Despre jumătatea lipsă a vieţii. Locul de unde începe călătoria

1. „Nu sunt un adept al argumentelor filosofice care se distrează cu propriile complicaţii autoinventate”. Este un bun punct de plecare pentru a spune două cuvinte despre cartea asta şi despre orice carte a lui Jung, căruia îi aparţine fraza. E din ultimul volum verde din seria de opere complete, îngrijită admirabil de Vasile Dem. Zamfirescu la Editura Trei. Cu titlul generic “Psihologia religiei vestice şi estice”, volumul 11 conţine printre altele studiul fundamental “Psihologie şi religie” (1939) şi câteva comentarii fabuloase (pline de  fabulos) la “Cartea morţilor tibetană”, “I Ching” sau “Cartea tibetană a marii eliberări”. Nu vreau să fac vreo recenzie (semi)doctă, inutilă şi întârziată (cu jumătate de secol), vreau doar să fixez relevanţa pentru mine însumi a unor pagini importante, la fel cum un călător nocturn cu trenul îşi notează impresiile dintr-o ţară îndepărtată, pentru a le povesti unor prieteni.

2. Filosofia a ajuns într-adevăr teritoriul de paradă al preţioşilor, abstracţilor şi megalomanilor. Este privită cu suspiciune, pe bună dreptate, pentru că a pierdut legătura cu faptele simple, palpabile, care ne privesc viaţa direct. Este vina “filosofilor”, care n-au altă plăcere şi ocupaţie savantă decât tăierea firului în patru, dar şi vina “publicului” modern, care a pierdut simţul lucrurilor importante. Filosofii s-au izolat în speculaţie pură şi în terminologie absconsă (şi dau iluzia înţelegerii prin îndesare de nume peste nume şi teorii peste teorii), iar publicul a “achiziţionat” la rândul lui o iritare acută faţă de tot ce nu e construcţie facilă sau nou-nouţă, descoperire de ultimă oră, cu aspect “technically corect”.

3. Pentru mine căutarea lui Jung este autentic filosofică pentru că se ocupă de lucrurile esenţiale ale vieţii noastre. Şi face asta fără să adopte pedanteria specifică “gânditorilor” şi fără să abdice de la principiul crucial al experienţei, al trecerii prin fapte. Este o atitudine echilibrată şi incisivă, care merită reamintită într-un moment în care fac legea şi show-ul două atitudini opuse la fel de găunoase: pe de o parte, o exacerbare a misticismelor de tot felul, spiritualisme variate, extrem de sigure pe dogmele lor sincretice, bazaconii măcar prin ton şi gestică, cu rating bun pe televizor şi în fanteziile hollywoodiene, iar pe de altă parte o atitudine superficial-ştiinţifică, cuminte şi seacă, care a creat o mitologie mai puternică decât cea religioasă, fără sensibilitate pentru subiectivitatea căutătorului.

4. Spre deosebire de dogmatismele de tot felul care bântuie umanitatea, autenticitatea lui Jung se vede în nesiguranţa sau distanţa pe care o manifestă chiar în privinţa unor ipoteze esenţiale. Psihologii-autori-de-manual i-au încadrat ulterior foarte ferm ideile în categorii etanşe, au substantivat foarte multe realităţi lichide şi au repetat până la saţietate câteva cuvinte grele gen „inconştient colectiv, arhetipuri” etc. Dar lucrurile nu stau atât de simplu cu gândirea vie. Spre exemplu, Jung pune sub semnul întrebării însăşi ideea de ştiinţă a sufletului, pe care aparent o practică: „individul îşi imaginează că a pus mâna pe sufletul său, el face chiar din suflet o ştiinţă, pornind de la ideea absurdă că intelectul, care este doar o parte şi o funcţie a psihicului, ar fi suficient ca să cuprindă totalitatea mult mai mare a sufletului”. Sau nu bagă mâna în foc nici măcar pentru natura psihică a factorilor necunoscuţi din inconştientul nostru. „Nu putem şti în ce constau aceşti factori, căci noi putem observa doar efectele lor”. Sau: „Nu cunoaştem nici măcar esenţa unui singur gând, ce să mai vorbim de ultimile principii ale psihicului?”

5. E adevărat că textele lui Jung alunecă uneori în teritorii mistice, tenebroase, super-simbolice şi super-complicate – poate de aici le şi vine frumuseţea… El însuşi regretă această „învecinare cu extravaganţa”, dar spune că e un drum pe care nu are cum să-l evite – ar fi exact o prejudecată filosofică aceea de a nu ţine cont de faptele sufleteşti pe care le întâlneşte. Nu este vina observatorului onest că lucrurile din sufletul nostru, din viaţa noastră sunt mai stranii decât vor să accepte teoriile ştiinţifice (“Sunt mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât visează filosofia ta, Horatio”).

6. Faptul misterios şi primordial pe care ni-l aminteşte Jung este următorul: firul ieşirii din labirint are un capăt aici, în mâna noastră, doar că nu-l vedem sau ne e frică să-l vedem şi să mergem pe linia lui. Altfel spus, nu trebuie să căutăm prea departe misterele vieţii, universului, ele se află AICI sau încep aici, în jumătatea ascunsă a universului nostru intim, cotidian. Ne protejăm instinctiv de acest contact cu puterile înspăimântătoare din noi şi ne spunem “ce mai e de aflat pe lume?! n-au decâr să-şi bată capul filosofii cu enigme îndepărtate, nu mă privesc pe mine!”

7. Adevărurile fundamentale sunt banale, dar se înţeleg greu. Trebuie să te trezeşti noaptea transpirat dintr-un vis ciudat, care te-a trecut ca printr-o maşină de tocat, ca să simţi forţa şi stranietatea inconştientului propriu. Este cel puţin neliniştitor să vezi că înăuntrul tău, cu tine însuţi, se petrec lucruri pe care nu le controlezi, că eşti marioneta unor forţe stranii care te trag într-o parte şi alta. Nu vrem să recunoaştem că suntem un teritoriu circulat de „intruşi”. Prin noi se derulează imagini, voci, fantezii, dorinţe la care suntem doar spectatori. Este prezumţios chiar să spunem inconştientul „meu”, câtă vreme raportul este unul exterior. O voce stranie dintr-un vis, spune Jung, îmi aparţine la fel de mult cum îmi aparţin zgomotele străzii pe care le percep în timpul zilei. Faptul stupefiant pentru orice om onest este că aici, în locul cel mai aproape pe care mi-l pot imagina, eu nu sunt eu. Şi asta nu se întâmplă doar în miezul nopţii. „Rar există cineva care să nu fie dominat în mod covârşitor de simpatii, resentimente, dorinţe şi tot felul de complexe”. Simţim asta pe propria piele: Câte fapte nebuneşti nu facem chiar la lumina zilei şi am fi ruşinaţi de ele dacă am avea curajul măcar să le privim, darămite să le recunoaştem celorlalţi! În cazuri dereglărilor psihice, oricât de mărunte, se declanşează „forţe de nestăvălit cu mijloace raţionale”. Nici când suntem sănătoşi, nu suntem mereu autorii închipuirilor noastre, ci forţe autonome ne traversează şi se opun personalităţii noastre conştiente.

8. Tot acest ansamblu de fapte naturale care vin dinăuntrul nostru „funcţionează exact ca un întreg Olimp de zei care vor să li se aducă jertfe, să fie slujiţi, temuţi şi adoraţi, nu doar de posesorul individual al acestei campanii de zei, ci şi de ambianţa lui personală”. Rareori conştientizăm fulgerele acestui Olimp, cel mai adesea acţionăm ca şi cum suntem pe o insulă însorită şi păzită de vânturi. Şi poate e mai sigur aşa, pentru noi şi sănătatea noastră mintală.

9. Una peste alta, avem o terra incognita chiar în sufletul nostru, ale cărei margini nu le cunoaştem şi pe care ar putea să păşească Dumnezeu însuşi fără s-o ştim. Religiosul este pentru Jung  tocmai „zona” din inconştientul nostru încărcată cu cea mai puternică energie, este prezenţa unor factori psihici copleşitori. Într-o fază a istoriei în care proiecţiile factorilor inconştienţi erau aproape perfecte, religiosul era total exterior şi zeii „mişunau” peste tot. Pe măsură ce are loc retragerea proiecţiilor şi cunoaşterea conştientă creşte, se petrece dez-însufleţirea lumii, zeii se retrag în noi înşine. Ceea ce nu înseamnă că ei nu mai sunt activi şi cât se poate de reali. În varianta ei oficială, socială, religia funcţionează ca un scut protector, ne apără prin simboluri şi ritual de experienţa religioasă directă, adică de contactul cu zonele adânci ale inconştientului. Acelaşi rol îl au şi teoriile ştinţifice simplificatoare pentru omul modern – tot ce poartă inscripţia „ştiinţific” linişteşte raţiunea şi o apără de „asaltul ambiguităţii teribile” care vine din interiorul existenţei.

10. Legat de proiecţiile inconştientului, un pasaj savuros pentru cei care aruncă uşor cu judecăţi în stânga şi în dreapta: „Viaţa noastră cotidiană încă mişună de proiecţii. Se etalează în ziare, în cărţi, în zvonuri şi în flecăreala obişnuită. Toate golurile din care lipsesc nişte cunoştinţe reale continuă să fie umplute de proiecţii ale inconştientului. Suntem aproape siguri că ştim ce gândesc alţi oameni sau care e caracterul lor adevărat. Suntem siguri că anumiţi oameni au acele însuşiri rele pe care nu le găsim la noi sau că trăiesc acele vicii pe care noi n-o să le avem niciodată. Trebuie să fim extrem de atenţi să nu proiectăm prea impudic propria noastră umbră şi suntem încă inundaţi de iluzii proiectate. Cum poate cineva să vadă limpede dacă nu se vede nici măcar pe sine şi nici acea obscuritate pe care o poartă cu sine, inconştient, în toate acţiunile sale?”

11. Revin la tema întâlnirii cu inconştientul. În „Cartea morţilor tibetană”, persoanei decedate i se citesc instrucţiuni care să o ajute să se descurce cu viziunile, luminile tulburi, demonii şi divinităţile pe care le întâlneşte în lumea de dincolo (sau de dincoace, în lumea minţii). Un bun ghidaj în stare onirică post-mortem îl poate conduce pe mort la eliberarea de fantasme şi la evitarea reîncarnării. În lumea minţii, toate iluziile sunt reale, spune Jung. Plus: „singura formă de existenţă pe care o cunoaştem nemijlocit este cea psihică”, deci „psihicul este chiar existenţa însăşi”, chiar dacă nu ne putem trage de păr în sus ca baronul Munchhaussen ca să vedem locul în care ne aflăm. Deci călătoria poate fi începută şi în timpul vieţii, chiar dacă realitatea şi iluzia sunt poate chiar mai greu de decriptat aici. Spre deosebire de Orient, unde simţul metafizic este mai larg dezvoltat, Jung crede că singurul proces de iniţiere încă viu în cultura apuseană este analiza inconştientului. Cum se face asta e o altă discuţie.

12. Un ultim lucru: Jung crede că individul care porneşte în călătoria de auto-cunoaştere, această adevărată coborâre în infern, are un prieten de nădejde în adâncurile proprii. „Inconştientul colectiv” lucrează ca un adevărat buddhi, ca o conştiinţă luminată care ne ajută să înaintăm, dar numai atunci când noi înşine (cu lumina plăpândă a conştiinţei ignorante) ne punem în mişcare. Pentru a înţelege ajutorul pe care Jung însuşi l-a primit, dar şi pacienţii lui, în călătoriile subterane, merită văzută cartea lui de memorii „Amintiri, vise, reflecţii”. Cred că este cel mai bun punct de intrare în gândirea/filosofia lui Jung.