Există viaţă după politică?

Mă aflam la Lisabona acum vreo trei ani, iar nişte amici portughezi mă duseseră la mic bar unde fiecare client se servea singur cu băutură, ţinea minte cât a băut, iar la sfârşit lăsa banii la casa de marcat… unde tot el işi scotea bonul.  Singurul angajat avea o chitară în mână şi împărţea texte celor de la mese… ca să poată cânta împreună. Culmea e ca barul ăla există şi azi, nici vorbă să fi dat faliment pe motiv de consumaţii neplătite.

Prin 2002, am pus la cale un proiect radio de călătorie in Africa de Nord.  M-am dus cu trenul până acolo si o lună întreagă am umblat singur, cu rucsacul în spate, prin Maroc, Algeria şi Tunisia. Ţările sunt spectaculoase, dar cu adevărat incredibili sunt oamenii. Am întâlnit nenumăraţi care fie mi-au indicat drumuri, fie m-au învăţat trucuri utile, m-au invitat la masă sau să dorm la ei acasă, fie m-au plimbat sute de kilometri doar pe mine cu microbuzul cu care, în mod normal, îşi câştigau viaţa, fără să îmi ceară vreun ban… doar din plăcerea de a-mi arăta nişte locuri, fie mi-au aranjat să zbor în cabina piloţilor într-o cursă de linie Alger – Tamanrasset s.a.m.d. Erau oameni care, cu o oră înainte de a face asta, habar nu aveau că eu exist pe undeva.  Iar, de câte ori mă declaram copleşit şi le spuneam că nu cred că îi voi putea răsplăti vreodată, îmi răspundeau ceva de genul: “Adică tu ai impresia că eu fac asta fiindcă aştept vreo răsplată? O fac pentru că îmi face plăcere şi pentru că sunt convins că, într-o zi, şi tu vei ajuta pe cineva la fel de mult cum te ajut eu pe tine.” Frumos, nu-i aşa?

Acum ceva vreme, eram cu soţia în Africa de Sud, undeva între Durban si Port Elizabeth. Era duminică, mergeam cu maşina pe autostradă şi vedeam pe margine o mulţime de negrese îmbrăcate în “uniforma” de biserică.  Am ieşit de pe şosea, am intrat într-un sat, ne-am oprit lângă un grup şi le-am întrebat dacă putem să venim şi noi la biserica lor. Foarte surprinse, au răspuns că… evident… da. Şi ne-au condus până acolo. Îmi e foarte greu să descriu frumuseţea momentului în care ei, cei din neamul Zulu, ne-au primit în biserică (de fapt, o casă rotundă cu diametrul de vreo 15 m.), uimiţi şi foarte bucuroşi că ne interesează comunitatea lor, iar noi, cei veniţi dintr-o ţară de care localnicii probabil că nu auziseră vreodată, eram deosebit de fericiţi că vedem o bucată autentică de viaţă, într-un loc pe unde nu mai călcase vreodată vreun turist. La sfârşit, când le-am mulţumit pentru ospitalitate, am avut ocazia (cu siguranţă, unică pentru mine) să vorbesc în engleză şi să fiu tradus în limba … zulu.

Aveam în România, la Iaşi, un bun coleg şi prieten. Atât de bun, încât, după ce nu am mai lucrat împreună, am continuat să ne sunăm periodic… că să ne spunem ce bancuri am mai aflat. Câţiva ani mai târziu, el a ajuns la un minister din Bucureşti, iar eu am ajuns  să prezint ştiri la Realitatea. Şi recunosc că am fost şocat să văd cum încep să primesc de la el mesaje în care mi se adresa cu apelative de tipul: “Voi, ăia care v-aţi vandut pentru un salariu, voi, sclavii lui X sau lui Y etc. etc. etc.”  Sincer, să fiu suspectat că aş crede că în România actuală majoritatea celor care conduc şi cei care reprezintă un partid sunt mult mai cinstiţi decât majoritatea celor care conduc şi reprezintă partidul advers, mi s-ar părea o gravă insultă adusă inteligenţei mele… atâta câtă e ea. Câtă vreme dreapta şi stânga sunt doar nişte vorbe scrise pe hârtie, iar politicienii migrează fără nici un fel de apăsare dintr-o parte în alta, daţi-mi voie să cred că politica e un fel de glumă proastă.

Pe cei de sus şi pe cei care care sunt plătiţi să facă asta nu îi aprob, dar îi pot înţelege într-o oarecare măsură. Pe ceilalţi mulţi care sunt trup şi suflet pentru un partid sau conducător şi care sunt conştienţi că nu vor primi  nimic, în afara unor promisiuni niciodată ţinute, nu prea reuşesc să îi pricep. Iar asta pare să fie cea mai importantă ocupaţie a noastră. Probabil că românii sunt cel mai idealist popor din câte au fost inventate.

Departe de mine ideea de a da lecţii sau sfaturi. Am suficient de multe păcate ca să nu încerc să fac asta. Dar să continui să fiu uimit, aşa cum o fac de ceva ani, nimeni nu mă poate opri.

Să fiu cinstit, îmi propusesem astăzi să scriu despre ultima fiţă de distracţie la Budapesta… petrecerile în limuzine, în autobuze, taxiuri sau maşini de pompieri, ori despre cum suedezii… deşi au salarii mai mici şi preţuri mai mari decât nemţii sau francezii… par mult mai fericiţi, liniştiti şi chiar îşi permit hobby-uri precum cel de a-şi cumpăra maşini americane din ani ‘60 – ‘70.  Am deschis însă site-urile de ştiri, după vreo două săptămâni de pauză… şi am realizat că aş arăta cam ciudat.

În acelaşi bar despre care scriam la început, am încercat la un moment dat să fiu spiritual şi le-am spus amicilor vechiul banc despre cea mai mare dilemă a porcului: “Există viaţă după Crăciun?” Au zâmbit politicos, după care mi-au spus ca e bună gluma, dar la ei de Crăciun nu se mănancă porc. Preferă curcanul.