…IUBIRRRE – cu Gabriel Cotabita si Horia Brenciu (dar nu numai)

…cum poti aduce impreuna oameni atat de diferiti precum Gabriel Cotabita si Mihaela Calinoiu? Horia Brenciu si Dan Silviu Boerescu? Mai degraba ciudatul scriitor britanic Neil Galman Gaiman si mai putin ciudatul Luca Niculescu? (Iar exemplele ar putea continua si mult si bine.) Relativ simplu: ii atingi la coarda sensibila; ii atingi la caini sau ii atingi la pisici. Initiativa ii apartine lui Carmen Simion si echipei (Dana, Raluca, Anca, Mercury360, Purina si editura Vellant).

*Este pentru prima data cand in Romania se publica o carte ale carei profituri sunt destinate exclusiv salvarii animalelor. Unde mai pui ca e o carte foarte buna. Eu zic sa vorbim cat mai mult despre ea, poate inspira si pe altii sa faca gesturi atat de frumoase.*

Asa zic si eu Lansarea cartii va avea loc pe 5 octombrie, la Club Tribute de pe Calea Victoriei, incepand cu 19:30 (intrarea se face, insa, numai pe baza de INVITATII) si multi dintre autori vor fi prezenti, nerabdatori sa acorde autografe. Nu stiu daca Gabriel Cotabita va si canta

Ce mai zice Carmen despre carte? “Pana la urma, cartea a capatat o viata proprie, a facut ce-a vrut ea, precum
o pisica, n-a mai ascultat de nimeni si si-a construit o personalitate foarte colorata. Daca la unele povesti razi cu lacrimi, la altele ti se pune un nod in gat de emotie. Sunt tonuri diverse, pentru ca sunt scrise de personalitati cum nu se poate mai distincte.

Poate de aceea e o prezenta literara unica“.

Asa zic si eu. Iaca de ce va ofer, ca bonus, textul meu din respectivul volum, insotit de cateva imagini ale cainilor care ma aduc de multe ori la disperare, dar fara de care viata familiei Fumurescu ar fi de neimaginat.

Cinci argumente in cautarea unui caine

Va mai amintiti de jocul acela din copilarie? “As manca o portocala! De ce una si nu doua?” (Nu va mai amintiti, probabil, pentru ca acum portocalele se gasesc pe toate drumurile.) Si totusi, de ce cinci si nu sase?  Pai pentru ca, pe la inceputul secolului al XX-lea, Luigi Pirandello scria faimoasa piesa de teatru “Sase personaje in cautarea unui autor”. Ideea era buna – exista persoane neterminate, oameni lasati, ca sa zicem asa, in suspensie, oameni care ne bantuie. Sfarsitul, insa, era prost. Si tragic pe de-asupra. Normal: sase nu e un numar frumos. E nici-nici. Nici trei, nici cinci, nici sapte. Sase nu are nici sare si nici piper. Cinci, in schimb, ca degetele de la mana, este frumos. Frumos si bun. Frumos si bun ca un caine. De finaluri tragice sunt satul.

(1) Cainele e precum arta in definitia lui Eugene Ionesco: “Arta este absolut inutila, dar acest inutil este absolut necesar”. Majoritatea lumii incepe prin a crede ca a adoptat cainele pentru a-i face un bine, pentru a scapa bietul animal de la o soarta altminteri cruda. In curand, insa, incepi sa realizezi ca nu pentru el, ci pentru tine ai facut-o. Tu esti cel care profita de pe urma cainelui, nu invers.

Cand lumea aude de Antoine de Saint-Exupéry se gandeste la “Micul Print”.  Eu, cand aud de Saint-Exupéry, ma gandesc la “Citadela”. Exista acolo cateva pagini in care se vorbeste despre mila si despre cersetori. Da, zice de Saint-Exupéry, poate ca unii dintre cersetorii aceia care-ti flutura pe sub nas bubele supurande si membrele rasucite o fac pentru a-ti starni mila si a te “fura” de bani. Nu tu esti cel inselat, insa, ci ei. Tu nu dai bani pentru ei. Pentru tine dai. La fel si in cazul cainilor. N-ai cum sa pierzi. In plus, cainele nu cerseste. El scheauna.

(2) Cainele ramane vesnic copil: Constantin Brancusi zicea ca, in momentul in care am incetat sa fim copii, am murit. Ca sculpturile lui sunt facute in asa fel incat se joace copiii pe ele si cu ele.  Stia el ce stia.  Si stie si cainele. Desi are adolescenta, maturitate si batranete - precum oamenii – cainele, spre deosebire de noi, nu se resemneaza cu varsta biologica ci se incapataneaza sa ramana copil. Se bucura in continuare ca un copil, se minuneaza ca un copil, te iubeste cum te-ar iubi un copil. Iesi din casa si reintri peste o jumatate de ora, se bucura de parca i-ai fi lipsit un an. Nu are izbucniri adolescentine si nici acreli de om mare si obosit. Pentru el dragostea ramane de-a pururi noua. Cainele nu se plictiseste. Cand se supara sau se intristeaza, cainele asta face: se supara sau se intristeaza. Nu pe tine se supara. Nu pe tine se intristeaza. Nu poarta pica, nu cunoaste ranchiuna. Cand il doare, il doare si atat. Spre deosebire de noi, oamenii, pe care ne doare ca ne doare, cainele nu-si vaita de mila.

(3) Cainele te educa – printre altele, te invata Corinteni 13: “Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste … nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau…acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul“. Si asa te iubeste un caine. Se bucura de fiecare data cand te vede, de parca i-ai fi lipsit o viata. Cainele nu se plictiseste niciodata de tine, cainele nu pizmuieste. Tu esti suparat sau fericit – el e fericit ca poate fi alaturi de tine. Are incredere oarba in tine: daca i-ai cere sa se arunce in foc pentru tine, ar face-o. Oricat de mare, oricat de puternic, un caine se increde orbeste in stapanul lui, i se cuibareste la piept sau la picioare, se lasa tras de limba, de coada, muscat de nas, folosit drept perna, si cate si mai si cate. Priviti un caine cand doarme – o face ca un copil, total abandonat, total increzator in ocrotirea stapanului. O asemenea incredere oarba obliga.

Cine n-are batrani, sa-si ia macar un caine. Departe de mine gandul de a echivala bunicii cu vreun caine, dar in materie de educatie pentru cei mici ca si pentru cei mari, bunicii si cainii se suprapun uneori. Purtandu-i de grija cainelui, incepi sa iti porti singur de grija : incepi sa te cureti de meschinarie, inveti ce inseamna bucuria sacrificiului pentru binele altuia. Il scoti la plimbare chiar daca nu ai chef, cureti dupa el chiar daca strambi din nas, il duci la veterinar mai des decat ai fost tu insuti la doctor, iti sacrifici orele de somn pentru a-l mai mangaia o jumatate de ora sau pur si simplu pentru a-l opri din latrat.

(4) Cainele te invata sa iti reordonezi prioritatile: El se bucura de un os mai mult decat te poti tu bucura vreodata de vreo masina luxoasa. Se bucura de o plimbare prin padure mai mult decat te vei tu putea bucura vreodata de vreo excursie la Monte Carlo. El stie care ii sunt prioritatile: dragostea ta, un os bun, o mangaiere, o goana dupa o veverita. Tu nu stii. Noi nu stim. Exista o zicatoare Zen: “Pentru cel care nu stie, muntii sunt munti, apele – ape si arborii – arbori. Pentru cel care stie cate ceva, muntii nu mai sunt munti, arborii nu mai sunt arbori, si apele nu mai sunt ape. Pentru cel care stie, muntii redevin munti, arborii, arbori, si apele, ape.” Tare mi-e teama ca noi, ca oameni, spre deosebire de caini, ne-am impotmolit, undeva, pe la mijloc.

(5) Cainele te obisnuieste cu amintirea mortii: Amintirea mortii, zic Sfintii Parinti, e inceputul a toata intelepciunea. Moartea e orizontul de asteptare. Teoretic, stim asta. Cu practica avem o mica problema. Practic, traim ca si cum am fi vesnici. Si  nu suntem. Stim asta, undeva in strafundurile noastre, dar nu vrem s-o acceptam. Ei bine, cainele ne obliga s-o constientizam. Cainele ne scoate, ca sa zicem asa, moartea pe nas. Ne obliga sa n-o uitam, Din momentul din care il adopti, esti mai mult sau mai putin constient ca exista sanse mari ca acel caine sa nu-ti supravietuiasca. Un caine traieste 10-12, 15, hai 18 ani. Il vei vedea imbatranind, il vei vedea suferind, il vei vedea, foarte probabil, murind. Si totusi te bucuri de el. Te resemnezi cu ideea. E pretul pe care trebuie sa-l platesti.

Merita.

P.S. Avem trei copii si trei caini. De ce? De egoisti ce suntem. “Arta este absolut inutila, dar acest inutil este absolut necesar”.