Formele fără fund

Într-un audiovizual în care ayatolah e Dan Diaconescu iar precursor, mai bretelatul său concitadin, o emisiune precum cea a lui Dan Capatos e un salt logic, aproape firesc. Nici nu poate fi altfel, terenul pregătit de sisifica muncă nocturnă a celor doi coloşi obligă, nu lasă loc de involuţii.

Treaba e, că într-o lume mai aşezată estetic şi valoric, băieţii ăştia doi de la Înalta Şcoală de Jurnalism din Caracal n-ar fi depăşit condiţia de respondenţi accidentali într-un voxpop despre mărţişor sau despre mersul trenurilor. Aşa, capii mediei româneşti ni i-au livrat drept marfă de export. Cu Capatos e un pic altfel. Căruţele fabricate în afara Caracalului sunt ceva mai sofisticate.

Plecat fiind de ceva vreme din ţară, mai văd şi alte televiziuni: nemţeşti, austriece, câteva franţuzeşti, cîteva italiene, BBC, Al Jazeera şi alte posturi de ştiri în limba engleză; posturi muzicale şi câte unul naţional din ţările de jos, inclusiv ProTv Internaţional. Cu cei din fostul CAER, ne cam potrivim: se urlă la fel de tare şi de mult în reclame, ştirile sunt cam tot aşa de turuite, isterie şi grotesc cât încape. Buze, decolteuri şi noroi, ca să îl rescriu pe Arghezi. În tot cazul, comparaţia cu Occidentul îţi dă senzaţia că Estul a tâmpit. Fără glumă. La niciun post occidental nu te trezeşti luat de retardat. În schimb, cele din ţările ex-comuniste par să reaplice un soi de fenomen Piteşti, via mass media.

Câteva exemple. În weekend-ul care a trecut, cel puţin patru posturi din Germania au dat, în prime-time, filme şi reportaje despre atrocităţile comise de nazişti, adică de ai lor. În România, genul acesta apare rar şi la ore imposibile. Tot în weekend, de frig ce era, am mai văzut un reportaj despre o sportivă cu handicap care se pregăteşte de paraolimpiadă, un profil al unui mare fotograf britanic, un talk-show despre legăturile dintre lucrările lui Kandinsky şi muzica lui Stravinsky, un film documentar despre proprietarii de animale exotice din Germania şi alte câteva filme artistice, toate excelente. Mi-e greu să găsesc o zi din istoria recentă a televiziunilor româneşti în care să fi avut o astfel de ofertă. Şi nu e atât o chestiune de cantitate. Şi aş fi putut să văd şi “Vocea Germaniei”, şi fotbal, şi hochei, şi altele.

În media autohtonă, excelentul România, te iubesc!, difuzat de ProTv, e un gen exotic. În loc de produse zilnice de aceeaşi calitate şi relevanţă, grilele de programe ale televiziunilor noastre sunt pline cu abjecţii de factura celor moderate de Dan Capatos. Cei din breaslă spun că asta cere publicul şi că e o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru rating. O fi, dar nici în Occident nu cred că bătălia pentru rating e mai molatecă, la câte posturi sunt. Normal că publicul cere, dacă asta îi dai şi, mai ales, dacă asta este învăţat să primească. Nu e vorba nici măcar de o schimbare de comportament, aşa e lumea de când e ea. Oamenii au porniri şi caută soluţii. Dacă o pui la concurenţă pe Cicciolina cu Elisabeta Rizea, cei mai mulţi se vor uita la prima (sic!). Nici măcar nu le va păsa că e unguroaică, ca să fiu mai explicit.

Audiovizualul românesc seamănă tot mai mult cu un trip urât, din care nu poţi ieşi. Azi-mâine, CNA o să oprească emisiuni pentru carenţe în vulgaritate sau exces de IQ (managementul posturilor aplică deja aceste criterii). Parcă am fi personaje din Idiocracy, o prostie care nu se mai termină, un sac al idiotismului fără fund.

Problema lui Capatos şi a faunei siliconate din anturajul său editorial e că sunt mai perverşi decât producătorii Cicciolinei. În cazul ei, măcar ştim, de la bun început, ce produs ni se livrează. Comerciantul îşi respectă clientul. În cazul lui Dan Capatos, nu ştii dacă emisiunea va degenera în violenţă fizică sau verbală, în expuneri decoltate à la Micul Paris sau va fi de-a dreptul penală.

Tot oamenii din breaslă spun că Dan Capatos e un om şi un moderator bun. L-am întâlnit o singură dată, întâmplător, cu câteva minute înainte de începerea unui concert U2. Ochiometric, descrierea făcută de colegii de breaslă părea precisă. Ca moderator, însă, am nişte reţineri. Sigur că e greu să linişteşti spiritele (mai ales dacă tot tu le agiţi) într-un bordel media. Îţi trebuie nişte abilităţi, ceva cunoştinţe de psihologia ţaţelor, nişte apucături din universul proxenet ca să poţi ţine în frâu desfrâul. Dar te omoară, inevitabil, contextul. Şi Vadim Tudor e un bun orator, şi Gigi Becali un impecabil cioban, dar nu prea îi ajută la Bruxelles. Şi mai e o problemă, mare: compromiterea jurnaliştilor de bună credinţă. Graţie celor ca Dan Capatos şi a segmentului de breaslă pe care îl reprezintă, sunt înjuraţi şi suspectaţi jurnalişti care nu merită aceste tratamente.

Discreţia, tactul, respectarea intimităţii sunt, pentru orice om cu bun simţ, semne ale unei societăţi educate, civilizate, normale în ultimă instanţă. Aşa cum lipsa sau atrofierea lor trădează contrariul. America, bunăoară, şi-a pierdut din nimbul pe care-l avea în anii 1990, când, după căderea turnurilor WTC, a început să cotrobăie prin valizele, scrisorile şi conturile noastre bancare. În România, treaba e mai laxă. De când prima doamnă, Secu, BOR şi alte instituţii de zăpăcit populaţia s-au pus pe cotrobăit prin sufletele şi spaţiile intime ale românilor, treaba a devenit familiară. Într-o ţară în care spovedaniile sunt raportate la Servicii chiar de către prelaţi, despre ce drac de intimitate să mai vorbeşti. Aşa că voyeurismul acesta, chiar în cazul persoanelor publice, revoltă mai puţin. E aşa, ca ninsoarea de ieri… Presa ultimilelor două decenii a mai pus o lopată peste toate astea, iar oameni ca Dan Capatos pun capacul.

Mă tot întreb: o avea Capatos cur, de era aşa montat pentru filmuleţul cu Boc? Şi ce dacă l-au filmat pe premier schimbându-se în vestiar? E asta de interes public? E ceva ieşit din comun acolo? Găsiţi, dincolo de teribilismul pueril, şi ceva relevant mediatic la acest filmuleţ? Sau revenim la mentalitatea minerilor din 1990, care se mirau că în biroul PNŢ au dat peste maşini de scris „a-u-to-ma-te”? Cât despre găselniţa raţională a emisiunii – slăbiciunea alora de la SPP, e grăitoare pentru ipocrizia adepţilor republicani ai lui Cuza, care se miră ca Boc nu a fost păzit. Dar am şi o poveste personală, related. Acum câteva luni eram pe aeroportul din Otopeni, aşteptând cursa de Cluj. Stăteam la coadă pentru controlul bagajelor. Mai pe româneşte, la security. În spatele meu, fără SPP-işti şi fără tam-tam, Emil Boc în persoană, discutând cu două distinse domnişoare. Nimeni nu l-a filmat, nimeni nu a făcut remarci tâmpe, nimeni nu i-a înmânat scrisori şi nu l-a agresat în vreun fel, din contră. Era din acelaşi film cu noi, aşa, prim-ministru fiind. Pentru că dincolo de răfuieli şi preferinţe politice, era unul de-al nostru. Mult mai de-al nostru decât regulamentar păziţii politruci ai României. Înţelegeţi, domnilor Capatos&Co.? Sunt lucruri pe care nu le faci cu cei pe care i-ai delegat să te reprezinte. Daca te chemi naţie.

Un interviu cu Larry King, fără bretele. (e doar prima parte, restul, tot acolo)