Luka şi Harun. Upgrade în lumea poveştilor lui Rushdie

Mi-am pierdut entuziasmul, nu mai ştiu când. Mi l-au redat provizoriu, pentru un week-end, două cărţi de poveşti. Măcar la gândul că le voi citi cândva cu voce tare copiilor mei. Sigur, nici Luka şi Focul Vieţii, ultima carte a lui Salman Rushdie, din 2010, nici Harun şi Marea de Poveşti, scrisă cu 20 de ani în urmă şi căreia Luka îi e continuare, nu sunt chiar cărţi pentru copii. (Dar nicio carte de poveşti nu e doar pentru copii, nu? chiar şi pe cele mai simple le redescoperim prin ochii lor, le vedem altfel, cu ochii noştri din trecut.)

Alegoriile lui Rushdie pun în discuţie însuşi rostul poveştilor pe lume şi ne lasă cu întrebarea micilor eroi: „a fost doar o poveste?” Sau poveştile se alimentează din cerurile lichide ale sufletului nostru, în care ne oglindim? Nu cumva unele poveşti sunt „reale” şi cei care le contestă adevărul suferă de Umbrirea Inimii? După gustul meu, povestitorul Rushdie s-a dat câţiva paşi înapoi după Versetele satanice şi Harun (apărută la 2 ani după Versete), dar a revenit în forţă cu Seducătoarea din Florenţa şi acum cu Luka (la 2 ani după Seducătoare). Cărţile din interstiţiu mi s-au părut mai prozaice, într-un registru diferit.

Subiectul este acelaşi în Harun şi în Luka: tatăl, Povestitorul Raşid Khalifa, de fapt Rushdie însuşi, se află în pericol, iar fiul curajos (Harun, în trecut, şi Luka, fratele mai mic, acum) intră în Lumea Magică, se luptă cu forţele răului şi-şi salvează tatăl. În Luka, Povestitorul cade într-un somn adânc şi inexplicabil şi devine tot mai transparent, în timp ce dublura lui aproape malefică din Lumea Magică (Tatanonimul) capătă tot mai multă substanţă. Ca să-l salveze, fiul cel mic al lui Raşid, trebuie să coboare în infernul viselor, precum Orfeu, şi să se întoarcă de acolo cu Focul Vieţii.

Saltul de 20 ani de la Harun la Luka se vede în upgradarea magicului, în schimbarea de geografie fantastică. Călătoria lui Harun are loc pe o a doua lună a Pământului, pe care pământenii nu o văd pentru că se învârte cu prea mare viteză, un spaţiu cu ape colorate pline de poveşti, dar totuşi real, corporal.

Luka în schimb avansează într-o lume magică similară unui joc pe calculator: poate aduna sute de vieţi dacă ştie de unde să le culeagă + îşi poate salva fiecare nivel pe care îl parcurge, ca să nu mai reia călătoria de la zero + are chiar semne speciale în câmpul vizual, ca şi cum lumea ar fi un monitor = un contor în stânga pentru numărul de vieţi disponibile şi un altul în dreapta pentru nivelul la care a ajuns. Luka este practic inserat într-o realitate-joc-pe-calculator şi trăieşte pe propria piele experienţele avatarului său.

Chiar dacă regulile călătoriei sunt cele dintr-un joc de calculator, ascensiunea se face într-un decor cât se poate de respectabil, de tradiţional. Sunt cerurile multiple ale unui imaginar hindus, populat cu zei, demoni, dragoni, nesfârşite fiinţe mitologice din toate religiile Pământului. Este o călătorie prin vălurile Mayei către originea timpului, către un Centru neatins unde se află Focul vieţii. Focul este păzit de toate divinităţile expirate şi valabile, de toate produsele imaginaţiei umane. Paradoxal e că toate aceste fiinţe au nevoie de reuşita micului călător, fără de care s-ar pierde în neant.

La fel ca în Harun, nu doar tatăl eroului este în pericol, ci întreaga Lume Magică, care riscă să se dezintegreze. Aventura lui Harun nu porneşte de la o situaţie de viaţă şi moarte precum în cazul lui Luka. Rashid nu era atunci în pericol de a muri, ci doar îşi pierduse darul de a povesti (când deschidea gura nu putea să scoată decât un singur sunet, de cioară: „Ark”), care echivala desigur pentru Povestitor cu sfârşitul, cu moartea. Harun porneşte în călătorie pentru a obţine reconectarea tatălui la Robinetul de Poveşti, care îl alimentează cu story-uri din Marea de Poveşti de pe luna nr. 2. Curajosul Harun se va lupta cu Prinţul Tăcerii şi cu armata Buzelor Cusute şi le va dejuca acestora planul diabolic de a pune Dop Sursei de Poveşti.

Harun reuşeşte să salveze Oceanul de poveşti de Poluarea teribilă cu anti-poveşti. La fel, Luka pune capăt dezintegrării Lumii magice, prin transferul în lumea reală a celui mai important ingredient magic.

Învăţătura din Luka pentru copii: când asculţi somnoros povestea spusă la culcare de tatăl tău trebuie să fii foarte atent la toate detaliile, la toate amănuntele poveştii. S-ar putea ca tocmai viaţa povestitorului să depindă mai târziu de atenţia ta! Aşa se întâmplă cu Luka: adversarii nu pot fi înlăturaţi decât dacă micul erou îşi aminteşte informaţii preţioase pe care le-a aflat despre Lumea Magică tocmai în momentele de maxim somn când tatăl lui îi spunea o poveste. Avantajul micului erou: sunt mici secrete mortale pe care nu le ştiu nici măcar personajele Lumii Magice, tatăl i le-a spus la ureche doar lui.

Învăţătura din Luka pentru oamenii mari: când ceva rău se petrece în lumea ta, ceva groaznic, ireversibil şi insuportabil, ai vrea să redevii copil, să apeşi tasta ESC şi să te întorci la viaţa liniştită de dinainte. Dar lucrurile nu stau atât de simplu, răul nu dispare dacă tu îi întorci spatele, moartea e acolo, suferinţa e acolo. Trebuie să intri în Joc, nu să schimbi jocul sau să-l eviţi. Trebuie să mergi până la capăt, este singura ieşire reală. Abia atunci începe Jocul, când îl accepţi şi conştientizezi, când îţi apar pe ecranul interior mesajele X vieţi /// nivel Y. Nivelele devin din ce în ce mai complicate, dar poţi să dai save după fiecare, ca să nu te întorci cu mulţi paşi în urmă. Este un joc serios, pe viaţă şi pe moarte. Frumuseţea lui e că toate încercările sunt pe măsura ta, le ştii, totul e omenesc, prea omenesc.

Copiii salvează întotdeauna Lumea Magică, o refac nou-nouţă, ca şi cum ar relua Jocul pe calculator de la nivelul zero. Degeaba ne opunem noi, cei îmbătrâniţi, hârşiiţi, acri, matematici, uscaţi şi necredincioşi.