Eram la anii la care descopeream libertatea nopţilor albe, cu desfătarea fumurilor în imitaţii de alcov, delăsarea plăcută după primele guri de Napoleon, săruturile peste chitare şi, peste toate, muzica lor şi poemele noastre. Despre moarte. În cea mai recentă carte, Liiceanu spune că pe Cioran e bine să-l citeşti la maturitate, ca să poţi să-i cuprinzi sensurile, dar noi adormeam cu el sub pernă şi ziua băteam la maşină citate ca să ne jucăm apoi de-a disperarea în versuri. Ascultam Doors, Led Zep, Nirvana, Pink Floyd… Sufeream. Eram rebeli şi inocenţi. Fără griji şi… disperaţi. Libertatea de a manevra lumea, de aici şi de dincolo, devenise exerciţiul favorit al imaginaţiei noastre. Sinuciderea era provocarea supremă. O combăteam şi o apăram cu intensitate.

Dar, mai întâi, a dispărut Cobain. Apoi, în mod brutal a dispărut dintre noi Gabi, în împrejurări neclare şi în apele tulburi ale oraşului în care-şi petrecuse copilăria. Moartea prietenului nostru Gabi în anul eclipsei a fost ca o dispariţie solară, ne-a îngheţat curajul înfruntărilor cu neantul. De acum, devenise posibil şi ni se arăta chiar foarte de-aproape. Ne-am despărţit de Gabi şi cam tot atunci şi de noi, mai ales că începuserăm drumurile pe care se concretizează în societate aşa numitele proiecte de viaţă.

Am plecat de acasă, am devenit responsabili, am început să vorbim mai mult despre viaţă şi despre bucuria de a fi… Suferinţa care ne-apropie prozaic prin spitale de patul morţii ne lecuieşte, altfel, de fantasme şi libertăţi adolescentine. Cu cât ne maturizăm, cu atât frica devine mai amplă. O numim însă, prudenţă. Avem mai multă experienţă, deci suntem responsabili şi precauţi. Deşi cu fiecare pas ne-apropiem de ea, ne convine să ne vedem tot mai departe de moarte. Iar când dispare câte cineva suntem loviţi de isteria văicărelii şi ne tânguim ca nişte bocitoare. Suntem indecenţi şi groteşti în provocarea maximă a lumii noastre: suferinţa.

De fapt, lumea în care trăim nu ne cultivă niciun fel de libertate în faţa morţii. Societatea creştină după care suntem orânduiţi nu ne îngăduie alegerea, dar ne inoculează frica de moarte. Şi frica în general. Dacă regulile ar fi si întru încurajarea unei libertăţi a spiritului, sinuciderile ar fi mai puţine, moartea privită mai relaxat, iar viaţa ar fi şi ea mai senină. Captiv sensurilor acestea creştinesti, suicidul e mai degrabă un semn de inocenţă, de răzvrătire a unei sensibilităţi neînţelese şi a unei purităţi înfrânte… Nu vrei să pleci neapărat din această lume, vrei doar să-ţi recuperezi libertatea de a fi. De a fi bun, de a fi frumos, de a fi recunoscut…

Gloata de nefericiţi care condamnă gestul ignoră că noi toţi avem în datele noastre potenţialul suicidar şi că limita celor două lumi devine extrem de firavă dacă nu găsim, pe lângă factorii declanşatori ai suferinţei şi capacităţile de regenerare. Tot Liiceanu spunea că, în fond, depresia e o prăbuşire a sistemului de iluzii. Suntem fericiţi doar câtă vreme mai suntem în stare să visăm.

Mărturisesc, n-am fost o admiratoare a Mădălinei, dar n-am putut bagateliza o clipă dispariţia ei. M-a tulburat profund. Mi s-a părut un suflet care şi-a revendicat astfel dreptul la o inocenţă pe care nimeni în jur n-a mai fost în stare să i-o recunoască. Dacă e autentic, mesajul ei ultim e grăitor.

Declaraţia lui Gitenstein e, însă, cu totul jenantă pentru puterea care clama furăciuni la Rafo Oneşti şi Sidex Galaţi, odinioară. Să o luăm pe îndelete… Mark Gitenstein spune un lucru în logica elementară a economiei de piaţă şi un altul pe care doar capitalismului de cumetrie îl poate descifra. Primul, parafrazez, că e o tâmpenie să măreşti taxele în vreme de recesiune, al doilea, că primeşte multe plângeri de la investitorii străini care sfârşesc într-o perpetuă expectativă. Şi nu e singurul ambasador. Care-i faza? Sunt tot mai puţini investitori străini care obţin contracte în România. Încăpăţânaţi, nevoie mare, mai au şi tupeul să dea statul în judecată. Aşa se blochează contracte, nu se repară drumuri, nu se mai ridică şcoli, copiii şi bâtrânii noştri au de suferit, vai de mine ţara se duce de râpă, oamenii se scufundă în mizerie! Cunoaşteţi placa… Clişee ca la balamuc. Deshideţi trei minute televizorul.

Problema pe care o au toţi investitorii străini nici măcar nu e şpaga. S-au învăţat şi cu asta şi decartează băieţii. Problema e că lucrurile sunt aranjate cu investitori ‘autohtoni’ (sună într-un fel, nu?), firmele, asocierile sunt special făcute pentru a se potrivi de minune caietelor de sarcini şi, cel mai important, au o nebănuită conexiune de sânge cu organizatorul licitaţiei: de la consilierul din sat, până la primarul de municipiu şi omul din cabinet. Mama, fratele, nepoata devin la comandă urmaşii destoinici ai mătuşii Tamara.

Ambasadorul face o observaţie de un atât de mare bun simţ, încât, pe bune, situaţia devine şi mai jenantă. De ce nu pot băieţii să reducă cheltuielile? Păi, cam pe cine se dea afară? Pe cei care trag sforile la licitaţii, pe cei care tac din gură, pe cei care semnează sau pe cei care duc mapele? Lucrurile astea se ştiu de la şofer şi femeia de serviciu până la consilierii juridici care primesc şi ei câte-un plic la nevoie. Ce naiba, doar ne ajutăm între noi, nu? Oameni suntem…

Cabinetul Boc, deşi numele-i atât de nud şi ingenuu, a atins culmile capitalismului de cumetrie. Băsescu îi spune clientelă. Iliescu a avut cuvinte simple şi directe, din cele pe înţelesul ‘tutulor’: măi, animalule, măi, arogantule. Puterea pedelistă a reuşit să-i rafineze sensurile, aroganţa are ştaif, cumetria e mai sofisticată. Iar sub anteriul băieţilor şcoliţi şi cu ştaif şi-au găsit adăpost şi lichele cu patru clase care măresc salariile la primării şi dau prime angajaţilor pe merit! După care, plantează inocenţi panseluţe la Mall.

Spre ruşinea celor care-şi făcuseră cândva un aliat credibill din reprezentantul Statelor Unite la Bucureşti, Mark Gitenstein le dă acum o lovitură stânjenitoare. Iar pentru noi, cei care nu mai credem în moţiuni pubere şi lătraturi juvenile, ambasadorul rămâne singura voce autentică.

Welcome, then, Our New Guest!

Ceremonia a fost de o modestie copleşitoare. În tihna frumoasei grădini a Palatului Elisabeta, după o ploaie strălucitoare, în curtea Palatului şi-au făcut apariţia Regina Ana, Regele Mihai, Principesa Margareta şi Principele consort Radu. Şeful Onorific al Casei Majestăţii Sale a anunţat evenimentul, Regele a preluat distincţia, i-a înmânat-o Principelui, iar Principesa Margareta l-a ajutat să şi-o potrivească la rever. Apoi, Regina Ana l-a felicitat, şi-au strâns mâinile pe rând şi au invitat oaspeţii în grădină să închine acestui moment un pahar de şampanie. Momentul nu a durat mai mult decât descrierea de faţă, a fost însă intens prin emoţiile tânărului Nicolae, distincţia familiei, bucuria oaspeţilor şi entuziasmul organizatorilor. Audienţa, formată din ambasadori, prieteni ai Principelui, apropiaţi şi cunoscuţi ai Casei Regale, a fost adânc mişcată.

E uluitor câtă frumuseţe pot aduna laolaltă câteva calităţi abandonate de lumea noastră publică: modestie, discreţie, căldură, simplitate. La venerabila vârstă de 89 de ani, Regele Mihai are o distincţie a prezenţei pe care nu sângele, ci nobleţea sufletească i-o aşterne pe chip. Privirea-i radiază blând şi senin şi un aer de bunătate supremă te învăluie în preajmă-i. M-a impresionat gentileţea cu care s-a lăsat în voia bucuriei noastre de a face o fotografie împreună. Disponibilitatea aceasta curată, neprefăcută, e ceva ce nu poţi învăţa în nicio şcoală, ţine de felul onest în care ai ALES să-ţi priveşti semenii. În sensul acesta, mi s-a părut că Principele Nicolae poate fi unul dintre cei aleşi. Are deschiderea celor trăiţi în alte lumi, dar mai ales, însufleţirea şi candoarea tinereţii sale.

Nu ştim care va fi sensul Casei Regale odată cu succesiunea, dar ştim că azi s-a petrecut din dorinţa Regelui un moment simbolic: Mihai I a uns Principe primul succesor bărbat al Familiei Regale a României. Să fie ceasul bun!

Scena este colosală. În centru – Gorbaciov, în dreapta – Emil Constantinescu şi în stânga, aşa cum l-a consacrat destinul, Ion Iliescu. Fostul lider de la Kremlin, parcă neschimbat de la căderea URSS şi cu o memorie a relevanţei remarcabilă se-ntoarce către camera în spatele căreia îl privesc milioane de români şi spune: Soţii Ceauşescu nu trebuiau împuşcaţi ca nişte animale! Iar Iliescu… încremeneşte.

Apoi, încercă să se justifice. Că nici Gorbaciov, nici alţii, spune Iliescu, nu pricep conjunctura în care ne aflam în 89, pentru că mureau oameni, iar procesul urma să curme crimele făcute după 22 decembrie pentru a împiedica structurarea unei noi puteri. De fapt, şi Iliescu, şi Gorbaciov spun indirect acelaşi lucru. Iliescu ne arată cum s-a legitimat puterea în ‘89, iar Gorbaciov condamnă tocmai această formă de legitimare. Un semn că fostul lider sovietic ştie bine ce a făcut Iliescu, deşi, cu regret o spun, fostul preşedinte continuă să ne prostească.

În ciuda ranchiunei pe care i-o poartă actualului preşedinte, Ion Iliescu are o mare şansă cu Traian Băsescu, pe care, desigur, nu o poate recunoaşte public. Să iasă din politică, aşa cum îşi doreşte, cu picioarele-nainte. Dar subliniez, din politică. Dacă această ieşire se va petrece până la finalul de mandat al actualului preşedinte, Traian Băsescu va avea, la rândul său, o altă şansă, de data asta istorică. Să dea liber documentelor pentru care de 20 de ani Mărieş tot face greva foamei şi să-şi marcheze destinul de preşedinte cu adevărul despre revoluţie.

Până atunci, prizărim ştiri cu Gorbaciov pe care nu se mai sinchiseşte să le desluşească nimeni…

E o lecţie de decenţă care însoţeşte aceste precizări cu imagini din Varşovia ale polonezilor adunaţi în faţa Administraţiei Prezidenţiale şi în pieţele publice… ca să cânte. Şi mă gândesc că o astfel de solidaritate în suferinţă nu putea veni decât de la polonezi.

Dar dincolo de drama teribilă care s-a abătut iar asupra lor, în ziua în care polonezii ar fi trebuit să-şi comemoreze eroii, ucişi în execuţiile staliniste ale celui de-al doilea război, nu pot să trec cu vederea un amănunt care ar putea reprezenta un semn al istoriei. În ciuda comemorării comune, Rusia a refuzat să condamne explicit aceste execuţii şi să se dezică de ele… Nu ştiu. Poate că prezentul ne-a dat un semnal că Rusia nu e încă ceea ce victimele trecutului său ar fi vrut să devină.

Iar până la o delimitare de crimele istorice, lumea continuă să se întemeieze pe suferinţele celor buni.

Această relatare, pe care i-o datorez Gabrielei Lupu de la Gândul, m-a făcut să mă opresc chiar în dreptul unui ,gând, pe care voiam sa-l notez mai demult. Uitarea noastră către oamenii providenţiali e lovită cu un cinism ireparabil, de conjunctură. Vorbim despre ei atunci când nu-i mai putem atinge. Iar stingerea îi însoţeşte nedrept cu un morman de vorbe fără căpătâi care aşează parcă mai repede pământul peste sfinţenia lor. M-am rugat să dispar de pe ecran atunci când vin astfel de veşti, dar minunile se-ntâmplă rar şi mai puţin celor păcătoşi.

Am însă un fel de tenacitate în a nu greşi şi, deşi nu obişnuiesc să merg la biserică, mă duc să-mi umplu sufletul la teatru. E o încercare de a-mi spiritualiza carnea, fără să mă pedepsesc în sensul religios. Şi în acea lume profană pentru Biserică, eu am avut senzaţia că pătrunde o lumină capabilă să contribuie la mântuirea noastră.

Una din aceste lumini ale purificării mi-a fost Doamna Olga Tudorache.

Nu ştiu dacă aţi fost vreodată la un spectacol al său. La toate la care am mers, eu am avut impresia că în prezenţa acestei Doamne sala vibrează continuu. De la primul pas până la ultima replică şi cel din urmă gest. E o înlănţuire între mişcările vocii ei, timbrul paşilor, foşneala privilor care ţine captivi inclusiv colegii de scenă. În prezenţa ei, jocul actorilor e profan. La unul dintre spectacole, se numeşte ‘Noiembrie’, s-a jucat stagiunea aceasta la Naţional, e îmbrăcată într-o mantie argintie şi toată piesa reflectă către ceilalţi prin haină o lumină pe care ar primi-o de undeva de sus. Colegii de scenă se fâstâcesc, publicul înţepeneşte. Se termină piesa, subiectul laic e abandonat şi publicul rămâne cu ochii aţintiţi la haina prin care respiră un suflet uriaş. Sufletul care ne iluminează.

Cea mai intensă trăire am avut-o când am stat în primul rând, la Metropolis, unde se joacă încă ,Peşte cu mazăre,. I-am simţit pulsul atât de aproape, încât la final pleoapele îmi zvâcneau după ritmul său, pline de lacrimi. Nu cred că puterea aceasta are legătură cu textul, mesajul sau arta actoricească. Şi nici cu alegerea noastră. În nepriceperea mea, cred că Dumnezeu îşi aşează mâinile peste câţiva dintre noi pe care îi sfinţeşte şi îi trimite să joace diverse roluri. Chiar şi la Biserică. Iar marele miracol este să îi întâlnim.

În sensul acesta vă doresc un Paşte plin de lumină, iar în faţa Doamnei Olga mă înclin…

Pentru Papan Chilibar, momentul în care a trecut la Berlin peste covorul roşu a fost cel mai intens din destinul lui. Nu-şi imagina ca un ţigan ca el, aflat în puşcărie, să facă film şi să ajungă cu el la nemţi pentru a fi premiat. S-au creat nişte emoţii în mine, a fost mişto, mult mai tare decât mi-am imaginat. Când colegii de la site l-au întrebat câte clase are, i-a fost ruşine să le zică. E prea jos, nu pot să vă spun, înţelegeţi, i-a rugat Papan. Modestia aceasta traduce cea mai mare reuşită a filmului lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier: de a fi transformat puşcăriaşi semianalfabeţi în staruri de cinema.

Sunt câteva lucruri care merită urmărite odată cu pelicula premiată la Berlin. Unul dintre ele e acurateţea prezentării spaţiului penitenciar. Ilustrarea nu alunecă în demonstrativ, iar filmul nu face uz de dimensiunile sordide ale lumii doar ca să nu dea greş în a ne impresiona. Filmul redă până la capăt spaţiul de detenţie, iar regizorul chiar lucrează cu puşcăriaşi. Nu preface actorii în deţinuţi, ci invers.

Al doilea lucru care merită aşteptat e intensitatea. În ciuda unor episoade interminabile, fără fundal muzical, de care filmul românesc nu s-a descotorisit din păcate, există câteva scene, poate şi prin contrast, extrem de intense, cu replici foarte bine date şi teribil puternice. Ultima, dintre mama şi fiu, e de altfel punctul culminant al peliculei.

Dar ceea ce merită urmărit, dincolo de jocul extraordinar al actorilor, povestea de iubire şi acţiunea propriu-zisă, e semnificaţia textului. Dacă rezumăm filmul la un love story între o studentă şi un puşcăriaş va rezulta o telenovelă. Ar fi fost suficient pentru o anumită categorie de public, nu însă pentru un premiu. Dacă remarcăm doar fineţea redării spaţiului penitenciar, se putea face un documentar, deşi pasaje din stenogramele senatorului Voicu ar fi fost şi ele relevante. Filmul capătă greutatea unei producţii de podium doar prin mesajul care îmbracă intriga întregului film.

Am fost foarte surprinsă că nicio cronică de la noi nu a remarcat rostul zbaterii protagonistului şi promisiunea care derivă din final. Silviu vrea să obţină de la mama sa jurământul că nu îl va lua cu ea în Italia pe fratele mai mic, aşa cum a făcut cu el stricând-i rostul în viaţă şi transformându-l în infractor. De aceea, provoacă o criză cu doar câteva zile înainte de a se elibera definitiv din penitenciar, după patru ani de detenţie. Povestea cu studenta devine pretext, în fond el este, din punct de vedere social, un destin ratat. Nu poate relaţiona nici măcar la o cafea, deşi asta spune că îşi doreşte cel mai mult să facă în lumea liberă. Să mânânce pizza, să bea cafea cu studenta şi să facă amor. Miraculos este că eroul, care-şi petrece anii de şcoală în lumea curvelor din Italia şi printre infractori la penitenciar, îşi conştientizează această ratare şi, cu riscul de a înfunda iar puşcăria, vrea să obţină garanţia că fratele mai mic nu repetă destinul său. Pentru criticii occidentali, acest final mi s-a părut ca o promisiune: Aceea că România nu va exporta la nesfârşit infractori.

Într-un fel, regizorul îşi pune în practică propriul mesaj, dând o şansă celor care par a fi semnat cu destinul condamnări definitive. Pe Papan, ţiganul care joacă rolul celui mai bun prieten al protagonistului, Florin Şerban chiar îl scoate din puşcărie cu filmul său. Dar cel mai mult şi mai mult, scoate ce e mai bun din el.

Nu credeau că un ţigan ca eu să ajung să joc într-un film, să fie filmul atât de bun. Ştiţi, acolo nu par că joc, acolo par că e o scenă adevarată, că e ceva real care se întâmplă…Simt că am făcut ceva bun şi îmi place, spune Papan… E cea mai tare experienţă din viaţa mea!

Papan Chilibar nu are prea multe clase, dar are şcoala vieţii şi clasă pe ecran.

Înclin să cred că mirajul de a-şi proba răspunsurile i-a convins pe criticii Academiei americane să parieze pe Campanello. În trecerea noastră prin lume, e ceva care ne face să scoatem din noi ce e mai bun. Nu are legătură cu adevărul, nici cu dreptatea, iar cu legile omeneşti cel mai puţin. Divinitatea e complet absentă, şi totuşi e ceva, îi putem spune împrejurare, care creează declicul şi ne conduce lin şi precis către punctul cel mai aproape din noi. Fără locul acesta, viaţa nu înseamnă nimic.

Filmul reconstituie tot acest parcurs în două poveşti de destin paralele, a victimei şi a anchetatorului. Benjamín Espósito este agent federal şi redeschide investigaţia unei crime după ani de la clasarea dosarului. Iar întrebarea care îl macină pe tot parcursul anilor nu e cine a fost autorul, ci cum a putut să supravieţuiască omul care şi-a văzut femeia violată şi omorâtă. Se poate trăi o viaţă când nu ţi-a mai rămas nimic?

Deşi ar avea toate datele, pelicula nu are ritmul unei investigaţii poliţieneşti, ci o linişte a căutărilor în hăuri. Eroul îşi aruncă toată existenţa într-un caz care nu e despre el şi trece toate normele ca să afle răspunsul. Dar, cu cât ceea ce contează se depărtează în timp, cu atât lumea lui se goleşte mai tare. Ai impresia, spre final, că filmul nu mai are ce să-ţi arate. Eroul e bătrân, e singur şi ca să dea un sens vieţii lui zadarnice, începe să scrie o carte.

Pentru Benjamín Espósito acela e declicul, când existenţa vidă ia forma împrejurării. Ca să scrie, va întâlni aceiaşi oameni, va merge prin aceleaşi locuri, va retrăi aceleaşi scene. Una singură îi dă, însă, la sfârşit, răspunsul. Şi nu e nicio dezvăluire. E doar o rugăminte: ‘Vorbeşte-mi, te rog, măcar tu’. Sunt cuvintele care au intensitatea miilor de priviri tăcute ce trec neobservate în viaţă pe lângă ochii noştri.

Acesta e locul cel mai aproape din sine în care are şansa să ajungă Benjamin Esposito. E locul în care preferă să rămână Ricardo Morales ca să poată supravieţui unui asemenea dezastru. Şi e replica cea mai vie care face din El secreto de sus ojos cel mai bun film străin la Oscar.

Secretul lui Campanello e în ochii ei… Uitându-mă la desluşirea de final a filmului m-am întrebat dacă sunt oameni cărora până la capăt nu li se arată niciodată locul acesta…

Întâmplarea cuprinde şi un episod al zilei în care câţiva PDL-işti imberbi au anunţat că vor să-l suspende pe Geoană de la şefia Senatului. Argumentat tâmp şi cu gesturi pubere, demersul îi poate aduce deservicii chiar preşedintelui Traian Băsescu. Nu pentru că ar alimenta speculaţiile privind boala, ci pentru că abia acum ar da un sens ruşinos victoriei obţinute la limită.

Să mă explic:

Oricât s-ar spune că politica e în afara moralei comune, e tot nedemn să calci în picioare adversarul aflat deja la pământ. Gestul nu certifică victoria. O mânjeşte. Odată ajuns în scaun, raporturile de confirmare ale puterii sunt eminamente cu mulţimea, nu cu adversarul. A lovi cu bastonul peste picioare, cum ordonă tovarăşul Oprea, nu e o virtute. E un semn de neputinţă şi disperare. PDL-ul ar avea câteva minţi luminate ca să capteze sensul acesta, din păcate cei care ies în faţă sunt tot nişte căţelandri.

Dacă Mircea Geoană e încă al doilea om în stat poate că totuşi i se cuvine. Nu vreau să trec deloc între paranteze faptul că a obţinut câteva milioane de voturi. Sigur că la final învingătorul ia totul, dar el trebuie să ştie să stea pe scaun cu demnitate.

Căci răzbunarea nu înnobilează, te face meschin în faţa adversarului şi mai ales a celor care ţi-au aplaudat victoria.

Cel care n-a fost zărit la premiere a fost chiar autorul, Dennis Lehane, un tip pe cât de popular, pe atât de modest. Într-un interviu cu autorul, Barbara Peters îndrăzneşte să afirme că nu-şi imagina că Lehane mai poate produce ceva care să poată depăşi succesul înregistrat cu Mystic River pentru că nivelul era deja mult prea înalt. Şi totuşi, anul trecut, acest ilustru necunoscut al publicului de peste ocean scrie în câteva nopţi, într-o specie inexistentă la noi, romanul ilustrat pe care Martin Scorsese îl desăvârşeşte în Shutter Island.

Este ceva ce aţi fi putut afla în multe rânduri şi totuşi n-aţi cunoscut niciodată până acum. Într-un sofisticat story detectivistic, Lehane îmbracă o analiză a celor mai delicate mecanisme ale minţii umane. Deşi finalul desluşeşte misterul, el nu oferă un rezultat al analizei. Şi totuşi, ceea ce mi s-a părut că merită cu adevărat remarcat e o idee care, în lipsa unei trăiri, devine greu de revelat. Aceea că oamenii care ajung eroi trecând printr-o traumă riscă să devină călăii celor pe care-i iubesc cel mai mult. Războiul nu se sfârşeşte nici prin eliberări, nici prin armistiţii, pentru că spaţiul frontului răsfrânge în timp urmări asupra celor care nu s-au aflat niciodată în el. Ca să ajung la această desluşire a filmului, am citit şi am ascultat multe interviuri cu autorul şi m-au clarificat două amănunte. Faptul că Lehane a experimentat relaţionarea cu persoane având dificultăţi mintale şi nevoia sa de a exprima ferm un punct de vedere cu privire la traumele de război.

Cum filmul lasă impresia că e altceva decât este, aşa cum şi realitatea e doar o percepţie a minţii noastre, pare greu de crezut că astfel de subtilităţi vor atinge sensibilităţile celor cu putere de decizie. Şi totuşi viziunea exprimă un curent care a germinat în America după al Doilea Război Mondial, a crescut odată cu războaiele din Coreea şi Vietnam şi pare că a dat roade odată cu venirea la putere a unui preşedinte cu viziuni noi privind politica militară din Irak. Pentru a rămâne fidel acestui sens, el a primit deja Nobelul pentru Pace.

Chiar şi fără premii, Shutter Island e o capodoperă cinematografică. Scorsese a găsit forma ideală de a aduce autorul în prim plan şi de a-şi arăta măiestria. A fost capabil să redea cu fiecare scenă tensiunea paginilor din carte. Nu ştii nicio clipă ce va fi apoi. Iar climaxul care ilustrează, cred, şi mesajul producţiei în ansamblu e într-o scenă care taie respiraţia sălii întregi. Trei trupuri de copii întinse pe o pajişte lângă un lac. Imaginea desăvârşită a suferinţei, care proiectează viitorul şi declinul într-un singur loc. Şi ideea că binele în care credem la un moment dat poate deveni răul suprem al celor pe care-i iubim cel mai mult.

Soluţia de final e aleasă din această disjuncţie. E mai bine să mori ca un om bun sau să trăieşti ca un monstru?

Nu ştiu. Aştept opiniile voastre şi alte premii Oscar.

Acum, odată cu ivirea de sub plăpumioara de nea a celor dintâi vestitori ai primăverii, consilierii locali au alocat fonduri pentru promovarea acestor valori în Parcul Crângaşi. Iniţiativa se numeşte ,,Iubeşte Dragobeşte,, o invenţiune lexicală pentru a cărei înţelegere pesemne că ne lipsesc şi imaginaţia şi noţiunile de vocabular necesare. Tindem să credem şi că, în urma aprofundării valorilor occidentale, la Centrul Cultural Euopean al sectorului 6, norma autohtonă este considerată cumva depăşită, motiv pentru care virgula este nelipsită între subiect şi predicat. Dar, nu acesta e subiectul.

Aflăm că, potrivit tradiţiei de Dragobete, băieţii români fac leagăne dedicate fetelor şi ,,se ciupesc,, (între ei probabil, dar semantica nu ne e ,,la-ndemână,,). Centrul Cultural European al sectorului ne propune să depăşim, însă, această viziune tradiţională şi să ne alăturăm unei serbări a împerecherii la firul ierbii laolaltă cu Vali Vijelie, Ciro de Luca, Rodica, Tri Fantazio şi Stelică Murariu. Cu alte cuvinte, o modernizare, o europenizare a celebrării iubirii la care toţi participanţii vor primi diplome de logodnă, iar câştigătorii, o excursie la Sinaia plus trofeul Cuplul Primăverii în sectorul 6.

Nu mă întreb nici câtă cultură, nici câtă gramatică e-n capul reprezentanţilor acestui centru european… Las deoparte şi aberaţia amestecului unui obicei, de altfel îndoielnic, cu muzica lui Vali Vijelie şi a altor semeni ai săi. Nu vom pune în discuţie nici kitsch-ul manifestării în ansamblu. Sunt însă năucită de câte nesimţire e la primăriile de sector, unde edilii continuă să frece menta, acum şi la chermeze primăvăratice, deşi n-au fost în stare să ridice nici măcar mormanele de zăpadă jegoasă de pe trotuare.

Şi cum n-am speranţe că domnul Poteraş va căpăta vreun dram de ruşine acum, ca a ajuns la fundul sacului, nu-mi vine să-i transmit decât atât:

Domnule primar, fiţi inventiv, iubiţi, şi mai ales, ciupiţi-vă mult!

sursa foto

Când lumea întreagă i se aşternuse la picioare, a ratat funcţia supremă la o… adiere de vânt. Când fondatorul partidului a continuat să-l susţină public, în ciuda oricăror îndoieli personale, l-a constrâns să renunţe până şi la onoare… În fine, când oameni care-au creat istoria şi renumele partidului se înscriau în cursa pentru reformare, a avut grijă să-i fenteze şi a lăsat partidul fără identitate. Nu mai ştim ce este acum PSD-ul. Dar Mircea Geoană e, fără doar şi poate, un tip de neegalat. Cazul devine istoric, consecinţele, de nemăsurat.

Doar câteva luni i-au fost necesare acestui om ca să distrugă totul. Şi puterea, şi partidul, şi simbolul politic Ion Iliescu. În ciuda invocatei etici de bulevard a lui Marian Vanghelie, vorbele acelea ne-arată că nici măcar vagabondul, cum s-a autodefinit, nu mai pune preţ pe omul Mircea Geoană. A fi batjocorit public de cel pe care-l ironizează o lume-ntreagă e umilinţa supremă. Mai puţin de-atât nu există.

În acest moment, nu are nicio importanţă dacă Mircea Geoană câştigă alegerile pe bune, prin fraudă, ori pentru că-şi mai face aliaţi în partid. A compromis totul. Şi ideea de lider, şi pe cea de reformă, cu atât mai mult ideea de social democraţie. I-a rămas o singură competenţă, s-o recunoaştem: aceea de a nu rata ocaziile unor noi rateuri.

N-aş vrea să se înţeleagă de aici că Mircea Geoană nu are ca om niciun fel de calităţi. Poate fi, după cum îl recomandă CV-ul oficial, un bun inginer constructor, un extraordinar şef de brigadă, un diplomat foarte fotogenic, chiar. Dar nu un om politic. În spaţiul public, îi lipseşte fundamental capacitatea de a discerne esenţialul. Ion Iliescu n-a fost vreun filosof când l-a caracterizat. A fost doar foarte sincer. Ceilalţi i-au reproşat şi că nu ştie să piardă. Dar, mie îmi pare mai mult decât atât.

Pentru binele personal, public şi de partid, e obligatoriu ca Mircea Geoană să fie ajutat să se retragă. Căci e de preferat să nu fii remarcat deloc de istorie, decât să fii consemnat ca un eşec.

Adevăratele mele întâlniri culturale s-au produs, însă, în anii de liceu şi ele au avut un îndrumător de excepţie, în persoana doamnei Daniela Plăiaşu, de la Colegiul Unirea Focşani. Omul acesta ne-a intimidat teribil la început pentru că ne-a pus în faţa unui exerciţiu de libertate nemaiîncercat până atunci. La prima oră de română ne-a cerut să contiuăm într-o compoziţie cum vrem noi ideea de debut a Metamorfozei lui Kafka. Acela a fost semnalul, aveam să pricepem mai târziu, că eram liberi să alegem, pe tărâmul acesta al culturii, cine vrem să fim. Nu să alegem, ci să NE alegem, deci. O altă instanţă de libertate totală au fost orele de literatură universală. Nu ni se preda nimic. Stupoare! Noi eram profesori!?! Ana a predat Brecht, Paul ne-a vorbit despre Dickens. Mie mi-a plăcut teatrul şi m-am oprit la clasici, aşa că l-am predat pe Corneille. Citeam acasă un autor recomandat de manual, apoi veneam în faţa clasei pentru a împărtăşi colegilor viziunile. Era un schimb de idei, nu o competiţie. O astfel de metodă ne-a deschis pasiunea de a descoperi şi alte lucruri şi, cu cât aflam mai mult, cu atît creştea în noi dorinţa de a ne bucura de mai multe.

Eu port cu mine această bucurie a libertăţii ori de câte ori călătoresc, citesc sau mă documentez pentru meseria mea. Nu mă mai măsor cu alţii în câte cărţi am citit şi câte nu, ce capitale ştiu pe dinafară şi între ce ani a condus Diocletian… Mă măsor doar cu mine. Cu ceilalţi, doar împărtăşesc. Mă bucur să aflu oameni de la care pot învăţa, care-mi recomandă cărţi, oameni şi locuri care mi se potrivesc.

George nu s-a făcut profesor de cultură generală şi nici nu a ajuns expert al concursurilor de gen. Dar sunt convinsă că dacă ne-am mai întâlni azi, am avea să împărtăşim valori comune ale lumii în care am evoluat diferit. Pentru că asta cred că înseamnă, de fapt, cultură generală: întregul univers al cunoaşterii mele care mă ajută să mă bucur cât mai frumos şi mai plin de oamenii pe care îi înâlnesc şi de lumile pe care le descopăr.

Am scris aceste rânduri ca o expresie a curiozităţii înainte întâlnirii de mâine cu Andrei Pleşu, la conferinţa cu tema La ce (mai) e bună cultura? În aşteptarea răspunsurilor sale, vă invit să încercaţi, ca şi mine, acelaşi exerciţiu…

Între timp, femeia a căpătat ceva mai multă îndrăzneală, dar ceea ce îmi pare că a rămas constant de atunci e mecanismul împlinirii ei. Femeia e puternică dacă e iubită. Pe ea o pot bucura copiii, familia, cariera, dar nu există fericire mai cuprinzătoare decât aceea dăruită de un bărbat. O femeie de succes poate fi deopotrivă o femeie singură. Dacă are bani, îşi poate cel mult compensa lipsa de grijă şi atenţie a unui bărbat. Dar nu devine puternică.

Îndrăznesc să spun că unele femei ale lumii noastre au căzut pradă acestei capcane. Că trebuie să devină independente pentru a le demonstra bărbaţilor cine sunt ele. Competiţia e falsă. Femeia e cu adevărat puternică ori de câte ori e iubită.

(…)

Ca om, mă uimeşte atacul gratuit, insulta fără motiv, cu orice preţ şi din ce în ce mai zgomotos, un fenomen reliefat bine, de pildă, în trafic. Toată lumea înjură pe toată lumea, şoferii fac semne obscene, se scuipă, sar la bătaie, deşi, culmea, majoritatea încalcă normele!

Eu mă gândesc aşa: Dacă tot îţi asumi riscul de a nu respecta o regulă pe care o conteşti, măcar nu-i acuza pe alţii că sunt nesimţiţi. Pe scurt, nesimţirea aceasta perpetuă care atinge apogeul prin acuzarea altora, mă nemulţumeşte.

Şi mai e un lucru. Incapacitatea unora de a-şi da seama că se pot face remarcaţi şi fără să-şi pună poalele-n cap…

Acesta e un fragment din interviul pe care i l-am dat Ioanei Medan pentru blogul său. Pe Ioana o cunosc doar din cele câteva rânduri trimise săptămâna trecută într-o scrisoare. M-a surprins delicateţea cu care m-a abordat şi, până la final, acurateţea postării sale. E un om care, înainte de a face aprecieri despre mine, mi-a pus câteva întrebări. Pentru răspunsuri, puteţi accesa blogul ei. Mulţumesc, Ioana.

Episodul acesta mi-a revenit citind editorialul lui Horia Roman Patapievici din Evenimentul Zilei de astăzi. La coadă la supermarket, Horia a fost vituperat cu încrâncenare de un cetăţean, revoltat de faptul că într-o scriere mai veche, acesta l-ar fi renegat pe Eminescu spunând despre el că e ‘cadavrul din dulap’. Cu multă răbdare, Horia explică încă o dată că această metaforă a îmbrăcat felul în care se raportau la acea vreme criticile la adresa poeziei eminesciene, nu părerea sa. Un curent, nu o opinie. Dar pentru cetăţeanul sever chiar şi la coadă la supermarket, argumentul autorului incriminat nu făcea doi bani. Continua, deci, să-i ceară socoteală. Horia explică în editorial şi cine a promovat acest fals şi care a fost mecanismul prin care el a ajuns scandal mediatic. Şi pentru că motivul real nu are legătură cu aprecierea lirismului eminescian, ci cu poziţionarea politică a lui Horia Roman Patapievici, contestarea la adresa lui a devenit de o mie de de ori mai virulentă decât ar fi putut fi critica eminesciană a preşedintelui ICR. Un om cu adevărat sensibil la poezia lui Eminescu, nelimitat de vocaţia recordurilor recitative şi de obsesiile naţionaliste, ar fi avut sensibilitate şi faţă de argument, şi faţă de omul de cultură Patapievici.

Trist este că în capcana acestei mentalităţi sunt prinşi încă dascălii care predau copiilor pe care vrem să-i apropiem de cultura autentică, formându-le nişte valori. Lor nu li se cultivă un gust pentru poezie, pentru lectură în general. Elevul e obligat să ştie lucruri. Iar tablele legii încep cu ‘Eminescu e cel mai mare’, iar ca să facă demonstraţia acestei teze trebuie să fie apt să reproducă versuri la comandă. Dacă nu ştii nimic pe de rost, eşti sigur pe dinafară! Pe dinafara culturii, mai târziu a societăţii, a naţiunii chiar!

De aceea, lui Mihai îi place mai puţin Eminescu. Lui îi place rock-ul pentru că, atunci când ascultă, nu-l obligă nimeni, şi dacă reţine versuri, o face de drag. De la generaţia care îl critică pe Horia nu mai am mari speranţe, dar îmi doresc din tot sufletul ca Mihai să fie într-o lume mai bună. Ca a lui… care, atunci când dă peste reperele noastre strâmbe, are curajul de-a zâmbi.

Radu Mihăileanu este un ins care a şters-o din ţară în condiţii dubioase prin anii 80. Ca să se poată căpătui rapid s-a dat victimă a istoriei, a încasat pesemne şi ceva bani de la statul evreu, iar ca să aibă şi patalama de spirit revoluţionar s-a înscris la  şcoală oarecare de cinema din Paris. Chinuit de talent şi carierist din fire, a turnat nişte filme cu ţigani pentru care a primit niscaiva premii obscure şi, absolut întâmplător, un Cesar pentru o producţie neglijabilă. Nu ar intra, desigur, în sfera noastră de competenţă dacă, prin exercitarea cu aceeaşi greutate a dreptului de vot în diaspora, nu ar periclita în mod inacceptabil progresul patriei.

Biografia unui om poate fi simplă sau distorsionată de insinuări ca oricare întâmplare a istoriei sau a vieţii. Reminiscenţe ale acestui tip de propagandă puteţi urmări încă zilele acestea la televizor şi constat că a fost cultivată cu nesaţ în rândurile tinere ale cadrelor de partid. Problema nu e neapărat tipul de viziune, care poate reprezenta o opţiune, ci instrumentele folosite pentru impunerea sa. Mă uit consternată cum unii încearcă insistent şi agresiv să convingă poporul de fraudă, deşi nu există dubii că înaintea altora, ei au fost cei dintâi care ne-au furat. Impunerea falsului cu cele mai virtuoase instrumente e şi tema ‘Concertului’ scris şi regizat de Radu Mihăileanu. De aceea îl aduc acum în atenţie.

Talentatul regizor român, care trăieşte de ani buni în diaspora, pune în discuţie efectele pe termen lung ale aberaţiilor politice instaurate în numele binelui, frumosului şi adevărului. Andrei Filipov este măturător la Balşoi Teatrî şi primele scene ne arată un nebun care dirijează pe furiş partiturile orchestrei oficiale. Cu ani în urmă, pentru că n-a vrut să se despartă de artiştii evrei ai Moscovei, Brejnev i-a lăsat moştenire celui mai mare dirijor rus o bagheta ruptă şi un destin frânt. Şi dacă după treizeci de ani, în Rusia oligarhilor, n-ar fi nimerit tocmai la el invitaţia ca Balşoi Teatrî să concerteze la Paris, maestrul Filipov ar fi dirijat mult şi bine Tchaikovski prin culisele amintirilor, în timp ce spăla toaletele artiştilor oficiali. Dar cumva i se iveşte această ocazie providenţială. Să se furişeze în Occident cu un fals Balşoi, pe care-l construieşte cu artişti de odinioară rejectaţi de ‘morala’ comunistă sau periferici ai lumii oligarhice de acum. Aceasta e figura de stil care face constructul regizoral şi dă un sens politicii aberante în care noi încă trăim. Că pentru a recupera adevărul, trebuie să plăsmuieşti, la rândul tău, un fals. Şi numai într-o lume cu adevărat liberă, adevărul va căpăta sens.

Într-un fel ironic şi capabil de un umor devastator, Mihăileanu vorbeşte aici despre propriul drum. Despre curajul de a te sustrage falsului şi a păcăli destinul, plecând într-o lume în care te poţi arăta aşa cum eşti, oricât s-ar abera la tine acasă şi oricâtă propagandă ar fi. Mihăileanu nu face filme ca să se împăuneze cu premii, deşi le merită din plin. Face filme pe post de catharsis ca să ne încurajeze să fim liberi chiar şi atunci când greşim.

În semn de respect pentru votul care a făcut diferenţa, dedic acest articol fratelui meu din diaspora.

Problema candidatului Mircea Geoană nu e, însă, că a fost furat. Problema fundamental psihologică a acestui om este că cere să fie minţit. Neavând curajul să-şi confrunte propriul adevăr, preferă să i se prezinte lucruri mistificate, iar reacţiile frenetice care îl arată ridicol sunt reculul firesc al unor mecanisme puse în funcţiune tocmai ca să i se facă pe plac. Din păcate pentru electoratul care a dorit o schimbare, Mircea Geoană a săvârşit fix o eroare ce i-a fost reproşată lui Năstase în 2004. Şi-a alimentat iluzia că e suficient să comanzi plăsmuirea mediatică a unei imagini, ca să fii şi perceput ca atare. S-a zis, şi pe bună dreptate, că nimeni nu câştigă alegerile împotriva presei. Pentru că tocmai când a apărut el însuşi în presă, Mircea Geoană a contribuit în mod natural la distrugerea meticuloasei construcţii proiectate în favoarea sa. Ceea ce putea să-i fie tribună i-a devenit astfel eşafod. Şi toată lumea s-a luat cu mâinile de cap! Se relatează că despre vizita nocturnă dinaintea dezbaterii, unde şi-a pierdut ca o Cenuşăreasă pantoful fermecat al gloriei, n-a ştiut nimeni din staff. De-aia n-a avut un răspuns. Că nu i-l pregătise nimeni!

Încă o pildă în sens larg e proiectarea parteneriatului de stabilitate pentru România, cu Johannis în frunte. N-a fost ideea sa, n-avem dubii. Dar a încurajat să i se furnizeze o strategie prin care cei care urmau să-l voteze în turul doi să-şi afle insurmontabil o scuză. Ea a avut parfum de crin şi de credibilitate, iar celor mai sceptici din fire le-a fost livrat pachetul cu o precizie nemţească. În fine… E ca şi când ai scoate la licitaţie un fals, perorând că Van Gogh a fost un artist mare. Aparent, nicio contradicţie…

Psihologul pe care l-am avut dimineaţă în emisiune mi-a spus una care era să mă prăbuşească de pe scaun. Că după extaticul gest al serii electorale, cu pupături de sfinţi şi incantaţii pentru lumea de apoi, social democraţii au nevoie rapid de o terapie de grup. Ce analiză face PSD mă doare mai puţin, că partidul n-a candidat, dar subiectul Mircea Geoană mă interesează pentru că omul era pe cale să-mi fie preşedinte. De aceea nu l-aş lua la mişto precum cei ce-l întreabă, acum, ca în piesa de la Paraziţii, ce-ar face dacă ar fi, pentru o zi, preşedinte… Aş desluşi însă această atracţie bolnăvicioasă pentru lipsa de sinceritate. Cum e posibil să adun în jurul meu atâţia oameni care să mă mintă?

Dacă aş fi,deci, pentru o singură zi în locul lui Mircea Geoană, fără funcţii, fără staff, fără campanii, fără privilegii, aş da startul unui amplu exerciţiu de introspecţie şi analiză. Şi, înainte să aflu un consultant de bună calitate, aş începe sincer cu ,,Mihaela… dragostea mea,,.

Nu vă cred, domnule Geoană. Nici ca om, nici ca jurnalist. Am avut o singură rugăminte directă, ca jurnalist. Să veniţi într-o emisiune. Nici azi nu înţeleg de ce nu m-aţi refuzat de la început. M-aţi dus cu vorba zile în şir şi până la urmă n-aţi venit. N-ar fi fost nicio problemă, dar am simţit asta şi apoi, ca cetăţean, ori de câte ori v-am urmărit la televizor. Că mă duceţi cu vorba. Aţi făcut-o în dezbaterea televizată, deşi avusese loc un exerciţiu de sinceritate. Spre mâhnirea colegilor mei, aţi făcut-o şi azi când eraţi aşteptat dimineaţă la radio pentru o dezbatere. N-aţi mai venit. La ora la care scriu aceste rânduri, ei încă vă aşteaptă.

Înşiraţi, în schimb, cuvinte încrezătoarea, pline, imbatabile, cu grandoare. Spuneţi întotdeauna DA cu o siguranţă desăvârşită. Eu sunt filolog, domnule Geoană. Nu ştiu dacă puneţi vreun preţ pe această pregătire, dar ceea ce vreau să indic este că m-am aflat mult mai aproape de litere decât vreodată de funcţii ori privilegii. Şi pot să discern că tonul ferm e cu adevărat genial dacă el poartă cu sine un conţinut. Ideile pe care le exprimaţi spontan sunt strălucitoare, am mai scris aici despre asta, dar fie exprimă fantasmagorii inaplicabile, fie nu vă aparţin. Să vă dau un exemplu. Cel mai recent..

În discursul final, cu care aspiraţi să ne deveniţi preşedinte, domnule Geoană, aţi citat un tânăr care a părăsit România. “Am avut ocazia [...] să le spun tinerilor că voi încerca să scot din gândirea noastră ceea ce spunea un tănăr care a emigrat: Am plecat din Romania nu din cauza ţării, ci din cauza răului pe care îl scotea din mine” Acest român pe care-l citaţi cu aplomb şi în necunoştinţă de cauză e un prieten al familiei mele. Se numeste Adrian Stanciu, are blog şi vă anunţă public astăzi că faceţi parte din gaşca celor care i-au drenat orice urmă de speranţă în România. Iar pe 6 decembrie va vota cu Băsescu.

Am remarcat şi pe această cale că, în lipsa convingerii că puteţi câştiga alegerile singur, apelaţi la oameni care să vă pună proptele. Dar nu îi şi apreciaţi sincer. Asta e trist. Johannis a dat semnale că şi-ar dori să se întoarcă grabnic la primărie. Ironia e că nici pe Vanghelie, care a muncit mult să vă facă propagandă, nu-l apreciaţi. Îl ţineţi ascuns în momente decisive, deşi domnia sa vă admiră, în felul său, pentru că vă exprimaţi frumos.

Aţi privit în aceste zile şi jurnalişti care par a vă susţine. Se poate să aveţi şi dumneavoastră mari rezerve că o fac din convingere autentică. Mai degrabă pentru că au familii, copii şi vor să-şi păstreze joburile. Până la urmă, a face sacrificii pentru un copil sau un părinte bolnav e o virtute în sine, nu are nevoie de justificări. Dar asta nu vă sensibilizează în niciun fel, domnule Geoană? Pesemne că nu, câtă vreme vi se recita partitura. Nu doar ca jurnalist, dar mai ales ca om, am profunda convingere că, în orice domeniu ai interacţiona cu ceilalţi, nu poţi pretinde obiectivitate, dacă nu eşti mai întâi sincer. Nu poţi fi imparţial, dacă încurajezi minciuna. SOV a făcut un exerciţiu de sinceritate. Dumneavoastră nu v-aţi cerut nici măcar scuze.

Vă mărturisesc că mi-e teamă, domnule Geoană, că sunt pe cale să revin într-o Românie în care nu profesionalismul face carieră, ci falsul, poza, slugărnicia. Am trăit acele vremuri şi nu am putut să performez. Dar Realitatea TV mi-a fost, în toţi aceşti cinci ani, cea mai sublimă formă de libertate. Şi pentru acest lucru, mă înclin.

În două zile, aţi putea deveni preşedinte şi risc într-o partidă aparent pierdută. Dar o fac cu demnitate, cu bună-credinţă şi convinsă că votul acela nu mi-l poate nimeni plăsmui. Acolo, în cartierul meu, la şcoala unde în pauze aleargă suflete pline de sinceritate, eu nu voi putea gira nici gargara, nici ipocrizia. Oricât de grele ar fi vremurile care ne-aşteaptă.

Cu ani în urmă, în mandatul social democratului Adrian Năstase, am avut o experienţă un pic ciudată. Îi luasem un interviu domnului Ciuvică după arestare şi îl pregătisem pentru difuzare la radio în jurnalul de seară. Era aranjat tehnic sub supervizarea colegilor din montaj dar, înainte să intru în emisie, mi s-a comunicat că e un pic cam lung şi nu mai poate intra. Nu l-am difuzat, deci. Totuşi, băieţii din montaj m-au ajutat să selectez nişte clipuri ca să le putem integra într-o ştire în jurnalul de dimineaţă. Când am venit în zori la redacţie lucrurile erau un pic schimbate. Jurnalul era deja pregătit. Ştiri puţine şi multe sincroane cu Gigi Becali, proaspăt lansat în politică de Viorel Hrebenciuc. Am refuzat să mi le asum şi am reformulat jurnalul. Spre seară, mi s-a adus la cunoştinţă că responsabilităţile mele se vor schimba un pic. În sensul că de luni nu voi mai avea dreptul să editez şi nici să prezint jurnale. Voi rămâne însă la dispoziţia redacţiei. Pentru rapida reeducare a competitivităţii, am fost trimisă sistematic la videoconferinţele cu prefecţii. E adevărat că acolo, jurnaliştii erau sătui un pic, dar asta nu se simţea la radio şi nici nu apărea la televizor. În rest, toată lumea demonstra maxim profesionalism. Regimul era mulţumit.

Din toţi pumnii pe care presa i-a primit în vremea statului social democrat, eu am fost pocnită un pic. Tot câte-un pic, rând pe rând şi la fel de discret, mulţi tineri jurnalişti s-au trezit restructuraţi, trecuţi pe linie moartă sau numiţi în posturi simbolice. Ei n-au fost consemnaţi în niciun raport privind libertatea de expresie pentru că s-au preocupat să-şi găsească repede un alt job.

Numai că printre aceste picuri, s-au strecurat curajul, entuziasmul, candoarea şi, până la final, tot un pic a făcut diferenţa de voturi în 2004. Ea ne-a ajutat apoi să ne dăm frâu liber opiniilor, să ridicăm părerea la rang de dezbatere publică şi să facem din debate un produs jurnalistic în sine. Şi pe Ciuvică picul acesta l-a încurajat să se exprime. Şi le-a plăcut tuturor. Ne-am luat laptopuri şi ne-am făcut experţi în orice, am urlat, am făcut spume, am râs copios, am fost naivi, apoi geniali, ne-am revoltat, am înjurat, am spus tot ce ne-a trăsnit la televizor, pe bloguri… În general, am fost de capul nostru. Mă uit în urmă şi mi se pare că bucuria de a fi aşa de liberi vreme de cinci ani a ţinut… doar un pic. Poate de aceea am şi uitat atât de brusc.

Dar pentru picul acesta voi merge duminică la vot. Pentru fărâma care face fundamental diferenţa între o mângâiere, un frecuş, o îmbrânceală, un pumn în cap sau un cap în gură.

Tot primesc pe mail de la Moşul mesaje cu ce-mi doresc. Moş Nicolae, eu atât îţi cer: doar un pic…

Prima pensie şi cei câţiva bănuţi în plus pe care i-a primit ieri i-au fost o bucurie fără margini. Ar trebui s-o vedeţi pe mama râzând. Este întruchiparea unei sincerităţi de o frumuseţe absolută! Chiar dacă plecarea bruscă de la serviciu a frământat-o nopţi în şir, iar ultimele zile i-au întunecat sufletul, ieri îşi recăpătase încrederea şi asta m-a minunat. Ştiam că nu-şi primise ultimul salariu şi am întrebat-o ce s-a întâmplat. Mi-a zis că banii pentru ultima leafă, din octombrie, n-au venit nici acum, iar oamenii vor fi nevoiţi să protesteze împotriva puterii. Nu a puterii locale, să ne înţelgem. Ci împotriva guvernului, aşa cum a mai fost organizat un protest şi înainte de primul tur. La centru s-a auzit, desigur, doar faptul că oamenii nu şi-au primit banii de la Băsescu şi Boc, deşi presa locală care a rezistat neaservită de-a lungul vremii, în ciuda pumnilor primiţi în plină figură, n-a contenit să scrie că s-au trimis fonduri de la Guvern.

Această formă de manipulare, servită cu mănuşi de mătase fină, e atât de bine croită, încât sincer nu de palmele lui Băsescu mă tem. În afara unei impulsivităţi care nu mai avea nevoie de nicio înregistrare, gestul din 2004 nu-mi demonstrează nimic. Nici faptul că omul ar bate copii, nici că ar fi un ins violent şi nici că i-ar dispreţui pe cei mici. Mi-a transmis asta chiar mama mea care, înainte de se aşeza la televizor în seara electorală a unui an în care a fost nevoită să iasă la pensie, şi-a trăit toată viaţa într-o deplină dedicare faţă de copii.

De pumnul în gură, ascuns în mănuşa de mătase fină, însă, mă tem. De mâinile dibace care trag sforile modelelor de mucava. De cei care ne ţin în palme ori ne mângâie pe creştet doar ca să ne pocnească rapid, în caz că ieşim din front. Şi mă mai tem de toţi cei care, cu mâinile curate, servesc campanii murdare pe post de desert electoral tuturor oamenilor de bună credinţă, care nu şi-au primit salariile la timp.

În realitate, s-a dovedit o dulce iluzie ‘parfumată’ şi, dintre toate tipurile de vot ale acestui scrutin, cel mai aproape de votul negativ. Cu excepţia celor care au votat chiar din convingere cu Vadim, Hunor sau Remus Cernea, voturile pentru Antonescu au fost forme de protest anti-Băsescu ale unor oameni care nu ar putea vota în veci PSD-ul! Marota peremistă a mers o singură dată, iar peste ea s-a aşternut temeinic aversiunea năstăsisto-iliesciană.

Deşi e greu de crezut că e cineva care, în spatele lui Mircea Geoană, nu i-a zărit aseară pe Adrian Năstase şi Rovana Plumb, care umblau în poşetă cu ştiri veterinare înainte de 2004, ca să acopere agenda presei, mă gândesc totuşi că intelectualii şi oamenii de afaceri nu au putut evita întâlnirea cu Marian Vanghelie.  Şi măcar pentru câtă şcoală au urmat, nu se vor putea umili până într-acolo.

Domnul Antonescu poate guverna sănătos cu pesedeii în revelaţiile care-i indică proiecte comune, dar electoratul care l-a susţinut doar ca să-i dea un vot negativ lui Băsescu nu-l va gira. El asta n-a priceput. Că votanţilor săi le curge prin vene ura năstăsistă ori greaţa e-vanghelică mai aprig decât prin viscere, dezamăgirea faţă de Băsescu. Şi că, prin urmare, nu vor veni la vot. Vor protesta. Iar dacă dintre ei mai sunt unii cu spirit civic, ei vor putea oferi , desigur, un vot nul, aşa cum intuiesc că vor şi promova unii reprezentanţi ai societăţii civile de partid.

http://www.realitatea.net/iliescu-despre-votul-lui-geoana–fiecare-voteaza-dupa-cum-il-duce-capul_687826.html

TC 1.40

Această asociere a scos din sărite mulţi ziarişti, pe care a ajuns să şi-i ostilizeze fără nici cea mai mică adiere de… vânt. E aiuritor episodul în care îl blamează pe corespondentul nostru la Craiova că le plânge de milă oamenilor de vreme ce lucrează pentru Vântu. Eu nu ştiu dacă ce i se impută lui Vântu e mai nasol decât ce i se impută lui Traian Băsescu, Dinu Patriciu sau alţi moguli, mai vechi ori mai noi… Ştiu sigur, însă, că statul în care trăiesc şi al cărui şef este Traian Băsescu n-a putut să-mi demonstreze nimic. Şi mai ştiu că, de pildă, un jurnalist de mare talent, pe care îl preţuiesc mult, Traian Ungureanu, şi pe care l-am văzut aseară sfătuindu-l pe candidat, nu devine îndoielnic pentru că a lucrat la Vântu şi nici pentru că acum îl sprijină din politică pe Traian Băsescu. Reperele mele ca cetăţean ţin de conduita fiecăruia în parte.

Faptul că din ce în ce mai mulţi jurnalişti i-au devenit ostili lui Traian Băsescu e o performanţă la care chiar domnia sa a reuşit să ajungă, înfierând fără distincţie. Ar trebui să-mi fie ruşine că domnul Vântu îmi e patron şi ar mai trebui să apar la televizor cu o mutră spăşită, eventual, făcând temenele. N-are importanţa ce şcoală am, ce scriu, ce spun. Tot la mogul lucrez! Şi totuşi, dacă titlul de recomandare ar fi fost slugărnicia faţă de patron, bănuiesc că Sever Voinescu n-ar fi fost acum în stafful preşedintelui, nu? Această viziune nu ne ajută, sincer, să performăm. Jurnalişti cu potenţial, cu şcoala BBC, RFI, Deutsche Welle, CNN vor fi astfel confundaţi de public cu cei chemaţi azi la audieri. Toţi suntem nişte şantajişti şi, pesemne, tot prin şantaj suntem constrânşi să-l aducem pe preşedinte în platou şi să-l poftim să ne înfiereze!

În ciuda răfuielii generale, Traian Băsescu poate obţine o şansă nesperată. De a redeveni preşedinte chiar şi cu voturile jurnaliştilor ostilizaţi, ‘incapabili’ să facă distincţia între adversarii săi înscrişi în cursă şi păpuşari precum Vanghelie sau Hrebenciuc.

‘Ştiţi, spunea aseară dând autografe unor tinere, acum nu ne mai adresăm oamenilor cu ‘dumneata’. Pare o impoliteţe, deşi trecem rapid de la ‘dumneavoastră’ la ‘tu”. Această remarcă m-a făcut să mă gândesc că modul în care ne adresăm oamenilor ar trebui să exprime în primul rând ceva despre ei, apoi despre noi înşine, deşi, de cele mai multe, ori e invers. Faptul că venerabilul Neagu Djuvara alege să ni se înfăţişeze ca Moş Neagu într-o carte care descoperă amintiri din copilăria sa şi fapte mai deocheate ale istoriei exprimă cumva chiar felul în care cere să fie privit acum de către public: cu îngăduinţă. Această curtoazie din partea unui om care a făcut şi a traversat istoria este irezistibilă.

Aşa a şi ales să se apropie apropie de noi Neagu Djuvara. A fost imediat iubit de către tineri şi admirat de multe categorii de public. N-a scris cărţi ca să ne dea lecţii, ci ca să ne curteze. În volumele sale, evenimentele istorice sunt relatate cu strădania de a ne face să ne simţim bine în pielea noastră de români. Istoria livrată de manualele lui Ceauşescu a ridicat faptele şi figurile pe un soclu menit să ne intimideze, nu să ne apropie de sensul lor şi, astfel, de rostul nostru. Dar, Neagu Djuvara ne-a vorbit despre istoria noastră chiar aşa, ca un moş, în stilul pişicher în care ne-a povestit, de pildă, isprăvile sale de băieţandru. Şi ne-a cucerit.

Se poate să fie o perspectivă subiectivă a istoriei. Autorul şi-o asumă şi are capacitatea de a se ironiza citând inşi care l-au catalogat drept ‘venerabil amator de istorie’.  Amatorismul invocat e, în fond, o îndrăzneală, iar pentru noi, cititorii, privilegiul de a înţelege istoria nu doar în eroice fapte de manual, ci în firescul ei, cu erorile majore şi defectele acestei naţii.

Aseară, în cadrul întâlnirilor Asociaţiei Erudio, am avut privilegiul să-l ascultăm ‘pălăvrăgind’ pe Moş Neagu. Mă uitam în sală şi mă gândeam cât de uşor poţi strânge laolaltă oameni frumoşi dacă ştii cum să le vorbeşi. Şi pentru câteva ore aceşti oameni, frământaţi de rostul lor într-o ţară cu istorie glorioasă şi prezent incert, s-au simţit… un pic mai bine în pielea lor.

Ca cetăţean, m-aş fi bucurat sincer ca Traian Băsescu să ne anunţe că s-a întărit statul…Abia atunci, spusele sale ar fi putut, pe lângă tunurile invocate, să nu mai sune ca… o petardă.

Dintre vorbitorii de pe scena publică, am constatat o mare aplecare spre vorbe de spirit la Mircea Geoană. Când se află în faţa mulţimii, domnul Geoană se descătuşează. Începe să vorbească în pilde, ia mesianic asupra lui păcatele lumii, apoi ne-o aşterne la picioare şi ne desfată cu sentinţe din clasici. Mi-a rămas la suflet episodul în care a cinstit memoria Ralucăi Stroescu la o adunare pesedistă de 1 Mai şi încă oftez cu speranţă după momentul când frate-miu, ca un fiu risipitor, se va întoarce de prin străini pentru cei 20 de mii de euro strânşi pentru el, acasă, în puşculiţa de partid. Nu e de lepădat nici perspectiva trimiterii unui cosmonaut pe Lună, eventual de pe platforma Măgurele şi după desfiinţarea CSAT, dacă nu e cu supărare.

Într-un cuvânt, Mircea Geoană impresionează. În mai multe cuvinte, până la lacrimi. Are o predilecţie pentru zicerile mari, rostite din profunzimile fiinţei sau din puţul gândirii, cum ar spune colegii de la Caţavencu… Cert e că domnul Geoană chiar se străduieşte să ne rămână întipărit în conştiinţă, cu panseuri geniale, asemenea lui Iorga sau Gust, cum îi mai spune el filosofului şi politicianului Dimitrie Gusti.

Ultima dată, la Botoşani, a mai zis una devastatoare:’’România e urmărită de blestemul celor trei Elene din istoria României: Elena Lupescu, Elena Ceauşescu şi Elena Udrea.’’ Sincer, eu când mă gândesc la Elene din istoria noastră, îmi vin în minte mai degrabă Doamna Elena Cuza si Regina Elena, mama Regelui Mihai, dar faptul că liderului pesedist doamna Udrea şi tovarăşa Ceauşescu ii sunt mai remarcabile, bănuiesc că e doar o chestiune de Gust. Sau de gusti… mă rog.

În dorinţa de a fi perceput ca un spirit înalt, cu lecturi rafinate şi rostiri memorabile, Mircea Geoană riscă să pară mai ridicol decât este. Eu m-aş bucura să rămână în istorie ca o figură remarcabilă datorită unor fapte simple şi autentice, dar în stilul acesta spoit şi lipsit de substanţa, mi-e teamă că singura remarcă reţinută în dreptul său de mentalul colectiv va fi aceea cu care l-a gratulat cândva… Ion Iliescu.

Autorul se numeşte Irvin D. Yalom, a fost nominalizat şi el la Nobelul pentru literatură de anul acesta, iar cartea care de aproape două decenii tulbură minţile vindecătorilor de suflete se numeşte Plânsul lui Nietzsche. La noi s-a publicat în ultimii ani, eu am descoperit mai întâi, graţie unor prieteni psihanalişti, Lying on the Couch, tradusă Minciuni pe canapea. Amândouă sunt cărţi despre adevăr, dar în feluri diferite. Teoria după care şi-a ghidat studiile şi terapiile profesorul de la Stanford, Irvin D. Yalom, a fost aceea că pentru fiecare pacient trebuie regândit un nou tip de tratament, întrucât fiecare reprezintă o poveste de existenţă diferită. Cu alte cuvinte, nu poţi trata oamenii la grămadă şi cu aceeaşi măsură, iar cu fiecare om nou pe care-l ai în faţă trebuie să înveţi să te reinventezi.

Modelul acesta de gândire lipseşte cu desăvârşire din spaţiul nostru public. Mă bucur ca el să existe în spaţiul cultural, deşi acum, când mă uit într-acolo, îl zăresc rar şi umbrit de figuri autosuficiente care îmi taie din avânt. Simt, astfel, o acută nevoie de oameni modeşti şi de distincţie pe micul ecran. Oameni care să poată spune cu sinceritate că sunt nepricepuţi, că expertiza lor e limitată, că ştiinţa lor nu acoperă orice, că nu sunt cunoscători în toate domeniile. Aş răsufla uşurată dacă cineva ar apărea într-o zi la televizor şi ar spune Domnilor, cu adevărat, aici, vă mărturisesc, NU ŞTIU şi nici nu doresc să-mi dau cu părerea. Ar fi un bun semn de autentic în spaţiul public; omul ar reveni atunci când chiar va şti şi va putea să ne spună ceva la care se pricepe în mod real, noi l-am aprecia şi ne-am aprecia apoi şi pe noi mai mult, pentru că am învăţa de la el. Puţin, dar bun.

În lipsa unor astfel de gesturi şi până la perpetuarea unui model de sinceritate în spaţiul public, autori precum Irvin D. Yalom ne sunt o revelaţie. Plânsul lui Nietzsche e o carte care merită citită din multe alte raţiuni, dar mai ales pentru că e scrisă de un om modest, căruia nici trecutul dureros, nici faima care i-a înconjurat biografia nu i-au confiscat puterea de a deveni mai bun, mai simplu, mai onest. Şi, în ciuda titlurilor cu care ni se înfăţişează, minciunile şi plânsul vă vor bucura cu adevărat.

Ar fi putut să fie încă un film despre comunism. Dar el nu mai are înverşunare, patimi, spaime, obsesii. E conceput cu detaşarea celui care a experimentat din plin tranziţia şi-a înţeles că naţia nu s-a deşteptat deloc peste noapte, dar a câştigat măcar dreptul de a râde mai liber. Filmul e, aşadar, tot despre noi în comunism, dar într-un fel mai relaxat, fără să alunece în manierism, fără să ne arate demonstrativ dramele, sărăcia, lumea gri, decrepitul. E scris cu drag, cu înţelegere, exploatând nostalgia majorităţii românilor care-au avut neşansa să-şi trăiască cea mai frumoasă vârstă în comunism. Dacă priviţi cu atenţie, pelicula chiar reproduce nuanţele primelor televizoare color de la noi. E o subtilă realizare prin care filmul reuşeşte să marcheze extraordinar paradoxul în care trăiam: atât de bine, frumos şi colorat… la televizor.

Dar cea mai mare calitate a filmului mi s-a părut alegerea actorilor. Cei cinci regizori care contribuie la unitatea remarcabilă a peliculei n-au căutat interpreţi de roluri, ci feţe, mutre, moace, figuri. E fascinant să vezi în chipurile adunate la şedinţele de partid, de comitet sau de instrucţie, mutre amprentate atât de veridic de tâmpenia comunistă. Mungiu şi colegii săi nu-i pun pe actori să demonstreze ce artişti grozavi sunt ei, ci să cadreze cu amintirile, cu epoca, să semene cât mai mult cu însuşi tovarăşul Ceauşescu! Delirul e total, umorul pe măsură.

Dintre cele patru legende developate pe ecran în prima partea a Amintirilor, cel mai mult mi-a plăcut ultima, cu porcul. Prietenii cu care am fost nu mi-au împărtăşit preferinţa şi explicaţia, m-am gândit, ţine de vârsta noastră în comunism. Eu, de pildă, m-am regăsit în înghiontelile pioniereşti din ultimele secvenţe, căci acolo m-a prins pe mine 89; pe băncile dintr-a cincea, cu cravata la gât, stând la coadă la banane, pulpă de porc şi bomboane de pom…

Altfel, după 20 de ani, scena rămâne la fel de sordidă. Anul acesta ar fi trebuit să serbăm democraţia, dar ne veselim tot cu amintirile din comunism. În acest ritm de relaxare istorică s-ar putea scrie în tihnă şi AMINTIRILE DIN TRANZIŢIE.

Cristian Mungiu n-are de ce să se grăbească, însă. La cum se mişcă lucrurile, nu ne-ar mira să ne găsim pe-aproape… după alţi 20 de ani.

Am avut privilegiul unui spaţiu de libertate în care mi-am croit
gândurile fără constrângeri. Am râs, m-am amuzat, m-am înfuriat, am
căpătat speranţă, am trăit iar dezamăgiri şi iar am râs. Pe toate
le-am făcut în joacă şi convinsă fiind că oamenii care se iau prea
în serios sunt mai puţini creativi şi mai sărăci pe dinăuntru.

Într-o zi, un om m-a oprit şi m-a întrebat de ce scriu. Ca să pot
arăta că nu trăim într-o colivie de sticlă, i-am zis…

Altfel spus, scriu pentru că întâlnesc oameni care mă inspiră.
Întâlnirea cu ei e o bucurie care se întregeşte când o
împărtăşesc. Oamenii aceştia nu prea fac audienţă. Îi întâlnesc
în călătorii, în cărţi, în sălile de spectacol, la radio, iar,
dacă am noroc, mă văd cu ei şi la televizor. După reperele mele, sunt
oameni care mişcă lumea şi mă ajută şi pe mine să cresc. Scriu
despre ei şi locurile în care îi aflu într-un gest simbolic de
mulţumire pentru că m-am nimerit în lumea lor. Unde vă invit cu drag
şi necenzurat.