RSS Feed

Doi băieţi

vezi toate articolele de
16 May 2016 la 18:24 comenteaza acum 5923 vizualizari.

Kevin Durant, 28 de ani, 2.06m, 109 kg

Russell Westbrook, 28 de ani, 1.91m, 91 kg

Sunt iubitor de NBA. Adică trăiesc cu entuziasm o chestie foarte îndepărtată, o competiţie sportivă cunoscută, dar trăită la minimă intensitate prin partea asta de lume. NBA încă mai înseamnă pentru mulţi ceva cu Jordan care juca într-un clip cu Michael Jackson.

În perioada de playoffs sînt ca într-un silent party. Mă agit cu căştile pe urechi într-o mare de indiferenţă. Nu-i rău. Mai sînt cîţiva fanatici simpatici care urmăresc transmisiile din România sau caută disperaţi stream-uri cît de cît ok care să nu-ţi umple ecranul de reclame la medicamente antihemoroizi sau pentru reţete despre cum s-o ai mai mare.

Nota: Parte din meciuri sînt transmise la noi de Dolce – şi n-aş fi menţionat asta dacă nu aş fi vrut să plătesc un mic tribut pasiunii altora: doi comentatori excelenţi, Cosmin Petrescu și Robert Cristea, care au reuşit să mai învioreze comunitatea locală a iubitorilor de NBA şi de baschet în general.

Zilele trecute, echipa mea favorită, Oklahoma City Thunder (OKC) a eliminat una dintre favoritele la titlu, San Antonio Spurs. OKC sînt într-o situaţie ciudată. Au doi jucători ultratalentaţi, două figuri care-mi fac viaţa bună numai cînd apar pe ecran. Chiar și atunci cînd prind cîte o zi de rahat, nimeni nu pierde ca ăștia în NBA.

Kevin şi Russell aveau la începutul play-off-ului cel puţin trei echipe de înalt nivel în faţă, de aia fanii lor nu prea sperau la mai mult de o semifinală de conferinţă. În conferinţa de Vest treburile stăteau infernal. Două “crucişătoare” care deja au rescris anul ăsta cartea recordurilor NBA: San Antonio Spurs şi Golden State Warriors. În cealaltă conferinţă, mult mai slabă, pîndeşte Cleveland cu o trupă nu doar foarte bună, ci şi odihnită.

OKC n-a contribuit la acest tsunami de recorduri pe 2015-2016 aşa cum au făcut Golden State sau Spurs. OKC a rescris, cel mult, în ultimii ani cartea frustrărilor NBA. În sezonul regulat am oferit cele mai spectaculoase înfrîngeri după trei sferturi dominaţie şi ultime sferturi de meci de dezastru total, de echipă intrată în hipnoză. Totuşi, acum cîteva zile am eliminat Spurs.

Acum au în faţă probabil cea mai puternică echipă a ultimului deceniu, Golden State Warriors (GSW). Ăştia au un tip senzaţional care aruncă de trei cum scuipă unii seminţe, Stephen Curry, plus o trupă de şoc în spate. Mă îndoiesc că putem să-i batem. Dacă i-am bate ne-am întîlni în finală cu celălalt monstru, Cleveland Cavaliers, condusă de LeBron James, alt fenomen – şi de talent, şi mai nou şi de pragmatism managerial. LeBron e un soi de băiat cinic de pe WallStreet camuflat în tatuaje şi poza de sfarmă-piatră.

Ar mai fi de spus apoi că băieţii ăştia mai noi, Durant, Westbrook, Curry nu au nici o trebă cu imaginea mai impozantă a macho-baschetbalistului tip LeBron James sau de bad-boys (cum sînt atîţia prin NBA) sau de naricsişti patologici (Cobe Bryant). Sînt nespectaculoși în declarații, în chestii tabloidale. Unii dintre ei (Derrick Rose sau Durant) au plîns la decernarea premiilor de “cel mai bun jucător” în timp ce-şi aminteau foamea copilăriei şi sacrificiul mamei (cum se ştie, de multe ori tatăl trădează în sărăcie, mama îşi ia toată povara pe umeri).

Capul mereu aplecat cu un amestecat de timiditate și plictiseală, introvertiţi sau extrovertiţi în maniere ciudate (Westbrook e de-a dreptul nebun vestimentar) pentru cultura “bărbătoasă” a sportului.

Deci, ca să înţelegeţi pe scurt, pentru ca o echipă normală, ne-istorică, ne-nemaivăzută precum OKC să cîştige titlul ar trebui să elimine trei echipe fenomenale ale baschetului contemporan. Un pas a fost rezolvat. Ceilalţi doi paşi ar fi deja extratereştri. Ce vreau e să nu pierdeţi din vedere, măcar cu un maraton leneş pe youtube, aceste două extraordinare figuri – un amestec de consum comercial din cele mai clasice cu un stil cu totul aparte de a sta pe teren și în inimile fanilor.

Kevin Durant, un tînăr ”clasicist”, un tip care joacă baschetul cuminte şi eficient aşa cum a fost el scris de la bun început. Şi Westbrook, dezlănţuirea totală, răutatea concentrată toată în meciuri, fără aproape niciun strop care să dea pe afară în tabloid.

Sportul american: show, bani exhibați fără cosmetizări și fandoseli europene, continuă baie de branduri. Într-un ocean de dolari stau tipi din ăştia, precum Westbrook şi Durant, cu glezne, umeri, încheieturi slăbite, întărite în ritm record de echipe de medici. Senzaţia e mereu aceeaşi şi în cazul altor sporturi comercializate radical în ultimele decenii. Nu prea mai poţi trăi “drama”, nu poţi construi naraţiuni măreţe pentru simplul fapt că e totul descompus şi vîndut la bucată, multă reclamă, mult product placement. Trebuie să fii un sportiv fenomen ca să mai smulgi capul telespectatorului dintre statistici şi dintr-un ecran plin de logouri. Asta se vede mai ales în sezonul regulat. În play-off poţi începe să pipăi jocul de baschet şi să urli “este”.

Anul trecut, Durant s-a accidentat. Westbrook a cărat echipa într-un stil nemaivăzut. Un soi de kamikaze care se arunca în fiecare noapte în aer. Doar exploziile au rămas, n-a reuşit să facă minuni, n-a calificat OKC în play off.

De ceva timp, Westbrook şi-a schimbat stilul, a devenit mai generos pe teren, dă foarte multe pase decisive. Durant aruncă extraordinar din orice poziţie – mobilitate incredibilă pentru înălţimea lui -, şi-a revenit după accidentare. Westbrook, personajul total, omul care la 1.91 se ia la trîntă cu oricine, îmi aminteşte de unii bătăuşi talentaţi de prin şcolile pe unde am trecut, tipi care nu se uitau nici la muşchi, nici la cît spate aveau unii, puneau tot jos de la o margine cu o răutate plină de precizie.

Kevin & Russell au imaginea aproape idilică a sportivilor băieţi buni, doi filantropi (totuşi, e vorba Oklahoma – sînt doi sportivi de lux într-un loc cu sărăcie, dezastre naturale, industrii agresive cu mediul, probleme cu accesibilitatea la sistemul de sănătate etc.) implicaţi tot timpul în acte de binefacere. Băiatul bun şi băiatul rău, dar amîndoi fundamentali buni. Mă rog, o plăcere pentru advertiseri, model total de sportiv necontroversat decît în limite foarte decente.

Îl bănuiesc pe Russell că se îmbracă complet dement ca să arate că e şi el om şi are unele rotiţe sărite. Durant umblă ca un membru oarecare al generaţiei smartphone, cocoşat, cu capul înfipt între căşti şi cu un calm ingenuu. Nu se poate să nu ştiţi privirea aia a piretenilor noştri de “20 şi ceva” care cînd te văd că li te adresezi scot căştile din urechi întreabă simpatic pierduţi “ha, ce zici?”.

Cel mai angoasant în reclamele clasice cu fete şi băieţi buni nu e faptul că mint. Ci că spun adevărul despre liniştea şi calmul unor oameni cu adevărat împliniţi. Ei sînt anestezicul terifiant al restului realităţii. Durant, copilul smuls din sărăcie de propriul talent, e acum împlinit și punct. Terifiant e cît de “loterie” arată un astfel de destin. Durant e cumva resemnat şi cuminte în faţa acestui mers implacabil.

Durant sau Derrick Rose plîng public cînd li se amintește de originea modestă și pentru că știu cît noroc îți trebuie ca să răzbați prin sport. Probabil pentru ei rămîne neverosimil, sînt multe alte exemple de talentați care au căzut pe drum cu tot cu mame înfometate. Lacrimile alea dragi advertiserilor sînt și autentice deci, adică transmit adevărul despre marea minciună cum că sportul rezolvă destinul săracilor. Nu rezolvă, glamourizează.

Îi respect pe KD și Russell pentru previzibilul lor. Le urmăresc, cum ştie oricine urmăreşte un sport cu oareşce pasiune, vieţile şi ca pe un buletin medical. Trosc-pleosc, umeri trosnind, glezne sucite, încheieturi răsucite, degete rupte. În NBA mai ales, în acele sute de meciuri, şi în acel peisaj aseptic cu majorete, bere, popcorn şi veselie bine controlată, într-un artificial securizat deplin aşadar, de fapt riscurile sînt enorme. Se poate face o listă nebună de mari talente eşuate după vreun accident stupid.

Toţi băieţii ăia bine făcuţi se pot “rupe”, se pot “defecta” oricînd. Derrick Rose, de exemplu, de la Chicago Bulls, nu şi-a revenit complet nici acum după o pauză cauzată de o accidentare şi după un sezon în care a jucat absolut fabulos, imposibil de identificat în vreo matrice de talente: destul de mic, o iuţeală incredibilă, poftă şi de contact, de fight direct, aruncări imposibile, control al mingii fabulos. Şi dintr-o dată, zbang, accidentare. Revenirea a fost cu atît mai grea cu cît toţi, de la fani la sponsori deja îi construiseră toată povestea, cum trebuia, ce trebuia să fie. Rose nu se mai poate acum ridica la înălţimea statuii sale publicitare construite din carbogazoase, adidaşi, hotdogi şi vagoane de tricouri.

E bine ca cititorii mai tineri să ştie ceva. Există un moment în viaţa unui bărbat în care trebuie să accepte că sportivii pe care-i iubeşte sînt mult mai tineri decît el. Nu ne mai sînt un soi de taţi sau camarazi. Nu-mi plac comparaţiile familiale. Aș explica așa: vîrsta ne mai elimină automat din bruiajul comercial de pe chipurile lor, începem să-i urmărim cu tot ce reprezintă, reflexele noii generaţii, vestimentaţie, replici, reacţie la media, tot soiul de semne ale umanităţii din “oceanul îngheţat al interesului”:). Sîntem cu atît mai interesați de sportivi cu cît reprezintă lumi mai îndepărtate. În fond, cînd sîntem foarte tineri, nici nu putem gusta sportul cum trebuie. Sau, cum zicea Westbrook, nici nu urmărea NBA cînd era copil, era ocupat să învețe jocul.

Parte din noua generaţie de staruri NBA nu mai are nici un chef de poze de bad guys sau poze de dominator total. Nici măcar poza de extraterestru, de om complet, postistoric nouăzecist, tip Jordan. Ce uşurare e să descoperi nişte clişee de bine umblătoare, niște incapabili să mai joace rolul de superstar imprevizibil.

Pentru scandalurile de agresiune sexuală în care Cobe a fost implicat (şi de care, evident, a scăpat) n-am decît dispreţ. Văd că și Derrick Rose e acuzat de viol și, în general, pare să alunece în vechile matrice ale ratării. În schimb, priviţi o replică despre iubire, despre o fostă iubită, dată la un moment dat de Kevin Durant:

His heart still not quite right after hurting someone he loved. “I had a fiancée, but…I really didn’t know how to, like, love her, you know what I’m saying? We just went our separate ways.” Monica Wright, WNBA player, something like a high school sweetheart. One night Kevin got so full of feelings he just up and proposed to her. “We was just hanging out, chilling. And I felt the energy. I felt, I need to do this right now. And I just did it. I was like…We’re engaged right now? We’re about to get married? So I was just like, cool! I love this girl. But I didn’t love her the right way.”

Durant a fost autorul unui discurs memorabil la decernarea premiului de cel mai bun jucător al sezonului 2013-2014. A plîns cam jumătate din timpul alocat. Şi-a declarat dragostea faţă de mamă şi, da, față de colegul Westbrook. A fost şi el acolo şi Kevin i-a mulţumit mai autentic decît ar fi putut orice retor. Presa îi vinde şi ca fiind ”cumintele și fiara”, Durant e însă uneori mai polemic în afara terenului decît Westbrook – l-a numit direct “idiot” pe patronul unei echipe rivale care a spus despre camaradul său că nu e așa bun.

Pe tipii ăştia îi leagă ceva, un soi de prietenie misterioasă prin simplitate, ceva din epoca reţelelor sociale care ne scapă în timp ce facem critici bătrînicioase la adresa generaţiei facebook.

Durant e un loc comun dureros din NBA: băiat venit dintr-o familie săracă (cu un tată mai întîi absent care mai apoi îl ajută totuși în cariera timpurie de baschetbalist), cu o mamă care se culca flămîndă ca să aibă ce le găti copiilor. Ca să nu fie totul prea zaharisit: o mamă care cînd și-a pus în cap să-l facă jucător NBA îl punea să facă 100 de flotări la 2 dimineața ca să-l învețe ”work ethic”. Durant livrează povestea binecunoscută a copilului scăpat din sărăcie prin sport, fără chestiile lipite reflex de obicei de biografiile unor sportivi, adică show-ul băiatului scăpat din mediul cel rău, dar care e fatalmente virusat de lupta pentru supravieţuire.

Westbrook vine din clasa de mijloc. Un tată pasionat de baschet l-a antrenat. Un fiu bun şi cuminte la şcoală. Şi o bestie pe teren. (Mai toţi ziariștii care scriu despre el amintesc de explozia fizică din liceu, cînd piticul de unuşaptezecişiceva care oricum mușca din adversari creşte rapid la 1.91m, şi începe să rupă inelul din toate poziţiile şi peste pivoţii de toată înălţimile şi lăţimile).

Durant blajinul are tatuaje religioase, are un tatuaj cu casa bunicii, bagă jocuri pe computer la greu. Adevertiserii îl vînd la greu. E un superstar care nu provoagă antagonism, aşa cum e cîteodată LeBron James, ba urît, ba iubit de fani. Urît mai ales, pentru că LeBron James a evadat din povestea idilică cu băiatul care se sacrifică pe sine cărînd echipe slabe în finale NBA şi pentru că a început să-şi adune echipe pline de staruri ca să-i fie mai uşor să ia titlul. Are șanse bune să devină și un mare manager sau chiar patron de culoare cu influență, într-o industrie totuși dominată de patroni albi.

Durant a și fost ”marketat” ca ”băiat bun” de FootLocker.

Nu prea a plîns cînd era mic. Plînge acum, glumește el, în interviul din GQ pe care l-am citat și mai sus. Plînsul în public e și semn de relaxare, de împlinire. Să te uiți la filmulețe pe youtube și să te emoționezi și să plîngi cînd mai găsești cîte o știre dramatică, asta povestește Kevin că mai face. Începi să-ți recapeți sufletul după ce-ți iese treaba cu banii și cariera. Sau după ce te mai roade vîrsta.

Doi băieți care mai risipesc din emfaza superstarurilor, avînd și explozii stelare, și replici precum asta a lui Wesbrook, dată unui ziarist prea prețios:

“How does your improvisation … how do you allow that to take over?”

“Say what now, my man? You trying to use all these big words, just ask your question, bro, ask you question.”

La noapte e primul meci din finala conferinței de Vest, OKC cu Golden State. Nu sînt favoriți, dar cu băieții ăștia am ales să-mi pierd timpul cîteva ore pe săptămînă, din cîteva luni pe an, dintr-o perioadă din nou extraordinară a baschetului american. Ar putea fi mari pierzători sau niște campioni extraordinari.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Cele mai vizualizate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!


Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

Romania Curata
Curs de Guvernare

Ultimele comentarii

afacerea roşia montană alburnus maior alex mazilu antonescu banci basescu blaga blog Blogviu interviu Boc Bruxelles Bucuresti candidatura cianură cluj CNA comisia europeana corupţie criza CTP curtea constituțională Dan Diaconescu Dinu Patriciu educatie Elena Basescu europarlamentare experiment Facebook gabriel resources gaze de șist Gigi Becali guvern humanitas internet iohannis Istodor Johannis kelemen hunor Liiceanu macovei Media mihai goţiu motiune Năstase obama o fraza o poza parlament Parlamentul European pdl Plesu Polirom ponta presedinte protest proteste psd riscograma romani rosia roșia montană Rusia salarii securitate Senat sondaj steaua SUA suspendare Tariceanu tiff TRU UBB UE uichendist.ro unesco Vanghelie Vasile Blaga victor ponta voiculescu

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!