Mircea Deaca despre otevizare

Mircea Deaca mi-a incredintat un nou text de-al lui. O analiza pe “textul” debitat de OTV.

“De la Elodia la Presedintie

In aceste zile atat canalul de televiziune OTV cat si proprietarul si principalul producator al emisiunilor au devenit subiecte de interes.

OTV este un gen discursiv. Si, ca atare, el are o serie de reguli de fabricare si de elemente stilistice clar definite. Vorbim aici de o stilistica si de o retorica particulara care a dobandit, in ani, un caracter de gen discursiv si o pozitionare marketing clara (a devenit o marca pentru un public definit). Pusa in alti termeni propozitia ca OTV nu este jurnalism media intretine o idee falsa. OTV este un jurnalism media cu caracteristici proprii care nu se afla in centru categoriei numita generic jurnalism.

Sa vedem cateva din trasaturile definitorii ale acestui gen tv-media. El este un tip de discurs excesiv realizat prin amplificarea informatiei, prin demultiplicarea cartuselor de informatii (fixe sau mobile : scroll-ul). Emisiunea OTV pare deseori – prin exagerarea unor dispozitive audio-vizuale utilizate pe alte canale tv – prin demultiplicarea ecranelor, a ferestrelor de imagine-sunet – o simpla parodie a media tv. Se aseamana din acest punct de vedere cu acele pagini publicitare de ziar unde se cumuleaza inserturile in dezordine pe formate cat mai diverse.

OTV nu e interesat de stiri, ci de spectacularul dialogului despre un eveniment. Si mai ales de spectacolul dialogului pe marginea unui eveniment aflat off-cadru. Chiar si reportajele la fata locului devin spectacolul unui interviu sau al unui dialog. Discutia in contradictoriu despre un fapt ori un eveniment aflat in alta parte devine centrul de interes al acestui gen de talk-show. Invitatii nu sunt experti in domeniul luat in considerare – subiectul emisiunii -, ci pseudo-experti. OTV face astfel parodia talk show-ului des utilizat de canalele media. Aici invitatii sunt reale personaje de mahala; oameni care nu ar aparea in mod normal la televizor si care, aflati in dispozitivul media, capata o incarcatura fictionala. OTV a si creat personaje exotice de genul Nikita, Ciumacu, Zavoranu. Deseori OTV este un fel de commedia dell’arte sau capata trasaturile unei performante de arta urbana. Arta urbana nu este intotdeauna “arta” inteleasa in sens academic, ci poate fi o expresie-semnatura-indice asa cum sunt tag-urile (graffiti desenate pe pereti) sau cultura underground, cultura benzilor desenate “trash” ori ceea ce numim in general “kitsch” ori “subcultura”. Exista si esteticieni care vorbesc de estetica uratului. In Franta in anii 79 exista o emisiune tv cu titlul: “sales, betes et mechants”, adica cei murdari, prosti si rai.

OTV exploateaza pana la epuizare caracterul interactiv al dialogului cu off cadrul : voci off intervin indelung. Realizatorul ocupa un lung timp de antena intr-un dialog nemontat cu voci off. Imaginea se fixeaza – anti cinematografic – pe un personaj care asculta vocea off. Cu alte cuvinte pe ecranul tv avem pana la satietate deseori spectacolul auditiei radiofonice; eu, spectatorul, privesc indelung un personaj static care asculta, adica vad, in oglinda, ceea ce fac eu insumi. Alteori moderatorul se fixeaza in cadru intr-un indelung monolog adresat publicului, instanta off-cadru caruia i se adreseaza.

Pentru OTV caracterul live, in actualite, aici si acum este esenta spectacolului. Generic spectacularul tip pe care o emisiune il realizeaza e montat si are elipse. Insa in acest de gen particular de televiziune timpul emisiunii tinde sa coincida cu timpul evenimentului. Daca evenimentul dureaza 24 de ore atunci si emisiunea va dura 24 de ore. Si cum deseori emisiunea face referinta la evenimente din lumea reala inexistente atunci desfasurarea in timp a emisiunii este chiar evenimentul insusi. Si ea se lungeste sau se scurteaza in functie de interesul publicului.

Canalul OTV este postmodern in masura in care facerea, fabricarea precum echipa si aparatul tehnic din spatele platoului (de lucru) sunt incluse in emisiune. Aceasta retorica intareste sentimentul de realitate (mult cautat de canalele tv). Balbaielile, tusitul, grimasele si gesturile emfatice, pauzele necalculate, frazele bombastic naive ori expresia necenzurata devin semnele realismului. Realismul convingator este resimtit de audienta ca transparenta si autenticitate. Iar autenticul este confundat cu sinceritatea. Emisiunile induc o proximitate afectiva cu audienta care intareste si ii conforteaza identitatea personala. Altfel spus realismul devine formula seductiei si, in consecinta, a credibilitatii. Si aici vorbim de seductia unui public (audienta / electorat).

La OTV acest aici si acum devine, prelungit de la o emisiune la alta, foiletonul si ancheta politista. Foiletonul cu suspense precum si cautarea unei persoane feminine inexistente. Spectatorul isi gaseste placerea media in insasi trairea suspense-ului si in hiperinterpretarea indicilor. In suspense toata lumea doreste amanarea indefinita a climaxului revelatiei in profitul unei incontinue trairi a suspense-ului, a tensiunii provocate de amanarea descoperirii. OTV este un teasing non-stop in care corpul dezvelit – obiectul dorintei – nu va fi niciodata descoperit si este inexistent.

Enunturile hiperbolice si anunturile extravagante ori de suspense deseori nu sunt satisfacute. Anunturile de genul: “prima oara in Romania”, “incredibil, dar adevarat”, “in exclusivitate”, “senzational”, “in direct”, care incita asteptarea revelatiei, sunt, in cele din urma, doar vocativele din piata publica care nu asteapta efecte perlocutionare. Promo-ul nu este declansatorul unei emisiuni, ci este insasi emisiunea. Promo-ul este un teasing care are o viata spectaculara in sine. In aceeasi paradigma se inscriu emisiunile auto-promovante unde un invitat prezinta ceea ce face, propriile activitati si servicii. Emisiunea si publicitatea devin un discurs unic.

OTV are paradoxal, fata de asteptarea creata, o anumita doza de moderatie retorica ori seductiva. Moderatorul isi provoaca interlocutorii, invitatii din studio, prin intrebari simple, dar lipsite de calificative. Moderatorul star al emisiunii nu califica, nu evalueaza, nu are pareri ci doar intrebari si apoi, deseori, absente prelungite din cadru. In contrast registrul stilistic de carnaval: blamul, ocara, invectiva, excesul de limbaj, de corporalitate si de imbracaminte, dar si lupta corporala si impacarea sentimentala sunt insa atributele spectacolului creat de catre invitati. Cu cat moderatorul e mai retras cu atat invitatii devin mai corporali ori mai vocali.

Sa fi devenit dintr-o data OTV inamicul numarul unu? Sa fi devenit in acest caz justitia un lector privilegiat? Sa fie justitia deodata acel lector care cauta sensul textului in intentia autorului? Care se intreaba ce a vrut sa spuna autorul? Sau sa fi dorit justitia sa devina producator tv? A vrut ea sa se includa in spectacolul media de maxim interes de lectura pentru public la ora de maxima audienta? A dorit ea sa devina obiectul dorintei populare?

Ne amintim ca Justitia americana a avut dea lungul anilor reactii similare in fata expresiilor care socau morala protestanta a societatii americane. Ca si in cazul nostru Justitia a devenit expert al discursului media. Pe de alta parte, ca in morala cu capra vecinului, colegi jurnalisti afiliati altor trusturi media, concurente, prin desolidarizare, au judecat discursul OTV ca nefiind jurnalism. Altfel spus ceea ce i se imputa ca pericol public ziaristului de la OTV nu se aplica si lor. Totusi daca inlocuim numele realizatorului de la OTV din motivarea arestarii preventive descoperim ca Antena 3 si Realitatea tv se potrivesc fara ambiguitati descrierii actului jurnalistic incriminat, descris ca non-social ori anti-social.

In definitiv cunoastem din practica artistica ca orice structura de sens (expresie simbolizanta) care se auto defineste sau este definita de un anume lector / receptor / interpretant ca fiind un discurs artistic este tot un discurs artistic. In arta chiar discursul care se bazeaza pe negatia definitiei artei asa cum e acceptata conventional de un circuit artistic (si, prin urmare, este perceput ca fiind non-arta de catre norma dominanta) este in continuare arta. In aceeasi masura OTV este un gen de jurnalism media tv care, desi nu e cazul prototip, intra in categoria jurnalismului media.

Oliver Stone in filmul Natural Born Killers ne propunea o metafora caracteristica media tv. Cine este autorul discursului media tv: invitatul unui talk-show, producatorul, jurnalistul, publicul? Nici una din instantele citate, ci insusi aparatul de filmat. Aparatul de filmat este acea entitate hibrid formata dintr-un dispozitiv media bicefal, adica o relatie intre aparatul care cadreaza, selecteaza informatia cu sau fara o anume intentie si dorinta-presiune a audientei care cenzureaza prin non-interes orice depaseste propria dorinta neilustrata pe “sticla” in oglinda.

Pune OTV probleme de categorizare? Desigur ca stilul-OTV pune dificultati de judecata si de evaluare societatii romanesti conservatoare datorita absentei practicii experimentului cultural. In fond arta contemporana se bazeaza tocmai pe amestecul inovant de categorii si deseori pe a-categorialul unor discursuri borderline.

Multi sunt socati (ipocrit dupa Turcescu ori genuin ca si Tudor Popescu) de acest gen media. Dar pentru o perspectiva de teorie ori analiza a discursului media genul apartine culturii populare cum ar spectacolele de circ, de carnaval, teatru de papusi de la balci, spectacolul excesului (culinar, sexual, afectiv, de costum), cele de reality-show (cu persoane inchise intr-un spatiu de vilegiatura si “spionate” non-stop), documentarul pe viu cu echipa de politisti ori cele de pugilism sangvin. Cultura popular-urbana abunda de aceste emisiuni excesive fie ele spectacular artificiale fie cat mai aproape de realismul vivisectiei sentimentale.

Media inseamna spectacular. Un spectacular pe care nu il controleaza nimeni in intregime: nici producatorul, nici jurnalistul-media, nici invitatii, nici publicul. El se afla la intersectia acestor instante producator-interpretative. Emil Hurezeanu remarca faptul ca politicul trece prin spectacular si are de respectat retorica acestuia pentru a persuada audienta-public-electorat. De multe ori trasaturile spectaculare ale unui personaj politic devin in constiinta publica (adica sunt perpetuate in discursuri publice: scris, audio-vizual) caracteristicile sale politic-electorale. Astfel apropierea dintre OTV si discursul politic este o alunecare naturala, generata de structura insasi a media tv. Si, in cele din urma, am auzit deseori ca formula castigator electorala in Romania trece prin pozitia de victima, de martir.

Ramane insa de vazut daca o seductie spectaculara destinata audientei poate sa coincida cu persuasiunea destinata electoratului si daca cele doua instante receptive pot sa se identifice. In cazul Becali formula confuziei dintre “suporter” cu “elector” functionat cu o marja procentuala suficienta pentru alegeri local-europarlamentare.“