TOTUL A PORNIT DE AICI:
Stimata Doamna Felicia Filip,
Stimate Domn Alexandru Tomescu,
Ne bucuram enorm ca vom avea onoarea sa va primim pe scena Operei Romane din Cluj cu ocazia Balului Operei ce va avea loc la sfarsitul acestei saptamani. Din pacate aceasta bucurie este umbrita de un lucru deplorabil pe care trebuie sa vi-l aducem la cunostinta negresit.
Sponsorul principal al acestui eveniment este RMGC – compania miniera care intentioneaza sa deschida cea mai mare mina de suprafata din Europa avand ca si consecinte distrugerea localitatii Rosia Montana veche de 1880 de ani, distrugerea patrimoniului istoric si arheologic de o valoare inestimabila – case de patrimoniu si galerii romane si pre-romane, defrisarea a peste 200 hectare de padure, iar in urma folosirii tehnologiei pe baza de cianuri va ramane un imens lac cu reziduuri miniere, care va fi o permanentă “bombă ecologică”.
Aceasta strategie a companiei, de a sponsoriza evenimente culturale de amploare face parte din procesul de ”spalare„ a imaginii prin asocierea cu nume valoroase, de prestigiu, ca al dvs. Din pacate acest lucru are ca si consecinta faptul ca numele si imaginea dvs. vor fi asociate cu imaginea acestei companii.
Luminita Dejeu
voluntar
Campania Salvati Rosia Montana

ȘI S-A ÎNTÎMPLAT ASTFEL:
Am venit cu foarte mare bucurie la concertul din seara aceasta. Un eveniment de o asemenea amploare si cu un asemenea istoric presupune foarte multa munca; prin urmare atat eu, cat si Toma Popovici dorim sa multumim si sa felicitam din inima organizatorii pentru efortul depus!

Facem insa o precizare extrem de importanta: dorim sa ne disociem clar de Rosia Montana Gold Corporation si de toate actiunile acestei companii. In semn de solidaritate cu cei care incearca sa salveze aceasta zona, atat eu, cat si Toma Popovici – am decis sa donam in intregime onorariul din seara aceasta Asociatiei Salvati Rosia Montana.

Multumesc.

„Educația nu e doar instituție. Sînt oamenii.”

Ioan Pînzaru: Educația e o chestie practică, artizanală, pacientul îți spune, dacă îți iese sau nu-ți iese. Dacă pacientul strigă, e rău.
Rep.: Asta înseamnă că nici de lege nu-i nevoie.
I.P.: Dacă stai bine să te gîndești pentru educație, în general, nu-i nevoie de legi. Noi ne închipuim că putem justifica prin lege cît de buni sînt profesorii de la o anumită universitate sau că, dacă te duci să faci o Academie, ai savanți geniali. Acestea sînt instutuții. Asta-i confuzia. Educația nu e doar instituție. Sînt oamenii. Profesori și elevi. E posibil să se producă ceva între ei sau nimic. Restul, sînt rețete de management.

Sînt precum copiii de la grădiniță.

Rep.: Unde vă e spaima mai mare, cînd intră sau cînd iese un student din Universitate?
I.P.: Cînd intră. Nu pot sta două ore nemișcați. Sînt precum copiii de la grădiniță. Le faci ore de douăzeci de minute că nu se pot concentra mai mult. Nu au avut concentrarea și capacitatea de atenție educate în anii trecuți.
Rep.: E un soi de fericire și asta. Sînt cu ale lor.
I.P.: Nu, nu, sînt foarte nefericiți săracii. Plictisiți, destructurați. Ăsta e timpul cel mai nenorocit, timpul destructurat. În liceu ăsta e timpul dominant. Cel destructurat, în care nu știi ce ai de făcut, în care nimeni nu-ți spune ce ai de făcut la o vîrstă dificilă, vîrsta iubirilor, conflictelor aprige. Tentația violenței. Dacă nu poți să te dezvolți în liceu vii profund neferict în facultate.

De ce este situația asta? Nu sînt profesori
Rep.: Păi, la liceu sînt profesori trimiși tot de dumneavoastră, cei din Facultăți.
I.P.: Să stabilim clar: în ultimii douăzeci ani, am avut mai multe „mode”. Procentul profesorilor necalificați a tot crescut. Un necalificat este cineva cu bacalaureat în mediu rural. Apoi, a venit valul studenților de la fără frecvență. Băiatul meu a făcut franceză cu o fostă studentă de-a mea de nota cinci. Și, să nu uităm, profesorii făcuți la universitățile particulare. De ce este situația asta? Oamenii ăștia nu sînt profesori. Sînt profesori care nu vin la ore. Profesorii din aceste categorii nu știu meseria de profesor. Sînt prost plătiți. Sînt tratați prost de directori. E mediu otrăvit.
Rep.: O junglă.
I.P.: Preuniversitarul, în parte, a devenit o lume de instituționalizați. Sînt aplicate regulamente, fără să existe o relație umană.
Rep.: Fuga de acest sistem e sănătoasă.
I.P.: Nu poți într-un astfel de sistem decît să faci un consens cu sens. Dacă faci un consens fără sens te trezești la tribunal. Universitățile își aleg forme de consens potrivite.

Eu ca profesor îl întîlnesc rar pe Rector.

Rep.: cît fură profesorii, pardon, compilează?
I.P.: Nu prea poți să furi în fizica teoretică sau în matematică. N-ai de unde copia.
Rep.: La franceză poți lua de pe Google.
I.P.: Eu cer studenților două eseuri și la verific pe Google. În franceză, studentul vorbește imperfect, cînd scrie cu Google, e perfect. Așa îl prinzi.
Rep.: Ce-i faceți?
I.P.: Păi, un articol din regulament spune că rectorul sesizat de profesor sancționează studentul. Eu ca profesor îl întîlnesc rar pe Rector.Îi spun că a doua oară nu mai merge așa și pricepe cît vrea. Partea proastă e că ajunge vreunul și la Master și copiază din Wikipedia. Dacă te faci că nu observi e grav. Îi lași năravul. Oricum, ca profesor la două-trei facultăți nu prea ai timp să-i atragi atenția, darminte să corectezi wikipedii.
Rep.: Ce clanuri tolerați în Universitate?
I.P.: sînt oameni care s-au căsătorit în chipromantic prin anii ‘70. Acum au devenit membrii unor clanuri. Asta e. Vor ieși la pensie.

Schimbările au fost făcute pe petice

Rep.: Legi după legi. 20 de ani.
I.P.: Schimbările au fost făcute pe petice și exact ca la o cameră de automobil pînă la urmă lucrurile astea au fost rele. Sînt bune legile dintr-o bucată. Noi am avut prima dată o lege bună, dată în 95, ar fi putut fii bună vreo cinci ani. A venit momentul Bologna și legea a trebuit să fie ajustată. Și am trăit din ajustări î ajustări. Acum avem o lege nouă, cu o concepție dintr-o bucată, dar nu mai corespunde stadiului actual, programul de la Lisabona. Ea vrea să urmeze curentului european, dar ea vine pe o situație românească puțin desțelenită.
Rep.: Hăis și cea.
I.P.: Vă dau un exemplu. Calitatea a fost introdusă, la Bologna, ca prioritatea unu. Acum se urmăresc deja criterii de performanță, de competiție, în comparație cu America. Ori, noi sîntem tot în grădina noastră, elaborînd niște criterii prin care să scăpăm de niște universități codașe făcute din ambiția unor parlamentari. Treaba asta nu se prea poate face repede. În rest, avem tot ce trebuie.

Legea asta e o combinație între mai 68 cu neoliberalism. Nu se prea potrivesc.

Rep.: Și legea de acum?
I.P.: Legea asta e o combinație între mai 68 cu neoliberalism. Nu se prea potrivesc. Noi vorbim de reformă. Reforma e o chestie religioasă, există o religie reformată, de reformat s-a reformat catolicismul. Vrem să facem omul nou după epistolele Apostului Pavel. Ori numai trebuie să avem niște măsuri coerente care să curgă dintr-o pate în cealaltă a sistemului. Cu reforma și ideea că putem schimba alt om ne împotmolim. Mai ‘68 înseamnă democrație, vot secret pentru fiecare membru al Senatului, vot universitar secret pentru Rector și vot universal secret prin ce metodă alegem Rectorul, adică prin vot universal secret sau alegem comisie de desemnare. Dacă faci vot universal ca să desemnezi votul universal e tautologic. Firește, alegătorul nu va ceda puterea din mînă. Acesta este aspectul Mai 68. Cel neoliberal, înseamnă competiție, criterii, eficiență. Din punctul ăsta de vedere, ne vom trezi cu universități foarte revoluționare cărora le vom opune o echipă managerială. Va fi un disconfort.

Trebuie forță politică. Dacă vor să curețe, să curețe!
Rep.: sînteți împotriva lui Băsescu.
I.P.: Nu sînt printre intelectualii lui Băsescu, dacă asta doreați să mă întrebați. Nu pot să spun că nu-mi place legea, dar nu are coerență. Și mai mult, guvernul nu are forță politică să comaseze universitățile prin autoritate, căci de aici vine marea bătălie. De ce ne trebuie o comisie străină să ne spună care sînt universitățile de care să scăpăm? Noi știm care sînt. Putere nu avem. Trebuie forță politică. Dacă vor să curețe, să curețe!
Rep.: Sînteți cu Marga.
I.P.: Domnu’ Marga, cînd mă aude, îmi spune că trebuie să am opțiuni politice, altfel nu se poate. Eu îi spun că sînt apolitic. Dînsul spune că dacă ai opțiuni mari nu se poate decît politic să acționezi, altfel nu te ascultă nimeni, nu se împlinește nimic. Eu sînt cum sînt.
Rep.: sînt două becuri în antecamera dumneavoastră care nu funcționează. Era nevoie de o reformă ca să le puneți?
I.P.: V-ați uitat la întrerupătoare? Sînt foarte atent. E un război cu oamenii pentru aceste becuri. Și nu-i las.

Reformele sunt altceva decât schimbările după gusturi personale!

Despre Miclea

Pe unii dintre discipoli  nu i-am reţinut, însă, în jurul meu, căci aceştia fie trecuseră la alcool, fie plagiau, fie săvârşeau abuzuri, fie comercializau educaţia, fie toate la un loc.

Despre Funeriu:

Numai în România se aduc în roluri de demnitari persoane care nu au condus în viaţa lor o grădiniţă

CITITI INTERVIUL:

1.Are nevoie educaţia de o lege?

Andrei Marga: Graţie reformei din 1996-2000, pe care am avut onoarea să o conduc, România a încheiat reforma de recuperare (adică reforma de adaptare la economia de piaţă şi stat de drept, bazat pe libertăţi şi drepturi individuale) şi a închis cu succes, deja în mai 2000, capitolul „Educaţie şi formare profesională” în negocierile de aderare la Uniunea Europeană. A fost primul capitol închis cu succes de România, spre lauda slujitorilor învăţământului românesc. A rămas singura reformă evaluată pozitiv în analizele internaţionale, iar mărturiile scrise stau la dispoziţie.
În iunie 2000, primul ministru de atunci, Mugur Isărescu, a notificat Comisia Europeană, după ce s-a realizat Pactul pe educaţie al partidelor parlamentare, asupra continuării reformei de recuperare cu ceea ce se numeşte „reforma de sincronizare”. Am lansat – se pot vedea actele oficiale ale ministerului de atunci – în octombrie 2000, proiectul unei noi legi a educaţiei, care să susţină „reforma de sincronizare” cu practicile avansate. Această reformă trebuia prelungită ulterior cu „reforma de înfruntare a globalizării”. România trebuia şi trebuie să parcurgă, dacă vrea să conteze, aceste trei reforme, în timp scurt, chiar dacă fiecare reformă pretinde ani. În definitiv, Spiru Haret a făcut reforma sa (constând, în esenţă, în două legi bune) în zece ani, în trei mandate în guvernele liberale. Reformele trebuie să fie însă chibzuite, făcute de oameni competenţi şi cu scaun la cap. La noi, tot felul de diletanţi ajunşi demnitari cred că fac reforme schimbând lucrurile anapoda, fără proiecte discutate public! Reformele sunt altceva decât schimbările după gusturi personale!. De reformă şi de o lege competent şi înţelept elaborată România are neapărată nevoie.

“Bunăoară, legea educaţiei recent adoptată are nevoie de peste 50 de metodologii care, desigur, o modifică şi o fac întâmplătoare.”

2.Cum respectă România o lege?

Andrei Marga: La noi legile au un defect originar şi se respectă din întâmplare.
Defectul originar constă în aceea că legile sunt considerate greşit doar instrumente de promovare a intereselor de grup sau chiar a intereselor persoanelor care scriu legea. Concepţia instrumentalistă asupra legii este cancerul sistemului juridic românesc actual. Ca efect, de pildă, nici una dintre legile adoptate la repezeală în 2010 – salarii, pensii, fiscalitate, educaţie – nu va rezista în timp. La formularea legilor lucrează prea puţini jurişti calificaţi (acum predomină veterinari, pseudopsihologi, falşi pedagogi, propagandişti economici etc.) şi nu se înţelege că legile trebuie să exprime interesul public şi să reglementeze raporturi de reciprocitate (cetăţean – stat, cetăţean – organizaţii şi instituţii, cetăţean – cetăţean etc.). De aceea, la noi, unii autori de proiecte de lege vor să-şi pună în lege, cât mai direct, până şi interesul de a-şi acoperi o afacere sau de a-l lovi pe rival. În acest fel, frustrările personale sau de grup vor să devină articol de lege. În plus, textul legii, după trecerea prin parlament, este modificat de trepăduşi de la cabinetul primului ministru, până la corectura din paginile „Monitorului Oficial”, ceea ce oriunde în lumea civilizată este o infracţiune care atrage puşcăria.
Pe de altă parte, legile sunt modificate, în fapt, de metodologiile şi instrucţiunile de aplicare. Bunăoară, legea educaţiei recent adoptată are nevoie de peste 50 de metodologii care, desigur, o modifică şi o fac întâmplătoare. Nu mai insist asupra abuzului de ordonanţe (abuz astăzi mai mare ca oricând în istoria României şi, poate, a Europei postbelice), care distruge legile şi mai ales legalitatea.

“ceea ce este bun în legea educaţiei este deja în reglementări vechi, iar ceea ce este nou este greşit.”

3.Care sunt lucrurile bune din noua Lege a învăţământului?

Andrei Marga: Un cunoscut coleg de la Iaşi a spus foarte exact: ceea ce este bun în legea educaţiei este deja în reglementări vechi, iar ceea ce este nou este greşit. De pildă, tot ceea ce este lăudat de Traian Băsescu – curriculum la dispoziţia şcolii, descentralizare şi integrarea în comunitate, abolirea criteriului vechimii la accesul pe posturi, finanţarea per capita la studenţi, măsuri anticorupţie, depolitizarea, liniile de studiu, concursuri pentru funcţiile universitare şi neuniversitare şi altele – absolut totul, se află deja în reglementările reformei 1996-2000 („reforma Marga” cum spune apăsat Traian Băsescu). Legea lui Traian Băsescu adaugă opţiuni eronate, de genul „anul pregătitor obligatoriu”, malformarea liceului, distrugerea statului social al dascălului, demontarea autonomiei universitare şi masiva politizare. Chiar responsabili din Comisia Europeană le-au spus lui Băsescu şi oamenilor săi că legea e proastă, distruge corpul profesoral şi anulează autonomia universitară.

“să nu se dea ceva drept nou când este de mult decis – gest pe care Traian Băsescu îl încurajează cu o înflăcărare demagogică comparabilă cu cea a trupeţilor din jurul lui Goebbels”

4.Au copiat ceva din legea Marga?

Andrei Marga: Reforma 1996-2000 a fost evaluată pozitiv de OECD, Banca Mondială, Consiliul Europei, Comisia Europeană, de instituţii specializate din Germania, Franţa, SUA, Italia şi alte ţări. Sunt documente în acest sens. Măsurile ei sunt listate în volumul Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000 (EFES, Cluj, 2007), listarea fiind făcută chiar de oameni care acum îi ţin isonul lui Traian Băsescu. S-a copiat continuu din acele măsuri, căci erau măsurile care s-au aplicat în orice ţară central-europeană, ceea ce este normal. Problema este de onestitate: să nu se dea ceva drept nou când este de mult decis – gest pe care Traian Băsescu îl încurajează cu o înflăcărare demagogică comparabilă cu cea a trupeţilor din jurul lui Goebbels, care vedeau ceva epocal şi atunci când inaugurau o sală de muzeu sau un podeţ.

5.O daţi afară pe soţia dumneavoastră din facultate?

Andrei Marga: Soţia mea lucra în învăţământul superior înainte de căsătoria noastră. A fost şefă de promoţie la facultate. Este fapt verificabil că, prin lucrările ei (doctoratul şi ceea ce a urmat), care se află în biblioteci autohtone şi străine, ea este cea care a introdus în România analiza discursului în ştiinţele sociale. Ea a creat, la Universitatea Babeş-Bolyai (alături de ASE Bucureşti), primul Centru de limbi moderne şi comunicare în afaceri, centru recunoscut internaţional, la care a adăugat Şcoala internaţională afurentă. Ea a tradus în româneşte opere de referinţă din filosofia americană şi din teologia mondială. Se pot consulta documente în acest sens. Soţia mea nu a avut şi nu are nevoie de suportul meu pentru a se susţine profesional sau sub orice alt aspect public şi nu a apelat vreodată la un asemenea suport.

Problema este ca profesorii şi studenţii să se obişnuiască cu regulile, scrise şi (la noi, din păcate) mai mult nescrise ale dreptului de autor şi să nu plagieze.

6.Vă copiază studenţii cu Google-ul?

Andrei Marga: Este normal ca studenţii să ia în seamă scrierile profesorilor. Sper să le depăşească, nu să se oprească la acestea, dar, cel puţin în primii ani, orice student din lume se eliberează greu de limbajul profesorului. Problema este ca profesorii şi studenţii să se obişnuiască cu regulile, scrise şi (la noi, din păcate) mai mult nescrise ale dreptului de autor şi să nu plagieze. Adică să preia pagini sau pasaje întregi din cărţile altora, fără să citeze, şi să se pretindă specialişti.

7.Cât de greu e să pui un bec în facultate? Vă respectă caloriferiştii?

Andrei Marga:Universitatea Babeş-Bolyai operează în peste 125 de clădiri (de dimensiuni variate) în Cluj-Napoca şi cam în 25 de clădiri în alte oraşe. Nu avem, în ultimi ani, dificultăţi de a pune becuri sau de a încălzi sălile. Explicaţia simplă este că Direcţiunea Generală a instituţiei (care a fost înfiinţată, în premieră în România, în anii treizeci, în timpul rectorului Florian Ştefănescu Goangă) lucrează şi astăzi, cu cei aproape 1000 de angajaţi, cu pricepere şi cu dăruire.

Desigur că legea lui Traian Băsescu dă şansa unor aventuri şi încercări de desfacere a Universităţii Babeş-Bolyai.

8.Cum îi trimiteţi pe unguri la plimbare cu pretenţiile lor cu tot?

Andrei Marga: În contextul lungii şi, din păcate, al sterilei (căci a fost un „dialog al surzilor”, în fapt, o discuţie blocată continuu de autorităţi) dezbateri a proiectului guvernului actual de lege a educaţiei (cel mai incoerent şi anacronic dintre proiectele prezentate la parlament), la Universitatea Babeş-Bolyai românii, maghiarii, germanii, evreii – ca să mă refer la liniile de studiu organizate de Carta Universităţii Babeş-Bolyai (1995) – toţi, aşadar, au respins cu covârşitoare majoritate acest proiect. Se poate consulta, ca probă, volumul editat cu acest prilej, Nicolae Păun, Eunicia Maria Trif (ed.), O lege eronată (PUC, Cluj, 2010, 148p., ISBN 978-973-595-207-5). Toate forţele sănătoase au respins proiectul, singurii aplaudatori izolaţi fiind, precum în alte universităţi, câţiva profesori care vor să aibă venituri mari fără să atragă studenţi (ceea ce nicăieri în lumea civilizată nu este posibil!).
Desigur că legea lui Traian Băsescu dă şansa unor aventuri şi încercări de desfacere a Universităţii Babeş-Bolyai. Personal am condus operaţiunea organizării Universităţii Babeş-Bolyai în profilul multicultural, iar în 1995 Senatul a luat decizia organizării multiculturale, Guvernul României consacrând-o, printr-o ordonanţă specială, în 2000. A fost un succes istoric al românilor, maghiarilor, germanilor, evreilor din România, recunoscut internaţional. Cel mai recent, cancelarul federal german, Angela Merkel, s-a exprimat competent şi concludent. Sub acest aspect, al capacităţii organizării multiculturale, Universitatea Babeş-Bolyai intră între primele trei universităţi din lume. Este adevărat că în România actuală ajung să ia decizii tot felul de neisprăviţi, iar la neisprăviţi pasiunea distrugerii este mare! Sper ca fiecare să trebuiască să dea seama, cel puţin după sfârşirea actualei puteri politice, de ceea ce a făcut şi face!

“România reface azi experienţa funestă a aducerii pe scenă a celor mai puţin calificaţi şi mai corupţi (şi coruptibili). De aceea, nici un economist de prim nivel, nici un jurist veritabil, nici un psiholog calificat sau un pedagog real”

9.Cum de ne conduc profesorii universitare de drept, repetat respinşi de Curtea Constituţională?
Andrei Marga: Majoritatea parlamentară actuală a României acceptă, din păcate, nu numai adoptarea de legi prin proceduri ilegale (precum adoptarea de legi organice prin mecanismul asumării de către un guvern incompetent), ci şi încălcarea propriilor reglementări (violentarea aritmeticii la numărarea voturilor sau votarea de atâtea ori până ies faliţii proprii). Este cea mai degradantă procedură care s-a practicat în vreun parlament european după 1989! Ca efect, avem legile proaste pe care le avem şi compunerea instanţelor statului din persoane care, sub aspect profesional, civic şi moral, sunt în locuri evident nepotrivite. Şi cu acest indicator România lui Traian Băsescu ajunge să confirme explicaţia dată de Thomas Mann prăbuşirii Germaniei din anii treizeci, prin aducerea în demnităţi publice a părţii mai necalificate şi mai corupte a societăţii. Celebrul scriitor a formulat ipoteza şi când Hitler era pe val şi după catastrofa acelei minunate ţări, în 1945. România reface azi experienţa funestă a aducerii pe scenă a celor mai puţin calificaţi şi mai corupţi (şi coruptibili). De aceea, nici un economist de prim nivel, nici un jurist veritabil, nici un psiholog calificat sau un pedagog real (la Universitatea Babeş-Bolyai sunt mulţi economişti şi jurişti veritabili) din universităţile de referinţă ale ţării nu şi-a găsit locul în structurile actualei puteri.

“Pe unii nu i-am reţinut, însă, în jurul meu, căci aceştia fie trecuseră la alcool, fie plagiau, fie săvârşeau abuzuri, fie comercializau educaţia, fie toate la un loc.”

10.De ce aţi devenit duşmanul personal al lui Băsescu?
Andrei Marga: În 1996, cum se ştie, s-a format coaliţia de guvernare PNŢCD-PNL-PD-UDMR. Eu am intrat în guvern ca independent, iar apoi am devenit membru al PNŢCD. Traian Băsescu nu suporta vreo iniţiativă prin care creştin-democraţii sau liberalii să i-o ia înainte. Un timp obiecta la sporirea finanţării educaţiei cu „argumentul” „să plătească toţi părinţii”, căci el plăteşte pentru fiicele sale. Nu i-am acceptat „argumentul”, chiar dacă aveam reflecţiile mele. În mai 2000, România a încheiat cu brio negocierile de aderare la Uniunea Europeană pe capitolul „Educaţia şi formarea profesională”. Faptul l-a nemulţumit iarăşi pe Traian Băsescu, căci transporturile lui erau în derivă. I-am replicat atunci: „trenurile Dvs. sunt nişte biete toalete pe şine”. Ca primar de Bucureşti a trecut la atacarea descentralizării învăţământului, pe care o votase în guvern, anterior. Apoi, Traian Băsescu fiind în opoziţie, m-a chemat să duc mai departe reforma educaţiei („reforma Marga” cum spunea la televizor), dar, eu, în 2004, fiind profesor numit la Universitatea din Viena, n-am avut timp destul. Apoi, l-am recomandat pe primarul de Sibiu pentru postul de ministru al educaţiei, dar, din câte aflasem atunci, acesta a preferat să rămână primar. Alţi doi candidaţi, inclusiv o distinsă rectoră din Bucureşti, au refuzat, încât s-a ajuns la improvizaţiile cunoscute, care au stricat învăţământul din ţară, iar acum, Traian Băsescu tună şi fulgeră.

11.V-aţi certat cu Miclea? Ce are cu dumneavoastră?
Andrei Marga: Nu am avut şi nu am timp de dispute sterile. Mulţi dintre componenţii acelei generaţii (minus Boc) proveneau din cercul meu de cercetări filosofice, format după revenirea mea de la studii de filozofie şi sociologie contemporană în Germania federală. L-am sprijinit pe fiecare, încât deja atunci unii au devenit lectori, profesori şi conferenţiari, fără a se mai lua în seamă vechimea. Pe unii nu i-am reţinut, însă, în jurul meu, căci aceştia fie trecuseră la alcool, fie plagiau, fie săvârşeau abuzuri, fie comercializau educaţia, fie toate la un loc.

12.E în stare Funeriu să facă legea?
Andrei Marga: Numai în România se aduc în roluri de demnitari persoane care nu au condus în viaţa lor o grădiniţă sau o echipă de volei. Sau, în învăţământ, persoane pe care nici o universitate sau unitate şcolară nu le-a invitat să le angajeze cu acte în regulă. Cantitatea de erori de până acum este indiciul a ceea ce va veni.

13.Ce vreţi de la viaţă?

Andrei Marga: De la viaţă vrei multe, în perioade diferite. De pildă, acum, după patrusprezece ani de rectorat, ales şi desemnat în patru mandate, vreau timp de lucru, o universitate în care să pot cerceta, scrie şi publica şi libertatea de a-mi stabili ceea ce fac. De aceea, meditez la ofertele încântătoare, care mă motivează până la entuziasm, ce îmi stau în faţă pentru anii ce vin.

14.Ce vă ţine în viaţă?

Andrei Marga: În viaţă mă ţin multe lucruri. Faptul că m-am născut. Faptul că nu am fost – mulţumesc lui Dumnezeu – niciodată bolnav (afară de fisurarea uşoară a unui braţ la fotbal!). Faptul că fac zilnic sport. Faptul că ţin la cei din jur. Faptul că am o răspundere publică pentru principala universitate a Transilvaniei. Faptul că sunt în legătură cu cei mai mari filosofi şi teologi ai timpului. Faptul că am intrat în atingere cu cei mai importanţi oameni politici de astăzi. Faptul că am de dezvoltat o operă filosofică personală şi altele.

Rep.: Istoria nu ne învață, istoria nu se repetă, dar cum de sîntem atît de tîmpiți trăindu-ne viața noastră?
L.B.: Ce vreți, să vorbim despre România? România e o țară dereglată, cum să spun, într-o lume care și ea este dereglată. Noi am avut neșansa să pierdem anii buni ai Occidentului și am intrat și noi în lume cînd aceasta era dereglată. Ce dă asta? O situație românească.
Rep.: Nu ne găsim pe noi înșine. Nu ne găsim drumul.
L.B.: Bine, România a fost mereu o țară neorînduită. Dacă lipsește ceva evident în România e spiritul de organizare. De aici admirația noastră pentru nemți, ori nu degeaba: revin în forță acum. De unde era uitat Carol I, de unde primarul Sibiului nu era băgat în seamă, iată-i acum reveniți în mentalul colectiv ori invocați pentru originile sale.
Rep.: cum de noi putem fura și să fie țară fără fund.
L.B.: păi, e țară fără conștiință publică.
Rep.: Cum de ne plac dictatorii?
L.B.: Tendințe paternaliste ale conducătorilor nu sînt contrabalasate de o conștiință civică a românului. Dacă românul îi permite conducătorului să fie dictator e chestie de tradiție. priviți Franța. Acolo sarcoky vrea, dar imediat e contrat de zecemiide oameni în stradă.

„Nici nemții nu mai sînt ceea ce au fost altădată”

Rep.: Cum de s-a mișcat Germania, o Germanie ce trebuia să șteargă rănile lungii separări și să scoată din comunism cealaltă Germanie?
L.B.: Încă nu s-au șters urmele trecutului. RDG-ul era vitrina comunismului, ori cînd Germania a descoperit realitatea acestei Germanii comuniste nu i-a venit să creadă cît de rău era răul. Cea mai evoluată țară comunistă era dezastru. Nici nemții nu mai sînt ceea ce au fost altădată.
Rep.: Ce-i mînă?
L.B.: Așa i-a făcut istoria. Nici românii nu au fost mereu ca acum. Pînă la urmă popoarele sînt construite de istorie. Și Germania a avut faze diferite. Și s-au și speriat de nazismul născut. Și au fost și complexați de umbra aruncată peste toată istoria lor. Nu pot fi de acord că totul împingea Germania spre nazism. A fost o conjunctură istorică. Și asta analizez în ultima mea carte. Pe la 1900 Germania era mai puțin antisemită decît franța, ori Rusia. Acum știm ce s-a întîmplat
Rep.: România n-ar fi fost în stare de fascism.
L.B.: O, da. Dar am fost în stare de un comunism într-una dintre cele mai sinistre ipostaze. Să nu credem în nații predispuse la rău și altele nu.

„UE este o imensă birocrație”

Rep.: România a intrat într-o Uniune Europeană în destrămare.
L.B.: Nu cred că se destramă. Germania e mai eficientă în această zonă. Îi lipsește Uniunii europene o credință. UE este o imensă birocrație.
Rep.: De ce îi e frică, de ce anume se apară UE prin birocrație?
L.B.: Nu mă pricep. E mai multă birocrație decît de o mitologie. Și e nevoie de mitologie. Omul are nevoie de mitologie. Cînd s-a creat națiunea, a existat o mitologie. Acum UE nu are mitologie, nu are credință. UE crează o Europă în afara propriei istorii. Nu contează istoria, ci voința de a construi ceva împreună. Bun, dacă e așa, de ce nu apelăm la Noua Zeelandă, nu? Noua Zeelandă s-ar potrivi acestui proiect mult mai bine decît România. Dacă nu ne interesează istoria.
Rep.: franța băltește. Un sarcozy îmbătat de ruși, depășit de situație.
L.B.: bun. Sarcozy are istoria lui. Dar să știți că are puteri mult mai mari decît regii absoluți. Franța e o imensă birocrație. E destul de greu să impui ceva în franța. Francezii sînt principala piedică în fața reformelor. Și vorbeam de admirație față de nemți, noi ar trebui să fim admirativi și la adresa francezilor, au un spirit civic pe care noi nu-l egalăm. Se mobilizează exemplar. Ei ies în stradă una-două, se inflamează foarte repede și protestează. Dar asta face dificilă reforma, repet.

Rusia? Eh, china ne mănîncă!

Rep.: dar cum de Rusia îngenunchează germania și franța.
L.B.: Eu cred că toți cedează chinei, asta e teama mea.
Rep.: Mafia rusească e uitată. Gazul dictează.
L.B.: Da. Europa a inventat tehnologia, dar n-a putut inventa materiile prime. Europa e dependentă. Asta o face fragilă. Rusia are o tradiție a jocului politic. Și pe vremea Țarilor și a Uniunii sovietice. Cinism, pragmatism. Americanii sînt mult mai naivi. Altminteri, Rusia poate șantaja cu gazul, dar chestia e china. China a vut multe perioade de destrămări, dar dacă mergem pe un scenariu al progresului și se va ajunge la pib pe cap de locuitor ca al americii sau japoniei, atunci china va fi de nestăpînit.
Rep.: Crimele, comunismul nu mai contează.
L.B.: Nu. va fi un popor cu alte valori, altă morală. Drepturile omului au alt ecou în china față de europa. Drepturile omului, democrația, becul electric toate astea sînt invenții ale occidentului european. Lumea în care trăim este creația exclusivă a occidentului. Să nu uităm acest lucru. Pentru china altele ar putea fi valorile, înțelesul acestor lucruri.
Rep.: Dar presupune și o redefinire a limbajului. Concepte precum drepturile omului, libertatea, democrația ar putea fi definite și prin compromis.
L.B.: Bine, dar compromisuri se fac. Indiferent de limbaj. Tocmai compromisul e ceea ce-i leagă pe toți. Asta e. Lumea asta o gîndim în termeni occidentali și e păcat s-o vezi înghesuită, performantă, dar pierzîndu-și din dinamism.

Demografia face puterea

Rep.: E din cauza banilor?
L.B.: E din cauza demografiei. Occidentul a devenit tot mai mic. Franța a previgurat ceea ce se întîmplă cu Occidentul. Pe la 1800 era țara cea mai mare de pe continent. Franța și-a pierdut din motive demografice întîietatea. Sîntem tot mai puțini, noi, europenii, față de restul lumii.
Rep.: Putem cere măcar tezaurul de la ruși?
L.B.: Poți cere, dar rușii nu cred că ți-i dau. Rușii au de la nemți cu mult mai multe. Dar știți, pe această logică, grecii ar trebui să revendice jumătate din muzeele europei, nu?

Boia

Rep.: Boia în politică?
L.B.: Nu mă pricep. Aș fi penibil. Nu mă interesează fiindcă nu rezonez cu aceste lucruri. S-a tras de mine să fiu șef de categdră, decan. Ori am fugit de așa ceva. Nu mă pricep. Eu am avut o poveste de dragoste cu istoria. Și asta mi-am dorit să fac. E o glumă să spui că o persoană publică are și doctorate, și scrie, și este profesor la două facultăți particulare, și e și politician. E imposibil. Cum Dumnezeu să faci atîtea?
Rep.: ce vă ține pe lume?
L.B.: A fost marea șansă a vieții mele de a trăi după revoluție. Cum s-o ratez pe aceasta?
Rep.: Ce vă ține în viață?
L.B.: Că m-am născut.
Rep.: De ce nu vă sinucideți?
L.B.: ce întrebare e asta? Niciodată! Nu mor de fericire că exist, dar odată ce am apucat să exist e cazul să-mi găsesc rostul.
Rep.: Pierdeți timpul?
L.B.: Cu plăcere. Am înclinare spre lenevie. Cel mai mult îmi place să stau să mă gîndesc.

„E un deficit de speranță și unul de credință”

Rep.: Ploaia, viitorul, catastrofa sînt numai din cauza omului. Nu vă e frică de singurătatea noastră pe pămînt, făr’ de Dumnezeu?
L.B.: E o mare problemă. E un deficit de speranță și unul de credință. Dumnezeu s-a erodat. În Europa Occidentală, în SUA a început demult declinul providenței. Omul trebuie să creadă în ceva, e o ființă disperată, s-a regăsit un timp în religiile secularizante, în națiune, în patrie. S-a murit pentru fiecare dintre ele. Dar nu mai sînt nici ele ceea ce erau și nici omul nu mai crede cu aceeași fervoare. Puțini își organizează viața în acest sens. Se crede tot mai puțin, acest lucru lasă un gol în sufletul oamenilor, societății. Vorbeam de speranța de viață, de faptul că s-au cîștigat ani de zile de viață, dar s-a pierdut viața de apoi, e adevărat, iluzorie poate, cea care îți dădea altfel de speranță. Singura religie, secularizantă și ea, este cea a sănătății perfectă: planeta curată, omul ferit de boli, planeta să se simtă cît mai bine. Ăsta e valul ecologist.
Rep.: Alerg și sînt alergat. Nu vă e frică de goana asta a omului?
L.B.: Da, istoria se accelerează. Vorbeam de conflicte între generații? Acum vorbim de conflicte între sfert de generații. Istoria merge tot mai repede înainte. Priviți, internetul, telefonul mobil.
Rep.: Eu trăiesc această angoasă. Sînteți depășit?
L.B.: Eu personal? Da. Dar nu mă deranjează. Îmi scriu cărțile de mînă. Nu mă mai școlarizez odată. Fac ceea ce știu să fac. Am o sperietură metafizică, e ceva ce poate fi grav, nu știm către unde mergem, dar altfel, „îmi cultiv grădina”, cum spunea Voltaire. Știu că ceea ce fac nu e mare lucru. Dar sînt ceea ce sînt. Asta contează pentru mine. Într-o istorie accelerată, vă dați seama, într-un dezastru climatic, n-o să stea careva să stea să-mi citească înscrisurile. Trebuie să-mi petrec viața într-un anume fel și eu fac ceea ce știu mai bine.

„Ce dă asta? O situație românească”

Rep.: Istoria nu ne învață, istoria nu se repetă, dar cum de sîntem atît de tîmpiți trăindu-ne viața noastră?
L.B.: Ce vreți, să vorbim despre România? România e o țară dereglată, cum să spun, într-o lume care și ea este dereglată. Noi am avut neșansa să pierdem anii buni ai Occidentului și am intrat și noi în lume cînd aceasta era dereglată. Ce dă asta? O situație românească.
Rep.: Nu ne găsim pe noi înșine. Nu ne găsim drumul.
L.B.: Bine, România a fost mereu o țară neorînduită. Dacă lipsește ceva evident în România e spiritul de organizare. De aici admirația noastră pentru nemți, ori nu degeaba: revin în forță acum. De unde era uitat Carol I, de unde primarul Sibiului nu era băgat în seamă, iată-i acum reveniți în mentalul colectiv ori invocați pentru originile sale.
Rep.: cum de noi putem fura și să fie țară fără fund.
L.B.: păi, e țară fără conștiință publică.
Rep.: Cum de ne plac dictatorii?
L.B.: Tendințe paternaliste ale conducătorilor nu sînt contrabalasate de o conștiință civică a românului. Dacă românul îi permite conducătorului să fie dictator e chestie de tradiție. priviți Franța. Acolo sarcoky vrea, dar imediat e contrat de zecemiide oameni în stradă.

Lucian Boia: cu ploaia trebuie să începeți, cu ploaia. Sînt o persoană foarte plouată.
Reporter: Ați scris despre meteorologie, cum de niciodată nu purtați umbrelă, ori pălărie?
L.B.: Mi-e imposibil să răspund la întrebarea asta. N-am apucat să port vreodată așa ceva. Și dacă eu nu apuc să port ceva, așa merg înainte.
Rep.: Mie îmi dă angoase.
L.B.: Mie îmi place să mă plimb prin ploaie. Azi, poate a cam exagerat ploaia. Mă deranjează mai degrabă soarele prea arzător.
Rep.: Ploaia de astăzi are o istorie?
L.B.: Toate au o istorie.
Rep.: Catastrofele îmi par azi de „cămăși albe”, cu mănuși.

L.B.: O, cum așa? Te termină. Nici potopul care e arhetipul acestor catastrofe nu i-a terminat pe toți. Logica sfîrșiturilor de lume lasă în urmă supraviețuitori care s-o ia de la capăt. Scenariile astea recente sînt inspirate de știință. Nu mai intervine divinitatea, omul este responsabil sau iresponsabil de ceea ce i se întîmplă. Scenariile abundă: războiul atomic, degradarea ecologică, poluarea, încălzirea globală, nici una nu e blîndă, vă contrazic. Ne așteaptă o nebunie. Și cu toate acestea în ciuda catastrofelor de după 2100, există scenarii valorizante, omul va deveni tot mai rezistent, mai longeviv, speranța de viață a crescut. La 1900, sub 50 de ani era speranța de viață. Acum s-a ajuns la 80 de ani. Vă dați seama? Într-un secol omul a cîștigat 30 de ani. Concluzia este că 1900 e mai aproape de preistorie, prin cifra aceasta, hahahaha, doar din punctul acesta de vedere.

Rep.: Vă puteți prevedea viitorul?
L.B.: Eu? Slavă Domnului, nu! Vă dați seama, să știi ce te așteaptă, ce lucru cumplit! Viața n-ar mai avea rost să fie trăită. Din fericire, viitorul nu poate fi prevăzut. De acest lucru sînt absolut sigur. În fapt, noi ne imaginăm într-un spațiu care nu există. În fapt, există doar ca potențialitate, viitorul nu există. Dacă ar exista, ar fi prezent. Avem trecut și prezent. De prin secolul 18, de pe vremea progresului tehnic, de atunci încep scenariile. Dacă te uiți la ele, toate sînt de un comic extraordinar, nu ai cum să prevezi.
Rep.: Comici sînt și Nostradamus, Baba Vanga.
L.B.: E, bine, cei care credem în rațiune, nu luăm așa ceva în serios, dar priviți futurologia, știința care are toate aparențele. Despre viitor, vă spun eu, se spun numai prostii. Sigur, nu ne putem opri să nu ne gîndim la un viitor apropiat, să ne facem planuri pe cîțiva ani, dar cei care „văd” în 2050, 2100 o fac ca să se afle în treabă, nimeni nu are nici cea mai mică idee de ce-l așteaptă.

MARTI, 7 decembrie
ora 16.00
Lansarea noii colecţii Humanitas „Viaţa cuvintelor“, cu volumele 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create de Marius Sala şi 101 cuvinte argotice de Rodica Zafiu
Vor vorbi: Marius Sala, Rodica Zafiu, Dan C. Mihăilescu
Sesiune de autografe

ora 18.00
Bestseller-uri Gaudeamus 2010 – literatură
Cartea întrebărilor de Ioana Pârvulescu, Fluturele negru de Radu Paraschivescu, Patria mea A4 de Ana Blandiana
Vor vorbi: Ioana Pârvulescu, Ana Blandiana, Oana Pellea, Radu Paraschivescu
Sesiune de autografe

MIERCURI, 8 decembrie
ora 18.00
Cărţile anului 2010 la Humanitas Fiction
Leagănul respiraţiei şi Călătorie într-un picior de Herta Müller, Epoca de fier de J.M. Coetzee, Cai în galop de Yukio Mishima, Rabbit e bogat de John Updike, Ultima ieşire spre Brooklyn de Hubert Selby jr.
Noi apariţii: La umbra rodiului de Tariq Ali, Am ceva să-ţi spun de Hanif Kureishi
Vor vorbi: Alexandru Şahighian, Cristian Teodorescu, George Volceanov, Irina Horea, Andreeea Răsuceanu, Denisa Comănescu
ora 19.00
Lectură publică: fragmente din Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov

JOI, 9 decembrie
ora 18.00
Bestselleruri Gaudeamus 2010 – istorie
Tragedia Germaniei şi Franţa, hegemonie sau declin? de Lucian Boia
Vor vorbi: Lucian Boia, Adrian Cioroianu, Vlad Russo
Sesiune de autografe

VINERI, 10 decembrie
ora 18.00
Lansare Humanitas Digital
Primele ebook-uri Humanitas
Vor vorbi: Gabriel Liiceanu, Paul Balogh, Andreea Bărdaşu (editiadigitala.ro), Radu Apostoae (bookbyte.ro)

SÂMBĂTĂ, 11 decembrie
Humanitas – carte pentru copii
Prezentări şi sesiuni de autografe
ora 11.30
Mircea cel Mare şi luptele sale cu turcii de Neagu Djuvara
ora 14.00
Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu
ora 15.00
Lansarea volumului Bulversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac de Dan Tăpălagă
ora 16.00
Prezentarea volumului Aer cu diamante de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu
Invitaţi: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Tudor Jebeleanu, Nicolae Manolescu şi Lidia Bodea
Sesiune de autografe

DUMINICĂ, 12 decembrie
ora 11.30
Lansare Humanitas Multimedia
Aventurile baronului Münchhausen de Gottfried August Bürger, în lectura lui Ion Lucian
Invitaţi: Ion Lucian şi traducătorul cărţii, Barbu Cioculescu
ora 15.00
Despre Cărţile care ne-au făcut oameni cu Dan C. Mihăilescu şi invitaţii săi

Rep.: Cînd vezi cum conduce Băsescu azi, nostalgicii îşi amintesc de Iliescu. De ce această confuzie? Nu e înspăimîntător că nu vă duce dorul nimeni?
E.C.: Nu este nici o confuzie. În Ion Iliescu se regăsesc vechea nomenclatură PCR şi vechea securitate internă. În Traian Băsescu se regăsesc cadrele mai vechi şi mai noi din Serviciul de Informaţii Externe. Cine v-a informat că nu îmi duce dorul nimeni? În 25 noiembrie am organizat la Palatul Parlamentului o reuniune la care au participat foşti prim miniştri, miniştri, secretari de stat ai guvernului, consilieri prezidenţiali şi de stat ai Preşedinţiei, preşedinţii partidelor din coaliţia CDR-PD-UDMR, şefi ai agenţiilor guvernamentale şi preşedinţi ai asociaţiilor civice, rectori şi decani din Universităţi, academicieni. Ne-am simţit foarte bine timp de şase ore. Vom începe să lucrăm din nou împreună. Nu e vorba de a duce dorul cuiva. E vorba de solidaritate. Vi se pare că lumea se reduce la cei care cred că a respecta legea e un semn de slăbiciune şi a fi cinstit e un semn de prostie? Credeţi că toţi intelectualii sunt slugarnici şi fascinaţi de bădărani şi incompetenţi? Ei bine, aflaţi că nu e aşa. Sunt şi oameni care nu te trădează, pentru că şi ei cred în aceleaşi idealuri. Acesta este motivul pentru care cei apropiaţi nu m-au trădat şi tot mai mulţi îmi transmit semnale că sunt alături de mine.
Rep.: Cea mai mare oftică a fost că „Aţi fost înfrînt de sistem”. Pînă şi Băsescu cu asta vă anihilează. Vindecaţi-mă, fiindcă sintagma aceasta înseamnă pentru mine, de fapt, „viaţa mea de atunci a fost înfrîntă de sistem”!

E.C.: Incorect! Propoziţia pe care o reproduceţi e un fals. Eu n-am folosit niciodată cuvântul „sistem”. L-a folosit Radu Vasile după anul 2000. Eu m-am referit strict la securiştii eliminaţi de mine şi care au migrat în presă şi nu la lucrătorii în serviciile de informaţii din timpul mandatului meu. Intervenţia mea a fost publicată şi se poate lămuri oricine că am spus „folosesc libertăţile democratice pentru a răspândi minciuni împotriva noastră”. Traian Băsescu nu poate fi „înfrânt” de Securitate pentru că el este chiar Securitatea în cadrul căreia a lucrat întreaga lui viaţă. Traian Băsescu poate anihila oamenii pe care îi poate şantaja sau intimida. Nu e cazul meu. Dacă vi se pare că „viaţa v-a fost înfrântă de sistem” atunci cercetaţi-vă mai bine colegii de redacţie şi veţi vedea care au fost informatorii securităţii lui Ceauşescu şi care sunt ofiţerii acoperiţi ai lui Băsescu. Grăbiţi-vă până când nu sunt transferaţi în diplomaţie.

Rep.: E criză? Cum ar trebui un preşedinte să gestioneze acest moment?
E.C.: Este criză? Da. Dar nu atât o criză economică ci cât o criză morală a întregii societăţi. Dacă rezolvarea crizei economice e sarcina guvernului, depăşirea crizei morale se înscrie în fişa de post a preşedintelui. Dar nu a unui preşedinte jucător cu o comportare agresivă şi grobiană ci a unui preşedinte educat şi cultivat care poate fi un mediator în baza prestigiului său moral şi intelectual. Acest din urmă preşedinte ar putea coagula energiile pozitive ale naţiunii în jurul unui proiect naţional vizionar şi a unei strategii de dezvoltare inteligentă şi creativă.

Rep.: Spuneţi deseori că aţi administrat o bună relaţie cu UE şi NATO în timpul mandatului dvs. Pe lîngă relaţia în sine, e nevoie de reguli de protocol şi diplomaţie. Cum comentaţi stilul dezinvolt al actualului preşedinte în relaţiile cu marii şi greii lumii?
E.C.: Protocolul e chiar un mod de a gestiona relaţiile internaţionale iar astăzi câştigă tot mai mult teren ceea ce se numeşte diplomaţia culturală. Sub patronajul meu, Institutul de diplomaţie culturală din Berlin va organiza la începutul lunii ianuarie la Berlin şi Washington o conferinţă pe tema diplomaţiei culturale cu participarea unor lideri marcanţi ai lumii şi a sute de tineri din Europa şi America. Voi susţine o prelegere de o oră în cadrul unui duplex Washington – Berlin pe care o veţi putea urmări pe internet şi veţi găsi câteva răspunsuri asupra subiectului care vă interesează. Dezinvoltura nu are nimic de a face cu hăhăiala. Preşedintele Băsescu confundă reuniunile la vârf cu chermezele de cartier şi astfel a devenit o persoană nefrecventabilă.

Rep.: Poza Sarkozy-Băsescu de după întrunirea de la Lisabona, ce vă sugerează?
E.C.: Umilinţa şi dezorientare.

Rep.: Care-s păcatele de azi ale românului?
E.C.: „Românul” nu există ca atare decât în sloganurile demagogice sau electorale. Există o multitudine de caractere individuale printre care predomină cele pozitive, din nefericire mai puţin vizibile, în timp ce se bucură de o largă exprimare mediatică partea mizerabilă a societăţii. „Păcatele” vin fie dintr-un trecut mai îndepărtat fie din prototipul „omului nou” pe care Ceauşescu chiar a reuşit să-l impună printr-o selecţie inversă după criterii de origine socială sau obedienţa politică. Ce ne macină la nivel individual şi naţional este oximoronul superioritate/inferioritate un complex tipic societăţilor imature.

Rep.: Cum vedeţi dvs. lumea de azi? Care-s miturile în care lumea crede?
E.C.: Lumea de azi se degradează rapid nu numai la noi ci în întreaga societate globalizată. Lumea postmodernă a dăruit mai multă libertate grupurilor minoritare şi indivizilor şi o largă posibilitate de comunicare, ceea ce este un lucru bun. Din păcate, în lipsa unor criterii de valoare şi a unor modele spirituale, se ajunge repede la derizoriu. Televiziunile comerciale joacă un rol nefast. Reconstrucţia şi promovarea elitelor intelectuale şi morale este un deziderat urgent. Credinţa în mituri este din păcate tot mai rară. Miturile sunt înlocuite de superstiţii ca un surogat al credinţei. Singurul mit care mai pare a persista la noi este cel al „Salvatorului”. El oglindeşte de fapt neputinţa persoanelor de a-şi construi propria viaţă şi absenţa spiritului comunitar confundat adesea cu opusul său colectivismul, o grea racilă comunistă. Societatea românească se va schimba în bine numai când un număr rezonabil de persoane din diferite categorii sociale vor preţui „respectul de sine” fără a mai căuta „vinovatul” în preşedinte, în clasa politică sau în conspiraţia mondială.

Rep.: De ce standardele ne scad în cultură-media, gîndire globală, iată China, Rusia sînt băgate în seamă numai şi numai pentru că produc ieftin-au resurse, este normală o astfel de poziţionare de putere? Ce nu vedem noi, contemporanii, propriei noastre căderi?
E.C.: Standardele scad ca o urmare firească a civilizaţiei de consum şi a goanei după profit. Nu trebuie să ne neliniştim. China şi Rusia nu sunt numai furnizoare de materii prime sau produse industriale mai ieftine ci şi deţinătoarele unor culturi vechi care au îmbogăţit universul spiritual al omenirii. Senzaţia de „cădere în viitor” este urmarea firească a creşterii vitezei evenimentelor care sporesc incertitudinea. Incertitudinea poate fi gestionată dacă o privim ca o altă faţă a lumii, aşa cum au făcut fizica, matematica, literatura şi chiar economia. Ce nu vedem este partea luminoasă a lumii în care trăim, frumuseţea naturii, a muzicii, a artei, bucuria iubirii care toate ne pot face fericiţi. Fericirea este până la urmă ce altceva decât arta de a trăi frumos împăcat cu tine însuţi.

Cum isi bat joc romanii de propria istorie.

Centrul vechi Bucuresti, Constanta. Mallul lui peshte mai inalt ca Palatul Culturii in Iasi. Piatra cubica Charles de Gaulle furata cu bucata – in emisiune aduc piatra cubica furata de mine.

INVITATI: Iaru, Rogozanu, Nistor-decan Istorie- si Mitos Micleuseanu Planeta Moldova

AI SUPARARI DE OM sau te doare-n cot?

trimite email:

eucetateanul@tvr.ro

Lansează: Daria Ghiu editoarea cartii, Rodica Palade redactorul sef al revistei “22″ si H.R. Patapievici. Moderatoare si critic literar: Bianca Burta Cernat.

IATĂ INTERVIUL luat lui Perjo cu această ocazie:

Nimic mai mișto să se bată MOMA New York cu Tate Modern Londra pe tine și tu să fii dat afară din atelierul tău din București? O, greșit! Mai mișto e să se bată MOMA New York cu Tate Modern Londra pe tine, tu să fii dat afară din atelierul tău din București de către Universitatea de Artă pe motiv că sediul e șubred și te omoară și, culmea, la cîteva luni distanță, să fii invitat la expoziție în propriul tău atelier devenit spațiu de expunere. Hahaha, dă-l dracului pe Perjo! E prea mare pentru javrele administrative autohtone. Săptămîna trecută și-a mutat arhiva de artă contemporană la Sibiu, joi pleacă la Berlin să deseneze cum îi e felul pe pereți. Dar Marțea asta a mai avut timp de România, și și-a lansat cartea “20/22. 20 de ani de texte”. Texte scrise la „22” și publicate de „Cartea Românească”. Artă, moravuri și societate. Nimic mai mișto decît Perjo pe lumea asta! Zgîiți-vă după el, oriunde ar fi, în carte sau pe pereți.

Reporter: Cînd ai dat lovitura?
Dan Perjovschi: Cînd desenînd tot ce-mi ieșea în cale i-am convis pe părinți să mă dea la Arte. Restul e istorie.
Rep.: Cînd ai fost prost ultima oară?
D.P.: Cînd am crezut că nu există oameni proști.
Rep.:Ce e în capul tău?
D.P.:Artă, artă, artă. În această ordine.
Rep.:De ce ești așa cum ești?
D.P.: Nu m-am gîndit de ce. Pur și simplu sînt bine în pielea și barba mea.
Rep.: Cum ai vrea să fii?
D.P.:Mai energic, mai profund. Să am o barbă mai deasă.
Rep.: Ți-ai conturat o identitate ca om? Îți foloseste la ceva în lumea asta?
D.P.: Am identitate de artist care desenează lumea în care trăiește. Și uite așa ajung să văd lumea: desenînd-o!
Rep.: Povesteste-ți, în 3 rînduri, viața.
D.P.: M-am născut. Desenez. O să mor.
Rep.: Spune un rînd despre politică.
D.P.: „Noi muncim nu gindim”
Rep.: Rezumă-ți opera. În două rînduri.
D.P.: Proiecte temporare făcute cu markere permanente (na! c-am reușit într-un rînd).
Rep.: Fă-mi istoria vieții tale enumerînd plăcerile de toate zilele ce „te-au călărit”.
D.P.: Aici îmi trebuie 32 de pagini de ziar fărî reclame. Îmi plac detaliile, mă bucur de orice fleac, dacă cade lumina nu știu cum pe ceașca de cafea, dacă văd ceva aiurit pe stradă, dacă rîde Lia cînd spun o poantă bună, dacă, dacă…
Rep.: Cum scrii, de ce, cînd?
D.P.: După Revoluție din cînd în cînd, după doua mii constant. Scriu pentru că sînt lucruri care nu pot fi desenate.
Rep.: Cum e lumea din jur? Cum e Romania? Ce-ți dă siguranță?
D.P.: Ți se umflă inima în piept cînd vezi de ce este omul în stare: pune un tub enorm în cerc ca să ciocnescă între ei doi atomi (și mai face și poze la așchii). Pe urmă imediat dai în depresie citind că un miliard de oameni n-au acces la apă. Așa e lumea. Unii se ciocnesc în piscine, alții n-au apă. Romania este și așa și așa. Draculaland of choise.
Rep.:De ce traiesti?
D.P.:Sint curios de unde si pina unde.
Rep.:De ce nu te sinucizi?
D.P.:Nici vorba. Daca as putea, as trai de mai multe ori odata. Sa se sinucida ei.
Rep.:Cum faci un compromis?
D.P.: Facind spagatul intre prietenii mei de dreapta si prieteii mei de stinga.
Rep.:Cînd minti?
D.P.:Cind trebuie.
Rep.:Crezi in extraterestri?
D.P.:La cite stele pe cer sigur mai exista desenatori, poate cu mai multe maini, poate cu mai multe carioci….
Rep.:Magie, vraji, ce gust au pentru tine? Ti s-a ghicit in palma?
D.P.:Mi s-a dat în în ghioc si in cafea. Era de bine. Daca vrei iti arat palma.
Rep.:Vezi viitorul intr-o Putere a Rusiei si a Chinei?
D.P.:Formula mea este: Capitalismul e rau, comunismul e rau, China e buna!
Rep.:Cum arata viitorul tau? Dar al lumii?
D.P.:Voi fi un cronicar al unei lumi cu mai multe busole.
Rep.:Ce inseamna credinta pentru tine? Ce-nseamna Dumnezeu?
D.P.:Nu sint un om credincios dar nu sint convins nici de teoriile materialiste, am crescut in comunism dar am studiat arta, sint intre usi si ma trage curentul.

Iata povestile pe uichendist:

halmeu

talpa

luncavita

Cind ai fost prost ultima oara?
Acu vreo şapte minute, m-am încontrat cu nevastă-mea…

Ce e in capul tau?
orice aş face
nu-mi pot stăpâni capul
mai mult de câteva clipe
după care fie îmi scapă
fie uit de el
şi iar începe să se mişte în toate părţile
ca un iepure hăituit ce caută o ascunzătoare
fără să ştie unde

să ai un cap ca al meu
e ca şi cum ai fi proprietarul unei case elegante
pe care au fotografiat-o toţi turiştii
dar pe ai cărei pereţi atârnă în cuie
reproduceri după Van Gogh
ale unui pictor chinez

nu mă pot obişnui cu propriu-mi cap
nici după atâţia ani
aşa cum multora ajunşi la bătrâneţe
nu le vine să creadă că bărbatul şi femeia
ce stau unul lângă altul în fotografiile alb-negru
le-au fost părinţi

sus stânga sus înainte stânga dreapta jos înapoi dreapta stânga sus dreapta

merg pe stradă şi încep să-mi scutur capul
până ameţesc
până lumea se învârte cu mine şi devine
pentru o clipă
rotundă ca o sferă
în mijlocul căreia mă aflu

în următoarea clipă
un iepure căprui ce mi se smulge dintre umeri
sparge cu botul balonul încremenit
şi
dreapta stânga înainte jos stânga dreapta înapoi jos sus jos înainte dreapta
viaţa vine spre mine din toate părţile
din pereţi din gunoaie din stâlpi din cer din borduri din maşini
din feţe pe care moartea s-a lipit
ca o caracatiţă zâmbitoare
ce mă fixează cu privirea
de parcă m-ar cunoaşte de undeva

De ce esti asa cum esti?
Iau întrebarea ca pe un compliment şi îţi mulţumesc pentru apreciere.

Cum ai vrea sa fii?
Poate nu chiar atât de împrăştiat. Parcă aş prefera să-mi găsesc în câteva minute cheile de la casă, portofelul, buletinul, cheia de la maşină, paşaportul (na că l-am găsit, îl „înghiţise” o carte, noroc că era de poezie şi nu prea încăpea în pântecele ei) sau alte obiecte fără de care e cam anapoda să ieşi din casă. În rest, sunt o bomboană de băiat. Dovadă? Soţia bombăneşte continuu…

Ti-ai conturat o identitate ca om? Iti foloseste la ceva in lumea asta?
Numai statuile şi morţii au conturate identităţile. Acolo nu se mai poate face nimic. Oamenii vii se schimbă permanent, se caută, caută, se metamorfozează, se descoperă, redescoperă, lucrează – conştient sau nu – asupra lor. Poţi face o… poză unui individ, la un moment dat, poţi spune că aceea e identitatea lui, dar peste un an poza diferă. Uneori, fundamental. Adânc, nu?

Povesteste-ti, in 3 rinduri, viata.
Singur la părinţi. Făcut Poli ca să fie ei liniştiţi că o să-mi găsesc de lucru într-un oraş. N-am lucrat ca inginer nicio oră. Acu-s student la Arte. Mi-am câştigat pâinea din cuvinte. N-a fost tocmai albă, dar a fost caldă. Ştii cu ce seamnă mirosul de pâine caldă? Cu nimic!

Spune un rind despre politica.
Seamănă cu România când stă întoarsă cu fundu’-s sus. Şi parcă e-ntoarsă tot timpul!

Rezuma-ti opera. In doua rinduri.
Câteva cărţi de poezie – trei, împreună cu alţi poeţi-prieteni –, una de publicistică, una (mititică) de proză, o piesă de teatru (fiind coautor), două cărţi de interviuri… Dar plăcerea scrisului e de nerezumat.

Fa-mi istoria vietii tale enumerind placerile tale de toate zilele.
De când mă ştiu mi-a plăcut să mă joc. Orice, chiar şi când n-am ştiut cum. Dar m-am băgat, fiindcă nu am avut astâmpăr. Apoi, când m-am făcut băiat mare, am constat că spun cu mare greutate nu când cineva îmi cere, într-un fel sau altul, să-l ajut. Şi astfel timpul meu s-a comprimat tot mai mult, căci în el intrau şi intră atâtea şi atâtea de făcut. A devenit un tabiet să-mi ajut cunoscuţii. Şi necunoscuţii. Un altul, banal, e să-mi beau cana de cafea fără zahăr până plec de acasă. Dar o beau din mers, că n-am stare de stat la ora aia. De copil îmi place să citesc şi să scriu, să joc baschet, să privesc lucrări de artă. Nu, asta cu arta m-a prins mai târzior, dar bine!

Cum scrii, de ce, cînd?
Literatură scriu în salturi. Ultimile cărţi de poezie le-am scris în salturi de… ani, când am câştigat burse în străinătate. A fost grozav acolo, am avut tihnă, nu m-a cunoscut nimeni, n-am avut roamingul activat, nu a trebuit să alerg de la un serviciu la altul, să fiu prezent la sindrofii. Am scris pentru că mă reîntâlneam cu mine şi aveam atâtea de povestit. Poveşti pe care, altfel, nu am timp să le ascult şi nici să le pun pe hârtie. Aici, în patrie, scriu zilnic. Am tot felul de comenzi… revuistice. Pe unele le livrez cu plăcere, pe altele, din obligaţie. Dar pe toate cu punctualitate, atunci când le accept. Nu mă dau neamţ, dar Robert mă dau.

Cum e lumea din jur? Cum e Romania? Ce-ti da siguranta?
Nu aş pleca din Timişoara niciodată. Sau, hai să nuanţez, că nu-mi plac rigidităţile: nu definitiv. Am scris, cu ceva timp în urmă, câteva cuvinte de dragoste pentru oraşul în care trăiesc, pe care le reproduc mai jos, ca să răspund cu… exactitate.
Când am văzut-o prima dată pe domnişoara Timişoara, aveam 17 ani. Am privit-o scurt şi intens. Mi s-a părut rece, distantă, ba chiar uşor înţepată. Dar, în acelaşi timp, elegantă, rafinată, misterioasă. Cosmopolită. Greu abordabilă, adică. M-am întors acasă şi m-am tot gândit la ea. Aveam de ales. Interesantă părea şi Napoca. Mai aproape şi mai la îndemână era o alta, Craiova. I-am mai făcut o vizită Timişoarei ca să fiu sigur. Mi s-au aprins şi mai tare călcâiele. Apoi, în ultima clasă de liceu, la sfârşitul anilor ’80, am început să-i fac curte asiduu. Veneam săptămânal cu trenul de la Turnu Severin, coboram în gară, iar de acolo luam ba tramvaiul, ba firobusul, ba porneam pe jos. Şi ne plimbam, ne imaginam tot felul de întâmplări, ţeseam planuri, povesteam câte-n lună şi-n stele, ne priveam… Şi chiar dacă nu ajunsesem să o cunosc foarte bine, mi-am dat seama că era aleasa. Mai urma să zica da. Mi-a spus-o în toamnă, în clipa în care am intrat la facultate. Fericit, am plecat în armată. La Craiova. Unde i-am dus dorul.
În decembrie ‘89, am fost mândru ca o alesesem pe cea mai curajoasă şi inimoasă dintre toate. Iar în ’90, când am venit aici, am găsit-o nu doar mai frumoasă, ci şi liberă. Pentru mine, ea este şi acum, după 20 de ani, timp în care am colindat ţara şi o parte din lume, tot cea mai frumoasă. Datorită ei mă simt şi sunt considerat timişorean, aşa că îi fac o reverenţă şi îi spun: sărut mâna, domnişoara Timişoara!

De ce traiesti?
Până în 2007 ţi-aş fi răspuns că de plăcere. Pentru că-mi place să mă joc, îmi plac oamenii, îmi place lumea, căldura, cărţile, muzica, îmi place să călătoresc, să scriu, să cânt, să mănânc, să râd, să-i fac pe alţii să râdă, să fac bine cât de mult pot. Dar de atunci încoace trăiesc şi pentru că în viaţa mea a apărut un “element” esenţial, care i-a dat un alt sens, un alt fel de poftă de a trăi: fiică-mea, Crina-Maria. Trăiesc şi pentru că e important să-i fiu aproape, să o ajut, să o învăţ cât mai multe. Ţi-aş spune că, în primul rând, trăiesc pentru ea, dar sună cam… tare. Sau nu?

De ce nu te sinucizi?
N-am niciun motiv. Şi dacă aş avea, n-aş face-o. Să dea bunul Dumnezeu să n-am niciodată motive pentru asta.

Cum faci un compromis?
Îmi pun rapid întrebarea: dimineaţă, când te bărbiereşti, îţi va fi ruşine să te uiţi în oglindă? Ai puterea să te priveşti în propriii ochi sau ba? Dacă cred că-i “ba”, ba compromis!

Cînd minți?
Când adevărul e (un) prost.

Crezi in extraterestri?
Uf! O, mda…

Magie, vraji, ce gust au pentru tine? Ti s-a ghicit in palma?
Eu însumi fac “magic”, sunt un tip destul de căutat în domeniul ăsta. Fiică-mea mi-e martor, amicii ei la fel şi, încă înainte de a se naşte Crina, copiii unor prieteni: fac să apară şi să dispară monede, fac să sune telefoanele mobile şi să se oprească la un semn, iar de două ori pe săptămână, de vreo 11 ani, intru în televizor şi stau acolo cam un ceas (a doua apariţie e reluarea primeia, aşa că schimbaţi postul dacă nu vă place magicianul).

Vezi viitorul intr-o Putere a Rusiei si a Chinei?
Ca orice clarvăzător care se uită la Oreste, nu văd mai departe de 2012. Nu abat până-n Rusia. Până-n China nici atât. China cea de taină…

Cum arata viitorul tau? Dar al lumii?
Chiar cred că atunci când îţi faci planuri Dumnezeu zâmbeşte. Prin urmare, viitorul nostrum, al tuturor, e un zâmbet uriaş.

Ce inseamna credinta pentru tine? Ce-nseamna Dumnezeu?
Am găsit o dată un răspuns – e chiar ultima poezie din “Moartea parafină”:
Doamne Dumnezeule
ce bine că eşti sus
tot timpul
ca să mă pot agăţa
de Tine
din când în când

Te invităm să faci cunoştinţă cu voluntarii asociaţiei Tăşuleasa Social vineri, 19 noiembrie, ora 18.30, la Clubul Ţăranului (Şoseaua Kiseleff, numărul 3, intrarea Monetăriei), unde va avea loc vernisajul expoziţiei foto Ţara Tăşuleasa, de Cosmin Bumbuţ. Vernisajul va fi urmat de proiecţia unui film realizat de Cătălin Ştefănescu despre una dintre acţiunile asociaţiei, iar seara se va încheia cu un concert Ada Milea. Expoziţia va putea fi vizitată la Clubul Ţăranului timp de două săptămâni.

După aproape zece ani în care personalităţi, jurnalişti şi tineri au vizitat Ţara Tăşuleasa, asociaţia vine la Bucureşti ca să-şi prezinte acţiunile, să vorbească despre voluntariat şi să povestească cum a reuşit să depăşească anul acesta cifra de 100.000 de puieţi plantaţi.

Voluntarii Tăşuleasa Social se întâlnesc în cursul aceleiaşi zile la Teatrul Act, la ora 13.30, cu mai mulţi studenţi de la facultăţi bucureştene. Ei vor discuta cu tinerii despre voluntariat şi le vor prezenta acţiunile asociaţiei. Studenţii au fost invitaţi la Teatru Act de colegi de-ai lor care sunt deja voluntari Tăşuleasa Social.

„De Tăşuleasa Social mă leagă o prietenie strânsă“, a declarat fotograful Cosmin Bumbuţ. „M-am împrietenit cu voluntarii de acolo, cu oamenii aceştia care încearcă să schimbe lumea, să îi implice pe tineri şi să protejeze pădurile care au fost devastate de defrişări în ultimii ani. La Tăşuleasa mă simt mai bun, îmi regăsesc liniştea şi mă bucur că există această lume în care mă pot refugia.“

„Iubesc Tăşuleasa: locul şi oamenii“, a declarat Ada Milea. „Pe oamenii aceştia îi admir pentru felul în care reuşesc să ne contamineze cu faptele lor bune. Cânt pentru ei din prietenie şi drag.“

„Sunt voluntar Tăşuleasa pentru că am încredere în lucrurile pe care le facem împreună“, a declarat realizatorul TV Cătălin Ştefănescu. „Oamenii de acolo au înţeles că dezvoltarea durabilă nu se face cu gesturi simbolice, ci cu proiecte de durată, care pornesc de la educaţie elementară, de la redescoperirea locurilor în care trăim şi de la îngrijirea lor permanentă, nu doar la sfârşit de săptămână. La Tăşuleasa Social, voluntariatul e o problemă de cultură a comunităţii, nu de petrecere a timpului liber.“

„Tăşuleasa Social e o poveste adevărată dintr-o realitate paralelă cu cea în care ne mişcăm cei mai mulţi dintre noi în viaţa de zi cu zi“, a declarat Laura Sgârcitu, specialist în programe comunitare la Coca-Cola HBC România. „Aceşti oameni au reuşit să construiască un spaţiu în care cuvinte precum «voluntariat», «responsabilitate», «etică» şi «angajament» şi-au păstrat, nealterate, semnificaţia. A venit vremea să îi sărbătorim pe toţi locuitorii Ţării Tăşuleasa, pe cei care au
construit-o, pe cei care şi-au însuşit valorile ei – voluntarii –, pe cei care au ajutat-o să se dezvolte şi care au dus povestea mai departe: jurnalişti, personalităţi culturale sau, pur şi simplu, prieteni!“

„Sunt mulţi oameni care şi-au petrecut multe ore pe drumul dintre Bucureşti şi Tăşuleasa“, a declarat Alin Uhlmann-Useriu, preşedinte Tăşuleasa Social. „Între Bucureşti şi Tăşuleasa sunt 500 de kilometri. Voluntari, lideri de opinie, oameni de cultură, jurnalişti, unii venind chiar de zeci de ori, au fost alături de noi şi au dus mesajul mai departe. Sunt bucuros şi onorat să vin la Bucureşti şi să arătăm ce am făcut împreună. Cred că tot ce s-a realizat până acum ar trebui să facă parte din normalitatea zilnică. Am încredere că felul acesta de a fi poate să ne ducă mai departe.“

Asociaţia Tăşuleasa Social a fost înfiinţată în Bistriţa, în urmă cu aproape zece ani, şi a încercat să schimbe mentalităţile tinerilor şi să arate că aceştia doresc să se implice în probleme de mediu. Până în prezent, peste 10.000 de tineri, studenţi şi elevi, au participat ca voluntari la acţiunile asociaţiei.

Istodor: Rezumatul operei dvs. În două rînduri.

Manolescu: O operă nu se poate rezuma. Și, mai ales, nu de către autorul ei.
Istodor: Spuneți-mi trei știri din media ultimei săptămîni care vă interesează. De ce acestea?

Manolescu: Moțiunea de cenzură, manifestațiile de protest din România și din Franța și îngrijorătoarea trilaterală Franța, Germania și Rusia.
Istodor: Povestiți-vă istoria vietii enumerînd vîrstele prin plăcerile de lectură și muzică.

Manolescu: Îți pot trimite un c.v.
Istodor: Cum e lumea din jurul dvs.? Cum e România?

Manolescu: Lumea este cum este, și ca dânsa suntem noi.
Istodor: Ce vă dă siguranță în viața de fiecare zi?

Manolescu: Faptul că mă trezesc, încă o zi, din somn.
Istodor: De ce trăiți?

Manolescu: N-am de ales: nu cred în viața de după moarte.
Istodor: De ce nu vă sinucideți?

Manolescu: N-am destule motive și nici curajul de a o face.
Istodor: Ce-nseamnă un compromis în România?

Manolescu: Un compromis este un modus vivendi oriunde s-ar produce. N-are specific național.
Istodor: Care-i kitschul tolerabil de către dvs?
Manolescu: Niciunul.
Istodor: Cum vedeți: extratereștrii, vrăjitoria?
Manolescu: Cu umor.
Istodor: Care-s miturile în care crede omul de azi?
Manolescu: Mi-ar fi mai ușor să le enumăr pe cele care nu mai sunt.
Istodor: Cum arată viitorul dvs? Dar al lumii?

Manolescu: Nu știu. De fapt, nu vreau să știu. Cât privește viitorul lumii, el va fi cu siguranță mai bun. Nu cred o iotă din ”amenințările” la adresa civilizației noastre proclamate de Clubul de la Roma sau de alți experți în toate și în nimic. Prefer anticipațiile pozitive ale lui Töffler de acum câteva decenii, care s-au împlinit în proporție de sută la sută. Recitiți Șocul viitorului!
Istodor: Ce înseamnă credința? Unde-i Dumnezeu?

Manolescu: Sunt de părerea altui personaj al lui Dostoievski: Dumnezeu există numai întrucât exist eu, care cred în el. Dumnezeu e sau nu e în mine.

Istodor: Sînt tone de prozatori, de critici literari pe Facebook, pe net, pe twitter? Dispare scriitorul?

Nicolae Manolescu: Sper că nu. Limba franceză face deosebirea dintre écrivains și écrivants. Pe net nu există deocamdată decât cei din urmă.

Istodor: Ce mai înseamnă cultură astăzi? Cui folosește?
Nicolae Manolescu: Cultura este singura rațiune de a fi a omului pe pământ și tot ceea ce omul lasă urmașilor lui. Civilizația supraviețuiește prin cultură.
Istodor: Realitatea nu a înebunit, compromis ficțiunea?I

Nicolae Manolescu: Realitatea întrece uneori ficțiunea. Ficțiunea întrece uneori realitatea. Dar de obicei se copiază una pe alta.

Istodor: Herta Muller și-a luat premiul pe temei politic?
Manolescu: În bună măsură, da. Ceea ce nu înseamnă că romanele și eseurile ei sunt lipsite de valoare, ci doar că juriul suedez a avut acces, așa zicând, la valoarea lor prin intermediul problematicii și ideologiei lor politice.
Istodor: Are dreptul Herta Muller „să termine” umbra oricărei dizidențe românești?
Manolescu: Evident, nu.
Istodor: Am ascultat-o. N-are în genă sămînță de compromis. Ați ascultat-o cu adevărat? Nu se temea de nimic.
Manolescu: Mă tem că, dintre noi, nu eu sunt cel care n-a ascultat-o cu adevărat. Faptul că H.M. nu se teme de nimic, nu e în chestie. Nici că are sau nu are în genă sămânță de compromis. Obiecția mea este că face judecăți generale, interzise de logica elementară, fără nuanțe, și, destule, în necunoștință de cauză. În definitiv, H.M. a cucerit publicul de la Ateneu prin câteva prejudecăți care l-au flatat.

Istodor: Ați reacționat. S-a văzut astfel această reacție: domle, dar ce vrea Manolescu, să i se recunoască dizidența?
Manolescu: Când am pretins eu a fi fost disident? Am spus, într-o emisiune de T.V., prima în direct după ani buni, imediat după 22 decembrie 1989, că n-am fost, și că regret că n-am fost, disident, alegând calea rezistenței prin cultură la care astăzi strâmbă din nas unii tineri care ne consideră o generație expirată. H.M. ar fi vrut să luăm arma în mână și să ne batem cu puterea. Cu excepția ei, firește, fiindcă era minoritară. Mă mir că un scriitor talentat și inteligent ca ea confundă literatura și politica. Și că n-a auzit de conceptul de reziliență,inventat de psihologi și de sociologi, care măsoară cu mai mare exactitate decât acela de rezistență reacția la șocuri a indivizilor și a societăților în regimurile totalitare. Ar fi renunțat la explicațiile radical-maniheiste și ar fi înțeles cât curaj și câtă lașitate, câtă opoziție și cât compromis implică, în același timp și în ce doze, atitudinea oamenilor care trăiesc în astfel de regimuri.
Istodor: De ce am fost lași, domnule Manolescu?
Manolescu: Credeți că e normal să-i judecăm pe toți la fel? Unii au fost curajoși, alții au fost lași. Unii au protestat, alții au tăcut. Au fost și unii care au ieșit în stradă pentru a-și apăra drepturile lor și unul care chiar și-a dat foc ca semn de protest contra încălcării drepturilor tuturor. Dintre scriitorii disprețuiți in corpore de H.M. s-a ales cel mai mare număr de disidenți din toate profesiile liberale. De ce să-i acuzăm pe toți românii de lașitate?
Istodor: De ce e curajoasă azi Herta Muller?
Manolescu: Îmi pare rău s-o spun, dar H.M. merită vorba românească, în replică la aceea nemțească pe care i-a suflat-o cu atâta drăgălășenie lui Mircea Cărtărescu, și anume : după război mulți viteji se arată. Cât s-a aflat în țară, nu-mi amintesc de vreun act de curaj al ei. În Germania, a prins glas și a criticat comunismul românesc. Bravo, ei! Dar îmi displace profund când se preface a nu ști câte dintre romanele sau poeziile colegilor ei români, apărute în țară și în timpul comunismului, au dat dovadă de curaj în zugrăvirea chipului hâd al regimului, vorbind despre crimele din epoca colectivizării agriculturii și a industrializării forțate, despre închisori și azile psihiatrice, despre umilințele cotidiene suportate de întreg poporul român și care, spre deosebire de minoritarii ca H.M., n-avea unde să plece. Fiecare om pe lumea asta trebuie să aibă un loc unde să se poată duce, spune un personaj al lui Dostoievski: H.M. a avut, majoritarii, nu. Ceea ce îi pretind laureatei nobil este doar puțină înțelegere față de cei care au fost exilați, ca și ea, în propria limbă, dar, spre deosebire de ea, în propria țară. Și pot s-o asigur că nu le-a fost deloc mai ușor.

Ne pasă totuşi parcă un pic mai mult de cele cu adevărat importante. Doar sunt importante! Ne pasă de pensii. Ne pasă de legea unică a salarizării. Ne pasă de legea educaţiei. Ne pasă imens. Îi privim cu respect pe şcolarii francezi care, nu de mult, au ieşit în stradă să protesteze, la unison, împotriva modificării vârstei de pensionare. Îi privim cu respect pentru că le pasă, şi încă de la o vârstă fragedă. Îi privim şi cu puţină invidie, s-o recunoaştem – provin dintr-o cultură a rezistenţei.

Dar şi noi rezistăm. Rezistăm printr-o păsare apăsată. Ne pasă şi ne place că ne pasă. E adevărat, au cântărit şi cântăresc încă foarte greu şi avertismentele extrem de serioase ale Fondului Monetar Internaţional sau ale altor organisme internaţionale, potrivit cărora e musai să ne pese. Cu siguranţă însă ne-ar fi păsat şi fără ele. Cum să nu-ţi pese de pensionari, de salariaţi, de elevi şi de studenţi? De trecutul, prezentul şi viitorul ţării?

Tocmai fiindcă ne pasă am dat frâu liber politizării tuturor instituţiilor statului. Noi, si numai noi deţinem monopolul păsării. Doar nouă ne pasă cum trebuie. Celorlalţi le pasă greşit.

Le pasă totuşi şi lor. Drept dovadă scorul cu care Curtea Constituţională s-a pronunţat în defavoarea legii pensiilor şi a procedurii asumarii guvernamentale a legii educaţiei. Dacă nu s-ar fi repetat şi dacă nu ar fi fost atât de strâns, am fi avut motive serioase de îngrijorare. Din fericire, s-a repetat şi e foarte strâns. Prin urmare, au discutat aprig şi contradictoriu. Au dus lupte grele. Pe scurt, le pasă.

Că decizia luată nu a fost una obiectivă, profesionistă, ci una strict politică, ce mai contează? E drept, Curtea Constituţională nu are de ce să decidă în chestiuni care ţin de domeniul economic (cuantumul salariului minim, valoarea punctului de pensie sau vârsta de pensionare). Nici „argumentele” invocate în cazul legii educaţiei – o lege extrem de importantă care va ieşi foarte probabil măcelărită din Parlament – nu prea stau în picioare. Educaţia e la pământ şi continuă să coboare, dar noi ne luptăm cu minoritatea maghiara. Salutar e că le pasă.

Le pasă tuturor, în special de elevi şi de studenţi. „România va dispărea ca ţară şi ca societate dacă nu înţelege că cele mai importante investiţii trebuiesc făcute în educaţie şi în sănătate”, declara convins dl Ponta. Problema e că ipocrizia şi vorbele umflate nu pot ţine locul unei legi bune. Deciziile dictate de interese de partid, de gaşcă, de trib, de interese fără acoperire profesională (şi număr printre ele decizia recentă a Curţii Constituţionale referitoare la „legea Funeriu” sau la legea pensiilor), deciziile de tip „5-4” nu au cum să ducă la nimic constructiv.

Soarta reformelor majore este decisa la vot cu scor de 5 la 4. Nimic mai neclar. Adica aproape jumatate crede in constitutionalitatea propunerilor, dar celalalta jumatate plus unu nu crede?! Par a fi doar reflexe. De ce nu mult mai rezonabilul 9-0 sau 8-1, cel mult 7-2? E chiar atât de interpretabila Constituţia?

În lipsa competenţelor şi a responsabilităţii în momentele decizionale importante, poate să ne pese mult şi bine.”

8 noiembrie 2010 – Teatrul Nottara Bucureşti
Penitenciarul Codlea – “Ciclopul” dupa Euripide / regia Gabriel Costea
Penitenciarul Craiova – „Casa Poporului” / regia Bogdan Georgescu
Penitenciarul Oradea – „Transplantul” de Lavinia Steer /regia Florian Silaghi
Penitenciarul Gherla – „Noapte şi Zi” / regia Andreea Iacob
Penitenciarul Jilava – „Despre libertatea obisnuita“ / regia Daniel Simion si Costin Nedelcu

9 noiembrie 2010 – Teatrul Nottara Bucureşti
Penitenciarul Rahova – „Evolution” / regia Iulian Glita
Penitenciatul Satu-Mare – „Experimentul” de Ion Baiesu / regia Radu Botar
Penitenciarul Bistriţa – „Trişez cu viata”/ regia Camelia Toma
Penitenciarul Timişoara – „Un vis…” / regia Ana Maria Andone

10 noiembrie 2010 – La Scena – Teatrul Arca
Penitenciarul Craiova – Piesa de Teatru Forum

11 noiembrie 2010 – La Scena – Teatrul Arca
Penitenciarul Gaeşti – Piesa de Teatru Forum

Pe 26 noiembrie 1990, cînd, după două luni de Paris şi în urma a trei ore de frămîntări pe aeroportul Orly şi a cinci-şase beri, am decis să urc în avion şi să mă întorc acasă.

Cînd ai fost prost ultima oară?

Grea contabilitate! Nu sîntem proşti numai atunci cînd sîntem inteligenţi, dar asta este o aventură foarte rară. Cum am scris o întreagă carte despre „o prostie a lui Platon”, e limpede că mă simt într-o companie bună.

Ce e în capul tău?

Habar n-am. Şi cred că e mai bine să nu aflăm!

De ce eşti aşa cum eşti?

Parte de la gene, altă parte de la eforturile autoeducative eşuate.Ca să nu mai spun că sînt şi un eşec glorios al vechiului sistem de educaţie.

Cum ai vrea să fii?

Altfel adică? N-aş vrea. M-am obişnuit deja prea mult cu felul în care sînt.

Ţi-ai conturat o identitate ca om? Îţi foloseşte la ceva în lumea asta?

Da, ca tot omul, am conturat eu ceva, pe undeva. La ce să-mi folosească?! Vorba regretatului poet Mihai Ursachi: „Un om din Tecuci avea un motor/ Dar nu i-a folosit la nimic”.

Povesteşte-ţi, în 3 rînduri, viaţa.

Am venit, am trăit, habar n-am dacă am şi învins. Dar oricum am venit aici mai mult din curiozitate decît pentru a învinge ceva sau pe cineva… M-am născut la şapte luni, deci e limpede că eram extrem de curios de mic, iar la 1, 250 Kg, aş putea spune chiar de foarte mic!

Spune un rînd despre politică.

Politica e cea mai veche meserie din lume. Cum am am făcut politică în ilegalitate, în opoziţie şi la putere, crede-mă că ştiu ce vorbesc.

Rezumă-ţi opera. În doua rînduri.

Poezie, proză, eseu, studii academice, publicistică, dar nu exclud deloc ca viaţa să fie mult mai interesantă decît opera!

Fă-mi istoria vieţii tale enumerind plăcerile tale de toate zilele.

Dacă mă luai la întrebări cînd eram mai tînăr, probabil aş fi spus sex, sex, sex. Acum spun sex numai o singură dată, dar adaug citit, scris,muzică, narghila, pipă, ţigări, cafea, ceai verde şi internet.

Cum scrii, de ce, cînd?

Din clasa a zece şi pînă în 2000, am scris la maşina de scris, mai întîi mecanică – o domnişoară redegistă, Erika –, apoi una electrică, primită în dar de la colegii de la „Europa Liberă”, în 1990, cînd au ajuns în ţară. De atunci, din 2000, scriu la computer. Dar poeziile le-am scris mereu, mai întîi, de mînă. Scriu cînd am chef, mai puţin feluritele texte pentru rubricile curente, pentru care îmi fixez nişte termene. De ce scriu? Vorba lui Caragiale, cel mai greu lucru pentru un român care ştie să citească este să nu scrie!

Cum e lumea din jur? Cum e România? Ce-ţi dă siguranţă?

Mie mi se pare interesantă. Iar România de-a dreptul palpitantă. Poţi muri de orice aici, de la coaja de banană aruncată aiurea pînă la cancer s-au glonţ rătăcit, dar nu poţi muri de plictiseală. Cred că am mai spus asta de cîteva ori. E adevărat, uneori aş prefera şi să mă mai plictisesc cîte puţin. Siguranţa vine din citit, scris şi sentimentul trecerii vremii. Dar siguranţa maximă vine din faptul că piramidele încă mai există şi că mai pot călca pe pietrele Cretei.

De ce trăieşti?

Pentru că aşa s-a întîmplat să fie. Apoi, s-a adăugat curiozitatea, pe care am mai pomenit-o.

De ce nu te sinucizi?

Dacă nu-ţi iese în adolescenţă, cînd eşti cu adevărat un profesionist al sinuciderii, după aceea, nu mai ai aproape nici o şansă! De altfel, nici sinuciderea nu mai este ce-a fost. Nu poţi compara vremurile noastre secetoase cu cele ale junelui Werther.

Cum faci un compromis?

Ehei, dacă m-aş fi priceput la asta…

Cînd minţi?

Cînd n-am încotro altfel, dar nu-mi iese, aşa că am ajuns şi eu să fiu de acord că minciuna cea mai bună e adevărul.

Crezi în extratereştri?

De vreme ce a ajuns să creadă pînă şi Vaticanul, eu ce mai pot face?

Magie, vrăji, ce gust au pentru tine? Ţi s-a ghicit în palma?

Micile ritualuri magice ale copilăriei au rămas cu mine, oricît am încercat să mă debarasez de ele. De pildă, dacă mă întorc din drum, de pildă, scuip de trei ori, fac trei paşi mici cu spatele etc, ca să nu-mi meargă rău. Nici nu-mi dau seama cum se întîmplă… Da, mi s-a ghicit acum multă vreme în palmă, dar cred că în mod greşit! Cînd eram student, mai cîştigam cinstit o votcă ghicind în cafea colegelor mele de grupă.

Vezi viitorul într-o Putere a Rusiei şi a Chinei?

În viitor, pînă şi Rusia şi China vor fi oale şi ulcele!

Cum arată viitorul tău. Dar al lumii?

Viitorul meu îl văd ori de cîte ori merg la cimitirul Eternitatea din Iaşi, la mormintele bunicii şi părinţilor mei. De multe ori, văd acolo şi viitorul lumii.

Ce înseamnă credinţa pentru tine? Ce-nseamnă Dumnezeu?

Credinţa este ceva ce s-a insinuat în mine pe la patru-cinci ani, cînd bunica, cu Biblia şi Scînteia laolaltă, în ultima literele erau scrise mare!, s-a apucat să mă înveţe să citesc. Cred că asta a rămas şi acum. Un proverb arab spune: „Dumnezeu este un munte şi pe el poţi urca pe o mulţime de drumuri şi cărări”. Pentru că sînt un fan al liberului arbitru şi pentru că nu vreau să-i persecut pe atei, aş adăuga: „Sau poţi să nu urci”. Eu am încercat mai multe drumuri şi habar n-am dacă l-am nimerit pe cel mai potrivit. Dar mă gîndesc şi la altceva – nu e oare ciudat ca o cultură care a putut produce aşa un proverb să ajungă la o atît de temeinică instrumentalizare politică a religiei, la un fundamentalism atît de penibil?!

Ionut Sociu si Viena

Matei Plesu si Munchenul

Dan Sociu si Viena

Invitaţi vor fi:
Vintilă Mihăilescu – antropolog
Sorin Alexandrescu – critic, istoric şi teoretician literar
Doina Jela – prozator şi publicist
Liviu Tofan – cercetător, Directorul Institutului de Istorie Recentă din Bucureşti
Florin Iaru – scriitor şi jurnalist
Moderatorul discuţiilor va fi: Şerban Anghelescu – cercetător MŢR

Despre această lucrare, Doina Jela, editoarea cărţii, spunea următoarele:
Disciplinele sociale care abordează problemele prezentului sunt un domeniu în care te aştepţi ca oamenii să umble numai încruntaţi. Te mai aştepţi să-i citeşti cu picioarele-n apă rece şi cu flaconul de Rudotel la îndemână.
Vintilă Mihăilescu este supracalificat pentru asemenea morgă sumbră. El este profesor de antropologie la SNSPA, profesor invitat la Paris, Montréal, Bruxelles, Aix-en-Provence, Bordeaux, Lyon, Montpellier, Neuchâtel, Perugia, Pécs, animator a zeci de proiecte internaţionale, colocvii, dezbateri etc.
Totuşi, cartea lui se parcurge surâzând, şi uneori chiar hohotind de râs, toată lumea, de la specialist la simplul… telespectator, prinzându-se de intertextualităţi prietenoase, gen „Avem un porc, cum procedăm”, „De ce iubim sarmalele”, „Simptome gastro-identitare”, „Aux nuances citoyens” etc. Asta fiindcă autorul (publicist la Dilema Veche) are un talent literar ieşit din comun, o deschidere spre umanioare şi o voioşie nativă rară nu doar în branşa sa.
Totuşi, cititorului, chiar nespecialist, n-o să-i scape faptul că, spărgând cu graţie canoane, topind nonşalant şi cordial blocuri întregi de dogmatism prestigios, cartea lui modifică fundamental, trăgându-l spre Europa şi spre secolul XXI, discursul nostru identitar. Că examinând şi interogând idei ilustre şi demult asimilate care fac şcoală în gândirea socială şi furori în mentalul colectiv românesc şi nu doar, Vintilă Mihăilescu ne sugerează cu graţie şi deplină civilitate că de fapt ele fac ravagii.
Fără îndoială, confraţilor el le va deschide prin cartea aceasta noi zone de emulaţie.

De ce?

Îmi plac exercițiul stilistic și mințile lui Vintilă. Observă, analizează, explică antropologie ca om. Adoră detaliile și ridică mereu eseele ca “zmee” de inteligență.

Cartea începe cu povestea boemiei, pardon “rezistenței prin cultură” de pe vremea lui Ceaușescu: petreceri, baluri, dezbateri despre om, copilării prelungite pînă-n decembrie 89. Ți se permitea. Puteai avea curajul să te joci. Vintilă ia în balon lăudăroșenia de după Revoluție cînd astfel de enclave au fost prezentate drept mici dizidențe. Vintilă vede exact: puteai să te copilărești. De ce să n-o faci, dacă jocul acesta de atunci nu a fost presărat de unghia-n gît a vreunui vultur de pradă? Tot ce era grav, totul era departe. Trăiai în sinea ta și inocent ignorai contextul. Te rostogolești de trei ori peste cap și poți fii ce ego vrei pentru prieteni. Și toate paginile acestul bal mascat continuu s-au spart în cioburi după 89. Nu, nu avem nostalgia după trecut. Ci întrebarea: unde s-a risipit inteligența, energia acelor orgii intelectuale acum, acum cînd puteai să faci viața mai bună, că de asta ți s-a dat libertatea, nu?

PRIMA IMPRESIE: uite al dracului cum s-a distrat! Mie mi-era frică și de umbra mea.

IMPRESIA ADEVĂRATĂ: întrebarea finală unde s-a dus ceea ce pe vremea lui Ceaușescu părea real – meșterii manole ai noii lumi. prietenii noștri inteligenți, spirituali, creatori de viitor din cuțite și pahare, unde-s ei? De ce am rătăcit drumul, de ce mulți s-au rătăcit, cînd eram împreună?

Și o concluzie din primele pagini: jocul s-a sfîrșit în 89. Unii l-au continuat, alții l-au uitat. Puțini s-au înșurubat în demența de după 89 și și mai puțin au putut să fie conștiință și “să și rîdă” în fața caricaturii create de noi toți după ‘89.

Ce pot spune: e mișto că Vintilă, ca om și antropolog, a trecut acest lung pasaj.

Cartea continuă, zic eu, surprinzător cu o analiză lucidă a întîmplărilor de la 11 septembrie din SUA. Da. Chiar! De ce să continui cu acest lucru într-o carte despre 20 de ani de înghesuială românească?

Simplu. Visul nostru american, așteptările noastre au fost în picaj. Democrația cea mai cea din lume a fost dărîmată pentru o clipă. Cum poți să reacționezi, astea-s vorbele mele, altfel decît nedemocratic? Superbă asociere dintre vrăjmașul incert al SUA și piticul fără nume. Necunoscutul, incertitudinea, frica de viitor? De fapt, cu cine se luptă SUA de ani de zile, pînă astăzi? Nu, nu ne dă răspunsul Vintilă. Care știe răspunsul, e chiar prost.

spune-mi cazul tau.

Maia Morgenstern: Am aflat că sînt pusă pe afișul unui Festival al Artelor din București. Că voi vorbi despre maestrul Ștefan Iordache, chiar. Eu nu am nimic împotrivă să vorbesc despre Ștefan Iordache. Poate chiar pot și știu și vreau să vorbesc. Dar ceea ce nu înțeleg este de ce nu sînt întrebată.
Rep.: Pînă la urmă este Ștefan Iordache. De ce nu taci?
M.M.: Stai puțin, de ce să tac? Cît de cinstit și slăvit e Ștefan Iordache cînd lumea e păcălită cu un afiș de oameni vii care nu vin la cinstire și slăvire. E vorba de Ștefan Iordache, nu de mine. Nu m-a întrebat nimeni, da? Cei care fac această serată dedicată maestrului cred că măcar îl stimează cu adevărat, că sînt cu adevărat de bună credință și-l iubesc ca actor, pentru ceea ce a făcut acest actor pe scenă și-n film. Ori, cum îți dovedești tu respectul, dacă la eveniment nu vin cei pe care-i pui pe afiș. Nu e prima oară cînd mi se întîmplă, dar e prima oară cînd izbucnesc. Cui folosește povestea asta? Unora care folosesc numele maestrului și numele celorlalți ca să facă bani. Bani, unde e cinstirea, unde e respectul. Banii aceștia nu arată vreun respect maestrului. Să spunem că eu pot fi călcată în picioare. Că eu sînt vie și mai pot să recuperez, nu? Că mă pot reabilita, ca nume. „N-a venit la Ștefan Iordache!, uite-o! S-o hulim!”, trece timpul fac un rol nemaipomenit, uită lumea. Dar Ștefan Iordache ce vină are? De ce de numele lui se profită? De ce nu există o „poliție” a unor asemenea spectacole, „poliție” a spectatorilor seduși și abandonați, mințiți, călcați în picioare. Fără control nu există decît bîrfă și scîrbă. Cu asta au rămas contemporanii noștri din tot ceea ce a fost marele actor? Cu un spectacol în care sînt puși în silă niște nume? De ce e nevoie să ne folosim energia pentru a vorbi despre această maimuțăreală de eveniment? Fiindcă i se poate întîmpla oricui. Chiar spectatorului. Ca om. Dă-l în mă-sa. Să spunem despre el ce nu este. Să-l ponegrim. Să-l aducem în sală depomană. Cum i-ar fi?

Cînd ești tu?
În 2007, în Sahara, când mă aflam singură, la 50 de grade Celsius în deşert, fără niciun bagaj, fără găteli, fără parfum, iar aşa-zisa mea cultură nu mai folosea la nimic: eram eu.
În urmă cu nişte ani (nu pot să-ţi spun aici chiar toate secretele!), când m-am îndrăgostit. Sunt proastă, liberă şi superbă, de fiecare dată când se întâmplă: un fel de pasăre stângace, cu aripi de cristal, dar care zboară!
Ce e în capul tău?
O menajerie! Nici eu nu îndrăznesc să descifrez până la capăt, crede-mă!
De ce te-ai născut?
Că m-am grăbit… M-a născut în noiembrie, pe întâi, la şase luni şi trei săptămâni, lăsându-mi în burta maică-mii, încă neîmplinite, foarte multe abilităţi, dar… asta e! Nu mai am ce să fac, mă descurc cum pot.
Îți place de tine?
Am fost norocoasă. Nu îmi place de mine decât rare ori, dar nu m-aş da pe o alta, jur. Aş fi vrut în plus să pot dansa extraordinar şi să pot vorbi foarte multe limbi în afara ăsteia, româneşti…
Politica?
Un rol pe care aş dori să îl joc la un moment dat, dacă nu aş fi sigură că m-aş plictisi pe parcurs.
Opera
Hm, o ploaie cu soare, fenomen care nu se întâmplă aşa, toată ziua – bună ziua, de aceea ne place, nu?
Viața ta
O provocare continuă. Am să mor jertfindu-mă să ţin pasul, e clar! România? O cruce de purtat, de aceea doar Biblia mai poate să-ţi spună, din când în când, câte un adevăr despre acest loc.
Sinuciderea
Trăiesc pentru că sunt lacomă. Vreau să văd, să aud, să cred, să gust şi să miros fără încetare.
Cartea pe care n-o vei citi vreodată
Gunter Grass, cu Toba de tinichea, pe care nu am reuşit să o termin vreodată.
Cartea cu care nu e prea bine sa te lauzi
Păi, Aghata Christie, Uciderea lui Roger Ackroyd, o capodoperă a ingeniozităţii narative şi a policer-ului clasic, pe care am tratat-o, în urmă cu zece ani, într-o teză de doctorat despre literatura de consum, iar de atunci, de câte ori vorbesc despre ea, foarte mulţi ignoranţi zâmbesc cu condescendenţă.

Vrăjitorie, Ghicit în palmă
Ei, asta da, cu asta mă complac, cred că am şi o declarată înclinaţie ocultă, însă poftim de vezi în romanele mele! Cât despre ghicitul în palmă, o ţigancă mi-a spus că ambele mele mâini sunt periculoase: „nu stau banii pe ele ”, aşa mi-a spus şi de asta nu o să fiu niciodată bogată.
Viitorul
Viitorul va fi mult mai divers, dar ofensiva orientală e o chestiune de luat în seamă.

Supranaturalul
Îi bântuie pe toţi ăi de au fiţe de scriitori, altfel, gândeşte-te, ar semăna şi ei cu fitecine.
Încălzirea globală
E o vorbă de-a gata, pe care am luat-o şi eu din media, ca toată lumea, dar mă gândesc la ea ca la o deteriorare a decorului cotidian, a butaforiei curente în care ne desfăşurăm vieţile şi nu mi-e drag să cred că toate aceste minuni pe care eu le-am văzut călătorind, la Capo Forrmentor, în Spania, în Maroc, în Tunis, în sultanatul Oman, nu ar mai exista şi pentru generaţiile următoare.
Criza
Sunt două lucruri care mă sperie în criza globală: mi-e foarte greu să văd oameni săraci şi, în al doilea rând, mă tem de inerţiile nebănuite ale minţii mele. Dacă nu voi mai fi destul de lucidă, de reactivă, de … smart, ca să trec cu gândul de la un lucru la altul, ca să pot duce mai multe proiecte deodată în aşa fel încât să nu stau pe loc?
Credinţa
e singurul lucru care mă susţine în orice situaţie. Nu ştiu s-o definesc, cred că e îngerul tihnit şi uşor care îmi stă pe umăr ca un porumbel, de fiecare dată când scriu. Cât despre Dumnezeu, El are pentru mine chipul răbdării: este acea îngăduinţă ce mi se dă în fiecare zi când, închizând uşa după mine, ies din casă şi spun: „Doamne, îndură-mă şi azi!”

greutatea, imposibilitatea chiar de a iesi din casa. Ca de obicei, finalul este al lui Gigi Melody: “Nu se poate”.

Data viitoare: abuzul de putere. CAZUL Musina din Sinca Noua. Azi am filmat.

Fapta: filmare linga Brasov. Dus-intors in Bucuresti. Ma intreb daca merita dementza. Intr-un reportaj aerul satului, apa intimplarii conteaza. N-am avut timp nici sa beau apa.

Terminat.

Putem sa-l linsam pe celalalt, sa-l omorim, sa-l injuram, sa reactionam la cele mai jalnice impulsuri. Putem sa-i reprosam celuilalt si ce n-a facut si ce-a facut. Vad insa ca nu mai sintem in stare pe blogul acesta sa povestim. Sa fim oameni. Cred ca cel mai tare mi-a placut sa scriu aici, pe blog, fiindca adia un dram de conspiratie a lucrului nespus, a tandretei ce te scoate din iarnă și din boală. Adunasem aici oameni ca mine ce-și făceau damblalele lor de oameni. Recunosc. Am abandonat blogul unei supraviețuiri de zi cu zi și unui joc secund: uichendistul.

Acum, din toate acestea m-am ales cu o emisiune la tvr1

cu care-mi ocup mintea zile-săptămîni fără nici o clipă de respirație. Sînt lemn, clei, scos din uz. Recunosc. N-am chef să împărtășesc nimănui nimic. Mi-e greu că n-am făcut televiziune, de fapt, niciodată. Am cochetat de cîteva ori, de tot atîtea ori am fost evacuat. Acum lupt pentru fiecare secundă de pe ecran și fac multe compromisuri. Cu toate astea ceea ce iese are o față. Înseamnă ceva. Mișcă. Cum arăt eu, cu dinții strînși și înfometat, obosit cu creierul pe moațe tot așa, abandonat, a devenit și blogul acesta. Și cred că ceea ce am obținut prin televiziune, în luna în care m-am ambalat vizual, nu mă cuprinde. Tot mai mult îmi place să gîndesc cu deștul pe tastatură. Tot mi se pare că mîngîierea stiloului meu pe hîrtia albă nu poate fi egalată.

Și cu toate acestea, văd că-mi iau ceea ce am vrut: paragina blogului.

Văd că pe blog au intrat popoare migratoare, o lume cu comentarii halucinante, ce-și face coșuleț dintr-o istorie pe care eu n-am uitat-o si nu o neg, dar pe care o tot înveninează de dragul nuștiucui. E un blog cucerit de mușschi și pumni.

Invit la dans. La tandrețe.

Vreau să mă bucur de ceea ce am. De ceea ce sînt nu mi-e rușine.

ACEASTĂ POSTARE ESTE O SPERIETOARE A URÎTULUI. Fiind un prost gospodar, am lăsat să se adună numai și numai viscere. Uș de aici! Aici e locul meu.

Azi, joi, inregistrez editia a doua. Despre accesul mamelor cu bebelusi in carut, oamenii cu un picior rupt, persoanele cu dizabilitati. Am un reportaj in care-i de ris cum nu merg platformele din metrou.

Astept idei pentru urmatoarea editie. Supararea ta. Pe cine sa iau de rever pentru tine?

DACA AVETI SUPARARI, scrieti-mi. Vă ascult!

Ce e in capul tau?
“O, tu, crai, cu barba-n noduri ca şi cîlţii cînd nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii!” Simt, uneori, că am în cap puzderii. (Brumaru: Pizderii?) Puzderii de ce? Alteori mă mai limpezesc, mă mai adun. Un personaj al lui Cărtărescu avea în cap un diamant. Parcă. N-am ajuns pînă acolo.
De ce esti asa cum esti?
Fatalitate!
Cum ai vrea sa fii?
Unamuno: “Nu ajunge să faci binele, trebuie să fii cu adevărat bun.” Aş vrea să fiu cu adevărat bun. Iar dacă nu e posibil, atunci măcar să fac binele.
Ti-ai conturat o identitate ca om? Iti foloseste la ceva in lumea asta?
Da, un contur de linie întreruptă. Un contur de puncte-puncte. Îmi foloseşte în lumea asta pentru că-mi lasă locuri de trecere spre lumea cealaltă. (Lumile celelalte?)
Povesteste-ti, in 3 rinduri, viata.
Viaţa de aici? În primul rînd, n-are nici un haz. În al doilea rînd, e de tot rîsul. În al treilea rînd… Dar cine mai dă azi trei rînduri în afară de tine?! Sau te interesează viaţa care e în altă parte? Aceea se concentrează într-un singur semn: O! (O fi literă, o fi cifră?)
Spune un rind despre politica.
Politica românească? Gîlceavă, încăierare şi împăcare de clanuri.
Rezuma-ti opera. In doua rinduri.
N-am ce să rezum. Eu sînt cu scrisul (cînd sînt), nu cu opera. Nu-mi place cuvîntul ăsta decît legat de muzică, de alchimie şi de o cofetărie din centrul Iaşilor.
Cum e lumea din jur? Cum e Romania? Ce-ti da siguranta?
Pînă ieri lumea din jur purta maiouri, pantaloni scurţi şi şlapi. Ieri s-a răcit brusc, au reapărut gecile. România? Ca-n stih: “Azi o vedem şi nu e.” Dar, în principiu, a rămas tot dulce. Ce-mi dă siguranţă? Gândul la iubita mea lointaine. Siguranţă şi grijă. De astă dată cuvintele merg împreună fără a fi un oximoron (oximoroi, cum îl numeam la şcoală).
De ce traiesti?
Fincă!
De ce nu te sinucizi?
Eugen, iartă-mă, nu m-am mai putut abţine. Cînd vei citi acest bilet, ireparabilul se va fi produs. (Piei Satano!) Ştii poezia cu sinucigaşi a lui V. Leac, unde apare insistent leitmotivul “Distruge biletul!”?
Ce carti, dintre cartile mari vorbesc, nu vei citi vreodata?
Pe cît se pare, Finnegans Wake. Dar mi-o va povesti Radu Vancu!
Care-i cartea ta de suflet, cu care nu prea-ti vine sa te lauzi?
Dar cu cărţile de suflet nu te lauzi. Le citeşti, le citeşti, le citeşti. Dintr-o listă nu foarte lungă, nu foarte scurtă, pomenesc aici Cartea neliniştirii, pe care o ţin aproape de cîteva zile.
Crezi in extraterestri?
Momentan nu, dar cu siguranţă da, cînd mă vor convinge de natura lor divină.
Magie, vraji, ce gust au pentru tine? Ti s-a ghicit in palma?
Au gustul nostalgiei. Mi s-a ghicit în palmă, nu mă întreba ce, îmi amintesc în primul rînd catifeaua caldă a degetelor ghicitoarei.
Vezi viitorul intr-o Putere a Rusiei si a Chinei?
Nu. Îmi amintesc însă o vorbă a lui Heidegger din interviul din “Der Spiegel”: “Numai un zeu ne mai poate salva.”
Cum arata viitorul tau? Dar al lumii?
Al meu, ca o provocare a scrisului. A scrisului adevărat, sintaxă şi ţesut organic. Al lumii? Înapoi la replica lui Heidegger!
Supranaturalul te bintuie? De ce?
Dacă înţelegi supranaturalul precum Simone Weil, ca o absolvire a “masei” prin graţie, mă atrage. Acest supranatural nu bîntuie, ca bezmeticul, el adie. Sau arde.
Incalzirea globala a existat pentru tine? Cum?
Dacă sînteţi amabil să repetaţi întrebarea…
Ti-e frica de Criza? Cum te adaptezi?
Aşa, recitind cîteva pasaje din Predica de pe munte. Iată unul: “Uitaţi-vă la păsările cerului, ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strîng nimic în grînare: şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte.” Şi nici rădăcina de bucsau nu-i de nemestecat la o nevoie.
Ce inseamna credinta pentru tine? Ce-nseamna Dumnezeu?
O clipă crezui că candidez la preşedinţie şi-l aud pe Emil Constantinescu. Zău (lui Dumnezău!) că nu ştiu ce-nseamnă Dumnezeu. Îţi spun, dacă ai răbdare, una din fericirile pe care mi-o repet cînd îmi doresc să moară duşmanii: “Fericiţi făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor numi.”

Da, acum cînd tot învățămîntul e la pămînt, în școala 79 sînt profe de acest calibru. Acum una dintre ele, doamna profesoară Banu are nevoie de ajutor să treacă un prag al vieții. E așa de puternică încît îl va trece singură sînt convins, dar și mai bine este să fim împreună cu dumneaei.

Să ne bucurăm împreună că se-ntoarce la catedră și o ia de la capăt, ca și cum nimic nu s-a-ntîmplat.

Persoanele care vor sa o ajute pe doamna profesoara, pot dona bani in conturile:

LEI: RO64RNCB0318044002500001

VALUTA: RO06RNCB0075044002500003

Conturile sunt deschise la BCR, titular d-na Banu Florica.

in cadrul Festivalului Kinodiseea.

“Scirba” de carte a lui Dorin Tudoran

Istodor: Cînd ai dat lovitura?

Tudoran: Tocmai sunt pe cale să o dau. Interviul acesta mă va face om.

Istodor: Cînd ai fost prost ultima oară?

Tudoran: Tocmai sunt pe cale să fiu prost definitiv. Interviul acesta va oferi Curţii Constituţionale dovezi irefutabile. Ca de obicei, verdictul ei va fi etern valabil şi integral irevocabil.

Istodor: Ce e în capul tău?

Tudoran: Nu poci să spui. Sunt încă nedumerit cu cine să trag de-o subspecie – cap fără craniu sau craniu fără cap.

Istodor: De ce eşti aşa cum eşti?

Tudoran: Fiindcă nu am curajul să fiu ca tine. Melodia are dreptate : “Ca tine nu e nimeni/Nu e nimeni/Pe lume.” Recunosc, uneori am nostalgia celui ce aş fi putut fi. N-a fost să fie.

Istodor: Cum ai vrea sa fii?

Tudoran: Dăştept. D-un parezamplu – Şeful Organizaţiei de Bază, Partidul Creştin-Demografic, celula “Lavanda”, nikename de ilegalist în timpul săptămînii – ”Jojo”, în week end – ”Fifi la Plume”. Parolă şi răspuns de recunoaştere ”Bouillabaisse?” , ”Doar cu fes!”

Istodor: Ţi-ai conturat o identitate ca om? Îţi foloseşte la ceva în lumea asta?

Tudoran: Mi-am. Nu-mi, dar am asigurări (venite pe surse, beton,) că pe lumea cealaltă numai noi, ăştia cu identităţi conturate, vom fi nemuritori. Ceilalţi (be they pe-de-lei, be they liberali, be they iredentişti, be they pe-se-de-rişti, be they ţărănişti, be they creştin-haşuraţi, be they ec-ce-te-rişti) vor muri tot pălmaşi. Adică, Eugene, vor muri muritori. Asta e. Ne-am născut egali, murim inegali. Ăsta-i rostul vieţii pe lume.

Istodor: Povesteşte-ţi, în 3 rînduri, viaţa.

Tudoran: M-am născut
Trăiesc.
Voi muri.

Istodor: Spune un rînd despre politică.

Tudoran: Fată mare, uşor însărcinată.

Istodor: Rezumăţi opera. În două rînduri.

Tudoran: Imposibil – nu are decât un rând.
Salvez unul şi-l folosesc ca să-ţi comunic că nu ţine miştoul cu “Rezumăţi”.

Istodor: Cum e lumea din jur? Cum e România? Ce-ţi dă siguranţă?

Tudoran: Lumea din jur este un pătrat de-jur-împrejurul meu. Eu sunt centrul universului şi cvadratura cercului.

România este profundă.

Siguranţă îmi dă doar siguranţa naţională. Dar tot nu înţeleg de ce avea nevoie România profundă de încă un serviciu ultra-secret, când nu este un secret pentru nimeni că nimic nu rămâne secret în România, oricât de profundă este ţara şi oricât de profund este gândit şi dosit secretul.

Istodor: De ce trăieşti?

Tudoran: Doar ca să mă ia Istodor la întrebări.

Istodor: De ce nu te sinucizi?

Tudoran: Ţi-am răspuns mai sus. Pot să-ţi dau şi un răspuns mai detaliat. Prinde-l, deşi voi, caţavencii, le ştiţi pe toate – pe surse, beton – aici aţi zbârcit-o: m-am sinucis de mult. Vorbeşti de unul singur. Dar nu vrei să recunoşti, ca să nu te ia opoziţia de nebun. În locul tău, m-aş fi mulţumit cu primul răspuns. Da’, tu – nu şi nu. Treaba ta.

Istodor: Ce cărţi, dintre cărţile mari vorbesc, nu vei citi vreodată?

Tudoran: Palia de la Orăştie şi Manuscrisele lui Socrate. Din prima nu există decât copii şi eu nu citesc decât originale. Ştii sloganul noului brand de ţară, ăla cu frunza verde: ”Păstrează copia, dar nu uita originalu’ ”. Aflu – pe surse, beton! – că opoziţia va contracara dur, cu o contra-ofertă de milionae. Despre imagine nu scot o vorbă – e secret naţional. Sloganul e tare: ”Frunzuliţă verde, verde, de stejar/Dulce-i viaţa, când eşti militar”. Compozitor – Sorin Frunzăverde. Textier – Verde de Paris.

Manuscrisele lui Socrate au trecut (că, vezi bine, erau mai multe!) de pe masa de colaj a lui Eugen Barbu în mapa de traforaj a premierului în pulovăr roşu, en coeur. Petrică fără Frică a citit manuscrisele, a aprobat înfiinţarea revistei România Mare şi de atunci nu mai dă din mână manuscrisele cu pricina, că vrea să aibă dovada la purtător că el a ştiut ce a făcut, de ce a făcut-o, şi, mai ales, cui i-a făcut-o.

Istodor: Care-i cartea ta de suflet, cu care nu prea-ţi vine să te lauzi?

Tudoran: Să nu-i spui lui nea Relu Cosaşu, că se’nervează: Cei trei muşchetari. Şpilu’ acolo e o replică mortală a lui Athos, când refuză numirea aia în alb dar babană: ”Pentru Athos e prea mult, pentru Contele de la Fère e prea puţin.” Aşa s-a căpătuit maţe-fripte ăla de D’Artagnan. Că doar nu credeai că noi, românii, am inventat parvenitismul. Aş!

Istodor: Crezi în extratereştri?

Tudoran: Cum adică? Sunt Mare Maestru, şef peste Loja Extraterestrială. Şi, doar aşa, pentru tine, fiindcă mi s-a spus că eşti discret: de la Iliescu la Băsescu — via Caraman ori via podgoria La Bileţelul Roz — toţi sunt extra. Extra de tot! Capisci?

Istodor: Magie, vrăji, ce gust au pentru tine? Ţi s-a ghicit în palmă?

Tudoran: Cumpăr lunar, pe Internet, Magie Noire pentru adorabila Kaya, pitbull-ul înţeleptului nostru vecin, Solomon.

Vrăjile nu mai au nici un gust pentru mine. Au devenit simplă vrăjeală, de când nu am mai trecut pe la restaurantul “Vraja mării” din Eforie.

În palmă mi s-a ghicit o dată, dar bine: când am fost răstignit. Ça suffit largement…

Sau, cum spunea un vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, aflat în vizită la Londra, acoperind cu podul palmei paharul în care chelnerul de protocol vroia să mai toarne nişte vin – Il arrive, Săr!

Istodor: Vezi viitorul într-o Putere a Rusiei şi a Chinei?

Tudoran: N-au nici o şansă în faţa Burkinei Faso şi a Maglavitului. Da’, nici una, auzi?

Istodor: Cum arată viitorul tău. Dar al lumii?

Tudoran: Viitorul meu arată cum l-am lăsat – facultativ. Al lumii – obligatoriu. Asta dacă nu vrea s-o mierlească înainte de sfârşitul lumii.

Istodor: Supranaturalul te bîntuie? De ce?

Tudoran: Dacă m-ar bântui, ar fi floare la ureche. Mă prigoneşte, frate Istodor! Mă prigoneşte! De ce o face? Din cauză de bahmuţeancă. Asta-i diavolul de mişcă toate prigoanele. Olecuţă de Inchiziţie n-ar strica, da’, uite, amicul nostru comun, Tomás de Torquemada, vânează cai verzi, pe pereţi roşii… Asta e.

Istodor: Încălzirea globală a existat pentru tine? Cum?

Tudoran: Doar în cele patru situaţii în care m-am nimerit lângă Al Gore. Ultima oară, de atâta încălzire, i s-a topit Nobelul în mână şi de atunci se tot prelinge spre Bucureşti. Dă-mi un semn când ajunge şi spune-mi la ce bancă va fi depus. Pe urmă, îl retragem din bancă şi îl împărţim, echitabil, tuturor nobelabililor români care stau la coadă după el, că trebuie să rezolvăm şi inechitatea asta şi să ne apucăm de treabă. Altfel, nici Al Gore nu ne mai salvează – îngheţăm zonal ori ne topim naţional; tot un drac!

Istodor: Ţi-e frică de Criză? Cum te adaptezi?

Tudoran: Mie? De criză? C-eşti copil? Criza dârdâie de frica mea, dar dă comunicate false. Criza asta e un fel de Emil Boc care se ia şi se dă drept Ghiţă Mureşan. Asta e criza asta, s-o ştii de la mine, frate Istodor.

Istodor: Ce înseamnă credinţa pentru tine? Ce-nseamnă Dumnezeu?

Tudoran: Credinţa – un lucru extrem de personal. Dumnezeu – raţiunea de a nu fi ateu.

Cind ai dat lovitura?
In 1992: eu am adus zahar scump, cu trenul, de la Viena, ceilalti importatori au adus zahar ieftin, cu vapoarele, de peste mari si tari. In august, cind eu imi vindusem tot zaharul, in portul Constanta au ancorat 13 vapoare cu zahar. Toti au dat faliment.

Cind ai fost prost ultima oara?
Saptamina trecuta: iar am avut incredere in cineva.

Ce e in capul tau?
Tot ce n-am uitat inca. (am fost mereu premiant, asa ca mi-au ramas destule)

De ce esti asa cum esti?
Asa m-a facut mama si m-a retusat viata.

Cum ai vrea sa fii?
Nesimtit. Dar nu reusesc.

Ti-ai conturat o identitate ca om? Iti foloseste la ceva in lumea asta?
Eu am o problema de identitate: sunt corcitura, evreu cu romanca, varianta necistigatoare – in Romania sunt considerat evreu (dupa tata), in Israel as fi considerat roman (dupa mama). Totusi, lumea ma considera baiat bun. In afara celor care sunt de alta parere.

Povesteste-ti, in 3 rinduri, viata.
M-am nascut intr-o familie de ziaristi. De la mama am luat talentul, de la tata inclinatia spre matematica si ambitia. Am fost mereu primul, cu o nefericita exceptie cind am fost al doilea. M-am casatorit cu cine trebuia – cu Eugenia Voda – si am adunat suficienti bani cit sa fiu considerat bogat printre intelectuali si intelectual printre bogati. Am un pitic care imi dicteaza dialogurile la ureche.

Spune un rind despre politica.
Politica e o curva care se plimba prin jungla protejata de legi facute de ea insasi.

Rezumati opera. In doua rinduri.
Am scris cu un singur scop: sa-i fac pe cititori sau pe spectatori sa se simta bine si sa le para rau ca s-a terminat. N-am sa ramin in istoria literara (ca n-am fost pe la cenacluri) dar am sa ramin in biblioteci, in repertoriile teatrelor si in videoteci. Dixit!

Cum e lumea din jur? Cum e Romania? Ce-ti da siguranta?
Lumea din jur e jalnica si vesela. Romania e inca vioaie si noi sintem inca vii. Siguranta imi da convingerea ca sint mai destept ca altii.

De ce traiesti?
Pentru ca, orice s-ar zice, viata e frumoasa. Daca stii cum s-o agati.

De ce nu te sinucizi?
De doua ori a fost cit p’aci, da’ stii cum: cit p’aci. M-a salvat gindul ca n-o sa pot participa la propriile-mi funeralii si n-o sa pot auzi comentariile. Nu se facea…

Ce carti, dintre cartile mari vorbesc, nu vei citi vreodata?
Cele scrise de Kant, Nietzsche si compania: nu sunt destul de profund ca sa-i inteleg. Prefer sa iau viata asa cum e, pe intelesul profanilor.

Care-i cartea ta de suflet, cu care nu prea-ti vine sa te lauzi?
„Spuma zilelor” de Boris Vian.

Crezi in extraterestri?
Nu. Nici ei nu cred in mine.

Magie, vraji, ce gust au pentru tine? Ti s-a ghicit in palma?
Magia si vrajile au un gust bun pentru mine: te poti distra pe seama lor – dovada ultimul meu roman: Funeralii fericite! Mi-a ghicit o tiganca in palma, dar n-a meritat banii. Mai bine-mi ghiceam singur: cel putin la trecut – sunt infailibil.

Vezi viitorul intr-o Putere a Rusiei si a Chinei?
In niciun caz: se urasc prea mult intre ele.

Cum arata viitorul tau. Dar al lumii?
Viitorul meu arata in functie de cum ma trezesc de dimineata. In dimineata in care nu ma voi trezi, va arata rau. Viitorul lumii depinde de cum se trezeste Putin de dimineata.

Supranaturalul te bintuie? De ce?
Nu, pentru ca nu cred in el.

Incalzirea globala a existat pentru tine? Cum?
N-a existat: am crezut ca s-a incalzit de la montarea termopanelor.

Ti-e frica de Criza? Cum te adaptezi?
Mi-a fost frica si m-am adaptat mai prost decit era normal pentru un om informat. Dar lacomia se pedepseste intotdeauna.

Ce inseamna credinta pentru tine? Ce-nseamna Dumnezeu?
Inseamna sa ma indoiesc in fiecare moment. Dumnezeu e o idee formidabila de care au profitat prea multi.