Cu amanta la Mormântul Sfânt

„Aşa, iubitule, ia-mă aşa, aici, chiar aici, acum, aşa, e foarte bine, dacă poţi mai repede! Aşa, acum, dragule, pisoiaş, stai să mă iei şi din altă poziţie, aşa, acum, apasă!” – Nu, nu e un dialog de film pentru adulţi, ci o presupusă conversaţie între o piţipoancă tînără şi „iubitul” ei, un bătrîn trecut şi de prima, şi de a doua tinereţe, care, cu aparatul de fotografia în mînă, o imortaliza.

Locul acestei conversaţii:  oriunde  pe traseul unui pelerenaj prin Ţara Sfîntă desfăşurat  acum cîţiva ani buni. Iar fata se grăbea pentru că, în general, pe la toate obiectivele din program se perindă lume  multă şi nu ai timp foarte mult pentru poze! Personajul cu pricina şi-a răsplătit amanta cu o excursie în Ţara Sfîntă! Ei, nu trebuie condamnat, în acea zonă se aflau şi Sodoma & Gomora, la o adică!

Scena de mai sus mi-am imaginat-o în urma unei povestiri foarte credibile auzite de la un martor ocular. De altfel, aflat într-o călătorie densă şi interesantă prin Israel (avîndu-l ghid pe super-informatul Ion Antonescu, directorul unei agenţii de turism) am văzut şi eu cîteva lucruri din aceeaşi zonă de nesimţire. Am văzut şi eu vreo două persoane care  nu au pierdut nici o stîncă mai răsărită, şi-au făcut poze peste tot. Ele nu veniseră să vadă, ci, mai tîrziu, să fie văzute. Să se arate în fotografii cît de evlavioase sunt că au mitraliat cu obiectivul foto Ţara Sfîntă. Cum acolo e un loc de pelerinaj non-stop, e de presupus că nu eşti singur, că vei sta la nişte cozi că să vezi, să atingi, să simţi ce-i de simţit în acele punct nodale ale creştinismului (şi nu numai!).

Mi se pare o nesimţire uluitoare să te bagi în faţa cozii la Sfîntul Mormînt, de pildă, unde am stat un pic peste o oră jumătate ca să intrăm. Şi nu ne-a obligat nimeni să mergem acolo, a fost dorinţa noastră, a fiecăruia. Aşa că, statul civilizat, la coadă, ar fi trebuit să fie ceva subînţeles. Dar nu a fost. Am văzut zeci de indivizi şi individe încercînd să se bage în faţă, să intre, acolo, în punctul zero al religiei creştine, prin fraudă. Apoi, tot în zonă, au existat persoane care au luat lumînări (se aprind acolo şi, apoi, se sting şi se păstrează ca un obiect de preţ, e ceva simbolic, pentru cei credincioşi) şi nu au plătit pentru ele. Să furi, să mangleşti, chiar acolo, iată ceva greu calificabil!

Trăim într-o vreme în care, cum am mai spus-o, nu avem de-a face doar cu confuzia valorilor, ci şi cu confuzia non-valorilor. Ipocrizia e moneda noastră cu două-trei feţe. Se vor face multe cruci în campanie. Dacă ajunseserăm în ultimii ani să-l vedem şi pe Ion Iliescu sărutînd icoane şi făcîndu-şi cruce, vă daţi seama ce mare-i foamea de voturi de la cei care merg întăi la biserică, apoi la vot! Se vor face cruci în campanie mai mult ca oricînd, se va cheltui din greu din Rezerva Naţională de Ipocrizie. Aşa că am, pentru candidaţii la preşedinţie, un sfat în ton cu întîmplările povestite mai sus: ori nu vă faceţi cruce cu mîna cu care veţi fura, ori nu mai furaţi cu mîna cu care v-aţi făcut cruce! Măcar atît!