Politica vacilor

Din clasa a V-a până în clasa a XII-a am făcut zilnic naveta. Mergeam la şcoala din cel mai apropiat oraş cu nişte autobuze vechi, aglomerate şi urât mirositoare. Vara erau incubatoare pe roţi şi iarna congelatoare. Rareori, însă, mă indispuneau cei opt kilometri care despăreţeau satul meu de oraşul în care studiam. Exceptând zilele în care nimeream să stau în picioare, înghesuit de vreun moş certat cu igiena, monotonia satelor îi permitea minţii mele să zburde liberă. Alteori, timpul trecea mai repede, vrăjit de preocuparea mea de a-mi găsi inspiraţia în ochii vreunei domnişoare.

Când ajungeam acasă, de obicei pe la 14:30, întram tiptil în casă ca să nu mă audă tata şi să mă pună la treabă. Săream gardul pentru că poarta scârţâia. Mă duceam la bucătărie să mănânc şi apoi o tuleam în camera mea unde dormeam o oră înainte de mă apuca de citit. Uneori, când tata era acasă, imediat ce mă aşezam în pat îl auzeam strigând din curte: “Florin!”. Ştiam că nu mai am scăpare. Răspundeam la apel şi făceam o mutră de parcă tocmai aş fi fost trezit din mormânt. “Ce note ai luat astăzi?” mă întreba tata, iar eu nu îi spuneam decât notele mai mari de 8 care deveniseră tot mai rare de la o vreme. “Hai du-te să stai cu vacile vreo două ceasuri că n-au ce mânca în povain!”, venea pe urmă replica lui. Îmbufnat şi nemulţumit de soarta mea, care îmi părea din cale-afară de crudă, îmi luam la subraţ o carte şi dicţionarul explicativ şcolar şi mergeam să stau cu vacile.

Păzeam vacile în albia unui pârâu care se varsă în Crişul Repede. Acolo, la capătul parcelelor noastre, tata închiriase o păşune plină de arini, sălcii şi brusturi. Eu dezlegam animalele, îmi făceam un culcuş în iarbă şi începeam să citesc. De obicei citeam tot ce nimeream. Crescând cu două surori mai mari, bine sfătuite în domeniul literaturii, ajungeam să citesc de multe ori cărţi pe care altfel nu le-aş fi citit la vârsta mea. Purtam dicţionarul cu mine pentru a mă asigura că înţeleg toate cuvintele.

Dar vacile nu ştiau de vorbă bună şi nu îmi permiteau perioade îndelungate şi liniştite de lectură. Începeau cu hameiul care se întindea peste arini, continuau cu trifoiul care creştea printre urzici şi apoi, încet-încet, ajungeau în lanul de porumb. Atunci, eu trebuia să arunc din mână cartea şi să alerg prin porumb, zgâriindu-mă pe faţă şi pe mâini, pentru a împiedica vacile să distrugă recolta tatălui meu. Operaţiunea se repeta la fiecare 15 minute. Când mă întorceam la culcuşul meu şi luam cartea de unde zăcea aruncată, nu mai ştiam exact unde rămăsesem. Citeam pagini întregi de două ori. Lucru dovedit până la urmă folositor având în vedere lecturile mele prea avansate.

Pe urmă a venit vremea să plec de acasă. Am făcut o facultate şi mi-am întemeiat propria mea familie. Lecturile adolescenţei s-au dovedit a fi folositoare, cu tot cu dicţionarul meu fără coperţi. M-au format ceva mai precoce, însă nu e nicio pierdere să rătăceşti de mic în lumea cuvintelor. Stau şi îmi aduc aminte cu plăcere de momentele în care păzeam vacile. Ba chiar găsesc că mă aflu într-o situaţie oarecum asemănătoare. Nu mai păzesc animale, însă sunt mulţi cei care fac tot un fel de politică a vacilor, dând iama în tot ce avem mai sfânt. Acum nu mai alerg cu nuiaua prin porumb ci mă revolt în scris. Încerc să alung bipezii fără conştiinţă din lanul ideilor sănătoase. Iar apoi, când mă întorc în particular la lucrurile preţioase şi iubite, le “recitesc”, le înţeleg şi le apreciez altfel. E bună şi politica la ceva.

*Text publicat pe VoxPublica şi florinpuscas.ro