voxpublica » Edwin Keleti

De la gaina ce naste pui vii, la banala minciuna cu telecomanda

Edwin Keleti — Thu, 06 Oct 2011 19:24:14 +0000

Ridicolul articolului aparut in Evenimentul Zilei din anii ‘90 avea o mare doza de umor spumos -chiar daca evident involuntar-, era un cretinism care te facea sa te prapadesti de ras, seara, in cercurile prietenilor avizi, inca, de o presa libera. Cateodata rudimentara, alteori inocenta, mai rar marsava dar in mare parte libera.

Chiar si venind dupa Epoca de aur a bancurilor cu un Bula plin de inventivitate si energie, aberatia aparuta in Evenimentul Zilei de odinioara mi-i facuse simpatici pe responsabilii de numar.

O fi fost o farsa menita sa atraga atentia asupra cotidianului, o razbunare/batjocura la adresa sefului de editie, o pura aberatie, who knows?

Anii au trecut, subiectul s-a estompat din memoria colectiva a unei societati cu pofta extrem de redusa de frunzarire a presei, stirile au fost trecute abil prin alambicul protevist si transformate in scandal, viol si crima, jurnalistii au ramas…putini. Nivelul general a scazut vertiginos, nicio publicatie nefiind ocolita de fenomen, putine putand sa se laude in continuare cu un continut cu adevarat valoros.

“Derapajele” deontologice s-au inmultit, diversificat si, intr-un final, profesionalizat, devenind arme destul de eficiente in lupta cu si pentru o audienta din ce in ce mai tampa.

Poate cel mai interesant aspect il constituie scrierea la comanda, actionata de la mica sau mare distanta de dispozitive diabolice cu butoane colorate, apasate de niste maini odinioara ferme sau, de ce nu, de o fusta prea scurta pentru un ego inutil de mare.

Cazute in aceste maini necurate, dispozitivele in cauza fac sa se aprinda, la capatul celalalt, beculete la fel de colorate in pixuri marsave, gata sa vomeze pe celuloza inca inocenta a paginii de ziar, orice li se cere.

Daca esti prins, dintr-o ratiune sau alta, de acest val de dejectii, trebuie sa te cramponezi foarte bine si la timp, pentru a nu cadea in fosa septica a opiniei publice, de unde cu greu te pot scoate dezmintirile scrise intr-un final, la 2-3 ani de la ungerea cu rahat, “exact” in acelasi loc in ziar. Cine mai da doi bani pe asta? Cine mai stie? Ce se intampla cu anii de pana la curatarea judecatoresca?

Tocmai de aceea, dupa ce am luat jetul in plina fata prin articolele defaimatoare scrise la adresa mea si am chemat in justitie EvZ, voi fi absolut nemilos cu acesti asa-zisi jurnalisti de la un ziar cu trecut hilar, devenit-in mod trist-, unealta politica de intors cacatul!

Iasiul, din Moldova direct in Europa

Edwin Keleti — Mon, 26 Sep 2011 07:58:47 +0000

Daca ne luam dupa cunoscutele spuse atribuite domnitorului Stefan cel Mare, in care Moldova devine a urmasilor urmasilor sai, iata ca prezicerea se adevereste macar la nivelul Iasiului.

In anul 2012, acesta devine, cel putin pe latura sportiva, orasul europarlamentarului (PSD) iesean Catalin Ivan, initiatorul proiectului care a reusit sa propulseze capitala Moldovei spre titlul de Oras European al Sportului!

O ocazie frumoasa de a atrage in inima Moldovei turisti, investitori, sportivi cunoscuti si sustinatori ai acestora, de a sublinia din nou importanta practicarii sportului pentru o viata sanatoasa, dar cel mai important aspect este, ca de obicei, intrarea Iasiului in randul oraselor europene care conteaza si intarirea candidaturii acestuia la titlul de Capitala Culturala Europeana 2020.

Revenit astazi din zona, dupa cateva zile petrecute acolo cu ocazia raliului Iasiului, imi si inchipui un oras “centrat” in 2012 pe diverse competitii de masa si de performanta, in scartait de bascheti si suierat de mingi de fotbal la vinclu, in linistea salilor de sah sau ingramadeala maratoanelor, in viteza mountain bike-urilor sau, de ce nu, urletul cailor putere al masinilor de raliu, in stralucirea concursurilor de natatie sau arsita celor de beach-volei, in rigoarea sporturilor de contact si gingasia competitiilor de gimnastica, in viteza si precizia tenisului de masa si eleganta celui de camp.

Nu va fi usor sa-i scoti din casa pe ieseni, constant, timp de un an intreg, insa daca ne gandim ca Stefan cel Mare a fost calificat de Papa Sixt al IV-lea, dupa batalia castigata la Podul Inalt (1475) drept “Athletus Christi”- “Atlet al lui Cristos”, atunci, poate, tinerii si mai putini tinerii ieseni vor iesi mai cu entuziasm in intampinarea acestei noi perioade, europene, din viata capitalei Moldovei!

Ospitalitatea romaneasca 2.0

Edwin Keleti — Sat, 19 Feb 2011 16:12:33 +0000

Legenda ospitalitatii noastre este stufoasa si se intinde pe secole. Ba nu, milenii! La scara istoriei nu am cucerit niciodata alte tari ba cred ca nici macar nu am ravnit la bunul teritorial al altuia.

In schimb am primit cu inima deschisa pe cei care au ajuns pe plaiurile Carpato-Danubiano-Pontice, i-am rasfatat cu paine si sare si pe alocuri un mic cu mustar, astfel incat toata lumea e multumita cand ajunge la noi.

Dar ca in orice alta traditie milenara era momentul ca si ospitalitatea romaneasca sa sufere mutatii, upgradari, nasteri de curente progresiste sau doar diferite. Nu as defini adeptii chiar deviationisti, ospitalitatea nefiind tocmai politica de Stat, insa nici departe nu i-as incadra.

Unul din ei si-a inaugurat chiar astazi varianta de Ospitalitate 2.0. Inainte de a-l invita pe un concetatean la el acasa, trendsetter-ul a gasit de cuviinta sa-l accidenteze pe trecerea de pietoni, dupa care, banuiesc fara sa-i ceara parerea, l-a luat acasa sa-l omeneasca in continuare. Mai multe vezi aici.

Presupunand ca victima nu era in suferinte prea mari, ma gandesc ce mult talent trebuie sa fi avut soferul baut pentru a-l convinge sa se puna cu el la o tacla, sa imparta un carnat sau sa priveasca impreuna stirile isteroide de la Pro TV. O adevarata piatra de incercare chiar si pentru Woody Allen daca s-ar gandi sa ecranizeze intamplarea…

Eu ma intreb ce urmeaza? Ce preludii vor mai fi inventate pentru a putea pune ospitalitatea mileniului 3 la lucru? Ca semne “bune” societatea ofera permanent!

In fine o veste buna anul are!

Edwin Keleti — Tue, 04 Jan 2011 16:58:07 +0000

Chiar daca recentele rezultatele ale handbalistelor raman o mare realizare, cea mai buna veste din ultima vreme este ca suntem pe locul 3 in topul celor mai pesimiste popoare!

Va dati seama? Doar Franta si Islanda au reusit sa ne invinga. Asta da performanta imbucuratoare. Dar ce tristete colaterala atrage…noi care speram sa fim cei mai napastuiti, cu orizontul cel mai sumbru… Nu ne-a iesit nici asta. Era sa marcam decisiv in ultimele minute ale anului in care probabil ca am pasat cel mai mult, insa nu a fost sa fie, nu suntem cei mai pesimisti.

Dar cred ca ne putem imbunatati standardul si pana la finalul cincinalului ii depasim si pe ei. Sau nu??

Moldova vazuta din WERECEU sau, mai plastic despre accidentul de la Iasi!

Edwin Keleti — Tue, 12 Oct 2010 06:08:20 +0000

Iasi. Capitala neoficiala, dar mandra, a Moldovei. Istorie multiseculara, bla-bla. Eu l-am descoperit, spre rusinea mea, tarziu si trebuie sa recunosc, e un oras care imi place. Linistit, curat, arhitectura plina de staif, fete elegante, mancaruri alese. Lumea nu claxoneaza. Parol!

Si, o data pe an, aparem noi, caravana raliurilor romanesti, o gasca de nebuni mai mult sau mai putin frumosi, uni nervosi, altii exaltati, unii foarte profesionisti. Culori, mirosuri de anvelope, benzine speciale si uleiuri arse, masini de ultima tehnologie sau surate mai modeste, toate insa imbracate in straie de “lupta”! Din 2007 revin cu placere la acest raliu de macadam, cu probe superbe si gazde primitoare. Anul acesta placerea urma sa fie exponential crescuta. Veneam la Iasi cu o masina World Rally Car- cea mai performanta categorie de masini de raliu-, ex-Carlos Sainz. Ulterior, am fost acuzat mai mult sau mai putin prieteneste de minciuna prin omisiune chiar de catre un coleg de breasla. Cica masina, de fapt, e ex-Dodo Pitigoi – actualul proprietar al masinii-, celebrul El Matador pierzandu-se in istoria detinatorilor acesteia cam ca si tribul sarmat de la care se pare ca provine numele urbei gazda a raliului. Acu’, cu toata prietenia si respectul pe care i le port lui Dodo, dublul campion mondial spaniol e olecuta mai mare ca statura sportiva decat oricare dintre noi la patrat, asa ca masina ramane pana va fi data la Remat un veritabil Ford Focus WRC ex-Carlos Sainz! Asa deci, o facuram si pe asta sa ne prezentam la start cu crema-cremelor, un vis care la majoritatea pilotilor ramane doar o combinatie interesanta intre fata morgana si fantasma pubera. Cred eu ca a meritat efortul. Ne facusem deja treba in 2010 si, cu cele 2 titluri in buzunar, Clio-ul in pregatire pentru deplasarea in Spania, nu aveam cu ce sa participam. Sigur, solutia facila si logica ar fi fost sa mergem cu un Evo 9 de N cu care sa ne facem mana pentru 2011, insa eu cred ca trebuia sa incercam ceva unic. Sa pilotam un WERECEU! Zis si facut, am inchiriat superbul Focus de la Colina Motors si am purces la batalie. Bine, nu aveam nicio miza sportiva, insa ma stiti, nu-mi place sa ma plimb pe probe de parca as admira frumusetile Moldovei, cu toate ca acestea exista din plin.

Dealurile sunt verzi si molcome, acoperite de o iarba catifelata (urma sa ne dam seama de asta din plin!), padurile superbe, biserici, sate sarace, denumiri sugubete de localitati. In unele zone parca timpul a stat in loc. Dar nu in WERECEU! Stransi in centuri, cu HANS-urile bine ancorate si cu castile in cap, ne pregateam de shakedown. Era primul nostru contact cu masina! Personal eram foarte emotionat. Mai fusesem in Citroen Xsara WRC si C4 WRC, cu prima pe macadam atat la volan cat si in dreapta lui Loeb, iar cu cea de-a doua, impreuna cu Victor, pe asfalt in chip de copiloti ocazionali pentru Sordo pe asfaltul Portugaliei. Senzationale trairi! Asa si cu Focus-ul. Bland cu electronica pusa pe pozitia de mers pe etapa si cu diferentialele active dezamorsate, acesta devine brusc o fiara de o vehementa si o precizie chirurgicala greu de descris!

Inainte de start ai de urmat o intreaga procedura demna de activarea butonului rosu intr-un razboi nuclear, iar acceleratia ce urmeaza este, probabil, comparabila cu suflul respectivei explozii. Cu zece secunde inainte de plecare activezi diferentialele si pui electronica pe modul STAGE, introduci in viteza, iar cu trei secunde inainte de a porni, apesi butonul verde al launch-control-ului si strivesti pedala de acceleratie la podea. Instantaneu turatia creste la 5500-6000 rpm si se stabilizeaza acolo, iar intreg universul trozneste de parca e gata sa explodeze! La fix, eliberezi ambreiajul si esti pur si simplu catapultat inainte! E halucinant! Omul ghiulea, cel tras din tun, poate linistit sa se ascunda cu tehnologia sa veche de cand cremenea… Electronica optimizeaza plecarea, intr-o fractiune de secunda dai a doua, apoi a treia, a patra, a cincea si a sasea, zbori cu viteze incredibile printre copaci, desenezi precise trase pe macadamul fin, totul se intampla rapid dar extrem de sigur. Masina nu este nicio clipa violenta, totul curge ca uns. Vocea calma a lui Victor imi rasuna in casca, informatiile despre geometria traseului venind precis si ferm.

Moldova devine, cat ai clipi, foarte vie, apriga, e un iures continuu, frunze, cer, iarba in viteza retrovizoarelor. Desi la primele doua speciale ne moare motorul in start, timpii sunt buni pentru prima experienta cu un WERECEU si suntem multumiti. O, dar ce spun eu, suntem in al 9-lea cer de bucurie! E un moment unic, magnific!

Asta pana cand imi vine mie ideea traznita de a ataca pe un dreapta trei. Brusc ordinea fireasca a frunzelor, a ierbii, a cerului, este bulversata si masina se regaseste pe partea lui Victor cu burta la vedere. Nu mi se intampla prea des sa distrug masini de raliu, dar de data asta am gresit. Am supralicitat virajul, m-am lacomit, dar a meritat fiecare metru pe care l-am parcurs. Speram ca v-a placut pe unde ne-ati vazut. Noi suntem multumiti. Sa ne fie de bine si, prietene Carlos, scuza-ma ca am zgariat un pic masina. O repara Dodo, ca era asigurata!

Ce a cautat Ilie Nastase in tenis?

Edwin Keleti — Mon, 11 Oct 2010 19:59:04 +0000

Jur ca in urma declaratiilor tembele din ultimele zile mi-l inchipui pe Nasty mai mult ca pe celebrul personaj de banc si voie buna “Ilie de la scularie”…decat personajul elegant de pe cartile de credit black afisate prin Dorobanti.
Ma intreb ce a avut in comun Nastase cu puritatea sorturilor albe, cu perfectiunea sferica a mingii, cu geometria de nezdruncinat a liniilor terenului.
Cum poate cineva sa derapeze atat de grotesc dupa ce a lobat si liftat cu atata eleganta.
Cred ca a ratat urat pe serva lui in ultima vreme si tot ce poate sa mai merite este ca viata sa-l trimta cu un smash naucitor afara de pe tabloul principal.

Emil Boc a trecut pe rosu!

Edwin Keleti — Mon, 27 Sep 2010 07:56:53 +0000

Pfuaaaiiiii, chiar asa? Extraordinar! Ce mascarada cumplita intre institutiile statului.
Dar oare de cate ori a fost prins Emil Boc in offsaid de “radarul” poporului si nimeni nu pare sa se fi sesizat pe la politie? Chiar mai conteaza ca a trecut pe rosu cu masina?

Steaua bate Elodia. By far!

Edwin Keleti — Sun, 26 Sep 2010 20:58:42 +0000

Mi-e greata si sunt deopotriva uluit. Elodia, daca din intamplare chiar o fi murit, sigur se rasuceste in mormant de ciuda ca Steaua ii rapeste, din nou si pentru totdeauna, pozitia favorizata de lumina puternica a reflectoarelor ochilor multimii.
Nu ma uit la fotbal, nu ma dau in vant dupa el – chit ca ma uit la meciurile internationale care se anunta interesante-, urasc trivialitatea stirilor cica despre fotbal, insa nu pot sa nu remarc aberatia rotirii antrenorilor la echipa din Ghencea. Si daca ar fi doar rotire hai, treca de la mine, insa dublata fiind de bataia de joc a primului oier al fotbalului autohton, ma lasa traznit! Ce mai, perplex! Cum pot oameni care au insemnat ceva in fotbalul romanesc, sa se tarasca cu zambetul pe buze spre o certa decapitare, chiar nu pot sa inteleg? Ce forma de masochism mai e si asta? Chiar sa fie Steaua ultima echipa ce are nevoie de antrenor? Chiar atat de putina demnitate sa aiba fostele glorii ale fotbalului romanesc?
Mi-e o mila profunda de toti cei ce vor urma, in frunte cu “Fiara Laca”, in realitate o jalnica mioara speriata de bota baciului Jiji…

Salvati emisiunea Top Gear!

Edwin Keleti — Fri, 03 Sep 2010 18:24:59 +0000

O sa incep prin a recunoaste ca nu am televizor de vreo trei ani si, pe cale de consecinta, urmaresc foarte rar emisiuni de orice fel.
Cu toate astea, sunt un iubitor, un impatimit iubitor, un fan, un mega-fan al celei mai bune, dementiale, senzationale, geniale si unice emisiuni auto de pe Pamant!
Ladies and gentleman, Tooop Gear!!! De ceva vreme si in Romania…

Daca nu ma insel, se poate vedea atat pe una din Antene, cat si pe Discovery, un post profesionist, vazut de la distanta. Sau poate ca e cu adevarat profesionist, insa in alte tari. La noi, deh, ca la noi, e varza!
Daca doriti sa vedeti cum e maltratata traducerea glumelor, dragalaseniilor, comparatiilor geniale, savorilor britanice din engleza in romana, priviti emisiunea Top Gear pe Discovery.

Rusineee! Rusineee! Cum se poate sa va bateti joc in asemenea hal de cea-mai-cea emisiune auto din lume? De ce? Cu ce drept?
Nici macar nu merita sa dau exemple concrete, uitati-va si va cruciti!

Salvati emisiunea Top Gear, nu o mai difuzati pe Discovery!

100 de vodca pe ruta Bucuresti-Moscova, via Paris

Edwin Keleti — Thu, 26 Aug 2010 20:31:22 +0000

In timp ce Steaua Bucuresti se chinuia cu o formatie de branzari elvetieni amatori, calificandu-se la lovituri de 11 metri in uralele deplasate ale comentatorilor Pro TV, de parca invingeau cu 3-0 pe Barcelona, simbolul auto national se transforma, siluit de politici de marketing dubioase, in NOUL model Lada!!!
Incredibil cum cred unii ca prin inlocuirea siglei de pe grila radiatorului, rusnacul de rand va fi convins ca isi cumpara o autentica si balsoi Lada…Pentru ca, in Rusia, un banal Logan MCV se numeste, de astazi, noua Lada R90. Simplu!
Insa daca jucatorii din Ghencea nu meritau – in opinia mea-, sa le ajunga numele in Europa fotbalistica, numele masinutei noastre nationale merita cu prisosinta sa ajunga intact in Rusia.

Parerea mea. Hai noroc!

Capsunile, Royal Air Force si “ai nostri”

Edwin Keleti — Fri, 20 Aug 2010 20:53:21 +0000

Ca in cea mai clasica versiune a lui David contra Goliat, sau, ca sa fim mai aproape de tarisoara noastra si de metehnele-i milenare, ca in filmele cu prosti, Radu al nostru era sa o comita rau de tot, reusind chiar sa shifteze atentia poporului de la reintoarcerea triumfala a romilor in tara, de te si intrebi daca nu a fost pus sa faca asta dinadins…
In secolul trecut, cam sa tot fie vreo 10 cincinale de atunci, se pusera oameni de stiinta, ingineri si generali din trei tari de vaza ale europei occidentale – Germania de vest, Italia si Anglia, sa anticipeze ce salt extraordinar vom face noi, descendentii lui Decebal, in timp, devenind o amenintare reala atat din aer cat mai ales de la sol si dezvoltara o minunatie de avion. Fara prea mare inspiratie, desi se aflau in plina revolutie sexuala, l-au numit Tornado!
Ursitoarele prezente la nasterea sa, i-au indicat o cariera de aparat de vanatoare multirol, care, la o lungime de 16,7 metri si o greutate cat 13 Dacii (13,8 tone), atinge cat ai clipi 2400 km/h!
Ptiu drace, o fi mult, se intreba micutul Radu atunci, cand la lectia de fizica din liceu, auzi ca mai rapid decat insusi Tornado este viteza luminii?
Anii au trecut, Radu al nostru crescu si pleca in lume, gasindu-si implinirea la cules de capsuni in Anglia.
Zilele erau lungi la ferma de langa baza aeriana, iar Radu statea 12 ore pe zi aplecat de sale, cu nasul in tarana, culegand parfumatele capsuni. Universul sau era format din frunze, rame, furnici si intrebarea din liceu daca viteza luminii e mai mare ca a avionului Tornado in actiune.
Seara mergea acasa si, cu imaginea si sunetul Tornado-ului in cap, se dadea o tura pe e-bay, unde pana la urma isi cumpara un laser de buzunar cu doar 4 lire.
Toata noaptea se zvarcoli in pat, constient fiind ca a doua zi i se va opune un arsenal inspaimantator in caz de esec, Tornado-ul cu ale sale doua mitraliere Mauser de 27 mm, rachete aer-aer Sidewinder si aer-sol Maverick (astea fiind cele mai periculoase pentru Radu), ca sa nu mai vorbim de bombele ghidate cu laser (sic!), putand deveni instantaneu foarte neprietenos!
Asa ca atunci, cand, a doua zi, indrepta laserul spre carlinga pasarii de otel, Radu ochi cat se poate de bine si trimise toata raza laser pe care o putea dezvolta aparatul sau de 4 lire inspre conglomeratul tehnologic si militar, mandrie a Europei de vest, zbierand cat il tineau bojocii “Laser frate!”.

Iron Maiden ridica rating-ul Clujului

Edwin Keleti — Sun, 15 Aug 2010 07:34:01 +0000

Fara sa fi fost niciodata heavy metal-ist, ascultam cu placere, la vremea lor si doar din cand in cand, trupe ca Iron Maiden, Metallica, Motorhead, etc.
Aveam prieteni care jurau doar pe acest gen de muzica, pe acest concept de par lung, agitatie multa, urlete si gemete de speriat, monstri mai mult sau mai putin prietenosi care apareau nu doar pe scena concertelor si pe copertile LP-urilor cat, mai ales, pe sutele de mii de tricouri pe care fanii le purtau cu mandrie si scrupulozitate.
Pentru noi, generatia care le-a fost contemporana, au ramas, totusi, un fenomen oarecum distant, tinand cont de diferenta uluitoare de oranduire sociala care ne despartea la vremea aceea si datorita careia concertele acestor adevarati monstri sacri au fost imposibil de realizat la noi.
Astazi, cu genul muzical in declin major, cu trupele – implicit si corzile lor vocale- lovite de trecerea anilor, fenomenul pare la fel de distant. De data asta in timp.
Peu importe, vorba neamtului, un iures formidabil a cuprins Clujul inca de aseara, cu 24 de ore inaintea concertului celor de la Iron Maiden, concert ce va avea loc in imediata apropiere a imensului cartier muncitoresc-ceausist, Manastur, alintat de clujenii vechi Manastur-city!
Mii, zeci de mii de posesori de tricouri s-au avantat in orasul meu, cu tatuaje, plete, dar si burti, apetit colosal pentru bere si talent in ocuparea cvasi militareasca a teraselor din pasnicul oras vechi! Totul a inceput sa vibreze cu adevarat, lucru rar in perioada aceasta in care studentii isi muta, brusc, interesul spre litoral.
Totul pare sa se invarta in jurul concertului de diseara, proprietarii de baruri afisand chiar si oportunitati de distractie post “Marele concert”!
Un week-end cu un rating de oras evident imbunatatit de trupa lui “Eddie the head”, monstrul emblematic al formatiei britanice. Super cool!
Nu mai ramanea decat sa-l vad pe Bruce Dickinson ingurgitand sarmale la celebra varzarie din oras pentru a-i ajuta in lupta pentru supravietuire, pe Steve Harris bantuind in oser (piata de vechituri) in cautarea unor ceasuri rusesti de buzunar si pe toti muzicienii sarind in apa la Tarnita, direct de pe ponton, ca sa simt, in fine, ca viata a ajuns pe un fagas normal.
Asa ca, da, ma voi duce sa-i ascult, sa-i vad, sa-i simt pe acesti uriasi muzicieni, sa profit de masinaria lor de ridicat rating-ul si sa fac un salt inapoi in timp, cand Clujul era, inca, un oras normal in care se asculta muzica buna.

GSP Tv pe culmile secretomaniei

Edwin Keleti — Sat, 14 Aug 2010 13:45:07 +0000

Aseara am nimerit la meciul CFR Cluj-Astra Ploiesti pe postul GSP Tv. De unde stiu cine juca? Da, ma maguleste faptul ca ati inteles din prima ca nu sunt microbist, insa nu, nici macar aceasta informatie nu figura pe ecran…Mi-a spus un vecin de masa, ca totul se petrecea pe o terasa.
In secretomania generala a televiziunilor indigene s-a ajuns acolo ca nu numai ca nu se mai afiseaza minutul si scorul partidei (asta chipurile pentru a te tine pe scaun si a inghiti cateva calupuri publicitare, stresat fiind ca nu stii date esentiale ale meciului), insa nu se mai afiseaza nici macar cine joaca…Ba mai mult, in timpul partidei, in coltul stanga sus, la vinclu-ul ecranului, se trambita isteric, ca si cum ar fi fost finala Champions League, ca la ora 22 se transmite in direct meciul Pandurii-Gloria. O aberatie totala, care infurie pe orice microbist si inversuneaza fiecare telespectator sa fuga cu telecomanda in brate pe alt canal de indata ce intra publicitatea.

Asa campionat, asa strategii de marketing si publicitate. Primitive!

Garcea se muta in Cosmos, chitantierul de amenzi ramane pe Terra

Edwin Keleti — Sun, 02 May 2010 20:38:16 +0000

O sa ajungem sa depanam, melancolic, amintiri la un pahar de bere, despre dulcea perioada de dupa ’90 cand cu cativa lei scapai de orice tablagiu care incerca sa te opreasca din excesul de viteza pe care tocmai il produsesesi. Radarele erau o gluma, garcea la fel. Incet incet, radarele s-au perfectionat, Garcea a devenit personaj de glume suburbane, iar politia si-a luat mai in serios atributiile, doar-doar o potoli afluxul de dementa din traficul mileniului 3.
Cand, acum cateva luni, guvernul a anuntat cumpararea de sute de radare ultima generatie, cica nedetectabile, am zis ca am atins paroxismul. Dar nu, vai, tehnica inoveaza non stop, asa ca in curand Garcea va fi exilat in spatiul cosmic, sa ne filmeze de acolo jocul de-a excesul de viteza.
Daca trece cu bine testele, mega-radarul cosmic va stabili noi standarde in lupta cu vitezomanul din noi. Detalii aici: http://www.autodeclics.com/question_voiture/26985-une_satellite_radar_teste_en_angleterre.html

Farmville

Edwin Keleti — Mon, 29 Mar 2010 06:24:48 +0000

Un oras mic, pasnic si care creste intr-o zi cat altele in secole. Cu toata linistea pe care o emana, orasul e plin de viata, intretinut de cetateni virtuali, harnici si devotati, ca sa nu spun obsedati. Acum, dupa o iarna lunga, e clar ca lumea nu pridideste cu schimbatul apei la pesti, plantatul semintelor, asfaltari de sezon (nu va speriati, o sa urmeze si cele electorale ca doar si Farmville e condus de cineva, nu?), plivit, sters praful, vopsit marcajele la intersectii, montat mobilier stradal, etc. Deh, ca in orice oras ce se respecta si care are fonduri europene de palmat. Aaa, de absorbit…

Asa ca nu mica mi-a fost uimirea sa primesc, astazi, de ziua mea, o telegrama de felicitare de la insusi primarul din Farmville.

Va multumesc, domnule primar!

Traiasca Farmville! Pace si prosperitate in Farmville! Uraaa…

Urasc facelift-ul. Si nu doar la masini…

Edwin Keleti — Fri, 26 Mar 2010 18:19:52 +0000

Cunoasteti, banuiesc, stilul. Noul Porsche Cayenne, noul Nissan Qashqai, noul “Peugeot nustiucare”, noul “Seat whatever” si, evident, noul “Logan hai sa cautam cu lupa ce modificari are”. Daca acum 20 de ani aceste ajustari mai mult sau mai putin minore ale unui model, survenite cam la jumatate din ciclul sau de viata, treceau drept facelift, acum, de cand a dat strechea in marketing, se numeste ca s-a lansat o noua masina! Fiecare modificare a stralucirii unei muchii a farului sau stopului, introducerea unui nou material la grila fata sau in tapiterie, o forma mai aerodinamica a…cheii de contact, te trimit urgent la NOUA versiune a modelului lambda. Urasc aceasta strategie ieftina de a amagi clientii, mai ales ca este cu doua taisuri: ce se intampla atunci cand chiar se schimba generatia modelului lambda? Nu se vor simti onor clientii usor trasi in teapa? Asta pentru ca sa nu mai vorbim ca mai fiecare facelift face ca masina sa devina o idee, dar doar o idee, mai urata decat era, sau nu, inainte de interventie. Parca va si aud mormaind acolo in randul 2. Vreti exemple concrete? Skoda Octavia 2 care se chinuie sa integreze noi linii curbe intr-un design nascut patrat, Renault Clio 3 faza 2 care nu reuseste sa inteleaga de ce a avut nevoie de o “gura” atat de cascata, Audi A3 si ale sale faruri devenite dizgratioase doar pentru a avea un aer de familie, “noul” Porsche Cayenne vazut din spate sau Logan-ul national zarit din acelasi unghi, impopotonat acum de ceva vreme cu pompoase argumente vizuale cromate, ce-i pervertesc mesajul, cinstit initial, de masina ieftina, spatioasa si buna.

Mai enervant este ca de ani buni acest trend s-a transmis si la specia noastra si, cu toate efectele “benefice” pe care le aduce cu sine – hai sa nu fim ipocriti -, evident ca s-a dat iama in exagerare, trecand cu brio de la facelift discret, elegant, la tuning de-a dreptul dizgratios.

Cazuri, sint, har Domnului, destule, nu o se le nominalizez intr-un articol despre masini (Sic!), insa culmea culmilor ar fi ca la un moment dat sa apara amicul X insotit de aceeasi gagica cunoscuta de ceva vreme, dar cu “imbunatatiri” si sa ti-o prezinte ca…noua sa prietena.

Niste sani a caror sfarcuri imping de acum bluza cu 2 mm mai in afara, ori buze XXL care contribuie la sporirea si arcuirea boticului de fiecare data cand cutare sau cutare capriciu nu este satisfacut, ar face cu adevarat furori mai ales daca ar cobora din “noul” Porsche-Ferrari-BMW-Renault-Volkswagen cu forme redesenate chiar mai discret decat cele ale “noii amagiri de marketing” a prietenului X.

Le concert. Live!

Edwin Keleti — Wed, 24 Mar 2010 06:58:39 +0000

Recent am revazut filmul “Le concert” cu aceeasi placere cu care l-am vazut si prima data, atata doar ca acum l-am vazut pe ecranul mic al laptop-ului tinut “casual” pe burta. Evident ca nu impune la nivel de imagine asa cum o face pe marele ecran, insa ramane aceeasi dulce si calda descriere a binefacerilor muzicii in incercarea acesteia de a estompa ororile vietii.
Insa pe cat de placut este filmul, privit dintr-un spatiu dedicat – fie el o sala moderna de cinema sau intimitatea locuintei -, pe atat de adevarat este ca…viata bate, sau cel putin completeaza cu succes, filmul!
Paris, 20 martie 2010. Superbul oras care gazduieste mare parte a filmului lui Radu Mihaileanu, tine sa replice muzical din adancuri.
Metro-ul parizian, al carui mare fan sint, ofera zilnic si de ani de zile “reprezentatii” ale unor “trupe” de cersetori, in mare parte conationali de-ai nostri. Insa exact ca si in cazul muzicii, o arta in continua dezvoltare, reinventare, diversificare, actul acestora a evoluat de la barbarul cersit pur si simplu – eventual dublat de prezenta unor persoane cu pregnante dizabilitati fizice (induse?) -, la din ce in ce mai surprinzatoare aparitii muzicale.
Iar astazi a fost o adevarata demonstratie de forta. Vagonul in care eram a fost luat cu asalt de adevarate formatii ce se succed la fiecare a doua statie. Ba ghitaristi acompaniati de acordeoane ce interpreteaza clasice sansonete, ba un pachet intreg de suflatori din a caror instrumente curg acorduri de jazz. Surpriza e totala, mai ales cand vad, la oprirea in statie, ca si trenul ce circula pe contrasens gazduieste o alta trupa ce imprastie un swing usor barbar. Se pare ca metro-ul parizian este sub ocupatia notelor muzicale!
Muzicienii sint zgaltaiti cateodata de imperfectiunile liniei, mustiucul le sare din cand in cand de pe buze, insa notele lor usor imperfecte fac bine tuturor.
Observ chiar cum tinerii tin ritmul cu batai precise de picior si asta ma bucura. Iata ca muzica reuseste sa niveleze diferentele culturale. Muzicienii gitanes sint apreciati si au fost acceptati. Dar la o privire mai atenta, ritmul muzicii al carui tempo il tin tinerii e diferit de ceea ce aud au si vine din cu totul alta directie, castile albe ale I-pod-urilor fiindu-le adanc infipte in urechi. Cred ca si muzicienii observa acest aspect si parasesc vagonul in cautarea unei audiente mai deschise. Raman singur si imi continui drumul pe sub Parisul cel superb, insotit de sunetul eterogen al picioarelor.

Dacia Duster debuteaza in raliuri in…Maroc. Pe cand o implicare in competitiile din…Romania?

Edwin Keleti — Tue, 09 Mar 2010 17:05:19 +0000

Asta zic si eu ambitie sportiva. Chiar inainte de-a se naste, Duster a inceput sa intre in ringul competitiilor prin participarea la Trofeul Andros, desfasurat pe gheata. Pilot a fost celebrul Alain Prost. Nici nu s-a nascut bine si SUV-ul nostru, totusi, national, isi anunta participarea, intre 15 si 28 martie, la singura competitie auto 100% feminina din lume: raliul Gazelelor din Maroc. Bravo, la mai mare! As fi facut anuntul ieri, de 8 martie, sa se bucure si echipajele…
Ma bucur si pentru dunele care o sa simta pe spatele lor apasarea anvelopelor (probabil Michelin), ma bucur si pentru Isabelle si Nathalie care vor pilota cele doua masini, ma bucur si pentru spiritul Dacia care va incerca sa cucereasca Marocul, desi noi sintem o natiune pasnica, niciodata interesata de cuceriri teritoriale, ma bucur chiar si pentru berberi care vor analiza indelung oportunitatea de-a inlocui invechita camila cu noul SUV romanesc by Renault.
Insa nu ma bucur ca nu regasim la volanul ultimei creatii Dacia nici macar o sportiva din tara.

Pe cand o implicare Dacia in raliurile din Romania?

Toyota, TKO?

Edwin Keleti — Tue, 09 Mar 2010 09:15:46 +0000

Termenul TKO (Technical Knockout), preluat din box-o arta nobila dupa unii-, reprezinta surclasarea evidenta a celui in cauza de catre adversar. Se presupune ca acesta se misca mult mai bine, are o conditie fizica mult mai buna, loveste mult mai puternic si precis. Nu chiar decisiv, ca ar fi fost KO pur, insa sustinut si producand avarii serioase. Toyota, cel mai mare producator mondial de masini, care si-a construit intreaga strategie pe calitatea pana acum superioara a produselor sale, nu avea neaparat un adversar cu care sa se lupte om la om, daca nu e sa luam in calcul ambitia uriasa/nemasurata a conducatorilor japonezi de a-i detrona pe americanii de la GM.
Astfel, recunosc insasi managerii Toyota, s-a impins productia la cote (peste)maxime, surfand pana la finele lui 2008 pe valul boom-ului economic.
Reversul medaliei se vede de cateva luni: milioane si milioane de masini sunt rechemate la nivel global in service pentru a li se remedia defectiunile, care, localizate la nivelul acceleratorului si a sistemului ABS, doar minore nu pot fi numite.
Sigur ca acest fel de rechemari este relativ curent in industria auto insa o astfel de amploare parca nu am prea vazut…
Interesant este ca intre modelele afectate (AYGO, iQ, Yaris, Auris, Corolla, Verso, Avensis, RAV4 de pe piata europeana) se afla si varfurile de lance din punct de vedere tehnologic, Prius si Lexus HS 250h, vandute pe piata japoneza.
Dar cel mai umilitor pentru constiinta japoneza, a fost faptul ca presedintele Toyota, Akio Toyoda, a trebuit sa se prezinte in luna februarie in fata Congresului American pentru a da explicatii si a cere scuze proprietarilor de masini produse de compania sa.
Daca asta s-ar fi intamplat acum 50-60 de ani, sigur s-ar fi lasat cu seppuku. Acum insa, avem de-a face “doar” cu un TKO asupra unui constructor care a mizat totul pe fiabilitate mecanica, insa acest TKO este un foarte serios semnal de alarma pentru intreaga industrie auto mondiala, care duce o lupta pe viata si pe moarte in ceea ce priveste preturile. Ori acestea nu pot scadea la nesfarsit fara a afecta calitatea…

Cum credeti ca va fi afectata imaginea marcii pe termen mediu?

PS In Romania vor fi rechemate circa 12000 de masini pentru remedieri

Porsche a dat, se pare, lovitura

Edwin Keleti — Tue, 02 Mar 2010 22:32:13 +0000

Catora dintre pasionatii de masini nu le-a trecut un fior rece pe spate la contemplarea ideii ca petrolul se sfarseste si, in curand, cu totii vom pilota masinute electrice (im)personale. Ecologice, silentioase, dar o, atat de sterile…
Cei optimisti speram in tacere ca vor mai exista masini electrice sport, insa ma tem ca rasa acestora este, incet-incet, sortita pieirii. Doar traim intr-o societate din ce in ce mai autofoba, nu?
Totusi, in anii trecuti au existat incercari ale unor firme mai mult sau mai putin exotice (Tesla) de a intretine aceasta flacara, fie cu masini integral electrice, fie cu unele hibride. Sincer? Nu le-am luat in serios, decat ca pe o stire menita sa intretina interesul in zona electro-car.
Insa atunci cand un monstru sacru ca Porsche prezinta la Geneva o racheta sol-sol hibrida, devin foarte atent.
Conceptul denumit 918 Spyder este pus in miscare de nu mai putin de…4 motoare, unul termic si 3 electrice. Daca cel pe benzina este un V8 de 3,4 litri ce dezvolta 500 CP, cele electrice insumeaza 218 CP si sunt situate astfel: cate unul in fiecare roata fata, iar al treilea pe puntea spate. Constructorul german sustine ca noua creatie consuma doar 3 l/100km, poate parcurge 25 km in regim full electric si emana doar 70 g CO2/km.

Da si?

Ah, am uitat. Face 0-100km/h in 3,2 secunde!

Nu-i asa ca viitorul suna bine?

PS Cu toate ca, la ce radare “invizibile” ne-a pregatit Boc, nu vad ce relevanta mai are o astfel de masina.

Avatar sucks! Si a si pierdut batalia cu Shogun…

Edwin Keleti — Sat, 13 Feb 2010 15:50:44 +0000

Avatar sucks!Avatar sucks!Avatar sucks!Avatar sucks!Avatar sucks!Avatar sucks!

Stiu, nu mai e chiar un scoop de ceva vreme, iar multi dintre voi stiati asta (pffff, de ce nu mi-ati spus sa nu ma duc?). Iar ceilalti o sa ma injurati necontenit de acum incolo.

I don’t really care.

Ce mi-e ciuda e ca a pierdut batalia cu Shogun, cartea lui James Clavell. Sa va povestesc.

Se face ca in epoca de isterie generala cu privire la celebrul roman, cand absolut toata lumea incerca sa te convinga sa citesti cartea, tocmai o comisesem si nu intrasem la facultate din primul an, adica in 1988. Doar ca o paranteza pentru cei tineri si un fel de scuza pentru eternitate, pe vremea Carmaciului era o super-concurenta chiar si la cea mai debila facultate. Ca sa ma puna cu piciorul pe labe, ai mei au tras ceva sfori si m-au pedepsit, trimitandu-ma sa lucrez in fabrica. Heh, fabrica poate fi chiar un termen bland in comparatie cu locul unde trebuia sa-mi ispasesc nepasarea fata de carte. Se numea Combinatul de utilaj greu (CUG), un monstru de beton, fier si fum si se afla, in ceea ce ma priveste, la capatul lumii, in periferia sinistra a industrializarii fortate de nea Nicu la Cluj.

Lucram in turnatoria de fonta, la conveior, un loc oarecum mai putin placut decat o tastatura de Mac si mult, mult mai putin placut decat cafenelele in care se lafaie astazi majoritatea fanilor filmului Avatar.

Ca sa fiu in hala la ora 6:00, ma trezeam la 4:30 si porneam in mijloc de ianuarie ’89 prin noaptea densa spre ceea ce putea fi un studio perfect pentru ca James Cameron sa regizeze un horror de succes.

Ajungeam pe la 5:30 in combinat si ezitam o ultima data sa intru in hala, acolo fiind chiar mai frig decat afara. Trebuia in fiecare dimineata sa trec prin experienta oribila de a intra in vestiar, pentru a-mi lua tinuta de lucru. Vestiarul se deschidea asupra baii comune, de unde ieseau molcom aburi, mirosuri putrede si corpuri muncite, dezgustatoare. Dimineata care a pus capac ezitarilor mele de a citi cartea lui Clavell a debutat in vestiar, cu doi colegi din schimbul de noapte care-si faceau aparitia din abur, cu enormele burti aruncate in fata, dizgratiosi pana la maxim si care discutau aprins despre ce a mai facut Shogun-ul la cutare si cutare pagina.

Oh my God, a fost declic-ul! Pe loc am reusit sa iau hotararea de a nu deschide niciodata acea carte. Never! Si m-am tinut de promisiune.

Anii au zburat si iata ca a aparut isteria Avatar, careia cu greu incercam sa-i fac fata. Ma intelegeti, toata lumea vorbeste ca pe vremuri, insa acum ti se mai baga in fata o recenzie, esti pus sa vezi un trailer, informatia te bombardeaza efectiv. Eu nu si nu, tare pe pozitie.

Prietenii incepeau sa ma renege unul si unul, tipau la mine ca e cel mai important film din istoria cinematografului , ca are cele mai fantastice efecte speciale. Nimic. Nu ma clinteam. Totul a mers perfect pana azi, cand omul de la care ma asteptam cel mai putin mi-a propus sa vedem filmul. Am ramas fara cuvinte, dezarmat. In ciuda tuturor saptamanilor de rezistenta am cedat.

Ce dezamagire! Ce dezamagireeeeee! James Cameron stai jos, nota 4! O poveste hiper clasica si demonetizata, trasa de par pana la Dumnezeu, o isterie de box office si atat! M-am plictisit de moarte. Evident, efectele sunt bestiale, senzationale si fantasmagorice. Dar eu nu pentru asta ma duc la film! Asta este pura virtuozitate tehnicista, eu vreau arta.

Sorry James, mai bine nu ma duceam…

NOU! Blue Air incearca sa renunte chiar si la copilot pentru a fi Extremely Low Cost!

Edwin Keleti — Thu, 11 Feb 2010 16:38:08 +0000

Culmea e ca ma pregateam oricum sa scriu un material despre companie, chiar si fara acest subiect nou, savuros si incredibil.
Pana atunci, insa, va spun pe scurt despre mirobolantul site de rezervari de bilete albastre, aproape imposibil de folosit.
Intri plin de speranta in cautarea biletului ieftin ce te va duce la destinatie fara sa ajungi la sapa de lemn si incepe calvarul. Informatiile care iti sunt cerute trebuie completate de “n” ori, de iti iese pe nas atat numele cat si adresa, mailul sau telefonul si, in plus, esti OBLIGAT sa-ti faci un cont, fata de majoritatea companiilor unde acest lucru ramane la latitudinea ta daca vrei sau nu sa devii utilizator fidel. Tragi aer in piept, pornesti la drum, creezi user si parola si, plin de incredere, dai Enter. Suprizaaa! Apar mesaje rosii peste tot care iti aduc la cunostinta ca parola nu corespunde cu nivelul de securitate solicitat si, in plus, aproape toate datele sarguincios completate ti se sterg! Revii, pui o parola mai stufoasa, recompletezi multitudinea de date, apesi Enter si…reapar atentionarile rosii, se sterg datele iar in mintea ta roieste un card de ideograme multicolore (ca si vechile windows) cu “middle finger” care iti rad in fata. Abia dupa ce citesti cu atentie cerintele de securitate te crucesti: parola trebuie sa aiba cel putin 8 caractere, dintre care minimum o majuscula, o minuscula, o cifra si un caracter alfanumeric! Houston, this is Blue Air flight bla, bla…
Ca sa nu mai o lungesc, creez celebra parola, apas Enter si…se duce totul dracului! Site-ul, probabil intr-o pasa extrem de proasta, imi sopteste ca al meu card nu e valabil, asa ca cedez nervos si dau o fuga pe jos la agentie si-mi cumpar bilet cu acelasi card.
Dupa doar cateva ore sint pe aeroport si atept cuminte imbarcarea. Evident intarzie sa se produca, dar dupa circa 10 minute fata de ora initiala ajungem in chipesul avion, un Saab. Imi aduc aminte de greutatile financiare uriase ale diviziei de masini a constructorului suedez si nu-mi ramane decat sa sper ca acestea nu s-au rasfrant si asupra constructiei de avioane.
Insa surprizele sunt departe de a se fi incheiat. Instalati la bord, asteptam mult si bine o ipotetica plecare, fara ca echipajul sa ne comunice de ce nu ne inaltam spre cerul albastru.
Noroc cu un domn din fata mea care vorbea (tare) la mobil:

- Salut Petrica, spune-mi ce se intampla? (pana aici nimic interesant)
- L-ati gasit? (Deveneam curios, o fi vreun detectiv?)
- Vine astazi, apucam sa decolam? (Hait imi zic, lispeste vreun motor, nu avem benzina?)

Ca pana la urma, s-o spuna pe sleau ca onor copilotul lipseste si umbla unii cu arcanul printre blocuri sa-l prinda si sa-l puna la mansa.
Chiar asa, nici nu observasem ca nu aveam copilot. Intr-un final, o masina cu girofar se repede spre avion si pe scara intra un omulet sters, cu o jacheta nicicum si un fes insipid, care se precipita in cockpit si apuca cu infrigurare mansa. Nu tu uniforma, nu tu insemne, nu tu prestanta de copilot, doar un nea care isi permite sa intarzie decolarea unei curse de linie cu 25 minute si probabil nimeni nu o sa faca prea mare scandal. Ba mai mult, stewardesa mai si sustinea ca acesta a intarzia din motive…operationale.
Pfui, asta da metoda de cost-cutting. In definitiv, puteau renunta chiar si la avion. Ma astept ca la urmatorul zbor sa ne livreze fiecaruia niste aripi detasabile cu care sa zburam precum cocorii pana la destinatie, pe stilul englezului diliu care a traversat Canalul Manecii manat de un motor prins de spate.
O intrebare as avea: zborurile astea Extra Low Cost vor fi tot non-smoking, sau vom putea pufai linistiti printre nori?

Teroare in baschet

Edwin Keleti — Wed, 10 Feb 2010 14:03:11 +0000

Aseara am fost la doua meciuri de baschet la Cluj. Nimic mai banal (dar placut), credeam eu. E adevarat, nivelul jocului a crescut dramatic in ultimii ani de cand jucatorii autohtoni au fost masiv inlocuiti de cei proveniti, in special, din scolile sarbesti si americane, insa in esenta tot aia e: 5 jucatori de o parte si de alta, o minge si doua inele. Ah, era sa uit! Si trei arbitri. Care, bineinteles trezesc la tot a doua utilizare a fluierului din dotare proteste de o parte sau de alta a galeriilor. Si asta mi se pare normal, arbitrajul de baschet fiind extrem de complex datorita miscarii foarte rapide a jucatorilor si a mingii, iar in Romania este chiar extrem de normal avand in vedere nivelul cateodata “dubios” al prestatiei arbitrilor autohtoni.
Stiu de la televizor ca in “sportul Rege” exista gasti de suporteri cu comportament aberant-deviant care pot chiar influenta soarta unei partide, insa de fiecare data cand ma duc la un meci de basket ma mira perchezitiile corporale de la intrare. Cu timpul m-am obisnuit, chit ca si acum mai tresar la intrebarile deplasate ale oamenilor de ordine, de genul “Cutite, lanturi aveti?”…C’mon, e basketball, ati incurcat sporturile, mormai in gand.
Aseara in schimb, am fost de-a dreptul socat de cate ori brigada de arbitri intra sau iesea de pe teren. Ca intr-un remake somesan al celebrului Star Wars, acestia erau flancati indeaproape de mai multi luptatori gen antitero, imbracati in negru, cu salopete cu intarituri care sa le salveze delicatele membre de la atacurile, nu-i asa, previzibile ale barbarilor suporteri de baschet, iar in cap, cireasa de pe tort, purtau o adevarata casca de razboi! Repet, am fost socat de aparitia grotesca a brutelor in negru care, evident, mai aruncau in stanga si-n dreapta si priviri pe care ei le credeau infricosatoare.
In plus, pe masura ce meciul (intre noi fie vorba, fara nicio miza deosebita, fiind vorba de o relativ obscura Cupa a Europei Centrale) se apropia de sfarsit, un numar ingrijorator de scutieri au asediat efectiv sala. Parea o lovitura iminenta, daca nu de stat, macar de Federatie!
Sa ne intelegem, nu am nimic cu luarea unor masuri discrete de protectie care sa neutralizeze cine stie ce descreierat care, evident, poate aparea de oriunde, dar de aici pana la a transforma un meci de basket intr-o parada paramilitara mi se pare o cale foarte lunga.

Nu-i asa ca sunt gingasi haidamacii din imagini?

Foto: Mircea Rosca

Zapada ucigasa*

Edwin Keleti — Sun, 07 Feb 2010 21:41:58 +0000

E clar, vremurile s-au schimbat, iarna nu mai e ce-a fost. Chiar si pe canalele de stiri se vorbeste despre un profesor, Phil Jones, care a incurcat borcanele, prevestind incalzire globala in loc de o noua glaciatiune. Care se pare ca emite, pe unde scurte momentan, chiar din capitala tarisoarei noastre.
Si daca pustii nu-si mai incap in piele de bucurie la auzul vestii ca luni nu se merge la scoala, presa pare sa fi derapat total in relatarile sale.
Pe langa toate crimele, exploziile, jafurile, accidentele si violurile ce infesteaza permanent buletinele de asa zise stiri, iata ca “Rares Nastase-care a stat toata ziua in viscol”-, ne prezinta alaturi de alti reporteri nationali cataclismul numit iarna. Evident ca fiecare se autodepaseste la capitolul titluri bombastice in cautarea acelui blestemat de rating, fie el infrigurat sau insangerat.
Romania e devenit in scurt timp “Imparatia viscolului” iar Bucuresti-ul “Capitala iernii” (ambele titluri imi par foarte egocentriste, se impune, cred, vizita la un psiholog), in timp ce “Prin sud nu se trece”! Acesta din urma e clar imbibat de nostalgia legendarului eroism al militarilor romani, insa in cazul de fata era mai potrivita expresia “In sud nu se depune (zapada)!”, pentru a-i sprijini moral pe lucratorii de la deszapezire, nu?
Operatiunea “Lacat pe scoli” este poate singura care face sa rasara cateva zambete, chiar daca lumea se intreaba speriata “Bucuresti unde esti?”.
Rares Nastase pare din ce in ce mai “Singur printre nameti”, in timp ce in afara orasului de negasit este doar “Zapada si sange pe autostrada”, un titlu excelent mai degraba pentru un horror motorizat de productie est-germana.
Asa arata “Mica Siberie” in care “Zapada a unit cerul cu pamantul” – unde-s doi puterea creste, deci ar trebui sa dovedim stratul alb intr-un final fericit. Destul de poetic pe alocuri, nu?
Mai nasol e ca desi nu s-au inghesuit sa puna mana pe lopeti ca sa curete trotuarele, “Nici solidaritatea dintre vecini n-a topit troienele” (how touching) asa ca “Totul e acoperit de zapada pufoasa. Ce pacat ca nu este toata Romania in vacanta!” – nu stiu de ce, dar mie-mi suna clar a Cantarea Romaniei…
De aici din caldura apartamentului meu nu stiu daca “Punctul culminant al urgiei” a trecut, insa se pare ca “Vantul a batut asurzitor in geamuri” acoperind chiar si zgomotul creat de “20 de masini s-au transformat intr-un maldar de fiare”- asta imi pare un imbold subliminal catre programul Rabla.
Si delirul colegilor de la stiri continua intr-un ciclu aproape infinit, mai ales ca dupa teroarea rece va urma, probabil, arsita cumplita a verii criminale, care va parjoli ogoarele, va usca gatlejurile milioanelor de romani ce nu mai au bani sa-si plateasca curentul pentru a se racori la adapostul aerelor conditionate si il va lasa pe Rares Nastase sa se topeasca sfaraind pe asfaltul incins al capitalei.

*M-am lasat luat de val si am incercat si eu un titlu ce cu siguranta va magnetiza atentia tuturor internautilor…

Trece criza, bine–mi pare, dau zapada din parcare!

Edwin Keleti — Mon, 01 Feb 2010 15:23:21 +0000

M-am saturat de clarvazatori economisti, de Nouriel Roubini si pesimismul lui cu privire la cresterea economica deprimanta a Statelor Unite. Sa vina aici, la noi, sa vada crestere economica! Cel putin la mine, in Drumul Taberei, este pentru prima oara de 1 an si jumatate cand imi vine sa ies si sa dau cu avant muncitoresc – de zi de salar -, zapada la o parte, atat sunt de fericit! Mi-a aparut primul plus in portofoliul de actiuni dupa lunga si chinuitoarea calatorie in teritoriul negativ.
Am si uitat ce bucurie imensa poate cauza o linioara verticala ce intersecteaza cea orizontala aflata in fata unor cifre seci, dar o, cat de comunicative!
Sigur, citisem eu ca BVB-ul a avut un start de an foarte bun, cu cresteri sanatoase atat pe indicele BET (+8% in ianuarie) cat si mai ales pe BET-FI (+16,6% in aceeasi perioada), insa nimic nu se compara cu simpaticul +0,8 % pe SIF2 afisat pe calculatorul meu in urma cu o jumatate de ora.
Profitule, bine te-ai intors! Hai cu totii la cumparat actiuni (vezi filmul “Flags of our Fathers”), ca de dat zapada ne-am cam plictisit…

Renault F1 incape pe mana poporului

Edwin Keleti — Sun, 31 Jan 2010 18:31:07 +0000

Este o perioada efervescenta in lumea Formulei 1, cand toate echipele isi prezinta noile monoposturi si noii piloti care le vor purta – asa cum spera fiecare dintre team manageri-, spre glorie.
Dintre toti constructorii, Renault surprinde in alegerea pilotilor, sau, cel putin, a celui de-al doilea pilot.
Daca zeci si zeci de ani nu a existat vreun pilot care sa vina din tarile est-europene, iata ca pentru sezonul 2010 firma franceza a pregatit o adevarata revolutie!
Dupa Zsolt Baumgartner, primul pilot crescut cu salam cu soia care a pilotat in Formula 1 pentru Minardi in prima jumatate a anilor 2000, fara sa obtina insa rezultate notabile, a venit randul polonezului Robert Kubica, in a doua parte a respectivului deceniu, sa apere valorile pilotajului de dincolo de (fosta) cortina, de data aceasta cu rezultate excelente!
Kubica a semnat devreme pentru Renault si astepta cu nerabdare sa-si cunoasca coechipierul. Pe “surse”, acesta urma sa fie Nick Heidfeld, rapidul si nonconformistul german. Stupoare, insa. Astazi, la prezentarea echipei, noul pilot desemnat este un…rus, pe numele sau Vitaly Petrov.
Astfel, fosta Regie Nationala a uzinelor Renault, devine prima echipa de F1 care isi pune sperantele in doi piloti est-europeni, recunoscand calitatea sportivilor din aceste tari. Si castigand un capital enorm de simpatie pe doua piete de desfacere extrem de importante pentru produsele marcii.
Pe cand un pilot roman in F1?

Un fleac, m-au ciuruit…

Edwin Keleti — Fri, 15 Jan 2010 10:39:50 +0000

Un fleac, m-au ciuruit…

Targa se loveste din cand in cand de peretii culoarelor spitalului Floreasca, insa zambetul sigur si candid al brancardierului vazut de jos in sus ma face sa ma simt intr-o relativa siguranta, chit ca in ultimele 5 zile orice are legatura cu deplasarea pe 2 sau 4 roti ma face sa-mi apara broboane reci de sudoare pe frunte.
E joi seara, o seara frumoasa de aprilie, care speram sa se termine mai glorios, insa in curand aveam sa aflu ca pot sa ma consider chiar al naibii de norocos. Scapasem teafar, chit ca relativ jumulit si cu un picior in atela gipsata.
Dar mai presus de toate senzatiile aferente unui astfel de eveniment, eram dominat de o manie molcoma, de o disperare surda – nu gaseam nicaieri resurse sa izbucnesc intr-un plans isteric, sa ma mai linistesc -, fata de dementa inconstienta a majoritatii soferilor cu care ne e dat sa ne intersectam de sute de ori zilnic, fiecare practic o potentiala amenintare ce parca a luat sarguincios in vizor nu doar masina sau motocicleta cu care te deplasezi, ci si un ochi, o mana sau un picior al tau, nefericitul vizat.
Am crezut ca li se intampla doar motociclistilor sa nu fie vazuti de aparent blanzi criminali potentiali ascunsi dupa volan, insa nu, dragi prieteni pe 2 roti, nici automobilistii nu mai sunt vazuti de semenii lor.
Sau poate oi fi eu invizibil?
Exact acum 5 zile ma deplasam regulamentar pe banda intai a centurii ce ocoleste Alba Iulia, savurand fiecare metru la volanul masinii mele sport pe care o achizitionasem doar de cateva zile, dupa ce visasem la ea peste 20 de ani. Ma intelegeti, 300 de cai, autoblocant, sase viteze, rosie. Cool. Dar ce vorbesc, mega-cool! Da, insa probabil doar pentru mine. Din stanga vad ca apare de pe o straduta un BMW alb, anii ’80, tabla din belsug, sanatos tun, semet, care, ghidat de un dement neatent sau incompetent in totalitate, se avanta curajos in intersectie ignorandu-ma, ati ghicit, complet. Sar pe frana, fac o fandare spre dreapta, dar nimic. Celalalt parca ma fixase in mira lui si nu vroia cu nici un chip sa piarda in acest dog-fight terestru initiat unilateral de el. Am apucat sa-i privesc fata inaintea impactului. Privirea ii era pironita impasibil undeva departe in fata, probabil masina mea sport era prea joasa ca sa-l preocupe. A urmat acel sunet inconfundabil de tabla ce se contorsioneaza sub forta loviturii. M-am rotit 360 de grade oprindu-ma pe marginea soselei, dupa o scurta incursiune pe contrasens.
Aripa mea stanga spate si fuzeta rotii scanceau in praf. Lui i-au luat carnetul pe 2 luni. Slaba consolare. Nu v-am vazut, zice. Sint condus cu 1 la 0.
Sui masina pe platforma venita tocmai de la Cluj, o transport la service si un prieten vechi vine sa ma duca acasa. Stau o idee incordat pe scaunul mortului si mergem in ritm de melc prin centrul Clujului, fara sa constientizam pericolele ce ranjeau la noi de dupa fiecare volan, oricat de inofensiv parea el, chiar si oprit. Audi-ul Avant se deplasa gratios pana cand un alt nebun de legat se avanta din parcare direct in noi, demolandu-ne laterala dreapta a masinii. Nu v-am vazut, dar am semnalizat, sus]ine linistit si plin de tupeu un individ cu alura de intelectual intre doua varste, care are impresia ca punerea semnalului ar trebui sa opreasca planeta pe loc pentru ca Maria Sa sa iasa din parcare. Verdictul Politiei este clar: vina ii apartine, insa este deja 2 la 0.
Zdruncinat, in ciuda celor 20 de ani de condus si a experientei competitionale vaste, decid sa stau zilele urmatoare mai mult prin casa, prea devenise periculos afara.
Pe la mijlocul saptamanii ajung, totusi, la Bucuresti si ma urc increzator in saua motocicletei pentru a infrunta traficul infernal ce suiera amenintator din intersectie in intersectie, gata sa-si atace urmatoarea victima. In Floreasca, un dement se intoarce 180 de grade in fata mea peste linia continua. Pun frana, derapez pe piatra cubica si ma intind, artistic e drept, pe carosabil. Senzational hat trick pentru ei! Nu patim mai nimic nici eu nici motorul, insa mi se face serios frica. Sunteti nebuni cu totii? Imi pare rau, nu v-am vazut, baiguie nemernicul, ca si cum faptul ca m-ar fi vazut ar fi putut sa-i justifice intoarcerea ilegala si criminala peste linia continua. Stau o vreme langa motor si nu-mi vine sa ma mai urc pe el. O fi karma mea de vina?
Imi iau inima in dinti si motorul de ghidon si decid ca e momentul sa ajung acasa in Drumul Taberei. Traseul ajunge inevitabil in Piata Victoriei. Frumoasa intersectie! Ma strecor cu 15 km/h pe langa o masina oprita la semafor. Una din sutele de masini oprite intr-un trafic paralizat. Exact la momentul “potrivit”, pasagerul dreapta spate deschide nonsalant usa ca si cum gestul de a pasi intr-un furnicar motorizat si lipsit de trotuar era a doua sa natura. Normal, nu ma vazuse. Genunchiul meu stang o receptioneaza direct in rotula. Urlu. Cad. Durerea e groaznica. Desi inginer, am o vaga idee de anatomie si gandul ca genunchiul mi-a fost pulverizat ma ingrozeste. Imi vine sa plang de ciuda insa nu-mi gasesc lacrimile. Se rostogolisera timide 2-3 metri mai \ncolo. Era prea multa lume. Deschid ochii si-l vad pe prietenul meu (acelasi cu cel cu Audi-ul de la Cluj, la randu-i pe motocicleta), plus 2-3 politsti extrem de umani. Tin situatia sub control in timp ce eu imi pipai genunchiul. Exista si se misca. Ma mai linistesc. incep sa se auda sirene in departare, politistii se agita, alti motociclisti se opresc sa vada despre ce e vorba. Solidaritate a unei minoritati in fata soferilor dementi. Imi vine sa vomez de nervi. Patru accidente in cinci zile e prea mult chiar si pentru mine. In plus nu am fost vinovat in nici unul, dar nu pare sa fie suficient. Culmea e ca soferul se alege cu dosar penal, desi cel care se daduse jos era pasagerul din spate. Asta aflu la ora 12 noaptea la Politie. Intre timp sunt pus pe targa si “zburam” cu Salvarea spre urgenta. Gropile par mai adanci ca de obicei, pentru ca la fiecare dintre ele piciorul doare destul de rau. Sper sa nu faca accident… Ajungem. Ma ia in primire brancardierul cu zambet sigur si candid insa nu ma linistesc deloc. Tipul pare sa “taie” toate virajele de pe coridor si ma astept in fiecare moment la ciocniri multiple cu targile de pe contrasens. In tot acest periplu, pe deasupra imi defileaza narile impacientate ale doctorilor, cele curioase sau suferinde ale pacientilor, toate amestecate cu luminile din tavan ce se succed in ritmul pasilor grabiti -, insa ajung cu bine la ortopedie, brancardierul fiind un adevarat meserias. Dupa o scurta asteptare apuc sa-mi vad genunchiul pe 2 radiografii alb-negru bine incadrate si bine expuse, fapt important pentru un fotograf pasionat, gandesc eu. Genunchiul exista. Necesita o atela gipsata pentru 10 zile. Am scapat ieftin. Am avut noroc, dar scorul e un ingrijorator 4 la 0 \n cinci zile si ceva nu e in regula. Lumea cred ca e nebuna. Sunt prea multe masini, prea multi soferi dementi. Faceti ceva. Eu am avut noroc; m-au ciuruit doar un pic. Dar multi altii nu au.

Hocus Bocus de Craciun

Edwin Keleti — Mon, 21 Dec 2009 16:02:05 +0000

Ma uit in jurul meu si ma intreb cine mai crede zilele noastre in Mos Craciun? Judecand dupa fetele gri intalnite 90% din timp pe strazile ultra-aglomerate, ai zice ca aproape nimeni. Cu toate acestea, lumea e intr-o frenetica alergare dupa cadouri, umpland la refuz mall-urile de unde ies cu bratele pline, intr-un soi de protest festiv la adresa crizei.
Sosirea lui Mos Craciun e, inevitabil, la doar cateva zile distanta. Atmosfera de sarbatoare e alimentata de ghirlande si becuri colorate, de reclame ce-l storc de esenta pe bietul Mos pana la refuz, de mirosul de prajituri si vin fiert, de brazii ce-si dau ciclic viata pentru pentru bucuria copiilor si de speranta adultilor ca acestia vor fi satisfacuti de cadourile lansate tandru de Mos pe cos, direct in sufragerii.
Cateva zile de asteptare, deci, pentru cei multi, care, saracii, nici nu mai stiu daca mai cred sau nu in Mos.
Dintre acestia se remarca insa Emil, un copil ascultator, ce crede cu tarie in Mos si care, poate tocmai din aceasta cauza, nu iese din vorba parintelui sau adoptiv si spiritual, Traian. Fapt pentru care Craciunul a venit mai repede pentru micul Emil si a venit mai incarcat de cadouri decat se astepta. Adevarul e ca la un moment dat deja chiar si el se resemnase pe parcursul toamnei ploioase. Nu spera la nimic mai mult decat o bicicleta si, poate, un colegiu mic si neinsemnat, ca de catedra nu mai era sigur…
Asa ca, pe cand inca noi nici nu apucasem sa asezam vreun glob pe ramurile infrigurate ale bradului, nu mica i-a fost uimirea cand primi din sacul lui Mos Traian un joc strategic de societate si o bagheta, cica fermecata. Exact ca a lui Harry Potter, doar ceva mai scurta si cu un nod pe la jumatate. Jocul, o varianta net imbunatatita a lui “Sus-Jos” si a lui “Nu te supara frate”, semana mai degraba cu o extrapolare simplificata a lui “Civilisations”, chit ca, ar spune unii analisti intru Mos Craciu, ar fi trebuit sa semene mai degraba cu “Red Alert”! Simplificata mai ales pentru ca nu prea mai era ce sa exploatezi prin ogoare si paduri, oamenii oricum nu aveau chef de munca, iar constructiile stagnau de o buna bucata de vreme, perspectivele fiind destul de sumbre. Ce se mai putea dezvolta erau drumurile si spatiile verzi ale intregii tari. Bune si alea.
Timorat, desfacu ambalajul si imprastie pionii – parca-i mai vazuse pe undeva, in alt joc, nu demult-, pe covor. Apoi lua regulamentul si citi cu voce tare: “Va multumim ca ati cumparat Romania incotro?, jocul dumneavoastra preferat, versiunea 3 cu imbunatatiri. Cu ajutorul baghetei puneti in miscare pionii rostind rar si repetat Hocus Bocus pana acestia isi ocupa pozitiile si trec la atac, apoi rugati-va la Mos Craciun sa iasa bine”. Asta daca mai credeti in Mos…

PS Va doresc, Craciun Fericit!

Cafeaua de dimineata ca mediu de presa

Edwin Keleti — Sat, 05 Dec 2009 23:27:43 +0000

Mi-as dori sa fiu citit in cafeaua de dimineata. Oare asta nu se califica drept x-media? Pai daca declinarea unui articol pe platforma de mobil, pe langa presa clasica, de print, se numeste ca face o punte “cruce” intre medii diferite, daca as scrie cu zatz de cafea pe fund de ceasca, nu ar fi mai aproape de sufletul cititorului? Nu asta isi doreste orice autor, sa intre sub pielea celor care ii apreciaza creatiile si astfel sa isi transmita mai usor mesajul?

Si ce poate fi mai potrivit decat sa-l iei prin surpindere, cand, dimineata, cu garda jos, degustand inca ultimele momente de somn superficial, dar o, cat de placut, se indreapta usor nesigur spre automatul de cafea care profita si el de ultimele clipe de odihna inainte de obisnuita inviorare de dimineata.

Odata cafeaua gata, astepti, rabdator, ca mireasma ce se inalta in spirale sa-i invadeze incet-incet narile si te bucuri de zambetul multumit ce incepe sa-i apara in coltul gurii pe masura ce inghite, cu sorbituri mici, lichidul fierbinte. Gustul usor amarui inca nu prevesteste nimic special, dar fiecare sorbitura il apropie de mesajul ce incepe sa prinda contur pe fundul cestii. Zatzul e din ce in ce mai putin dezmierdat de caldura ce scade in intensitate, pe masura ce cafeaua isi transfera puterile magice trezind cititorul la viata.

E duminica alegerilor si zatzul simte asta ca pe o apasare in plus. E dator cu un mesaj cu valoare de adevarat coffee exit-poll pentru cei pentru care cititul in cafea e un crez. Inevitabil vine momentul ultimei guri, tensiunea creste, insa temperatura scade paradoxal, dar perfect natural din punct de vedere calorimetric. Literele B, G, M si T se contopesc inca lipite de portelan si nu e clar care va fi alaturarea lor. E ziua cea mare a zatzului. Se simte citit si important, implicat in lupta pentru putere. Ce sansa ca inca inainte de a incepe votul la ora 7:00, deznodamantul scrutinului sa fie la doar o gura distanta. Insa gura nu mai vine. E tarziu si nu mai apuca sa fie sorbita, iar solutia politica a urmatorilor 5 ani continua sa zaca, trista si impotenta pe fundul unei cesti de cafea.

Si extraterestrii “e” oameni, nu-i asa?

Edwin Keleti — Sat, 05 Dec 2009 00:20:27 +0000

Eram astazi in masina, in timp ce, pe radio Guerilla, Liviu Mihaiu lansa o tema tare haioasa in emisiunea sa. Tema, gen “ce ai face cu milionul de euroni daca l-ai castiga la lotto”, ne provoca pe noi, ascultatorii, sa ne dam cu parerea ce am putea prezenta in fata unor ipotetici vizitatori extraterestri, cu intentia de a-i impresiona si, am dedus eu, a le castiga bunavointa.
Tema a prins, oamenii au inceput sa sune, luand, cei mai multi, foarte in serios ideea. Majoritatea au inceput sa propuna spre prezentare realizari muzicale, arhitecturale, opere ale unor pictori sau sculptori celebri si doar putini au fost aceia care sustineau ca pot sa-i impresioneze pe martieni cu ansambluri de suruburi si tehnologie pamanteana.
De fapt aceasta a fost si concluzia pe care Liviu a tras-o rapid si anume ca ar trebui sa-i impresionam pe vizitatori prin emotii.
Bingo, am exclamat si am inceput sa tastez numarul de la radio Guerilla sa intru si eu in direct. Nu am reusit, asadar iata-ma expunandu-va optiunea mea de impresionare a omuletilor verzi.
Am plecat de la premisa ca in miile si zecile de mii de ani in care ei s-au perfectionat, au devenit mai rapizi, mai rigurosi, poate nemuritori si incredibil de inteligenti, s-au indepartat cu siguranta de valorile fundamentale ale vietii de zi cu zi. Nu tu o coada la unt, nu tu o cafea in Dorobanti, o escala de bon ton la mall, nu tu o…privire pofticioasa atintita spre o frumoasa conationala. Bietii de ei, au devenit adevarati roboti, fara o lacrima varsata din timp in timp, fara un zambet, siret sau nu, fara o parada de toale, masini, motociclete, amante sau case.
Asta-i, aici am sa-i lovesc, am sa-i nimicesc trimitandu-i inapoi zeci de mii de ani, la bazele problemei, la fundamentele simtamantului. O sa incerc sa-i subjug emotional.
Mi-l inchipui intrand la mine in sufragerie, fie direct prin gaura cheii, materializat intr-un gaz fin, cu parfum usor de lamaie, fie strecurandu-se pe sub prag, consistenta gelului verde din care e plamadit permitandu-i, fie intrand semet si fara sa bata la usa, abuzand de cochilia din materiale compozite si cuart rar, cosmic, ale torsului sau perfect.
Oricum ar arata, e clar ca nu e impresionat de covoarele persane si magnetofonul Rostov de colectie, ba mai mult, privirea ii degaja o usoara senzatie de desconsiderare si mila la vazul nivelului nostru de trai.
Decid sa joc tare si ii pun in fata un pahar de tuica de cea mai buna calitate. Ii scaneaza in 0,2 milisecunde compozitia chimica, apoi, vazand ca duc paharul la gura si dau pe gat continutul, il teleporteaza fulgerator in stomacul sau electronic. Efectul e imediat, spre surprinderea mea. Tuseste scurt si ochii cu tehnologie LED i se umezesc usor, facand sa-i iasa un pic de fum dintr-un contact mai expus umezelii. Contrariat, insfaca toata sticla cu un camp de energie si, cat ai zice peste, o inhaleaza pe niste orificii ciudat aparute in partea din spate a ceea ce credeam eu ca este capul sau.
In secunda urmatoare, chiar inainte ca circuitele sale complexe sa dea o alarma interna, fac un semn si o invit in camera pe, sa zicem, Daniela Crudu, imbracata de matinal. Micutul verzui tuseste a doua oara si isi trece greutatea de pe un picior pe altul sorbind-o pe Daniela cu singurul ochi pe care il avea in clipa aceea (la intrare, probabil circumspect, avusese 15). Gotcha! Fin aptiguit, transformat in gaz pentru a-si disimula mai efficient usoara pierdere a echilibrului, imi face semn ca mai vrea o sticla si continua sa o priveasca pe Daniela. De undeva din aer emana piesa “Love me tender” a lui Elvis, intr-o varianta rara, de concert, pe care noi nu cred ca am auzit-o vreodata pe Pamant. Ochiul i se holbeaza la formele crude care le intelege din ce in ce mai bine, tot corpul ii trece cyclic din forma de gaz, in gel, schimband non-stop culorile intre rosu, portocaliu si galben. Al naibii martian, imi zic, e la curent cu alegerile! Starile lui de agregare se succed cu repeziciune, in ritm cu miscarile Danielei, iar spectacolul, va asigur, merita vazut. Din gel in gaz in momentele de extaz, apoi brusc intr-o balta de lichid cand parea sa fie lovit de un acces de melancolie, aducandu-si, probabil, aminte de o stra-stra-stra bunica ce zace prafuita intr-un fisier secretizat al memoriei sale electronice de tip multiplexat.
Apoi, scurt si fara introducere, scoate de nicaieri un set de holograme bioactive multicolore si, cu o privire induiosatoare, imi lanseaza o intrebare care imi intareste convingerea ca l-am impresionat pe pezevenghiul cosmic: “Facem o tabla?”
Seara o petrecem jucand table holografice si sorbind tuica, in timp ce Daniela, mandra ca a reusit sa-i impresioneze pe extraterestri, salvand astfel omenirea, isi face tacticos unghiile.
Spre dimineata pleaca impleticit la OZN-ul sau parcat ilegal in Drumul Taberei si lanseaza moale, peste umar, o remarca atat de importanta pentru noi: “Santeti o civilizatie pe cinste, parerea mea. Hic!”

Gigacaloria divina

Edwin Keleti — Tue, 10 Nov 2009 20:03:37 +0000

A venit sezonul rece. Pana aici nimic nou. Nu mi se pare ca ar fi trebuit chestionata Divinitatea pentru a sti sigur ca in perioada urmatoare mercurul termometrului va fi pe un trend constant descrescator.
In schimb, cu totii ne dorim caldura, iar daca gigacaloria are si un luciu divin, cu atat mai bine. Ce mai conteaza ca vine direct din soldul schilodit al unui Sfant, care livreaza caldura sa direct in buricul capitalei noastre balcanice a unei tari sfert europene, in timp ce pe strada, cetatenii piosi completeaza aportul de calorii prin nenumarate cruci executate artistic fie ca sint pe jos, la volan sau in autobus.

Nu-i asa ca e fabulos???

Premier de scara

Edwin Keleti — Fri, 06 Nov 2009 12:49:23 +0000

In industria auto exista un trend al construirii de motoare din ce in ce mai mici, din ratiuni de economie.
Presedintele Basescu pare sa fie pe acelasi trend. Anul trecut a numit Premier un primar mic al unui oras mare si, pe vremuri, falos, apoi, acum, cand situatia e grea, a numit Premier un primar al carui sector nici nu il stia corect.
Daca trendul continua, masinile vor avea motoare monocilindru de 500 cmc, iar noi un Premier presedinte de scara de bloc.

Revolutie in pole position?

Edwin Keleti — Thu, 05 Nov 2009 16:32:58 +0000

Stateam enervat la semafor intr-un Bucuresti totalmente blocat.
Resemnat de soarta soferului mioritic caruia i s-a interzis ani de zile dreptul la autostrada si la sosele de centura, distrus de imbecilitatea si lipsa de viziune a guvernantilor (a propos, in Cluj, un bulevard important este schilodit prin LATIREA trotuarelor, pierzand astfel cate o banda de circulatie pe sens), strivit din dreapta si stanga de masini inutil de mari, ocupate de cate un sofer cu atat mai nesimtit cu cat ii e masina mai mare, blocat de norul de poluare ce nici nu mai avea energia sa se ridice de la sol.
Dupa cicluri aproape infinite de rosu-verde-ROSU, in care aproape ca nu ne miscam, ajung in fine in fata unui imens panou publicitar de unde jovial-efeminatul Crin imi tranteste una peste parbriz: “Revolutia bunului simt!” Sa mori tu, Crin?
Exact cand imi venea sa sar din masina si sa rup bucati afisul, o duba mare de marfa dubleaza toata coada si se infige, in nesimtirea soferului ei, in fata tuturor, in pole-position! Sa pici jos nu alta! Cu duba cat un camion a dublat 50 de masini si nici un militian nu era acolo ca sa nu-i faca nimic…
Si atunci, draga Crin, te intreb, cum faci sa ajunga revolutia asta a ta din panou in pole-position, ca de aici de jos altfel se vede treaba.

Priviti si va minunati

Edwin Keleti — Thu, 22 Oct 2009 15:09:14 +0000

Nu, nu este vorba de celebrele reluari ale jalnicelor revelioane de la TVR. Am fost azi intr-o fabrica, o fosta fabrica, o fabrica in dezintegrare, o fantoma rece a unei fabrici odinioara calde. Am intalnit oameni care lucrasera acolo peste 40 de ani iar acum zburau in neant. Am regasit inceputurile comunicarii interne socialiste, a advertising-ului industrial incipient.

Iata cateva mostre:

Razbunarea lui PA

Edwin Keleti — Wed, 21 Oct 2009 13:41:06 +0000

In mod natural, copilaria mea la Cluj a fost permanent punctata in societatea intelectual-cosmopolita in care am crescut, de exclusivitatea folosirii lui “Serus”, varianta usor modificata intru simplificare a academicului “Servus”. Majoritatea covarsitoare a prietenilor mei erau (si sunt) romani, iar cu totii credeau ca “Serus” e un salut de sorginte ungureasca, mai ales ca il mai auzeau – si chiar foloseau, in mod gresit ca “Serustok”, un soi de plural fortat al unui salut ce vine din latina.
Cu toate astea aproape nimic nu a reusit sa tulbure hegemonia lui “Serus”, daca nu luam in considerare aparitia sprintara si cosmopolita a italianului “Ciao”, sosit deodata cu filmele lui Mastroiani si Sofia Loren. Nu tu “Buna ziua”, nu tu “La revedere”, ambele prea oficiale si seci intr-o copilarie calda de Cluj intelectual al anilor ‘70.
Chit ca educatia primita in familia mea de minoritari a fost si a ramas eminamente si natural cosmopolita – chiar si vis a vis de locuitorii celorlalte provincii istorice romanesti, existau bineinteles curente – nu foarte virulente ca deh, societate intelectuala – anti sudisti, mitici sau moldoveni, justificate cumva din postura de transilvanean civilizat de proximitatea unor popoare mai harnice si/sau mai disciplinate.

Se intorcea lumea dupa o vacanta in sud, de la mare sau Bucureşti, apoi zile-n sir se radea pe tema accentului caraghios intalnit acolo sau a existentei unor regionalisme pentru noi ciudate, care ne facea pe noi, copii transilvaneni, sa ne stricam de ras.

Nu trebuie sa atrag nimanui atentia ca acestea erau automat si hotarat excluse din dictionarul nostru in formare (copii fiind).Insa anii au trecut, s-a format omul nou – marea opera a Carmaciului, prin care s-au rupt radacini, s-au pierdut traditii si repere, basca zeci de mii de oameni de valoare au emigrat, ducand cu ei conceptele dragi unei copilarii intelectuale la Cluj.

A venit lovilutia din decembrie si au inceput sa se miste lucrurile si la noi, diferentiat, bineinteles, in sensul ca Bucurestiul a (re)devenit fruncea, cel putin din punct de vedere economic, asa cum dealtfel se intampla in multe, tari mici sau medii, unde capitala este polul dominant atat economic, cat si cultural sau politic.

Multi dintre cei ce nu apucasera sa-si aleaga o repartitie mai buna pe planiglob, au ajuns sa se lase prinsi in valtoarea vietii si sa promoveze pe diversele functii si pozitii aparute ca ciupercile dupa ploaie si au ajuns la Bucuresti, venind dintr-un Cluj intelectual.

Unii s-au obisnuit si au ramas, altii nu. Eu mai stau. Unii s-au asimilat si s-au transformat, au preluat cuvinte, accente, obiceiuri culinare. Eu ma incapatinez sa salut cu “Serus” sau, treaca de la mine, “Ciao”.
In schimb, de o vreme incoace se intampla ceva ciudat. Merg tot la trei saptamani acasa, in Clujul bulversat social si lumea ma saluta cu…PA. Tineri care nici nu au fost vreodata la Bucuresti saluta cu PA. Prieteni vechi, descendenti ai unor familii de vaza din Cluj saluta cu PA. Chiar si prieteni ce au emigrat demult, insa au inceput sa vina anual acasa sa manance mici cu mustar, saluta cu PA. S-au descotorosit de clasicul Servus, lasandu-l in folosinta bavarezilor si austriecilor.E mai simplu, imi zic. E mai scurt. E comic, zic altii.Mai nasol e ca zilele trecute m-am intalnit cu un prieten ungur, unul din putinii, care dupa o lunga discutie in maghiara m-a privit in ochi si mi-a spus: PA!

Fratilor, ati invins!

Moasa-sa pe gheata!

Edwin Keleti — Mon, 19 Oct 2009 12:01:14 +0000

Il mai tineti minte pe Prost? Alain Prost? Da, cvadruplul campion mondial de Formula 1. Ce-i cu el? Cum ce-i cu el? Isi va lua, se pare, Dacie. Logan sau Sandero, inca nu s-a hotarat. Cica asta o sa creasca vanzarile de Logan-uri si Sandero-uri in Franta, la Prost acasa.
Ei bine, batranul Alain, care de cativa ani alearga in trofeul Andros, o competitie auto de iarna, in care cursele se disputa pe piste inghetate, se pare ca isi va uni destinele sportive si, evident, pecuniare, cu brand-ul nostru autohton, in dauna celor de la Toyota – constructorul nr. 1 al lumii, pentru care a alergat in ultimii ani, castigand chiar trofeul in 2007 si 2008.
Toata Franta automobilistica vuieste pe bloguri, in reviste si prin viu grai intre pasionati.
O veste excelenta pentru o marca in cautare de identitate emotionala, care si-a bazat intreaga stralucire recenta doar pe un excelent raport spatiu interior/pret, dublat de o fiabilitate foarte buna.
Insa masini mari cu bani putini, chiar si fiabile, pot sa fabrice aproape toti constructorii, iar acesta, de unul singur, nu va mai fi pe viitor un criteriu viabil de alegere a noii masini. In schimb, identificarea clientului potential cu un star, un campionat, un titlu castigat, va da ratiuni de cumparare aspirationale acestuia.
Acum, ca masina de curse derivata din fie el Logan sau Sandero, nu va mai avea nimic in legatura cu modelul de serie este secundar, atata timp cat la volanul ei va evolua un imens campion.
Sper din tot sufletul ca, daca se incheie targul, departamentul de publicitate si comunicare Dacia sa-l exploateze un pic pe prietenul Alain, sa-l invite la Poiana la un bulz si-o palinca, de preferinta la Coliba Haiducilor sa vada si el muraturile tricolore ale lui nea Viorel. Pe urma, cu burta plina, sa ne arate cum merge el tare cu masina “Made, by Renault, in Romania”, pentru ca apoi diversi posesori de Logan-uri sau Sandero-uri sa-i urmeze exemplul, gonind spre casa, de Craciun, cand s-o taia porcul.

We’re spinning too fast!

Edwin Keleti — Fri, 16 Oct 2009 22:13:26 +0000

Acum cateva zile am intrat, ca de obicei, in patiseria de la parterul blocului meu sa-mi cumpar obisnuita si delicioasa placinta cu branza dulce.
Din sens contrar se apropia incet de usa un domn in varsta, chiar foarte in varsta. Coscovit de greutatea anilor si multitudinea cozilor la paine, cu orizontul redus la griul murdar al asfaltului, se deplasa cu greu spre ceea ce pentru el, prin comparatie, putea foarte bine sa fie un paradis al panificatiei.
Costumul vechi dar curat, palaria din alta epoca si esarfa de la gat erau semne ale unei certe apartenente la o clasa de mijloc din alte veacuri, poate un profesor, poate un contabil, in niciun caz un inginer sau ofiter in rezerva.
Intra cu greu in magazinul care, e clar, nu-i era familiar, se uita oarecum pierdut spre rafturile pline de paini, franzele, chifle si saleuri.
Desi vanzatoarele de aici sunt chiar politicoase cu clientii, e clar ca nu “simt” personajul, ca le e greu sa se racordeze si raporteze la diferenta de generatii, la lentoarea batranului usor pierdut in modernismul junglei actuale. Ii lanseaza, din rever, usor peste umar si mult, mult prea sec si rapid, intebarea “Ce va dau?”. Nici macar eu nu eram convins cine era destinatarul intrebarii. Pe langa urechile domnului profesor, sau contabil, aceasta trece cu viteza, ca un trasor in noapte. Nici nu-si da seama cine a “tras”, in timp ce inca se chinuie sa identifice painea pe care o dorea. Fara sa astepte vreun raspuns, domnisoara cu pricina crede ca a inteles ceva si, vrand sa fie amabila, sare peste domnul in varsta si-mi lanseaza aceeasi precisa intrebare. Din respect pentru jumatatea de secol care ma despartea de cel din fata mea, ii fac semn ca am timp si o rog din priviri sa-l serveasca pe acesta.
Tranzactia e lenta, raspunsurile vin moi si soptite, o gramada de lucruri se petrec in magazin fara ca batranul sa le perceapa, insa painea e proaspata. Pentru el asta e cel mai important.
In spatele lui este un feliator automat, culmea gratis, care ar putea sa-i usureze munca de acasa, insa el nu stie nici cum se foloseste, nici macar ca exista.
In timp ce mana lui prinde incet plasa cu franzela, vanzatoarea, va aduc aminte destul de politicoasa de altfel, trece pe foc automat si improasca in stanga si dreapta intrebarea standard “Ce va dau?”, de data asta returul de informatie si bani venind in tempo modern, sustinut, spre binele patronului.
Pus pe ganduri, in timp ce batranul parasea incet patiseria, imi aduc aminte de un graffiti de pe cladirea Teatrului din Cluj, unde cineva scrisese, acum multi ani “Opriti Pamantul. Vreau sa ma dau jos.”
Ne invartim prea repede, scapam prea multe momente, detalii, trairi. Trageti aer in piept si aveti curajul sa reduceti viteza din cand in cand. Priviti-va parintii, bunicii, destupati o sticla de vin bun pe care sa-l sorbiti incet, iesiti in natura si ascultati frunzele, numarati norii. O sa vedeti o lume schimbata, minunata, care nu tine neaparat pasul cu valtoarea actuala.

Rataciti in Romania

Edwin Keleti — Wed, 14 Oct 2009 07:32:45 +0000

Inca de la inceput ma indoiam ca show-ul lui AG va avea success la romani. De azi sint sigur. Afisele publicitare mari, ce anunta cu mandrie ca “S-a lansat provocarea”, devin deosebit de mici, cu forta de flyer, in comparatie cu provocarea LIVE pe care ne-a lansat-o din nou clasa politica. Rataciti in Panama? Asi, sintem rataciti si aici, in Romania!
Si atunci, ca sa fie spectacolul total, Andrei Gheorghe Premier?

Desene pe asfalt

Edwin Keleti — Sat, 10 Oct 2009 16:15:10 +0000

Parca imi era dor de desenele pe asfalt ale copilariei. Cred ca era o idee buna sa scoti copii din casa, sa le stimulezi inclinarea catre frumos, avand totodata ocazia sa descoperi viitori Grigorescu sau Tonita. Exagerez, dar chiar nu vad nimic rau in desenele pe asfalt. In schimb cred cu convingere ca Bucurestiul are nevoie de mai multe evenimente care sa scoata lumea in strada, care sa contrabalanseze praful. mizeria. gropile, mitocania. Stop! Nu asa, mai rasfirati dragii mei. Doua evenimente intr-o singura zi? Ambele “pe auto”? Fie, mai bine decat nimic.
Pentru azi si maine se anuntasera din timp, mai cu fast si profesionalism pe de-o parte, mai cu ce se poate pe de alta parte, doua evenimente ce-si propuneau sa multumeasca pasionatii de masini. In fata Casei Poporului urma sa avem o adevarata parada Renault, denumita scrupulos “roadshow” si sustinuta de prezenta exceptionala a unui monopost de Formula 1, in timp ce in Vitan, in parcarea unui supermarket, chiar in spatele pietei auto urmau sa se intreaca stelele autohtone ale unui nou sport, drifting, in care masinile derapeaza continuu.
Avand in vedere ca in primul eveniment eram implicat personal, m-am indreptat de dimineata spre Casa Poporului. Intr-o organizare ca la carte, cu nelipsitele badge-uri deschizatoare de porti, masuri de securitate exceptionale, personalul francez si britanic, inarmat cu puternic know-how de curse, urma sa struneasca masinile si pilotii Renault in fata unui public in majoritate rasat, usor snob, cu personalitati din zona politica, mass media, piloti romani cunoscuti.
La ora convenita, intr-un crescendo tehnologic, au aparut diverse masini, care mai de care mai rapide si mai spectaculoase si au inceput sa…deseneze pe asfalt. Derapaje savante, dozate milimetric, gratioase, frizand perfectiunea. George Vintila mobiliza publicul si itervieva protagonistii, insa ce era important cu adevarat erau ”desenele”. Tusa precisa, academicacontrolata de maestria pilotilor, era rasplatita cu aplauze calculate.
In a doua parte a zilei, am fugit pana in Vitan, sa arunc un ochi la concurenta. Mai diferit, nici ca se putea. Blocuri imbatrinite flancau toata zona, iar marea majoritate a masinilor care evoluau avea varsta colosilor de beton. In plus o si aratau. Caroserii chinuite, solutii tehnice dintr-o alta epoca, tone de fum si scrasnet de roti, in fata unei asistente juvenile entuziaste si pe alocuri fara discernamant, sau chiar gust.
In schimb scopul era acelasi: ”desenele” pe asfalt. Cu mijloace total diferite, cu tuse groase, dure, cateodata lipsite de talent sau precizie, la Vitan se traia aceeasi pasiune, dar pe alte coordonate. Asa ca, daca va plac desenele pe asfalt si masinile, mergeti duminica sa-i vedeti. Alegeti intre sofisticata „Scoala franceza” de la Casa Poporului si „Scoala populara romaneasca” din Vitan, dar mergeti si aplaudati. Merita!

Bucuresti versus WRC

Edwin Keleti — Tue, 06 Oct 2009 22:03:36 +0000

Ieri m-am intors de la cel mai important raliu la care am participat vreodata. Etapa spaniola de campionat mondial (WRC), desfasurata in Catalunia.
Organizare ireprosabila, traseu absolut senzational de virajat si de complex, concurenta acerba dar spirit sportiv, insa ce m-a frapat cu adevarat a fost publicul. Si nu ma refer aici la publicul avizat, la spectatorul profesionist care vine de cu noaptea-n cap pe probe (deh, la raliu nu stai in tribuna sa mananci hamburgheri ca la Formula 1), ci la entuziastii de toate varstele, care nici macar nu veneau pana pe probele speciale sus in munte, ci se bucurau pur si simplu de trecerea zgomotoaselor masini pe la ei prin sat, pe drumul lor spre probele de viteza. Doamne trecute bine de prima tinerete insa elegante si puse la patru ace aplaudau frenetic cu un larg zambet pe buze, domni ce pareau ca-si retraiesc clipe din copilaria in care se jucau cu machetutze ne faceau voiosi semn sa turam motoarele, iar eventualii participanti la trafic cu care ne intersectam se dadea respectuosi deoparte pentru ca sa putem trece noi, cavalalerii moderni. Trec peste faptul ca am reusit, impreuna cu copilotul meu, Victor Ponta, o clasare pe locul 4 la grupa noastra si un onorant loc 28 in clasamentul general al competitiei-ceea ce reprezinta cea mai buna performanta a unui echipaj romanesc in WRC din 1985 incoace, dau un fast forward de cateva ore si ajung pe Otopeni cu o cursa Tarom. Mai trec si peste faptul ca, la interior, avionul parea populat precum personalul de Focsani si ies in lumina blanda a dupa amiezii de octombrie. Destinatia-drumul Taberei. Ora-nepotrivita. Dar parca niciodata nu e o ora potrivita pentru a te deplasa in Bucuresti. Am iesit in trafic si am fost “facut” cat ai zice peste de o gramada de nevrotici si claxonagii. Initial am crezut ca am picat in toiul raliului Otopeni-drumul Taberei, sau intr-o reeditare electorala a raliului Recoltei. Intoleranta oribila, agitatie maxima si tone de noxe inutil eliberate in spatiu de o lume nebuna-nebuna care se inghesuie pe artere sufocate. Oameni buni, asa o concurenta nu am intalnit nici in WRC, unde, totusi, miza era alta decat sa ajungi primul acasa. Chiar si cel mai dur adversar imi zambea la fiecare control orar, insa de cand am aterizat nu aud decat scrasnet de cauciucuri si de dinti. Cat o sa mai suportam sa ne taram terestru, prostiti de promisiuni electorale de sosele suspendate? Oare nu ne-am saturat ca in loc de lupta cu zecimile (WRC) sa ne luptam cu orele pierdute in traficul buimac al Bucurestiului pierdut, parca, pentru totdeauna?

PS Am ajuns acasa dupa 1 ora si 43 de minute de chin absolut, aproape cat zborul de la Barcelona la Bucuresti. Imi vine sa vars.

O zi specială

Edwin Keleti — Mon, 28 Sep 2009 07:21:16 +0000

Luni 28 septembrie e o zi speciala pentru mine. Dupa mai mult de 20 de ani de pasiune inchinata activ raliurilor (pilotez in Campionatul National din 1992), am sansa sa particip in Campionatul Mondial la etapa din Spania.

Pazea Loeb, Hirvonen si Solberg! Vin baietii din Romania!

Deja faptul ca am fost admisi pe lista de strat alaturi de copilotul si prietenul meu Victor Ponta este senzational. Apoi, dispunem de o masina de ultimul racnet in categoria 2 roti motrice, Renault Clio R3 Maxi Evo 2009 (mai multe despre masina pe www.autonovo.ro).

Desigur, nu suntem visatori, e ca si cum Steaua ar juca cu FC Barcelona. Speram insa intr-un rezultat decent si o experienta frumoasa.

Apoi, daca trece criza, ne vom intoarce la anul.

Pana atunci puteti urmari rezultatele noastre in timp real pe site-ul oficial www.wrc.com, cu incepere de vineri 2 octombrie.

Daca voi avea o conexiune de internet in cartierul general de la Salou, Spania, va voi tine la curent, daca nu, detalii la intoarcere!

Pana atunci, insa, ne-ar prinde bine sa stim ca o parte din energia pozitiva a iubitorilor de masini se indreapta spre noi. Va multumim!