glasul străin din elixirele diavolului

Maicutza draga, compuneri siropoase sunt specialitatea gagicilor de la Pandora, de ce nu te duci acolo, floricica lui tata? Cu eseuri pline de gingasie nu impresionezi titanii mitocani ca noi, daca nu-i zici de Zeus lui Cris, de CrinA sau Prostanacu nepotului lu’ Tamara, dejaba scrii p’aci, micuta floare!

Te-am notat.
Cu textul asta o sa iei Pulitzerul cam prin anul 45678454956047353, aprilie!

Dar poate ca daca iti dai silinta mai avansezi vreo 2 locuri!

Bine-ai revenit, după aproape un an de absență. De curand a revenit Mihnea Boștină. Dacă reapare și Dragoș Vasile, cred că VoxPublica are șanse la vremurile bune, de la inceput.
———————

Faptul că mai este nevoie chiar și de picătura aceea inseamnă că mai suntem, incă, noi inșine. In curand, fiecare dintre cei care vor veni se va naște direct altcineva.

@Sfiosul pidosnik: doamne, cat de prost poti sa fii!

Prietene, îţi sugerez să eviţi a descoperi apa caldă. Mai bine, citeşti şi despre ETA Hoffman, şi despre romantismul german, despre gotic şi fantastic. După ce observi că ETA Hoffman “nu ţi se adresează”, te mai gîndeşti dacă e cazul să-ţi împărtăşeşti impresiile de lectură. Dar te poţi gîndi să faci un pas înainte – să-l citeşti pe Poe, de exemplu. Dar, tot aşa, e de evitat a-ţi expune “impresiile, trăirile” fiindcă şi EA Poe a fost indexat şi paraindexat, nu mai suportă “interpretări proprii” – e pură biliografie, dar imensă.
Altfel spus, scriitorul se adresează vremii sale, contemporanilor săi, lumii cu care are o experienţă comună. Ceea ce sîntem tentaţi a interpreta psihanalitic ori etic, la ei poate fi religios, ceea ce schimbă perspectiva. Ori scriitorul poate fi scandalizat de lumea sa, împotriva căreia se ridică vitriolant – ca Joyce, contra conaţionalilor săi irlandezi (Oameni din Dublin, Ulysse). Conaţionali care “primeau mesajul” şi ripstau. De aceea şi e nevoie de un aparat critic stufos pînă la sufocant, pentru “a-l înţelege”.
Altminteri, da – poţi citi o carte şi discuta despre, la o cafea: Ai citit Ana Karenina? A dracu’ paraşută!

Articolul este OK.Ai adus un suflu proaspat pe VOXPUBLICA.

@InimaRea: Ce sugerezi tu este să devenim ermetici în timpul lecturării unor opere deschise, pentru că, oricum, nu vom înțelege resorturile care au stat la baza creării lor. Adică am putea citi doar istorie (neromanțată), povestea fiind un lest. Că doar de-aia citim beletristică, strict pentru a ne informa. Sau nu?

Multumesc, marius v, stiam ca am un sustinator de nadejde pe-aici!

@InimaRea: nu e vorba de descoperiri pentru binele si progresul umanitatii, nici de indexari si tone de bibliografie. Nu cred ca are sens sa sarim peste umbra proprie si sa vrem sa intelegem ceva “exact asa cum este, exact asa cum trebuie”, Hoffmann in sine sau Poe in spiritul epocii…Pentru ce? imi tine cald in mormant sa stiu “resorturile intime ale romantismului german” sau englez?. Poate fi grija literatilor, dumnezeu cu mila, dar nu e cazul aici, nu e cazul meu, nici al tau. Suntem fiecare la nivelul la care suntem, nici mai sus, nici mai jos si singura grija pe care trebuie sa o avem este sa nu ne auto-mintim ca suntem in alta parte. Cred ca avem fiecare DOAR experientele noastre, drumul nostru prin viata-timp-unasibuna-si-vazuta-doar-din-interior, fie intamplari, fie carti, fie cautari sau rataciri…si decat sa clasam rapid tot ce intalnim (“aha, existentialism!” sau romantism de gâgâ) mai bine ne ocupam cu sinele. Nu cred in dialog, pentru ca e pervertit / avem prea putina bunavointa si prea multa superioritate… asta era si sensul “compunerii” de mai sus, cartea a fost im-boldul unei efuziunii patetice, ridicole si-atat. Da, discutia despre Anna Karenina poate fi si una naiva si ne-cunoscatoare, daca e facuta cu inima deschisa, dar nu vulgara (“a naibii parasuta”) pentru ca e autodizolvanta, prin minciuna… in fine…

@Răzvan Ilie: Bravosd, o clipa de seninatate si de evadare din lumea asta nebuna care se roteste in jurul cercului malefic al puterii-opozitiei.

@gkhgl: Vezi meshtere, d’aia te iubesc eu pe tine!

Încă n-am reușit să citesc această carte (pt că n-am găsit-o), dar nădejdea mă împinge să o caut în continuare (trebuie să dau o fugă până la bibliotecă).

Ceea ce eu deduc din expunerea ta este faptul că fizicul are un conflict cu metafizicul, caz valabil și în sens contrar, metafizicul are un conflict cu fizicul.

De pildă Epictet avea o filosofie foarte interesantă, în linii mari spunea ceva de genul: Stăpânul poate fi sclav pe trupul meu, dar nu și pe gândul meu.

Deci, după ce ascultăm spusele lui Epictet, după ce încercăm să îl amplasăm pe Diavol în ecuația dintre fizic și metafizic, (eu) trag concluzia că Diavolul este de natură materială, fiind exterior gândului meu, gândul meu fiind unicul liber, ajungând astfel la ceea ce spunea Sartre că, *Diavolul este celălalt*, nu eu, niciodată, nicicând și niciunde.

Aș mai vorbi, dar cum este seară și târziu, cu sfială mă retrag în al meu culcuș, precum puii sub cloșcă.
Noapte bună!

Rectificare necesară:
Stăpânul poate fi POSESIV (în loc de sclav!) pe trupul meu, dar nu și pe gândul meu.