaderile recente, valoarea actiunilor GR azi sunt peste media lor de 10 ani. In consecinta, desi imi place cum le evolueaza viitorul, nu cred ca scaderile acestor zile sunt un bun predictor pentru ce li se va intampla in continuare, avand in vedere evolutia valorii actiunilor GR in ultimii 10 ani.

Victor Guşetu ‎-9.07% Ma… ceva se intampla. E clar ca zilele urmatoare, daca nu chiar maine, va urma o reactie din partea goldistului nr. 1 din Romania, Traian Basescu.

Duminicioiu Ramona Uau, a atins minima zilei -9.63%, valoarea de acum pe actiune e 3,19; Hai cu tata, tot la vale, nu va opriti!

Luminita Dejeu ‎-10.20%

Duminicioiu Ramona ‎-11.05%

Muresan Virgiliu ‎Szakáts István pe sfarsit de an vine o scadenta la un credit mare pentru gabriel. Daca vrei sa faci o analiza imbina graficul cu Financial Reports si o sa vezi ca nu e roz. Daca pana la sfarsit de an nu au avizul de mediu nu stiu cum rostogolesc creditul.

Claudia Apostol Ramona, cred ca dai o bere in seara asta

Duminicioiu Ramona Cu placere! ))

Costea Radu Nici pe piata din Frankfurt nu stau prea bine baietii http://www.bloomberg.com/quote/GRZ:GR

Muresan Virgiliu Ram dau o lada io daca pica cu 25%

Claudia Apostol ‎-11.61!

Claudia Apostol ‎-11,90

Claudia Apostol ‎-13,03!!!

Victor Guşetu ‎-13.03%

Claudia Apostol ‎-13, 31,..radu, pune berea la receee

Duminicioiu Ramona ‎-13.31%

Luminita Dejeu ‎Virgiliu la ce oră ne vedem?

Duminicioiu Ramona Cand se inchide bursa?

Claudia Apostol prea devreme, oricum

Costea Radu http://investing.businessweek.com/research/stocks/snapshot/snapshot.asp?ticker=GBRRF%3AUS si aici

Costea Radu la 11 se inchide

Duminicioiu Ramona ‎11 ora noastra?

Duminicioiu Ramona Hai, sa fie sub 3 dolari valoare pe actiune! Caman, SELL!

Costea Radu da, 11 ora noastra

Victor Guşetu Nu domle . Pe acel site, e afisata ora din Canada

Costea Radu Claudia…. cred ca Ramona mai are o jumatate de ora si mi-e datoare cu o bere deja

Victor Guşetu ‎$3.030 Apr 9, 2012, 11:36 AM EDT Change: -0.500 (-14.16%) Volume: 715,279

Claudia Apostol nu-i pasa!!

Costea Radu La ora 16:00 ora locala in Toronto se inchide bursa, Victor aia inseamna undeva pe la ora 11 la noi

Victor Guşetu Nu e ora lor, acolo in dreapta? Ora locala?

Mihai Gotiu ca idee: Thomas Kaplan, prin Electrum Holdings, are 61 de milioane de actiuni la Gabriel – asta inseamna ca in orele astea in care noi ne distram pe aici taman a pierdut vreo 30 de milioane de dolari din castigul la care visa

Muresan Virgiliu Shareholders: Paulson & Co 16% Electrum Strategic Holdings LLC 16% BSG 16% Newmont 13% Baupost Group 13% Free-float 26% Mihai ia vezi ca ii deranj mare la toti

Mihai Gotiu Newmont avea anul trecut, prin noiembrie, 73,64 dolari/actiune, acum au ajuns si ei la 51 dolari/actiune – iar astia sunt printre cei mai mari, care chiar produc aur, nu doar clipluri publicitare cu ”decat sa munceasca”…

Claudia Apostol ‎3.03 -0.50 -14.16%

Mihai Gotiu ”Wall Street Journal”, pe 28 decembrie 2011: ”Numele mari de pe Wall Street, John Paulson, George Soros, Thomas Kaplan au fost luate prin surprindere” de evolutia actiunilor la companiile miniere de aur (scadere de -16% in 2011, iar companiile junior, cum e si Gabriel, cu scadere de -40%); caderea generalizata a continuat si in 2012, cu Gabriel cap de lista )) asta in conditiile in care Gabriel trebuie sa faca rost de 2 miliarde de dolari de pe pietele financiare pentru investitia initiala (in situatia absolut improbabila ca vor obtine toate avizele, acordurile, terenurile etc.) cine Dumnezeu sa le dea banii astia?  http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cate-sute-de-milioane-de-dolari-mai-pierde-kaplan-la-rosia-montana-de-ce-minele-de-aur-nu-sunt-aur-76355.html

Muresan Virgiliu s-a tranzactionat si la 3.01/actiune

Duminicioiu Ramona ‎:)) Ati vazut? Prev. Close: 3.530

Muresan Virgiliu Cine face pariu maiine iese basescu sa ne zica ca vrea sa fie miner la RMGC

Mihai Gotiu Ram, previziunea aia se face la inceputul zilei, n-are nicio acoperire reala, e pura speculatie

Claudia Apostol credeti ca presedintele basescu isi vinde actiunile acum sau mai asteapta o zi doua?

Duminicioiu Ramona Da, numai mi se pare funny

Duminicioiu Ramona Io cred ca MRU o sa iasa in public. Oare o sa mearga intr-o vizita la Rosia curand?

Mihai Gotiu Basescu nu ajuta: ”o bomba nu cade niciodata de doua ori in acelasi loc” – orice ar mai declara Basescu nu mai poate influenta esential bursa cum a facut-o prima data cand a iesit anul trecut

Luminita Dejeu mda, MRU e omul lor acuma

Muresan Virgiliu Mihai am dat cu ochiu in Financial Reports al lui gabriel dar am vazut ca acolo ii mai des pomenit PDL si UDMR decat rezultatul exercitiului 4/2011

Duminicioiu Ramona mama ce vand astia de la Canadian Imperial Bank of Commerce

Luminita Dejeu Gabriel Resources* (GBU : TSX : $3.53), Net Change: -1.08, % Change: -23.43%, Volume: 1,884,605 Similar to getting snubbed by the Easter Bunny.  Shares of Gabriel Resources were hammered after Reuters reported that the Court of Appeals in Alba county Romania said on Thursday it had annulled Rosia Montana’s town planning documents, including those that refer to an area GBU needs to set up a large gold mine.
http://www.investorvillage.com/uploads/57919/files/DL_MorniCof_04052012.pdf

Luminita Dejeu opaa -14.16%

Duminicioiu Ramona Offf, nu mai depasesc odata astia pragul psihologic de 3; sa scada odata sub 3, ce tot o tin atata cu 3.03 – 3.06; Jos! Sell!

Luminita Dejeu fac niște acrobații cu acțiunile alea să nu le lase să pice sub 3 de nu-ți vine să crezi. CIBC ăia de care zicea Francoise mai sus au mutat dintr-un buzunar într-altul 20.000 de acțiuni (asta în timp ce majoritatea tranzacțiilor se fac între 100-200)

Mihai Gotiu in sfarsit si -15% ))

Mihai Gotiu adica 3.00 – se poate si mai jos

Duminicioiu Ramona Alerta -15.01%

Luminita Corneanu ‎3$!

Claudia Apostol ‎3.00 -0.53 -15.01% ieeei,…scaaaade suuub 3, scaaaade suub 3!!!!

Luminita Corneanu Copii, zici ca joaca Romania finala CM de fotbal! :p

Duminicioiu Ramona Ce cumpara aia de la Royal Bank of Canada, tztztztz

Luminita Dejeu cine dadea ladaaaa?

Gheran Nicolae ‎Luminita Corneanu e chiar mai important de atat! Cel putin pt mine

Duminicioiu Ramona Ati vazut? Day Low 2.980, am pierdut faza

Luminita Corneanu ‎Pentru toti e, ma refeream la atmosfera :

Gheran Nicolae stau sa ma intreb ce tare era sa fim undeva toti stransi acum )

Voi Cookies Sa te uiti la TSX ca la un meci de fotbal.

Gheran Nicolae Meciul SRM – Gabriel Resources 1 – 0… sau mai bine zis -15% – 0

Duminicioiu Ramona RMGC o sa retrogradeze in divizia Z

Mihai Gotiu reactia Gabriel Resorces la caderea de la bursa: http://www.gabrielresources.com/documents/MarketUpdate_PressRelease09042012.pdf

Duminicioiu Ramona Asta e tampenia pe care au transmis-o de dimineata. Tre sa fii prost sa crezi asta “The AICA upheld a previous ruling that a 2009 decision by the local council of Rosia Montana to ratify the 2002 approval of the PUG and Industrial Area PUZ was illegally adopted and was invalid. However, the AICA did not rule explicitly that the original 2002 local council decision was invalid.”

Mihai Gotiu e cel mai defensiv comunicat corporate al Gabriel din cate tine eu minte

Duminicioiu Ramona Au scris asa un comunicat mai lung, pentru impresie artistica.

Vlad Carcu-Dobrin au ajuns la 13% http://www.bloomberg.com/quote/GBU:CN

Duminicioiu Ramona Astia sunt iarasi -15.01% – 3$ valoare pe actiune

Sorana Olaru Zainescu ‎2.980

Luminita Corneanu Yes.yes.yes

Duminicioiu Ramona mama si se mentine sub 3$

Claudia Apostol vai, nu va mai bucurati asa,.. cineva, la capatul celalalt al lumii pierde multi bani…

Claudia Apostol oare cati ciorapei tre sa crosetezi sa poti cumpara o actiune la gabriel?

Claudia Apostol ‎…din ce in ce mai putini se pare! )))

Duminicioiu Ramona astia cumpara sa regleze cursul http://www.jitneytrade.com/en/

Duminicioiu Ramona cea mai joasa valoare pe actiune a zilei: 2.970

Claudia Apostol ‎3 ciorapei la 10.000 de actiuni,.. da, asa da …

Cristian Onet dragilor, eu zic sa punem mana de la mana si sa luam si noi un pachetel de asta cu actiuni, ca asa pret bun nu stiu cand mai prindem )

Gheran Nicolae cumparam RMGC-ul si il falimentam intentionat. Muhahaha!

Luminita Dejeu ‎Cristian, mâine, poimâine când scad sub 2

Luminita Corneanu hmm, pe la 1,5 m-aș băga și eu

Costea Radu noh gata, or inchis pravalia cu un nou record in ultimele 52 de saptamani. mirific!

Claudia Apostol Radu, nu m-as bucura prea devreme ca ai scapat de dat lada aia de bere! zilele sunt numarate )))

Costea Radu ‎:))

Duminicioiu Ramona Cred ca au bagat la disperare cereri si oferte la 3.05 sa incheie “onorabil” trendul de scadere )

Mihnea Blidariu Gabriel, te-am prins in cursa!/ si te-ai prabusit la bursa!…aleeee aleeee alee alee aleeeee….=))))

Mihnea Blidariu cum am ajuns, hehe… daca ma intreba cineva acu cativa ani ce-s alea actiuni la bursa, ma uitam la el ca la felu 14…=)))

Gheran Nicolae Ancient proverb goes… Know thy enemy… so you can fuck him up real bad!

***

Pentru conformitate:

Stimate domn Daniel Morar, procuror șef al DNA,

(în atenția domnului Cătălin Predoiu, ministru al Justiției)

Pe data de 21 iulie 2011, într-o scrisoare deschisă adresată ministrului Justiției, domnul Cătălin Predoiu, semnalam numeroasele încălcări ale hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile în cazul Roșia Montană. Arătam în textul respectivei scrisori că încălcările au fost înfăptuite de către reprezentanți ai unor instituții publice, în numele acelor instituții (Consiliul Local Roșia Montană, Consiliul Județean Alba, Ministerul Culturii), prin eliberarea unor acte care să țină locul celor anulate de către instanțele judecătorești. În baza acestei stări de fapt, opinam că România nu poate fi considerată a fi un ”stat de drept” și că, înainte de a convinge țările din spațiul Schengen, cei care trebuie convinși că trăim într-un ”stat de drept” sunt ormânii.

”Aderarea la Spațiul Schengen înainte ca asemenea probleme să fie rezolvate va fi mai degrabă dăunătoare României și românilor, în comparație cu beneficiile pe care le-ar putea aduce. O aderare prematură la Spațiul Schengen ar fi un cec în alb acordat celor care, cu bună știință, pornind de la nivel de instituții locale și până la nivel ministerial, încalcă principiile statului de drept, fie că e vorba îngrădirea dreptului la liberă exprimare, fie de ignorarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, arătam în respectiva scrisoare.

În răspunsul primit din partea domnului Cătălin Predoiu, public pe site-ul Ministerul Justiției, faptele semnalate nu sunt negate, ci doar catalogate ca fiind ”o excepție” care nu ar trebui generalizată. ”România este un stat de drept, iar acest lucru nu poate fi pus la îndoială. Ştiu că uneori abuzuri şi nedreptăţi de tot felul oferă prilej de îndoială. Dar sunt de părere că ar fi o eroare să transformăm excepţia într-o percepţie privind starea generală şi să ridicăm această percepţie la rang de realitate”, se arată în răspunsul domnului Predoiu.

Printre hotărârile judecătorești irevocabile care au fost încălcate (invocate în scrisoarea deschisă) se numără și cea de anulare, în 2007, a Planului Urbanistic General (PUG) aprobat de Consiliul Local Roșia Montană în 2002, plan al cărui principală prevedere se referea la instituirea (în favoarea RMGC) a unei importante suprafețe din localitate ca ”zonă mono-industrială”. O prevedere care încalcă grav drepturile unei părți importante a localnicilor de a alege să-și valorifice proprietățile altfel decât prin vânzare către compania minieră (prin dezvoltarea unor activități alternative mineritului: turism, agricultură, prelucrarea lemnului etc.).

Verdictul instanțelor judecătorești a fost ignorat total de către Consiliul Local Roșia Montană care, pe 1 ianuarie 2009 (în prima zi a anului!!!), a adoptat o hotărâre prin care PUG-ul din 2002 era reconfirmat! În urma a altor doi ani de procese, această Hotărâre a Consiliului Local a fost anulată definitiv și irevocabil de către Curtea de Apel Alba, săptămâna trecută (pe data de 4.04.2011).

În acest interval de timp, pe baza PUG-ului ilegal au fost emise acte subsecvente în favoarea Roșia Montană Gold Corporation (RMGC), compania care intenționează să exploateze aurul din zonă. Cele mai importante dintre acestea sunt certificatul de urbanism nr. 87/30.04.2010 și avizul de mediu emis de Agenția Regională pentru Protecția Mediului (ARPM) Sibiu, în martie 2011. Aceste acte subsecvente unui PUG ilegal au fost depuse de RMGC la Ministerul Mediului, pentru a fi luate în considerare de către Comitetul de Analiză Tehnică (CAT) în scopul eliberării acordului de mediu. Conform declarațiilor fostului ministru al Mediului, Laszlo Borbely, reluarea analizei proiectului RMGC (procedură suspendată în 2007) a avut la bază tocmai eliberarea certificatului de urbanism nr.87/2010. Așadar, timp de doi ani, specialiștii ministerului Mediului au fost puși în situația de analiza un proiect care are la bază un certificat de urbanism eliberat în temeiul unui PUG ilegal, care încalcă drepturile unei părți importante a localnicilor din Roșia Montană! Atât fostul ministru Laszlo Borbely, cât și secondanții lui din minister nu au nicio scuză ori acoperire legală, având (sau trebuind să aibă) o pregătire minimală pentru a ști că anularea unei hotărâri de Consiliu Local care încalcă flagrant o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă este doar o chestiune de timp.

Această atitudine a fostului ministru al Mediului și al funcționarilor din minister reprezintă ceea ce se cheamă DISPREȚ FAȚĂ DE LEGE. La fel cum în DISPREȚ FAȚĂ DE LEGE au acționat și consilierii locali din Roșia Montană care au votat o hotărâre care să țină loc unui act (PUG) anulat definitiv și irevocabil de către judecători. În DISPREȚ FAȚĂ DE LEGE sunt și declarațiile reprezentanților RMGC (publicate inclusiv de către instituții media de prestigiu la nivel internațional, precum Bloomberg ori Reuters), în care se afirmă că anularea planurilor de urbanism de către Curtea de Apel Alba nu-i afectează (de și s-au constituit parte în acest proces) și că procedura de avizare a proiectului lor merge mai departe. Cum ar veni, cei de la RMGC se bazează pe faptul că reprezentanții ministerului Mediului vor acționa în continuare în DISPREȚUL LEGII, continuând analiza (ca și cum nu ar ști că anularea actelor subsecvente unui act anulat definitiv și irevocabil nu ar reprezenta altceva decât o problemă de timp).

Mai mult, la sfârșitul anului trecut, Consiliul Local Roșia Montană a inițiat ”pe repede înainte” elaborarea unui nou Plan Urbanistic General, care să-l înlocuiască pe cel care (după cum probabil se așteptau) urma să fie anulat în instanță.  Reprezentanți ai localnicilor și ai societății civile, care urmăresc îndeaproape desfășurarea procedurii de elaborare și avizare a noului PUG, au semnalat deja numeroase nereguli, depunând un număr record de propuneri și comentarii (821 de scrisori depuse în termen, cărora Primaria Roșia Montană a ”reușit” să le răspundă într-un tabel de… 3 pagini). Una din principalele obiecții este legată de faptul că și noul PUG intenționează să mențină statutul de zonă mono-industrială pentru o o suprafață importantă din localitate, statut care a constituit problema de fond a proceselor pentru care PUG-urile din 2002 și 2009 (da fapt, unul singur, PUG-ul din 2009 re-confirmându-l pe cel din 2002) au fost anulate de instanțele judecătorești. În DISPREȚ FAȚĂ DE LEGE și față de drepturile și interesele unor localnici (pe care, teoretic, ar trebui să-i reprezinte), Consiliul Local din Roșia Montană se pregătește să voteze un PUG cu aceeași problemă de fond pentru care există deja două hotărâri judecătorești și irevocabile de anulare!

Comiterea acestor abuzuri și repetarea lor reprezintă o palmă pe obrazul justiției. Conform unor sondaje de opinie din toamna anului trecut, notorietatea cazului Roșia Montană a trecut de 90% la nivel național. Așadar, ceea ce se întâmplă în acest caz este urmărit, practic, de întreaga Românie. O întreagă țară vede incapacitatea justiției de a pune în aplicare propriile decizii. DISPREȚUL FAȚĂ DE LEGE și ȘMECHERIA (din spatele discursurilor unor avocați plătiți de RMGC cu sume fabuloase) sunt ridicate la rangul de politici naționale. Cum ar putea fi numit un stat în care se întâmplă asemenea lucruri ”stat de drept”? Lipsa oricărui control asupra instituțiilor publice și temerea că justiția nu are vreo putere în țara asta sunt stări de fapt și frustrări raționale ale cetățenilor români. Iar cazul Roșia Montană nu reprezintă o excepție ci, tocmai imaginea impotenței justiției. Imaginea statului discreționar, nicidecum a statului de drept.

***

Doamnă procuror general al României, Laura Codruța Kovesi, domnule procuror șef al DNA, Daniel Morar,

Domniile voastre (prin instituțiile pe care le conduceți și le reprezentați) aveți o responsabilitate esențială în privința aplicării și respectării legilor în România. Lipsa de reacție a instituțiilor pe care le conduceți privitor la DISPREȚUL FAȚĂ DE LEGE manifestat în cazul Roșia Montană reprezintă o complicitate morală cu cei care prin deciziile și acțiunile lor își permit să încalce în fond, în formă și în mod repetat hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Faptul că cei care fac aceste lucruri nu au fost sancționați și nici măcar au fost măcar trimiși în judecată pentru acțiunile lor le sporește încrederea de a acționa și în viitor la fel. La fel cum se vor simți încurajate și alte persoane (funcționari publici) de a acționa similar în alte cazuri.

Acțiunile funcționarilor publici de genul celor prezentate mai sus s-ar încadra cel puțin la infracțiunea prevăzută de art. 297 Cod Penal – abuzul în serviciu (”fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” (alin.1) / „fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane” (alin.2)). Asta dacă nu s-ar îndeplini, și mai grav, condițiile unor acte de corupție. Și, desigur, fără a discuta de eventualele răspunderi individuale administrative și civile.

Atât Ministerul Public, cât și DNA au suficiente motive de a se autosesiza în privința numeroaselor hotărâri judecătorești irevocabile nerespectate în cazul Roșia Montană. Notorietatea publică extraordinară a cazului înlătură și cea mai mică prezumție a ideii că procurorii celor două instituții ”nu știu”, ”nu au aflat” despre ce se întâmplă la Roșia Montană. Desigur, Ministerul Public și DNA-ul pot alege să rămână în expectativă, ca până în acest moment. Dar să nu se mire atunci că românii nu dau nici doi bani găuriți pe justiție ori că zâmbesc amar când mai aud câte-un ministru ori oficial autohton afirmând că ”România e stat de drept”.

***

”Pentru noi, aceasta (verdictul Curții de Apel Alba – n.r.) înseamnă și apelul la proceduri pentru activarea răspunderii individuale, fie ea civilă, administrativă sau penală, a acelor funcționari publici sau demnitari care permit ca procedura de autorizare a proiectului Roșia Montană să avanseze în ciuda unor abuzuri și ilegalități flagrante”

Eugen David, președinte Alburnus Maior, comunicat de presă

***

“We are monitoring the situation closely within Romania and once more detail becomes available we will update the market accordingly. For now the permitting process for the Project continues”

Jonathan Henry, President and CEO Gabriel Resources (deținător al 80,31% din RMGC), pe site-ul oficial www.gabrielresources.com

***

Am încercat să obțin o reacție referitoare la decizia Curții de Apel Alba și din partea primarului Roșiei Montana, Eugen Furdui, însă acesta nu a răspuns apelurilor telefonice.

***

Bun. Acesta a fost un moment simbolic, care mi-a făcut săptămâna frumoasă. Altele, mai concrete, au venit să le completeze. Semne, dincolo de orice dubiu, că societatea civilă n-a murit și nici nu luptă în zadar. La începutul săptămânii a venit comunicatul Chevron, în care se anunța că, în acest an, nu va ultiliza fracturarea hidraulică în explorările pe care le va face în județul Vaslui și nici în Dobrogea. A urmat verdictul Curții de Apel Alba prin care a fost anulat Planul Urbanistic General (PUG) al Comunei Roșia Montană (plan urbanistic pe care se bazează o parte importantă a actelor și avizelor proiectului RMGC, depus la Ministerul Mediului). În aceeași zi, Laszlo Borbely, ministrul Mediului care a susținut cel mai mult proiectul RMGC (atât la nivel declarativ, cât și prin supervizarea analizei tehnice a unui proiect bazat pe planuri urbanistice ilegale), și-a prezentat demisia. În fine, vineri seara, reprezentanții Executivului nu au ajuns la o înțelegere cu câștigătorii licitației de privatizare a Cupru Min, vânzarea fiind, astfel, blocată.

Desigur, în fiecare caz în parte, atât reprezentanții companiilor, cât și cei ai Puterii vor afirma și vor susține că nu au legătură cu protestele și argumentele societății civile, exprimate atât în stradă, cât și în mass-media ori în rețelele paralele de comunicare. La fel cum Traian Băsescu afirma că schimbarea Guvernului Boc era ”gândită încă din decembrie” și n-ar fi avut legătură cu protestele din ianuarie… Despre micul pas făcut în spate de Chevron (la începutul unei lupte care se anunță de lungă durată) am scris pe Criticatac (aici), iar pe VoxPublica despre primele efecte ale anulării PUG-ului Roșia Montană (aici – asupra acestor efecte voi reveni însă, mai pe larg).

În privința privatizării Cupru Min, aș afirma însă că Mihai Răzvan Ungureanu are toate motivele să le mulțumească celor care au criticat dur licitația. Presiunea publică, mediatică și informală, i-au obligat pe negociatorii părții române să solicite niște garanții celor de la Roman Copper absolut de bun-simț: să deschidă un cont pentru garanții de mediu (solicitare în conformitate cu directivele UE – garanții în valoare de 32,27 milioane de euro), să transfere în termen de 30 de zile de la obținerea avizelor necesare (de la Consiliul Concurenței și autorizația integrată de mediu) suma licitată (200,7 milioane de euro) și să accepte caracterul public al contractului. Practic, toate aceste cerințe ale părții române nu reprezintă altceva decât confirmarea bunei-credințe și credibilității investitorului și au fost solicitate mai mult pentru a diminua din criticile publice. Condiții pe care, conform ministrului Economiei, Lucian Bode, investitorul nu le-a acceptat! Neacceptând asemenea clauze minimale, ipoteza că întreaga tranzacție nu ar fi fost altceva decât o mare țeapă (menită să elimine Cupru Min de pe piața cuprului) capătă noi argumente. Iar pentru faptul că nu și-a pus semnătura pe o asemenea ”țeapă”, MRU (cel care lăuda până mai ieri ”marele succes al privatizării Cupru Min) trebuie să mulțumească presiunii publice.

Pentru cei de la RMGC, demisia lui Laszlo Borbely vine într-un moment în care așteptau din partea lui tocmai semnătura pe acordul de mediu. Fostul ministru UDMR anunțase încă de la sfârșitul anului trecut că analizarea proiectului se apropie de final și că un posibil acord ar fi urmat să fie semnat la sfârșitul lunii ianuarie 2012. Protestele de la începutul anului (stoparea proiectului de la Roșia Montană fiind una dintre revendicările importante ale demonstranților) au amânat însă acest lucru. După constituirea Guvernului Ungureanu, Laszlo Borbely a revenit cu declarații favorabile celor de la RMGC, lăsând să se înțeleagă (în ciuda contestărilor și protestelor care au continuat pe această temă) că eliberarea acordului este iminentă.

Demisia ministrului care le-a făcut numeroase concesii și posibila înlocuire a lui cu un ministru cu care se află în conflict deschis, nu este însă cea mai grea lovitură pe care RMGC a primit-o astăzi (joi). De dimineață, Curtea de Apel Alba Iulia a anunțat anularea definitivă și irevocabilă a Planului Urbanistic General (PUG) al comunei Roșia Montană, adoptat de Consiliul Local prin Hotărârea din 1 ianuarie 2009. Proiectul RMGC depus la Ministerul Mediului spre avizare se bazează pe numeroase acte emise în baza acestui PUG declarat ca fiind ilegal, cele mai importante fiind certificatul de urbanism eliberat de Primăria Roșia Montană pe 30.04.2010 și avizul de mediu primit din partea Agenției Regionale pentru Protecția Mediului (ARPM) Sibiu, în martie 2011.

”Suntem încântați de decizia instanței competente de a sancționa ilegalitățile grave comise în procedura de autorizare pentru proiectul Roșia Montană. Am demarat deja acțiunile judecătorești pentru anularea certificatului de urbanism nr. 87 din 30.04.2010, dar și a deciziei ARPM Sibiu din martie 2011. Suntem încrezători că anularea irevocabilă a planurilor de urbanism obținută azi va oferi un temei solid pentru anularea acestor acte subsecvente”, a declarat, într-un comunicat remis presei, avocatul Marius Harosa, care reprezintă Asociația Alburnus Maior și Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, cele două ONG-uri care, alături de Fundația Culturală Roșia Montană, solicitaseră anularea PUG-ului Roșia Montană.

PUG-ul comunei Roșia Montană este unul dintre cele mai controversate aspecte ale cazului Roșia Montană. În 2002, prin PUG o parte importantă a comunei a fost declarată, la solicitarea RMGC, zonă mono-industrială. Acest lucru a împiedicat dezvoltarea unor activități economice alternative proiectului minier (agricultură, turism, meșteșuguri etc.), ba chiar și locuirea în această zonă. O parte importantă a localnicilor au atacat în instanță legalitatea acestui PUG, reușind să dovedească gravul conflict de interese în care s-au aflat mulți dintre consilierii locali care l-au votat (care erau angajați sau rude ale unor angajați la RMGC). Acest lucru a dus la anularea definitivă și irevocabilă a PUG-ului din 2002. În loc să elaboreze un nou PUG, în ianuarie 2009, Consiliul Local Roșia Montană a re-confirmat PUG-ul din 2002, anulat de justiție! Pe baza acestui PUG (anulat din nou, defintiv și irevocabil prin verdictul anunțat astăzi de Curtea de Apel Alba), RMGC a obținut actele de care avea nevoie pentru a relua procedura de avizare de la Ministerul Mediului.

Situația în sine este revoltătoare. Timp de aproape 2 ani, Ministerul Mediului a analizat un proiect bazat pe acte eliberate în temeiul unui PUG ilegal. Atât membrii Comitetului de Analiză Tehnică (CAT), cât și ministrul (fostul) Laszlo Borbely au fost conștienți de acest lucru, având minimele cunoștințe necesare pentru a ști că anularea unei hotărâri de Consiliu Local care încalcă flagrant o decizie judecătorească definitivă și irevocabilă este doar o problemă de timp. Dincolo de acuzațiile pe care i le aduce DNA, modul în care a supervizat această ilegalitate ar fi fost un motiv suficient pentru Laszlo Borbely să-și prezinte demisia.

***

„Pentru noi accesul la justiție pentru dovedirea ilegalităților comise în avansarea proiectului Roșia Montana este un drept fundamental și vom face uz de el până când o situație justă și echitabilă pentru patrimoniul, comunitatea și mediul Roșiei Montana va fi restaurată. Pentru noi, aceasta înseamnă și apelul la proceduri pentru activarea răspunderii individuale, fie ea civilă, administrativă sau penală, a acelor funcționari publici sau demnitari care permit ca procedura de autorizare a proiectului Roșia Montană să avanseze în ciuda unor abuzuri și ilegalități flagrante”

Eugen David, președinte Alburnus Maior, într-un comunicat de presă

***

Anularea PUG-ului și demisia lui Laszlo Borbely au lovit puternic în acțiunile de la Bursa din Toronto ale companiei Gabriel Resources, care deține 80,69% din RMGC. În doar câteva ore de la deschidere (în momentul în care scriu acest articol), valoarea acțiunilor Gabriel Resources s-a prăbușit cu aproape 20%, ajungând la un minim de 3,72 dolari/acțiune (spre comparație, în iulie 2011, acestea ajunseseră la un maxim de 8,65 dolari/acțiune).

UPDATE: Acțiunile Gabriel Resources au încheiat ziua de tranzacționare la Bursa dinToronto cu o cădere record de 23,43%. La deschidere, prețul unei acțiuni a fost de 4,61 dolari, iar la închidere acesta a ajuns la 3,53 dolari, după ce se vânduse, la un moment dat, chiar și cu 3,47 dolari.

“În judeţul Vaslui Chevron va executa în 2012 numai lucrări de explorare prin tehnologii convenţionale. În ce priveşte anul 2012, este important de subliniat că grupul Chevron nu a avut şi în continuare nu are în plan nicio lucrare de foraj, de nicio natură, în judeţul Constanţa…” Astfel sună un anunț al companiei americane Chevron, remis presei zilele trecute. Anunțul vine după numeroase acțiuni publice și dezbateri care au culminat cu o demonstrație care a scos aproape 5.000 de bârlădeni în stradă, pentru a protesta împotriva concesionării și exploatării gazelor de șist, prin metoda fracturării hidraulice. Anunțul este un mic pas înapoi, o regrupare sau o concesie dacă doriți (că nu va utiliza fracturarea hidraulică în acest an) din partea celor de la Chevron. Războiul gazului de șist în România se află, însă, doar la început.

Pentru toate există… Frank Timiș

În primăvara anului trecut, o știre conform căreia Chevron Exploration and Production SRL a achiziționat de la ucrainienii de la Regal Petroleum drepturile de concesionare asupra câmpurilor de la Bârlad pentru suma de 25 de milioane de dolari a trecut aproape neobservată. În toamnă, o altă informație confirma tranzacția, însă avansa suma de 10,4 milioane de dolari pe care ar fi câștigat-o cei de la Regal Petroleum. Din nou, impactul știrii a fost nesemnificativ.

Cum au ajuns însă aceste câmpuri la Regal Petroleum? Răspunsul e simplu. Compania a fost înființată în 1996 de către… Frank Timiș. Același care a inițiat, tot la mijlocul anilor 90, firmele de exploatare a aurului Apusenilor, Gabriel Resources și European Goldfields. De asemenea, numele unor apropiați ai lui Frank Timiș au fost incluse pe lista celor despre care se bănuiește că au cumpărat cuprul de la Roșia Poieni (deocamdată, reprezentanții Ministerului Economiei afirmă că nu știu cui au vândut – mai exact că nu știu cine se află în spatele Roman Copper, compania care a câștigat licitația pentru Cupru Min).

”A doua Roșia Montană”

Informația a căpătat consistență la sfârșitul lui 2011 și începutul acestui an când s-a înțeles că, de fapt, Chevron nu caută petrol în zona Bârladului, ci gaze de șist. Ba, mai mult, că dețin deja o licență de explorare în zonă și că același gigant petrolier visează concesiuni de explorare și în zona Dobrogei, la Adamclisi, Costinești și Vama Veche. Concesiuni pe care le-a și obținut de la Guvernul Ungureanu la mijlocul lunii martie 2012.

De această dată, intervenția civică s-a mișcat ”pe repede înainte”. Impulsuri au venit de la vecinii bulgari, care au blocat deja legislativ exploatarea gazelor de șist peste Dunăre, dar și de la ecologiștii autohtoni care, într-o primă fază, au denumit problema gazelor de șist ca fiind ”o a doua Roșia Montană”. De altfel, încă de la sfârșitul anului trecut, datorită modului în care am scris despre cazul Roșia Montană, am fost contactat de către prieteni dar și de către necunoscuți, care doreau să mă pună în temă cu ce înseamnă exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice (primind, de mai multe ori pe săptămână, link-uri către articole și filme legate de această problemă).

Într-o primă fază, m-am temut de un eventual blocaj mediatic (similar celui legat de problematica Roșiei Montana), însă compania Chevron s-a dovedit extrem de puțin ”pregătită”. Bazându-se pe promisiunile președintelui Traian Băsescu și pe cele ale premierilor Emil Boc și Mihai Răzvan Ungureanu, reprezentanții gigantului petrolier s-or fi și văzut cu sacii în căruță. N-a fost să fie însă. Protestele din ianuarie au făcut vizibilă, la nivel național, problema gazelor de șist. S-au activat rețelele sociale după un model deja experimentat, s-au tradus și promovat documentare aflate ”la liber” pe online (în frunte cu ”Gasland”), s-a trecut la petiții, la ”reconversia” politicienilor și la ieșiri în stradă. Cu o demonstrație record la Bârlad. Memorabilă e întoarcerea cu 180 de grade a primarului localității, Constantin Constantinescu, după ce, inițial, se pronunțase în favoarea investitorului. ”Eu confundam în mintea mea Chevron cu Chevrolet”, și-a motivat primarul Bârladului prima opțiune  (detalii aici, într-un articol de Vlad Ursulean). Toate acestea fiind semnele unei mult așteptate maturizări a societății civile din România (regăsibile deja în demersurile legate de Roșia Montana), atât în privința alegerii temelor esențiale, cât și în modul de acțiune.

Sub presiunea mediatică și a străzii, Chevron a făcut un pas înapoi. La sfârșitul săptămânii trecute a anunțat suspendarea pe un an a activităților de explorare prin metoda fracturării hidraulice și continuarea acesteia exclusiv prin metode convenționale și cu sonde standard. A nu se înțelege că Chevron a renunțat la luptă. Ci doar că se repoziționează. Că așteaptă să treacă alegerile (locale și generale) pentru a evita transformarea (sau amplificarea) problemei într-o miză electorală. Că-și vor începe propria campanie publicitară, după un model deja consacrat: după ce am fost ”convinși” că  ”cianura e bună”, vom afla și că ”apa cu gaz e bună” (”doar omul bea de mii de ani apă minerală cu bule” , păi nu?). Va urma povestea cu locurile de muncă și cea cu dependența energetică față de Rusia. Ce s-a întâmplat până în acest moment a fost încercarea unei invazii în forță, a unui blitzkrieg, care a eșuat însă. De acum începe războiul de uzură și de poziții.

***

Citiți întreaga analiză pe ”Criticatac.ro”: Care sunt problemele extragerii gazelor de șist – de la cele ecologice, la cele economice și la cele privitoare la suveranitate – aici

***

Din vale, mai dinspre București și, mai exact, din studiourile Realitatea TV, unde a fost invitat aseară, premierul Mihai Răzvan Ungureanu privea mândru spre măreața privatizare Cupru Min. Cu o aroganță demnă de cauze mai bune, MRU a început să explice savant cum e cu concentrația de cupru din sutele de milioane de tone de minereu, cum a fost cu tehnologia sovietică și cum va fi de acum înainte cu ”noua tehnică”. De asemenea, a mai explicat premierul și cum e cu poluarea Abrudelului (despre care nu era prea sigur dacă e pârâu sau râu), ”din cauza ploilor care au scos la suprafață cuprul”. Pe tot parcursul discursului MRU a afișat o siguranță absolut extraordinară, combinând cifre și procente subzecimale (pentru a lăsa impresia expertului), cu atacuri disprețuitoare la adresa celor care ”nu vor să-și vândă țara”. Din modul în care a reacționat (mai exact: după cum NU a reacționat), Emil Hurezeanu părea convins de argumentația premierului. La fel cum, bănuiesc, au fost convinși și zeci (ori sute) de mii de telespectatori.

Însă MRU e în aceeași situație cu polițistul din poveste care, la examenul de promovare, îi spune examinatorului că ”e sigur că 2×2=5”.  Motiv pentru examinator să-l felicite: ”Bravo, bă! Prost, dar sigur!”. Întâmplarea face ca Roșia Poieni să fie ”în deal” de Roșia Montană. Iar mulți dintre localnicii din Roșia Montană să fi lucrat la Roșia Poieni. Foști mineri, foști maiștri și și foști ingineri trebuie să se fi distrat bine aseară pe seama ”siguranței” premierului. Pentru că ei știu (și oricine face o vizită la Roșia Poieni se poate convinge) că problema rentabilității Cupru Min nu e dată atât de concentrație ori de ”tehnologia sovietică”, ci de forma zăcământului și de prețul cuprului pe piața europeană și mondială. Mai exact de faptul că, la aceeași concentrație a cuprului în minereu, cantitatea de descopertă (material steril, care trebuie îndepărtat) este mult mai mare comparativ cu exploatarea de până acum (adică crește semnificativ ”munca în zadar” – înlăturarea sterilului pentru a ajunge la minereu). Iar povestea cu ”ploile care au scos cuprul la suprafață” (și de aici poluarea) e de râsul fazanilor: păi de-ar fi așa, n-ar mai fi nevoie de nicio exploatare, doar de niște site care să ”recolteze” cuprul scos afară de ploi… După ce să mai bagi sute de milioane de euro în tehnologie? Că mare problemă a poluării vine de la iazul de decantare de la Valea Șesii e un ”amănunt” prea puțin important pentru un premier care tocmai deplângea lipsa de profesionalism a celor care se pronunțaseră pe acest subiect.

Problema de perspectivă (de ce vede MRU ca fiind un deal ceea ce, în realitate, e o imensă gaură) nu e legată însă de partea tehnică. Nu teama de ”a nu vinde țara” e cea care irită și e revoltătoare în cazul privatizării Cupru Min, ci numeroasele nebuloase (despre care am mai scris): faptul că reprezentanții Ministerului Economiei habar nu au cui au vândut cuprul de la Roșia Poieni și că nu există nicio garanție legată de investițiile necesare continuării exploatării rentabile a cuprului. Mai mult, atunci când vorbește despre ”profit”, MRU uită să explice în buzunarul cui se contabilizează. 200 de milioane de euro în buzunarul statului, comparativ cu miliardele de euro în buzunarul unor necunoscuți e o disproporție supărătoare. Pentru a nu mai lua în calcul ipoteza în care (în lipsa obligației de a investi și în lipsa unui acord de mediu – exploatarea de la Roșia Poieni fiind în ilegalitate de la sfârșitul anului trecut) Cupru Min a fost cumpărată (de fapt) pentru a fi închisă (eliminată de pe piața cuprului).  Iar afirmația conform căreia ”resursele de cupru vor fi folosite preponderent în industria națională” e de o naivitate absolut condamnabilă, în condițiile în care chiar MRU a recunoscut aseară că fabrica de la Zlatna (care procesa minereul) a fost tăiată și vândută la fier vechi…

***

Tot ieri, a făcut vâlvă constituirea de către MRU a unui Consiliu Consultativ pentru mediul de afaceri. Și am văzut/auzit/citit destule laude pentru această inițiativă. Tare îmi vine să cred că și în acest caz, cei mai mulți văd doar ”dealul”, nu și ”gaura”. Mediul de afaceri (și lista Consiliului e sugestivă în acest sens) va urmări mereu profitul. Propriul profit însă. Nicidecum bunăstarea socială. Fără nicio reținere, MRU a invocat modelul corporatist (bazat pe eficiență și profit) care a stat la înființarea Consiliului Consultativ. Să fim bine înțeleși: eficiența și profitul nu sunt de condamnat. Dar ele nu pot funcționa înafara unui echilibru social. Adică pot funcționa, dar cu consecințe dramatice. Ce e deal (profit) pentru unii, pentru alții reprezintă o imensă gaură. Cele mai importante previziuni ale celor mai importanți economiști, finanțiști, CEO etc. (la nivel mondial) s-au dovedit a fi eronate de la un capăt la altul. Iar principalul motiv pentru care s-a întâmplat acest lucru e faptul că ”marii experți” au ignorat factorul social (și uman) în analizele lor. Au lucrat cu cifre, tabele și power-point-uri, nu cu oameni. În 2012, MRU a decis să înființeze un Consiliu Consultativ exclusiv pe bază de specialiști în economie. Mai anacronic decât atât nici că se putea.

***

P.S.: Și pentru că partea cu Roșia Montană mi-a fost ”lăsată” de Costi Rogozanu tot mie. “Am stat de vorbă cu miniştrii Economiei, Mediului şi cu ministrul Culturii şi i-am rugat să îmi ofere, într-un interval de timp convenabil pentru ei din punct de vedere birocratic, o fotografie exactă a felului în care trece proiectul Roşia Montană prin diferite instanţe de avizare. Ca să îmi dau  şi eu seama de ce există această întârziere enormă, din 1997 şi până acum. (…) Am o atitudine absolut neutră, dar în acelaşi timp interesată economic. (…) Sunt foarte multe proiecte, investiţii majore în statul român, care au fost omorâte prin refuzul de a lua decizii la momentul oportun”, a afirmat MRU legat de acest subiect.

Să le luăm pe rând:

- Că MRU nu știe ce se întâmplă și care e stadiul proiectului de la Roșia Montana e o glumă tristă: e genul de explicație pe care au oferit-o (la vremea lor) și alții (Boc, la instalarea în funcție, Băsescu, în duelul electoral cu Geoană) – e un fel de ”tragere de timp” și de ”mimare a neutralității”; în cazul lui MRU faptul că nu are ”o fotografie exactă” este chiar condamnabil: ținând cont de caracterul internațional al afacerii de la Roșia Montană, prin fișa postului (a postului anterior deținut de MRU) acesta ar fi trebuit să aibă deja ”fotografia” (și nu am nici cea mai mică îndoială că prietena și fosta sa purtătoare de cuvânt Corina Vințan, acum parteneră de afaceri cu RMGC, nu l-a pus în temă);

- Vorbind despre ”o întârziere enormă” și de faptul că ”investiții majore în statul român au fost omorâte prin refuzul de a lua decizii la momentul oportun”, MRU a ieșit însă din neutralitatea pe care o invocă – practic a dat un verdict înainte chiar de a primi informațiile pe care le-a solicitat: de vină pentru întârziere (dă de înțeles MRU) ar fi birocrația și frica de a lua o decizie (ultima afirmație e împrumutată de la Băsescu) și nicidecum incapacitatea RMGC de a realiza în tot acest timp un proiect legal, ne-distructiv (pentru comunitate, mediu și patrimoniu) și profitabil (pentru România și cetățenii români).

***

”Dealul”. Astfel e denumită de localnicii din Roșia Montană cariera de cupru de la Roșia Poieni. De fapt, totul e o problemă de perspectivă: de unde și din ce parte privești. Foto: Edmond Kreibik

Poziționările lui Macovei și Paleologu erau previzibile. În fond, de o mare parte a ”vinilor” care i-au fost reproșate lui Cristian Preda ar putea fi, la rândul lor, acuzați. Mi-e greu să cred că vor mai fi și alții care să li se alăture. Iar dacă Cristian Preda mai are vreo șansă de a rămâne în PDL , aceasta depinde aproape exclusiv de un calcul electoral de imagine – de a nu transmite sentimentul fărămițării ireversibile a formațiunii. Mai mult, conform acestui calcul, onoarea lui Prigoană a fost ”reparată” (Preda a fost exclus din PDL, chiar dacă, ulterior, excluderea va fi anulată), iar ”reformiștilor” li se va fi arătat motanul.

Din punct de vedere emoțional, o adevărată lovitură electorală (și nu-i atașați vreo conotație pozitivă ori negativă) ar fi ca după acest conflict, Cristian Preda nu doar să fie reprimit în PDL, ci și desemnat (la nevoie se găsește vreo procedură internă care să permită asta) candidat la Primăria București. ”Dizidența” lui Preda ar avea suficiente șanse să blocheze ”independența” lui Oprescu. Desigur însă, o asemenea mutare ar fi prea ”intelectuală” pentru ca Prigoană, Udrea & Co pentru să o înțeleagă.

În ce context vine această întrebare: Cristian Preda a pierdut bătălia internă din PDL pentru nominalizarea ca și candidat la fotoliul de primar al Bucureștiului în favoarea lui Silviu Prigoană. Apoi a anunțat că nu-l va susține pe Prigoană.

Silviu Prigoană i-a răspuns: ”Preda va fi exclus din PDL”. Elena Udrea, șefa de la PDL București e alături de Prigoană. Cristian Preda le râde în nas: ”Nu mă puteți da afară din partid”, le transmite el. Ba, mai mult, în această dimineață, pe blogul personal, el plusează, anunțând că va vota la Primăria de sector, la Consiliul Local de sector și la Consiliul Local General cu reprezentanții PDL, dar, atenție, pentru funcția de primar general îl va alege pe independentul Nicușor Dan.

Avem taberele: Silviu Prigoană & Elena Udrea, respectiv Cristian Preda. Avem o miză: excluderea lui Cristian Preda din PDL. Prima rundă (nominalizarea ca reprezentant al PDL la funcția de primar al Capitalei) a fost câștigată de Prigoană&Udrea. Pe cine pariați în turul II. Și, apropo, uite o miză și mai interesantă (mai ales pentru bucureșteni): într-o confruntare Prigoană vs. Oprescu, câți dintre voi veți vota cu Nicușor Dan? Dacă tot e să vorbim de o schimbare reală…