Închipuiți-vă că investiția ar fi în oameni, dar nu în cei de pe stradă. Ei trebuie să aibă o calitate: putere de decizie. Sau alta: influență. Prima țintă ar fi guvernanții. Un rând ia potul și pleacă, apoi vine altul și încă unul. Afacerea se maturizează greu, iar oamenii aceștia cu costume de firmă sunt scumpi, dar merită; măcar așa nu se vor turna unii pe alții. De sus în jos și de la dreapta la stânga, ”investițiile” ar atinge șefi de comitete și comisii, primari, prefecți, magistrați și multe alte categorii, fără carte, dar mai ales cu. E ușor să închizi ochii dacă ți se umple punga. Și apoi, nu trebuie decât să te lași luat de curent: în loc să urli la lună pe gratis, mai bine faci ca toți ceilalți.

Închipuiți-vă acum că această cangrenă ar putea fi descoperită și înfierată de medicul societății, care este presa. Sau câinele de pază, cum i-ar zice unii. Ar fi păcat ca întregul business să se înece la mal. Așa că firma ar cumpăra publicitate la un nivel nemaivăzut. Altfel spus, tăcere. Mari televiziuni, mari ziare, site-uri. Știu, pare penal, dar aceasta e numai o poveste și, oricum, am convenit deja că magistrații ar privi în altă parte. Până la urmă, de ce să latre presa? Cine ar vrea să mai audă, o dată în plus, că țara are oameni corupți? Sau ce folos ca publicul să afle că marea afacere ar putea desfigura natura, stârpi animale și îmbolnăvi generații de oameni? Vin bani, ăsta ar fi mesajul care ar trebui transmis locuitorilor respectivei țări, ca să judece cu lăcomia, nu cu mintea, ca să vadă prezentul și să ignore viitorul.

Închipuiți-vă că țara aceasta ar avea zăcăminte de câteva sute de tone de aur. Închipuiți-vă că țara aceasta ar fi România.

Am o pensie mică (chiar şi fără reducerea de 15% de care m-a salvat deocamdată Curtea Constituţională) şi cheltuieli mari cu medicamentele, iar faptul că despre compensări se vorbeşte la timpul trecut îmi provoacă suferinţe fizice. Iar aceasta nu este o metaforă. Statul mă pune practic să aleg: nu îmi cumpăr de mâncare sau nu îmi tratez afecţiunile. Indiferent ce decid, tot la coşciug ajung.

Între mine şi spitale există o legătură strânsă. Nu i-aş spune chiar prietenie. În 2004, am fost operată pe cord. Mi s-a spus că e singura opţiune. Intervenţia a reuşit. Am venit acasă plină de speranţe şi de hepatită C, cu bunăvoinţa unor asistente pentru care termenul „steril” era opţional. Ştiu că li s-a întâmplat şi altora, aşa că nu am făcut caz.

În 2009, m-am internat la un alt spital, cu o infecţie. Tragedia a făcut ca, odată ajunsă în salon pe picioarele mele, să fac lumbago. Practic, nu mă mai puteam mişca, nu mai puteam merge nici măcar la baie. Mi-am sunat familia, dar până să vină, asistentele mi-au pus pamperşi. Contra cost, evident. Aveam să aflu că erau pamperşi second hand, dacă vă vine să credeţi, adică luaţi de la alte paciente şi spălaţi la robinet. Am stat mult în spital atunci, iar când m-am întremat, mi-am târât acasă trupul slăbit şi noua mea boală genitală. M-am gândit „asta-i viaţa” şi nu am făcut caz nici de data asta.

Mai grav este că toată asistenţa asta medicală gratuită, toate bolile astea noi, primite bonus, m-au costat. Ştiu, nu e normal să dai mită. Să-ţi iei de la gură, când ai 600 de lei pensie, ca să le dai unor asistente şi unor medici care se plimbă cu Mercedes-uri şi BMW-uri, nu e cea mai naturală mutare. Dar când eşti bolnav şi speri să te facă cineva bine, banii nici nu mai sunt atât de importanţi. Iar lor, celor care îşi îndeasă plicurile în buzunarele halatelor, nu le mai e demult ruşine. Până la urmă, m-am liniştit spunându-mi că „se practică” şi nu, nu am făcut caz încă o dată.

Aşadar, am 79 de ani şi mă încăpăţânez să mai trăiesc. Măcar un pic. Sunt gata să mă lupt până la capăt cu boala cardiovasculară, cu hepatita C, cu suferinţele ruşinoase transmise de pamperşi second-hand, ba mă iau la trântă chiar şi cu miniştri ai Sănătăţii nemiloşi sau cu medici lacomi, fără pic de ruşine. E vorba de viaţa mea şi, pentru ea, chiar fac caz.

Pe femeia de 79 de ani o cheamă Margareta şi de curând a fost externată, din nou, dintr-un spital. Are exact aceste probleme şi încă multe altele; are exact aceste boli şi Dumnezeu mai ştie câte. Eu doar am aşezat povestirea ei perfect reală într-un text. Bunicuţa aceasta care se luptă cu sistemul sanitar şi cu viaţa din România este de fapt o victimă nevinovată a guvernanţilor. La fel ca mulţi dintre noi.

Acum, zvârluga cu numărul 14 şi-a pus costumul de antrenor. A mai pierdut din păr, s-a îngrăşat câteva kilograme, dar şi-a păstrat spiritul. „Dacă mă fac antrenor, nu mă voi mulţumi cu puţin. Vreau să fiu cel mai bun”, mi-a spus în urmă cu vreo trei ani, când şi-a agăţat bascheţii în cui, odată cu un alt jucător-legendă, Bubu Roschnafsky. A început ca „secund” la „U” Mobitelco, iar din vara lui 2009 a fost promovat. La primul său sezon ca antrenor principal în Divizia A, Ţenter a confirmat că nu s-a lăudat aiurea. Echipa lui a învins tur-retur campioana CSU Ploieşti în sezonul regulat, sezon pe care l-a încheiat în vârful clasamentului, cu numai cinci înfrângeri; a ajuns în finala unei cupe europene şi în ultimul act al play-off-ului Diviziei A, unde adversară îi va fi tot formaţia prahoveană. Explicaţia acestor rezultate bune pentru orice antrenor, dar excepţionale pentru un debutant, stă în migala cu care lucrează: Marcel a finisat o defensivă care l-ar umple de invidie chiar şi pe Mourinho, a exersat la infinit scheme şi a sudat relaţiile dintre jucătorii clujeni, pe care îi socoteşte familia sa. Nu a lăsat nimic la voia întâmplării, iar acest lucru face parte din fişa postului oricărui tehnician care vrea să performeze.

Ţara noastră este, de ceva vreme, raiul antrenorilor sârbi din eşalonul doi. Alături de ei, în Divizia A sau la echipa naţională mai este loc pentru muntenegreni, israelieni, lituanieni sau americani. Prea puţin pentru români, care, pesemne, nu sunt calificaţi îndejuns. De aceea, un profesionist cum este deja şi un învingător cum sunt semne că va deveni în scurt timp Marcel Ţenter ar trebui declarat, aş spune,  „obiect de patrimoniu” pentru baschetul românesc. Unul care trebuie ajutat, încurajat, răsfăţat.

Politicianul-vedetă este un concept care a prins destul de bine în România şi a fost promovat mai ales de PRM. Ion Dolănescu sau Irina Loghin sunt exemple la îndemână, dar nu singurele. Locuri în Parlament mai ocupă Mircea Diaconu, Victor Socaciu sau Sergiu Nicolaescu. Numai Ilie Năstase a dat-o în bară, în 1996, când a candidat la Primăria Capitalei. Fostul mare jucător de tenis a fost susţinut de cine nu trebuia, PDSR, şi a pierdut lamentabil în faţa necunoscutului, pe atunci, Victor Ciorbea.

Experimentul Prigoană a eşuat. Experimentul Teo a izbândit. Urmând logica aceasta, dacă PDL ar trebui să desemneze mâine un nou candidat, e limpede pe cine va mai scoate Boc din joben: Andreea Marin, Mihaela Rădulescu, Dan Negru, Andreea Esca ori Radu Moraru. Mă gândesc că Mircea Badea iese din discuţie…

Acesta e genul de partidă după care te bucuri că nu ești antrenor. Pe bancă, aerul este fierbinte, mai ales atunci când echipa ta se află cu un picior în liga a doua. Nici nu vreau să mă gândesc ce puls avea Țiți Dumitriu vineri seara și cum ar fi răspuns la un examen EKG. Țiți are 64 de ani și, probabil, multă încredere în inima sa, de vreme ce a rezistat pe marginea terenului până la capăt, fără teama că va claca. Vă mai amintiți că, în urmă cu patru ani, Gigi Mulțescu pleca în ambulanță de la un meci nebun al Sportului Studențesc. Țiți nu a avut nevoie de ajutor, dar poate nu e o întâmplare că predecesorul său pe banca Iașiului, Petre Grigoraș, a lăsat echipa tocmai pe motiv de boală.

În finalul întâlnirii, ieșenii ar fi putut chiar să piardă meciul. Straton a făcut un henț clar în careu, care însă a fost trecut cu vederea de arbitru. Chiar ar fi făcut infarct Țiți…

PS Sunt convins că nici lui Țălnar nu i-a fost prea bine pe bancă, vineri seara. El răspunde de joc și de rezultate, dar are autoritatea unui maseur. Cum s-a văzut, la Dinamo jucătorii ascultă mai puțin de antrenor și mai mult de impresari sau de conducători. Cum să nu faci o criză de nervi?

Între cele două drame de pe scenă, cine ştie câte s-au mai petrecut în culise, într-o ţară în care medicii refuză constant să recunoască evidenţa. Din calcule meschine, raportările spitalelor despre infecţiile nosocomiale se situează mult sub media europeană. Potrivit administratorilor de clinici, la noi mediul este mai steril decât în Austria, Franţa sau Statele Unite. Oare de aceea Tăriceanu s-a tratat la Merignac, iar Traian Băsescu s-a operat la Viena, acolo unde de curând a născut şi un fost ministru, Monica Iacob-Ridzi?

Mi se pare demnă de Kafka reacţia doctorului Constantin Tănase, directorul Spitalului CFR2, care a fost sunat de colega mea Milena Niţă pentru o declaraţie în cazul Ameliei Antoniu: nu dă niciuna FĂRĂ ACORDUL SCRIS AL PACIENTEI. Care, vedeţi bine, e ventilată artificial. Mi-ar fi plăcut să aflu şi cum stă acest spital cu raportările despre infecţiile nosocomiale. România Liberă a scris că, pe lângă Amelia, o altă femeie s-ar afla în comă din aceleaşi motive! Şi că  în ultima perioadă au existat şase persoane infectate la CFR2.

Am căutat pe internet referinţe despre medicul acesta cu nume de actor de teatru de revistă şi iată ce am găsit. În februarie, cineva care semna „angajat CFR2 care încă speră în normalitate” a postat pe curentul.ro un mesaj despre clinica administrată de domnul Tănase: “Saloane şi bloc operator mizer, sub condiţiile de civilizaţie ale oricărei ţări, în timp ce birourile administraţiei sunt în curs de renovare cu gresie, marmură, termopane, mobilier nou, la rangul unui hotel de 5 stele”. O fi adevărat? Cazul Amelia mă face să cred că da.

Recunosc că nu înţeleg motivele pentru care şefii de spitale mătură sub covor cazurile de infecţii intraspitaliceşti. Ar fi o pată pe obrazul clinicii? Se sancţionează? Aşa, şi… Cui îi pasă? Avem dreptul să ştim ce ne paşte când ne internăm. Nu sunt bani de renovări, în condiţiile în care bacteriile au pătruns până adânc în pereţi? Cică la CFR2 renovarea birourilor a fost posibilă. Se tem domnii directori că instituţiile pe care le conduc se vor închide? Da, să se închidă! Îmi pare rău să o spun, dar, decât să moară oameni tineri şi sănătoşi (de fapt, decât să moară orice fel de oameni cărora nu le-a venit sorocul), mai bine să stea domnul Tănase la rând la târgul de joburi.

Găsesc că este de neconceput ca, în mileniul trei, să intri în spital pe picioarele tale şi să ieşi pe targă sau într-un sicriu. Să sperăm că Amelia Antoniu se va face bine.

Scrieţi-ne dacă aveţi cunoştinţă şi de alte cazuri de persoane infectate în spital.

Această suspendare înseamnă însă multe lucruri, toate nefericite pentru starul român. Unul este că judecătorii nu au înghiţit povestea cu medicamentul de slăbit. Prins cu ocaua mică a doua oară, după episodul cocaina de la Chelsea, lui Mutu îi va fi greu să mai convingă pe cineva că este om cinstit. Dacă aţi ştii că o persoană a fost dovedită de două ori că a furat, aţi mai primi-o în casă? Viitorul Briliantului nu pare prea strălucit. Poate vreun şeic să-l mai angajeze din noiembrie încolo sau vreun manager excesiv de tolerant.

Mai este şi un alt capitol, cel al compensaţiilor. Chelsea a cerut bani grei, socotindu-se păcălită de Adi Mutu. La fel va face, aproape sigur, şi Fiorentina. Italienii au plătit pentru serviciile fotbalistului, dar acesta – din vina sa exclusivă – nu şi-a putut respecta obligaţiile faţă de club. Mutu stă pe tuşă din ianuarie şi are vina lui pentru declinul formaţiei din Florenţa, ajunsă pe locul 10 în Serie A. Prevăd procese lungi şi dureroase. Despre şansele fotbalistului de a mai rămâne şi la toamnă în lotul violeţilor nici nu merită discutat.

Aşadar, pierd credibilitatea şi bugetul lui Mutu, pierde Fiorentina, dar şi naţionala României. În ciuda relaţiilor mai puţin cordiale dintre el şi Răzvan Lucescu, piteşteanul era un jucător de neignorat. Mai ales acum, în  plină penurie de valori pe care o traversează fotbalul românesc. Până în noiembrie, România va fi jucat cu Franţa şi va fi făcut deja un pas, înainte sau înapoi, în campania pentru Euro 2012. Dacă treaba merge şi fără Mutu, de ce să-l mai convocăm? Dacă nu, ce rost ar mai avea?

Ne putea fi Mutu de ajutor? Categoric, da. Merită să mai aşteptăm ceva de la el? Categoric, nu. Aş spune că Adrian Mutu e de acum istorie. Nu vreţi să vorbim despre Chivu?

E de discutat despre decizia prahovenilor, care ignoră prin acest gest votul fanilor (pentru cei care nu știu, jucătorii care evoluează în meciul vedetelor sunt aleși de suporteri pe site-ul federației, www.frbaschet.ro). Conducerea clubului a elaborat un comunicat plin de frustrări, în care dă vina pe arbitri. ”CSU Asesoft propune Federaţei Române de Baschet convocarea pentru un /meci al vedetelor/ a arbitrilor: Marius Udrică, Mircea Şerban, Marius Ciulin, Alexandru Olaru, Stelian Bănică, Laurenţiu Grigoraş, Doru Vinaşi, antrenor fiind domnul Ion Olaru (n.r. președintele Comisiei de Arbitri). Eventual, după modelul vechi din NBA, toţi ar putea juca într-o selecţionată “All-Star”, îmbrăcaţi fiind în tricourile lui U Mobitelco sau Gaz Metan Mediaş, după preferinţe şi prietenii” (citiți aici comunicatul complet).

Meritele Ploieștiului sunt greu de contestat. Din 2004, cei de la Asesoft au dat ora exactă în baschetul românesc: au obținut șase titluri consecutive și o cupă europeană, au adus jucători de valoare în România și au avut mai mulți reprezentanți în echipele naționale. Însă ce fac ei acum nu se numește doar frustrare, ci și obrăznicie. Asta pentru că, în trecutul nu tocmai îndepărtat, tocmai Asesoft a beneficiat de arbitraje scandaloase. De altfel, în 2007, campionii s-au confruntat cu un scandal, după ce l-au invitat pe arbitrul internațional Marius Ciulin într-un club de noapte. Din cauza arbitrajelor, finala de acum doi ani cu Clujul și semifinala din 2009 cu Sibiul au lăsat pete pe obrazul prahovenilor.

În acest campionat, căruța nu mai trage prea bine la deal. Cei care nu pierdeau decât una sau două partide pe sezon au deja șase înfrângeri și nicio șansă să pornească în play-off din postura de favoriți. Această aterizare bruscă, din poziția de semizei în cea de muritori de rând, le-a afectat grav judecata.

Am citit câteva comentarii la comunicatul ploieștenilor, de pe numaibaschet.ro, un site al cunoscătorilor de baschet. Vi le reproduc:

”Să mor, să înnebunesc, s-au supărat cei de la Ploiești tare rău. Măi oameni buni, anii trecuți, când noi (Sibiu), Clujul, etc, spuneam același lucru, râdeați de noi. Să se fi întors bumerangul?”, scrie mediensis.

”M-am obișnuit deja cu tupeul nemăsurabil al celor de la Asesoft, dar asta le întrece pe toate. M-am distrat copios citind articolul. După ce au câștigat ani la rând tot ce se putea câștiga în Romania, având o echipă bună, dar întotdeauna beneficiind de acel mic “plus” din partea arbitrilor, acum au ajuns să strige ei “hoții”. Ceva mai penibil nu există… Ei nu înțeleg că arbitrii nu au, săracii, nicio vină? Chiar atât de prost joacă în perioada asta încât sărmanii “fluierași” efectiv nu au ce face”, e mesajul lui Corleone.

Concluzia ar trebui să o tragă Federația Română de Baschet, care este principalul organizator al meciului vedetelor. Și asta pentru că fanii care au votat și cei care au cumpărat bilete la evenimentul de marți, de la Oradea, nu au nicio vină că Ploieștiul baschetbalistic s-a umplut de frustrări și obrăznicie.

PS: A nu se înțelege că sunt de partea arbitrilor din baschet. Fie că au împins de la spate Ploieștiul, fie că au ajutat alte echipe, mulți dintre arbitrii români dovedesc că nu pot ține balanța în echilibru. Aproape că nu este meci în Divizia A fără probleme, dar din păcate federația a arătat că nu poate sau nu vrea să pună piciorul în prag. În acest sens, scriam anul trecut că și alte sporturi ar avea nevoie de o ”revigorare” precum cea realizată în Liga I de fotbal de către DNA.

Semnez cu CFR Cluj sau plec într-o lungă vacanţă în Dubai, aproape de plajele fierbinţi şi departe de terenurile de fotbal?

Paszkany mi-e prieten, băiat bun şi ambiţios. Facem parte din aceeaşi etnie. De la Cluj până acasă, la Mureş, nu s-a construit încă autostrada, însă tot nu fac mai mult de două ore. Dar în ce mă bag? Cum s-a comportat ardeleanul meu, de-a lungul timpului, în relaţia patron-antrenor? Episodul 1: era un tehnician pe care îl cheamă Coca, a condus CFR-ul în Liga a II-a; a “zburat” după patru etape, omul nici nu apucase să piardă vreun meci. Episodul 2: Bergodi a terminat campionatul pe locul al treilea, o performanţă istorică pentru CFR; ca răsplată, a fost trimis acasă. Episodul 3: alt italian, Trombetta, a bătut Roma la debutul Clujului în Liga Campionilor; nu a apucat nici el să fie şef în vestiar mai mult de un anotimp. Episodul 4: pentru Uhrin jr., CFR a driblat regulamentul; în timp record, jucătorii au obţinut însă demiterea tehnicianului ceh; cică îi ţinea prea din scurt. Cu ăsta parcă m-aş asemăna şi eu, ca disciplină măcar. Episoadele 5 şi 6 seamănă: echipa era (şi este) pe primul lor, dar Conceicao şi-a făcut bagajele, iar acum se pregăteşte şi Mandorlini.

Dacă m-ar chema Loţi Boloni, mi-ar fi teamă să îmi pun semnătura pe un contract cu Clujul, nu că Steaua sau Dinamo ar fi mai ofertante din punctul de vedere al siguranţei antrenorilor. Mi-aş aminti că la AS Monaco am câştigat numai două meciuri din zece până să fiu dat afară. Ar avea cineva din România răbdarea asta? Sigur, nu… Dubai, viiiiin!

E limpede însă că nu mă cheamă Loţi Boloni, aşa că revenirea în prima ligă din România a fostului selecţioner este perfect posibilă. Şefii clubului CFR reuşesc să fie absolut cuceritori şi convingători la semnarea contractelor cu antrenorii. Pot depune mărturie chiar şi Coca, Bergodi, Trombetta, Uhrin sau Conceicao. Ce urmează după aceea intră în categoria “riscurile vieţii”.

Cei care urmăresc ce se întâmplă în fotbal îşi amintesc că grecul era să plece din România încă dinainte de a învăţa drumul spre stadion. Specialiştii din Ghencea consideraseră că nu are valoare de Steaua. Chiar acum un an, Gigi spunea că l-ar prefera pe tânărul Rusu în locul elenului. Kapetanos i-a răspuns pe teren, câştigând luptele cu fundaşii şi portarii adverşi. A fost rezervă mult timp, iar antrenorii au înţeles cu greu că, dacă grecul poate marca la finalul unui meci, o poate face şi la începutul lui. A rămas dator numai o dată, în preliminariile Europe League de anul trecut, când a luat aiurea un cartonaş roşu. În schimb, piţipoancele din Capitală nu îl ştiu decât din fotografii, iar barmanii din cluburile de noapte îl aşteaptă degeaba pentru un autograf.

Cum iarna nu-i ca vara, nici Otto Rehhagel nu e Becali. Neamţul l-a radiografiat rapid pe atacantul din Ghencea şi a văzut calitate, aşa că l-a chemat la naţională tocmai acum, când Grecia face ultimele pregătiri pentru Campionatul Mondial. Nu ar fi nicio mirare dacă Pantelis Kapetanos ar prinde un loc în avionul către Africa de Sud, deşi nu e uşor să le faci concurenţă unor Samaras şi Gekas.

Care ar fi concluzia? Că Becali nu se pricepe la fotbalişti? Nu, acest lucru îl ştiam deja. Poate aceea că valoarea, modestia şi bunul simţ sunt până la urmă răsplătite, dacă li se mai adaugă o calitate: răbdarea. Iar Kapetanos a avut-o.

In Ghencea ma astept la un scenariu de Scrisoarea III, sa ne ajute si raul, si ramul. Adica publicul si ploaia, care sunt sigur ca va rupe gazonul pana prin minutul 15. Sa ne ajute, adica sa nu ne facem de ras. Ma mai astept ca Maftei sa-l blocheze total pe Babel, Bilasco sa ramana multa vreme subiect de discutii intre Agger si Skrtel, Apostol sa munceasca mai mult decat Mascherano. Numai lui Gerrard nu are nimeni ce sa-i faca. E previzibil ca intre el si ceilalti jucatori va fi, si aici, ca pe majoritatea stadioanelor planetei, o diferenta ca de la buzdugan la toiag. As mai scrie, dar a inceput meciul…

Tu de unde ai aparut, Bruno Fernandes?  Cata eleganta, ce detenta, cata precizie… O oda ar merita faza care a deschis scorul. Oare ce ii trece prin cap lui Rafa Benitez in timp ce stadionul vuieste? Cu siguranta se gandeste sa ii scoata la incalzire pe Kuyt si pe menajatul Fernando Torres. Cred ca si pe Ian Rush l-ar pune sa-si imbrace tricoul de joc! Benitez e cu un picior in noroiul din Ghencea si cu altul in groapa (simbolic vorbind), daca Liverpool nu marcheaza la Bucuresti.

Mda. Mascherano nu a muncit mai mult decat Apostol, dar a avut sansa unui sut de exceptie. Onofras i-a servit mingea pe tava. De asta trebuia sa se fereasca Unirea si nu a reusit: de executiile panicate. Dar e greu sa fii calm in fata unor jucatori care castiga salariul tau inmultit cu zece. A, si imi amintesc acum ce spunea Costi Mocanu in comentariul de pe Anfield Road: ”atentie la suturile lui Fabio Aurelio; Mascherano nu trage, nu de la el vine pericolul”. Uite ca a tras. Si inca ceva. Accidentarea lui Galamaz a fracturat siguranta defensivei lui Levy.

E aproape un live text ce scriu eu aici. Pana acum m-am inselat cu Maftei. Babel tocmai ce a marcat un gol care a transformat serioasa defensiva a Urziceniului intr-un banc. La scorul asta, motivatia Unirii s-a cam dus si presimt ca o sa mai vedem goluri. Torres si Kuyt chiar iesisera la incalzire, dar se pot intoarce pe banca. Iar pentru moment, e clar, pantofii de firma ai lui Benitez sunt doar manjiti de noroi; niciunul nu mai e in groapa.

S-a terminat. 1-3, cu contributia lui Gerrard, caruia, cum am zis, nu ai ce sa-i faci. Unirea merita apreciata, fara urma de ironie. Nu s-a calificat, dar numai visatorii isi puteau inchipui altceva. Ialomitenii au pus suflet si destula inteligenta, au pasat cu incomparabil mai mult curaj decat acum o saptamana si au avut multe ocazii. Nu s-au facut si nu ne-au facut de ras. La final, Arlauskis a avut surpriza ca Gerrard sa vina sa ii stranga mana; as spune ca, pentru el, acest gest inseamna mai mult decat vehiculatul transfer la Sevilla. Publicul a fost magnific, iar terenul s-a rupt, dar Liverpool ar fi castigat si in nisip, cu balonase in loc de minge. Cormoranii nu sunt Real sau Barcelona, dar sunt din alt aluat decat ialomitenii. Ati incercat sa va ganditi cati dintre baietii astia in rosu vor merge la vara la Mondiale? Eu pariez pe cel putin zece.

As mai spune ca Urziceniul nu s-a putut mobiliza la fel de trei ori la rand in decurs de o saptamana. De asta a pierdut luni, cu Clujul. La ce am vazut, cred ca jucatorii lui Levy, scapati de stresul cupelor europene, vor reveni cu forte noi in Liga I si vor ramane pana la final in lupta pentru titlu. Si nu e doar parerea mea. Liverpool poate depune marturie ca Unirea chiar are valoare.

“Ţin foarte mult la acest proiect, pe care l-am iniţiat imediat după alegerea mea. Vreau să terminăm stadionul mult mai repede decât era prevăzut. Sper că va fi gata chiar în toamna acestui an. Nu va fi doar un stadion, ci un complex multifuncţional, de care locuitorii Clujului au nevoie. Este o prioritate pentru noi şi îl ridicăm cu banii Consiliului Judeţean, nu cu banii lui Boc, aşa cum s-a mai spus. Cu două stadioane de Liga Campionilor, Clujul va deveni capitala fotbalului românesc”, a spus Alin Tişe.

Finul premierului Emil Boc crede că stadionul de la Cluj, care ar urma să aibă o capacitate de peste 30.000 de locuri, ar putea intra în circuitul internaţional imediat după inaugurare. Eventual, ca back-up pentru stadionul Naţional, a cărui construcţie merge mult mai încet decât era preconizat. Aşa cum ştiţi, la Bucureşti ar urma să aibă loc finala Ligii Europa, în 2012.

“Am discutat deja cu preşedintele Federaţiei Române de Fotbal, Mircea Sandu, şi  m-a asigurat că în măsura în care nu vor fi terminate lucrările la arena din Bucureşti, va lua în calcul mutarea finalei la Cluj”, a declarat Tişe.

Cât costă arena şi cât s-a investit până acum în ridicarea ei aflaţi din articolul de pe REALITATEA.NET.

Apoi a fost mândria lui să ofere echipament unor echipe naţionale, iar sigla sa a ajuns la Campionate Mondiale şi Europene. Nici asta n-a mers prea bine: a prins toate contractele în care dădea gratis şi a pierdut multe dintre cele în care cerea bani. A luat-o de la capăt inclusiv atunci când un şef de federaţie a rupt contractul cu el, după ce se terminase perioada de doi ani în care oferea echipamentul pe gratis. Comenzile fuseseră onorate la timp, dar urmau plăţile, iar managerul a preferat să comande tricouri mai scumpe, din străinătate, care veneau la pachet cu comisioane grase.

Mai de curând, şi-a petrecut Crăciunul la volan, ca şoferii de TIR, venind din Germania în ţară, pentru că un şef de club din Liga I de fotbal i-a spus că “s-ar putea” să semnze contractul. Evident, nu s-a semnat nimic. Şeful de club nu l-a sunat nici măcar să-i ureze “Sărbători fericite”.

Ştiu că e o contradicţie: oamenii de afaceri nu pot fi visători, dacă vor ca businessul lor să prospere. Barna demonstrează însă contrariul. A luat bani din alte afaceri ca să-şi alimenteze visele legate de sportul românesc, cu o încăpăţânare greu de înţeles.

Cel mai recent vis al lui Mircea Barna este să  îi vadă pe micii sportivi din România îmbrăcaţi cochet, cum sunt cei de „afară”. A lansat o campanie socială „anti-zdrenţe”, în care copiii, şcolile sau cluburile şcolare pot obţine echipament de cea mai bună calitate aproape la jumătate de preţ. Restul de bani speră să îi obţină de la Consilii Locale şi Judeţene sau de la sponsori. Sau îi va scoate, din nou, din buzunar.

N-aş băga mâna în foc că de data asta va ieşi totul la fix, că năzuinţele sale se vor converti în realitate, dar, sincer, îi ţin pumnii. Şi el, şi copiii în „zdrenţe” merită o soartă  mai bună.

Proiectul lansat de Mircea Barna AICI.

Conform site-ului transfermarkt.de, Florescu valorează 1,5 milioane de euro, fiind mai “scump” decât Apostol, Varga sau Coman, dintre actualii selecţionabili. Clujeanul mi-a acordat un interviu în care se declară flatat de interesul lui Răzvan Lucescu, dar şi de cel al noului selecţioner al Moldovei, Gabi Balint. El susţine de asemenea că dorinţa moldovenilor de a-l naturaliza a apărut cu mult înainte de numirea lui

George Florescu are 25 de ani şi este mijlocaş defensiv

- George, sunt două echipe reprezentative care te vor. Te simţi în sfârşit apreciat?
- Nu se poate spune că sunt două echipe naţionale care mă vor. Eu deocamdată nu am primit nicio convocare şi nici măcar nu sunt sigur că voi primi. Am vorbit cu cineva de la FRF şi mi-a transmis că sunt în vizorul echipei naţionale a României. Despre interesul federaţiei moldovene de a mă naturaliza ştiam de ceva vreme, am discutat în urmă cu mai mult timp cu preşedintele acesteia. În ceea ce priveşte sentimentul meu de a fi apreciat, pot să spun că m-am simţit întotdeauna apreciat la echipele mele de club. O apreciere foarte sinceră şi foarte corectă, atâta timp cât am respectat întocmai indicaţiile şi regulile care mi s-au impus. Într-adevăr, mă flatează faptul că sunt în vizorul lui Răzvan Lucescu pentru o eventuală convocare, dar în acelaşi timp sunt flatat şi de faptul că Gabi Balint mi-a pomenit numele după semnarea contractului cu FMF.

-         Care naţională o preferi? În Moldova ai fi vedetă, probabil, în România, un debutant.

-         Naţionalele de fotbal nu se fac în funcţie de preferinţele jucătorilor. Eu cred că naţionala alege jucătorul, nu invers. Eu m-am născut în România şi am jucat pentru naţionalele U17, U18 şi U21. Normal că prima opţiune pentru mine ar fi echipa naţionala a României, bineînţeles, în cazul în care stafful ar considera că îndeplinesc criteriile de selecţie. Însă în acelaşi timp, nu pot să nu mă gândesc şi să nu fiu onorat şi de propunerea moldovenilor de a mă naturaliza, mai ales ţinând cont de faptul că am petrecut 3 ani în Moldova, viitoarea mea soţie este de acolo şi chiar mi-am cumparat un apartament la Chişinău.

- Ai vorbit cu Răzvan Lucescu? Te-a sunat personal? A trimis pe cineva să te urmărească?

- Nu, am vorbit cu unul dintre colaboratorii săi de la echipa naţională, care mi-a spus că sunt în vizorul echipei naţionale pentru o eventuală convocare. Nu ştiu unde, când şi de cine am fost urmărit.

– Îl cunoşti personal pe Lucescu jr.? Cum ţi se pare ca antrenor?

- Pe Răzvan Lucescu nu îl cunosc personal, iar despre valoarea lui ca antrenor cred că trebuie lăsate rezultatele să vorbească. A avut rezultate excepţionale cu Rapid, în cupele europene, a făcut o treabă foarte bună şi la Braşov şi, nu în ultimul rând, cred că persoanele care l-au pus în funcţia de selecţioner sunt calificate şi cu un grad ridicat de cunoştinţe în domeniul fotbalului. Cred că asta spune tot despre valoarea lui Răzvan ca antrenor.

-         Dar cu Gabi Balint ai vorbit de la instalarea lui pe banca tehnică a naţionalei moldovene?

-         Nu, nu am vorbit personal nici cu Gabi Balint.

-         Presa scrie ca viitoarea ta soţie e fostă Miss Moldova. Va avea un cuvânt de spus în alegerea ta?

-   Irina este fostă vicemiss Moldova. În ceea ce priveşte cariera mea de fotbalist şi drumul pe care o apuc, deciziile îmi aparţin în totalitate. Irina nu se pricepe la fotbal, ştie numai ce i-am mai explicat eu în aceşti aproape patru ani pe care i-am petrecut împreună. Normal că vorbesc cu ea despre planurile mele de viitor ca fotbalist, dar ea nu îmi influenţează deciziile.

- Naţionala României a mers foarte prost în precedentele preliminarii. Crezi că e posibil să joace la europenele din 2012?

- Naţionala României a fost tot timpul una cu pretenţii şi mi se pare normal să aspire la calificare.

-         Cum îţi merge în Danemarca? Ai multe meciuri, dar nu prea te-ai ”lipit” la gol.

- Îmi merge foarte bine. Am jucat titular încă de la venirea mea la echipă şi am o medalie de argint şi un loc patru în cele două sezoane petrecute aici. Acum, după tur, suntem abia pe zece, dar la o distanţă de numai opt puncte de locul patru, care este obiectivul nostru în acest sezon. În această perioadă de doi ani am mai jucat şi o semifinală de Cupa Danemarcei, iar acum suntem în faza sferturilor de finală. Avem o echipă foarte valoroasă. Avem doi jucători convocaţi la naţionala Danemarcei, încă doi care sunt în vizor (şi care au cel puţin câte o selecţie până acum) şi avem cinci jucători în naţionala de tineret a Danemarcei. Suntem clubul cu cei mai mulţi jucători convocaţi la U21. Cu siguranţă că în acest retur o să ne revenim şi o să urcăm spre vârful clasamentului. Faptul că nu m-am “lipit” la goluri este cauzat de poziţia mea din teren, care este de mijlocaş defensiv. Nu sunt prea multe ocazii de a marca din această poziţie, însă pentru mine nu este important să dau goluri, ci să îmi fac treaba cât mai bine pe postul pe care joc şi să îmi ajut echipa să câştige.

Până să moară Toni Tecuceanu, morţii de gripă erau ai altora. Nişte persoane fără nume şi fără chip. S-au scris mii de ştiri despre AH1N1 şi prăpădul pe care îl lasă în urma sa, iar interesul n-a trecut de genunchiul broaştei. A trebuit să moară Toni, remarcabilă reclamă la anti-virusul Ministerului Sănătăţii, pentru ca lumea să meargă puhoi să se vaccineze. Tecuceanu nu mai era un necunoscut, o cifră într-o statistică: lumea îl văzuse, îl ascultase sau auzise măcar de el. Făcea parte din cei care apăruseră la televizor.

Nu spun aici că vaccinul este bun. Nici că e rău. Spun doar că nu ar trebui să luăm  deciziile importante pentru viaţa noastră din faţa televizorului. Poate că înainte de Cabral sau Negru, ar trebui să ne consultăm propria conştiinţă. Iar când facem asta, televizorul ar trebui să stea închis.

FOTO: Ramona Mocanu

În noaptea de duminică spre luni, Traian Băsescu a ajuns la limită. Fluturarea drapelului, strigătul „Am învins!” şi zâmbetul încrezător n-au fost decât măşti. În spatele lor se ascundea un om speriat. Un tip în vârstă, obosit, cu cearcăne şi întrebări fără răspuns, care se temea cu toată fiinţa că povestea cu „îmbarcarea” ar putea deveni realitate.

Mi-am imaginat că, în timp ce Videanu număra voturile, Băsescu îşi împreuna mâinile, singur, într-un colţ. „Dă Doamne să trec şi peste asta”. O fi mers, oare, mai departe? „Doamne, dacă mă faci din nou preşedinte, promit să mă schimb. Jur că le voi aduce linişte românilor, voi pune un prim-ministru competent şi îl voi lăsa să-şi ducă mandatul la bun sfârşit. Nu voi mai imploda guverne, nu voi mai strangula premieri, nu voi mai încuraja crize. Îi voi spune fratelui meu să facă afaceri mai puţin bănoase, dar cinstite. Nu voi fi un preşedinte-jucărie, dar nici unul excesiv de jucător. Şi, mai presus de toate, voi pune capăt în sfârşit aceastei campanii electorale care nu se mai încheie de şase ani”.

Spre dimineaţă, victoria lui Băsescu a devenit fapt. Nu Dumnezeu, ci diaspora a înclinat balanţa decisiv – a înfăptuit mica minune.

Şi totuşi, şeful statului n-ar trebui să uite promisiunile pe care, dacă nu le-a făcut, ar fi trebuit să le facă. Lui i-ar fi de folos în viaţa de apoi, nouă, în cea de acum.

Poate că această largă coaliție din opoziție a greșit strategia. Vă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Geoană și Crin ar fi renunțat să mai candideze, susținându-l în schimb pe Johannis pentru Cotroceni? Era o carte câștigătoare? Ar fi avut sibianul puterea de a-l învinge pe Traian Băsescu? Poate că nu, dar competiția ar fi fost cu siguranță interesantă. Deci… Ar fi avut Johannis vreo șansă în fața lui Traian Băsescu?

Sau… Sau ar fi trebuit Geoană să iasă din cursă și să-l lase în finală pe Antonescu? Liberalul a arătat la Cluj, dacă vă amintiți, că îl poate domina pe Traian Băsescu. Susținut de dreapta, dar și de stânga, Crin Antonescu ar fi fost un adversar mai redutabil, mai inteligent și mai de temut pentru actualul președinte. Sigur, Băsescu afirmase că ar vrea să îl aibă pe Crin ca adversar în turul II, dar pe atunci nu vorbea serios. Mai degrabă încerca să-l șicaneze pe Mircea Geoană. Aș vrea să aflu ce credeți despre aceste mutări. Personal, cred că interesele de partid și orgoliile personale au făcut imposibile aceste mișcări care păreau altfel destul de raționale. Sau nu? Revenind… Ar fi obținut Crin un scor mai bun decât Geoană?

Sigur, poate că Geoană a câștigat – nu știm ce va aduce nou contestarea alegerilor. Abia atunci am putea afla câte dintre aceste întrebări își (mai) au rostul și câte nu.

- Faci pregătiri speciale înainte de această confruntare? Ai dormit mai mult sau, din contră, ai făcut nopţi albe?

R.T. Nu, am un program normal. Nu pot să ascund însă faptul că trăiesc de câteva zile într-o stare de tensiune. Asta pentru că pregătim elemente surpriză în format, pe care vrem să le ţinem deocamdată departe de ochi lumii. Vrem să marcăm un moment inedit în istoria confruntărilor televizate.

- Te sună multă lume să-ţi ceară să pui anumite întrebări?

R.T. Da, s-a declanşat o adevărată nebunie. Mă sună oameni care vor să pun diferite întrebări, iar multe dintre problemele ridicate sunt interesante. Din păcate, nu este destul timp. Ar trebui 12 ore sau chiar 12 zile pentru a le adresa candidaţilor toate întrebările pe care le primesc. Am selectat temele care, în opinia mea, sunt cu adevărat stringente pentru ţară.

- Te-ai decis care va fi întrebarea moderatorului?

R.T. Categoric, da. Va fi un moment aparte, care cred eu că va creiona profilul viitorului preşedinte.

- Îi vei lăsa pe candidaţi să se certe?

R.T. Nu îi voi lăsa să se certe, dar va exista o dezbatere între cei care vor să devină preşedintele României. Acum două săptămâni, principalii candidaţi au avut un moment pentru expunerile lor. Diseară vor fi dialoguri mai degrabă decât monologuri, de unde vor reieşi punctele de vedere comune şi cele divergente.

- Te-a sunat Sorin Ovidiu Vîntu să-ţi ceară să favorizezi vreunul dintre candidaţi?

R.T. Nu există un asemenea dialog cu Sorin Ovidiu Vîntu sau cu vreun alt “mogul”. Poate că domnul Vîntu mă va suna, ca la trecuta dezbatere, să-mi spună că îmi ţine pumnii şi ca să-şi exprime speranţa că vom ieşi cu fruntea sus.

- Cât de importante crezi că sunt, pentru cariera ta, aceste dezbateri pe care le moderezi?

R.T. Aş vrea să nu existe o confuzie. Chiar dacă sunt şi puncte de intersecţie cu meseria mea, acolo voi fi moderatorul Robert Turcescu, nu jurnalistul Robert Turcescu.

- Dar şi omul Robert Turcescu…

R.T. Aşa este. Nu ascund faptul că acesta este un moment important pentru mine şi am o stare de emoţie accentuată. Dorinţa mea este aceea ca dezbaterea să marcheze începutul unui alt fel de a prezenta candidaţii la preşedinţie şi punctele lor de vedere referitoare la viitorul ţării. Cred că un dialog civilizat nu cu fitecine, ci cu bărbaţi de stat, este posibil şi necesar.

În anul în care Steaua a jucat o semifinală de Cupa UEFA, era manageriată de Meme Stoica. Poate n-ar trebui să ne mirăm că omul face treabă şi la Urziceni. Şi poate nici că, de atunci, Steaua este în picaj. Tot aşa, în anul în care Sportul Studenţesc era cât pe ce să ia titlul, echipa a fost rânduită de Dan Petrescu. Urziceniul e un altfel de Sportul Studenţesc, unul care are – alături de un staff tehnic competent – şi o conducere capabilă.

În discuţie mai poate intra Mitică Bucşaru. Omul de afaceri ialomiţean a refuzat constant viaţa publică. A preferat să nu se afirme în jurnalele de sport, după reţeta brevetată de Gigi şi preluată de atâţia alţii, deşi s-ar fi găsit o cărămidă cu care să se bată în piept. Atitudinea sa o completează la fix pe cea a axei Stoica – Petrescu.  Sunt gata să bag mâna în foc că Bucşaru nu i-a trimis bileţele lui Dan Petrescu, aşa cum făcuse preşedintele Băsescu într-un celebru scandal din 2005 pe care cu siguranţă vi-l mai amintiţi. L-a lăsat pe antrenor să-şi facă meseria cum ştie el mai bine, înţelegând lucruri legate de fotbal pe care Becali, Dragomir, Iancu, Mititelu sau Borcea nu le vor pricepe niciodată.

Unirea este o echipă atât de normală încât a devenit un fenomen în fotbalul românesc. Are un stil importat din Occident, pe care neaoşii Becali, Dragomir, Borcea, Iancu sau Mititelu nu au cum să îl copieze. Şi nu pentru că n-ar avea bani destui – nu banii sunt cheia succesului răsărit la Urziceni, ci calitatea oamenilor.

Antonescu a mizat pe Geoană, care poate fi (sau nu) asul din mânecă pentru viitorii cinci ani. Dacă Geoană va pierde, înfrângerea va reverba puternic în partidul său . N-aş băga mâna în foc că Antonescu va fi reales preşedintele PNL şi la viitorul congres, având în vedere că liberalii îşi doresc cu ardoare să guverneze din nou şi că toată lumea le face cu ochiul. Antonescu şi-a dat cuvântul că nu va colabora cu preşedintele Băsescu, dar poate că Tăriceanu sau un alt coleg cu ambiţii nu vor ţine atât de mult la cuvântul dat. În cazul lui Tăriceanu, n-ar fi prima oară. El de altfel a şi anunţat că este dispus să stea la masă cu cine face oferta mai bună.

Pentru Mircea Geoană, eşecul ar fi de asemenea devastator. În PSD  există lideri care îşi doresc o victorie a candidatului lor numai de ochii lumii, în timp ce, pe la spate, uneltesc să preia frâiele. Nu imediat, dar până la primăvară cu siguranţă. Ion Iliescu face riduri mai adânci când partidul nu e la putere, iar Hrebenciuc nu suportă să-şi lase prietenii cu buzele umflate.

Opţiunile lui Traian Băsescu, cel puţin formal, le ştim: cinci ani la Cotroceni sau un an pe mare. Nu m-aş înghesui să spun că, fie şi în cazul unui eşec, Băsescu nu are viitor politic. Preşedintele este hărăzit cu calităţi care impresionează publicul; mai ales oamenii simpli, care se regăsesc în apucăturile fostului marinar. Totul e să vrea să o ia de la capăt.

Pe de altă parte, întreg PD-L joacă totul pe o carte. Dacă pierde Băsescu, democrat-liberalii vor sta în umbră cel puţin trei ani. Poate nu în umbra lui Băsescu, cum au stat până acum, dar departe de luminile puterii. N-ar fi ceva neobişnuit, având în vedere că în ultimul timp portocaliii au ţinut prea puţin de cârma ţării.

Aş spune că şi pentru români se joacă duminică o carte uriaşă. Din fericire, nu ultima. Cărţile sunt la vedere, dar oare vor face alegerea corectă? De fapt, care o fi alegerea corectă?

Cu tot respectul, asta e o idioţenie.  Cosmin Prelipceanu (foto) a spus “aflaţi de pe site ce nu vă putem spune noi”. Asta se pretează la o amendă de 7.500 de lei? Omul nu a amintit pe post niciun nume de candidat, niciun procent, nicio tendinţă! N-a făcut decât să invite publicul să afle informaţii dintr-un mediu nereglementat de statul român, cum este cel online, în care acele exit-poll-uri nu erau şi nu sunt în continuare prohibite.  CNA a aplicat o lovitură parşivă, prin ricoşeu, încercând să atace acolo unde legea nu îi permite. Îmi vine greu să cred că va exista vreo instanţă care să nu anuleze această aberaţie.

Vine turul II şi am să-l rog pe Cosmin Prelipceanu să facă din nou trimitere la REALITATEA.NET. Vom avea, din două în două ore, mercuriale şi barometre. Vom spune cât costă roşiile şi cât costă portocalele în piaţa electorală, cât este presiunea atmosferică în Modrogan şi Kiseleff, vom publica tot felul de măsurători în care CNA nu va găsi cuvinte precum sondaj, exit poll, Băsescu, Geoană sau alegeri. Doar metri, grade, kilograme, ohmi şi mult năduf. Dacă e să ne furăm căciula, hai s-o facem lată.

Becali

Gigi Becali s-a săturat să mai fie înjurat pe banii lui și a luat măsuri dure. Adică a închis peluza și i-a trimis pe fani acasă, drept pedeapsă că aceștia îi cer – tot mai insistent și mai colorat – să vândă clubul. Numărul proscrișilor a ajuns la 2700 și va continua să crească. Ghencea va arăta în curând ca o școală pe timp de vacanță sau, mai degrabă, având în vedere aplecările religioase ale patronului (și evidenta lipsă de aplecare către educație), ca o biserică noaptea.

Principalii perdanți sunt Bănel, Kapetanos și compania, handicapați de lipsa celui de-al doisprezecelea jucător.  În îngâmfarea lui, Gigi crede că țara e doldora de suporteri gata să scandeze “Hai Steaua” în fiecare dumincă (mai crede și că România e plină de oameni nerăbdători să îl aleagă președinte, dar asta e altă poveste) și că cei 2700 care-l contestă sunt miezul stricat. Eroare! Or fi fiind susținători ai Stelei prin Horezu, Aiud sau Călărași, dar ei simpatizează cu echipa doar din fața televizorului. Au pe perete, drept trofeu, un steguleț de la singurul meci al Stelei la care au asistat, iar cei mai mulți abia știu că Argăseală e un om, nu o substanță cu care se tratează blănurile.

Nu e greu de înțeles că, între dizidenți, se află adevărații fani ai echipei, oamenii care au purtat fularul roș-albastru la gât pe ploaie și pe ninsoare. Posibil ca ei să fie slobozi la gură și puși pe gâlceavă, dar ce poți să le ceri, la ce patron are Steaua? Sau la ce președinte are România?

Știți vorba aceea: când trei oameni îți spun că ești beat, te duci și te culci. Când 2700 de fani îți zic că tu ești miezul stricat al Stelei, vinzi clubul și de apuci de altceva. De cumpărat și vândut parcele sau, și mai bine, de oierit.

Ronaldinho şi-a trecut în CV destule performanţe şi este acum într-o fază de automulţumire. A fost campion mondial, fotbalistul anului de vreo două ori, câştigător al Ligii Campionilor; a strâns şi destui bani în cont, iar acum, la nici 30 de ani, mai joacă doar pentru momentele când este fixat de toţi ochii. Nu i se pot face multe reproşuri: omul duce după el prin Europa boemia tipic braziliană.

Presa italiană îl critică pe Dinho, dar ce mai contează? Berlusconi l-a adus la Milan, ca şi pe Beckham, pentru brand. A sperat să mai vândă câteva tricouri roş-negre în Asia, iar afacerea merge pe profit. Dacă mai dădea şi câteva goluri, cu atât mai bine. În toamna aceasta a marcat în Serie A de două ori, în primăvară, o singură dată. Două din cele trei goluri s-au întâmplat din penalty-uri. Prea de ajuns!

L-am revăzut miercuri pe Ronaldinho şi m-am gândit la Mutu, cel din meciul cu Serbia. De fapt, cel din ultimul an. E mare diferenţa, veţi spune, dar există şi similitudini. Prim solistul fotbalului românesc trece şi el printr-o fază de automulţumire. Nu a fost campion mondial, nici n-a câştigat Liga Campionilor, dar e evident într-o criză a vârstei. Simte probabil că are de luptat pe teren mai puţin decât în cluburile de noapte. De aceea, probabil, dă rateuri sub tricolor: n-a mai înscris de la Euro 2008! Chiar şi la Fiorentina este doar rezervă. Mutu nu este încă un purtător ilegal de ghete, dar poate deveni. Nu are însă rost să îi facem reproşuri: omul duce după el prin Europa fiţele şi suficienţa tipic româneşti.

Boc a lăsat primăria Clujului în ianuarie, pentru o pălărie mult mai mare. Unii spun că i-a stat bine, alţii că i-a cam căzut pe ochi. Din păcate pentru premier, a stabilit câteva premiere. Negative. A făcut desigur şi lucruri bune, pentru care i-a mulţumit chiar preşedintele. Am vrut să aflu însă cum s-a reflectat activitatea sa la Cluj. Oare l-ar mai vrea clujenii ca primar? Sigur, discutăm la nivel de speculaţie – la Cluj-Napoca există un primar ales, Sorin Apostu, care nu are însă anvergura politică a preşedintelui PDL.

Am rugat câţiva ziarişti cunoscuţi din Cluj să facă o radiografie a momentului. “Eu cred că Boc ar fi primit cu braţele deschise, nu neapărat ca primar, pentru că nu are, din punct de vedere legal, cum să redevină primar. Cred că din patriotism local şi din solidaritate cu un clujean <regulat> de <mitici>, Boc ar avea parte de o primire bună. Aici lumea aşa a perceput lucrurile: Boc a vrut să facă treabă bună, dar l-au mâncat <miticii>”, susţine Paul Niculescu, redactor-şef la Monitorul de Cluj, care are un frate europarlamentar PDL.

Mihnea Măruţă, fost redactor-şef la Cotidianul, actual blogger de succes, spune că: „Boc a rămas cu o imagine de primar bun. Dacă va dori să revină? Cred că ar fi un pas înapoi pentru el. Va vrea sa redevină premier. Boc va aduna multă dorinţă de a demonstra că a fost dat jos pe nedrept”, spune Măruţă, adăugând că actualul primar, Apostu, nu are în general nicio viziune, dar măcar e curăţenie şi se continuă asfaltările.

„Recent îmi zicea un taximetrist <lasă că vine el, Boc, înapoi şi o să fie mai bine>. E ambiţios şi, în general, starea de spirit din oraş e favorabilă unei întoarceri a lui Boc. Omul e în continuare iubit de oraş, care îl asociază cu ieşirea din mizeria epocii Funar. Sorin Apostu nu are aceeaşi notorietate, în plus se zice în popor că oricum, tot Boc conduce oraşul prin Apostu. Personal, cred că actualul primar e mai aplicat pe administraţie decât pe politică, în timp ce Boc era mai degrabă preocupat de politică decât de administrarea oraşului”, afirmă Bogdan Stanciu, redactor-şef adjunct la Adevărul de seară, Cluj-Napoca.

Dacă alegerile pentru primăria Clujului ar avea loc mâine, Boc ar fi opţiunea numărul 1, crede şi Mihai Goţiu, redactor-şef la Viaţa Clujeanului. ”Da, sunt convins că, în continuare, Emil Boc ar fi votat ca primar al municipiului Cluj-Napoca încă din primul tur de scrutin. Posibil să fi pierdut ceva procente în urma eşecului ca premier, dar, pe de o parte, Cluj-Napoca s-a dezvoltat foarte mult în perioada în care a fost primar (că a fost sau nu meritul lui direct sau a fost vorba de o conjunctură favorabilă, e altă discuție). Pe de altă parte, la Cluj nu a apărut între timp un contracandidat care să fi făcut ceva ori să fi ieșit cu ceva în evidență. Paradoxal sau nu, singurul eventual contra-candidat (dar care la ora actuală n-ar avea nicio șansă) este Sorin Apostu”, spune Goţiu, care este de acord cu varianta clujeanului “regulat” de “mitici”: “Cred că ar funcționa și o solidaritate ardelenească de genul <nu putea să facă mai mult la București. Nu e el de vină, ci l-au săpat cei din jurul lui>. Că e reală sau nu, există această discrepanță, Emil Boc e văzut ca omul care a făcut treabă la Cluj, dar nu a fost în stare să facă același lucru și la București. E normal ca pentru clujeni să conteze mai mult ce a făcut <acasă>.”.

Alegerile la Cluj nu vor avea loc duminica asta, ci probabil într-o duminică de peste trei ani, adică o perioadă destul de lungă să apară noi oameni politici, noi formaţiuni, nenumărate alianţe. Va fi atunci Boc primarul Clujului? E ca şi cum am spune că, da, în 2012 se va încheia viaţa pe pământ. Deci… poate că da, poate că nu.

„Mogulaşul” Alexa a fost jurnalist, iar din 2003 s-a lansat în afaceri. În urmă cu doi ani, el a intrat pe piaţa media – primul pas a fost un site care adună ştirile din Cluj, citynews.ro. „Mi-am construit afacerile oarecum programat. Am început cu o agenţie de branding, apoi am investit în produse media care să fie sprijinte de un sistem de marketing mai puţin convemţional”, dezvăluie Liviu Alexa.

De obicei, produsele online se nasc lângă cele offline. Alexa a făcut pe dos: şi-a dezvoltat şi întărit afacerea pe Internet şi abia după aceea a lansat un ziar, săptămânalul Mesagerul de Cluj, care nu are prea multe legături cu citynews.ro şi nicio declinare online. Pe viitor, clujeanul visează să-şi deschidă o televiziune şi un post de radio, pentru că… „vreau să închid cercul”, explică Liviu.

Site-uri pentru şase judeţe

Alexa a investit aproape o jumătate de milion de euro în citynews.ro, care a devenit o reţea de site-uri de ştiri locale (Cluj, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Alba, Sibiu). Citynews este audiat de SATI şi nu se descurcă deloc rău.

„M-a costat 450 – 500.000 de euro, dar acum, după aproape doi ani, se suţine singur în proporţie de 60%. Avem un tehnică modernă, un sediu central, dar nu avem fiţe. Preferăm să băgăm bani în studii de piaţă şi în marketing decât în lansări fastuoase. Vindem publicitate numai pe o perioadă de cel puţin şase luni, nu facem bartere, nu tranformăm site-ul într-un pom de Crăciun. Funcţionăm deja în şase judeţe, cu echipe independente, şi ne vom extinde în toată Transilvania. De fapt, dacă eram Patriciu sau Vântu aveam deja o reţea naţională şi cred că era o afacere interesantă”, a povestit „mogulaşul”. Ideea investiţiei în online nu este deloc rea, în condiţiile în care Internetul este într-un uriaş progres.

Mesagerul se va vinde la automate

De la online, la offline. Alexa şi-a deschis un săptămânal local, Mesagerul. Numele aduce aminte de celebrul ziar care publica listele Caritas în 1993/94. „Eu cred că este un brand ok, de aceea l-am luat. Ziarul a rezistat mult după Caritas, dar a fost îngropat de un management defectuos”, a explicat patronul. El a lansat ziarul într-o manieră neconvenţională. „Am sunat 30.000 de clujeni şi le-am cerut să ne permită să le trimitem gratuit numărul zero. 27.000 au acceptat. Acum le cerem feedback, iar 1.000 dintre ei au consimţit să se aboneze. Cred că până de Crăciun vom avea 2.500-3.000 de abonaţi şi costurile de tipografie achitate pe un an”, spune Alexa, pe care săptămânalul l-a costat până acum 35.000 de euro. Nu sunt bani aruncaţi pe geam, în condiţiile în care ziarele sunt în scădere pe toată planeta? „Nu”, este sigur investitorul. „Ţinta noastră este publicul matur, de peste 45 de ani. Mulţi dintre aceşti oameni nu ştiu să umble cu calculatorul, nici măcar cu telefonul mobil, dar vor să afle ştiri. Sunt oameni simpli, fără mari pretenţii, de aceea Mesagerul nu va avea site de ştiri”.

O altă idee nouă pentru România va fi cea legată de difuzarea ziarelor. Pentru vânzarea âlor pe străzi, Liviu Alexa a comandat din străinătate cinci automate, care urmează să fie amplasate în cele mai circulate puncte ale Clujului. „Ăsta e şi sloganul meu: ziarul care nu se găseşte la chioşcuri. Nu vreau să am de-a face cu difuzorii de presă”, sună explicaţia. Şi ziarul urmează să se extindă, pentru că Alexa speră să-şi deschidă cte o ediţie în fiecare judeţ din Transilvania.

Next step: televiziune şi radio

Alexa deţine în franciză Axa TV Cluj, dar nu este mulţumit de această investiţie, la care vrea să renunţe. Planul său este să aibă propriul brand şi propria licenţă. Mai devreme însă ar vrea să deschidă un radio, într-un orizont de maximum opt luni. „Unul dintre visele mele este să devenim o agenţie de ştiri naţionale. Să acoperim toată ţara şi să putem furniza televiziunilor naţionale zece accidente sau cinci reportaje sau şase evenimente de monden. N-ar fi frumos?”

Dincolo de faptul că este un om cu multe vise, Liviu Alexa este şi un om cu multe idei. Mergând pe linia pe care şi-a impus-o, poate că peste cinci, zece sau cincisprezece ani va fi şi el unul dintre mogulii presei româneşti. Deocamdată este doar “mogulaş”.

DECLARAŢIE LIVIU ALEXA

„Sunt un copil de 30 de ani care are ambiţia să demonstreze că se poate face presă locală de calitate. Eu am încercat să evit greşelile altor investori din media. Cred că o să moară presa locală comunistoidă, o să moară presa locală făcută de şefi de ziari decrepiţi, care nu ştiau ce înseamnă marketing, o să moară presa făcută de cocalari, care şi-au făcut ziar ca să atace adversarii politici şi o să rămână pe piaţă presa sănătoasă şi corectă”

Aşa e bugetarul român. El a inventat “ziua scurtă” şi “programul scurt”. Profesorul vine la clasă după 10 minute şi iese de la oră, că are de plătit factura la curent, “numai aici, peste drum, staţi cuminţi până mă întorc”. Funcţionarul deschide ghişeul mai târziu şi îl închide mai devreme. Zâmbeşte rar şi se încruntă des. Îţi face un serviciu ori de câte ori vorbeşte cu tine. Nu eşti tu clientul lui, nu tu îi plăteşti salariul… Munceşte cu economie, cu frâna de mână trasă, are concedii lungi şi chef scurt. Este angajat la stat, deci… stă.

Cineva întreba astăzi dacă sindicaliştii au obţinut ceva după grevele din ultimii ani. Răspunsul e nu. Sigur, ar fi trebuit să obţină, noi toţi ar fi trebuit să ieşim pe străzi şi să obţinem drepturi, să cerem să nu mai fim minţiţi, păcăliţi, manipulaţi. Condiţia esenţială este însă aceea de a nu ne fura, româneşte, căciula. Nici când muncim, nici când facem grevă.

Alex Ferguson stă de 23 de ani la Manchester United. În primul sezon a terminat pe locul al doilea, apoi i-a dezamăgit crunt pe fani, clasându-se pe 11. A câştigat cel dintâi trofeu cu Manchester abia după patru ani! Ar fi avut răbdare Borcea să-l ţină? Probabil că nu. Dinamovistul s-a grăbit să-l dea afară pe Bonetti după numai trei luni, chiar dacă italianul a reuşit în acest răstimp cea mai spectaculoasă calificare europeană din istoria cluburilor româneşti. Şi Gigi ar fi pus ciobăneştii pe Ferguson, cum a făcut cu Bergodi, cel care i-a transformat pe copiii Stelei în jucători respectaţi în Europa. Alte cinci cluburi româneşti şi-au judecat sumar antrenorii şi i-au condamnat la demitere în primele nouă etape ale Ligii I.

Recordul vine însă din liga secundă. Florian Walter, cel care a cumpărat în această vară Universitatea Cluj, e mai tare şi ca Borcea, şi ca Gigi: tocmai a instalat al patrulea antrenor principal din acest sezon! Italianul Palilla a stat două etape şi a fost dat afară înainte să piardă vreun meci în campionat. I-a luat locul secundul Popescu, iar din etapa a patra a venit Cornel Ţălnar, înlocuit la rândul său, după etapa a opta, de Cristian Dulca. Nici Ferguson însuşi n-ar fi apucat să stea două meciuri la rând pe banca Universităţii!

Patronii cred că schimbarea antrenorilor este de folos, că produce un şoc pozitiv, şi pot avea dreptate. Uneori. Cel mai adesea însă, echipele lor arată ca nişte costume cusute pe bucăţi, de mai mulţi croitori, jumate frac, jumate jachetă sport.

Scena politică a devenit un mare platou de filmare, în care Esmeralda e Băsescu, iar Milagros e Geoană. Se ceartă, se înjură şi se înşală la televizor, îşi dispută funcţii şi ambiţii, la adăpostul unor averi uriaşe, iar pensionarele stau pe canapea, se uită cu ochi goi la criza politică şi simt mai bine ca oricine, în buzunare, criza economică.

Cu un cuvânt, Boc, Geoană sau Băsescu ar fi putut să dea telenovelei happy-end. Nu să facă vreo vrajă, care să rezolve miraculos problemele naţiunii, ci măcar să dea impresia că le pasă. Dacă ar fi renunţat măcar la o picătură de mândrie, ar fi salvat o mare de lacrimi. Ale băbuţelor pasionate de telenovele, ale românilor care se rostogolesc şi mai dihai la vale, în timp ce Occidentul iese la liman.