Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea

lui Emin

Să pot zbura trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu nu am vacanţe, ci trebuie să trag ca catîrii, greu la vale şi greu la deal.

Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de a voi.

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.

Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrîn şi atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva.

Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemnea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.

3 iulie 1883 “Unul din colaboratorii acestei foi, d. Mihail Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţiune, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum”  (nota redacţiei Timpul)

(aceasta este o postare reluata: anul trecut voxpublica transcria unele texte foarte putin cunoscute ale poetului intr-un “blog”. povestea aici.)

Să pot zbura trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu nu am vacanţe, ci trebuie să trag ca catîrii, greu la vale şi greu la deal.

Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de a voi.

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.

Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrîn şi atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva.

Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemnea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.

3 iulie 1883 “Unul din colaboratorii acestei foi, d. Mihail Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţiune, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum”  (nota redacţiei Timpul)

.

Precum copilului nu-i plac oamenii nalţi şi puternici şi simte un fel de respect unit cu teamă de ei, dar s-apropie lesne de schilozi şi de caricaturi de cari nu se teme – tot astfel observăm şi la poporul românesc, hotărâtor tânăr, că-i plac păpuşile, arlechinii şi caraghiojii. Dar se face Vitleim la Zece Mai? Toată suflarea copilărească din ţară aleargă să vadă.

Falsa egalitate

D-voastră nu vreţi libertatea; vreţi egalitatea – cea mai mare duşmană a libertăţii. Aceasta o vor toţi străinii: Ce să vrea un grec ca C.A.Rosetti decât să fie egal cu românul, fără a fi îndeplinit condiţiile de muncă ale românului? Ce să vrea un ţigan ca Fundescu sau ca Epurescu decât să fie egali cu românul, fără a fi capabil de-a avea creierul sau musculatura românului?

Libertate şi inegalitate

fără libertate şi fără inegalitate nu există progres. Cine zice însă libertate, inegalitate zice. Nimic nu este mai inegalitar decât libertatea. Inegalitatea reală e însă întemeiată pe cantităţi de muncă, fie în mişcare, fie aprovizionate. Inegalitatea factice e întemeiată pe dreptul pozitiv.

Adevăratul obiect al muncii

Un lucru uită femeile, că fiece bărbat datoreşte societăţei în care trăieşte echivalentul de muncă care-l susţine pe el însuşi şi că afacerea sexuală e pentru el o afacere secundară, cum e aceea a… Ei nu-şi pot sacrifica tot timpul femeilor şi petrecerilor şi nu ea este obiectul muncii lui oneste, ci societatea.

Tu zici că nu mă iubeşti? Nu te cred. Mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în tine ideea că nu ştii ce voieşti… Mă iubeşti da… căci te temi de mine…

Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutări în viaţă-ţi, care- dăruit îmbrăţişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vun idiot.

Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani întregi.

A! Ştiu eu de ce eşti atît de neîndurătoare cu mine! Ţi-ai zis: acest om şi-a pus în minte să mă aibă… El n-are avere, n-are timp, nu e plin de galanterie şi de duh… n-are nici una dintre atracţiunile romanticului amant… Să vedem, tinere, dacă astfel se cucereşte o femeie…! De aceea te-ai încăpăţînat de-a mă respinge… Ştiu bine că suferi sub aceste tot atât cât mine.

Pot să fiu mizerabil, Cleopatra, şi un om de rând… dar oricât de sărac aş fi – am şi eu de pierdut ceea ce tuturor oamenilor li-i foarte scump – viaţa. Ai un nume ciudat de frumos Cleopatra, care-mi aduce aminte de o veche istorie… Semiramis, regina Egiptului, Anna de Franţa… Cîteşitrele aveau în fiece noapte alt amant, care a doua zi era omorât…

Ei bine, fii a mea… nu o noapte întreagă, ceea ce n-aş fi cerut… ci, o oră, o singură oră… şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâni vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi…

Toate mişcările unui corp bolnav se reflectă foarte infidel, dar foarte frumos în aceşti falduri, cine însă  s-a uitat sub haină? Această aparenţă înşeală, mişcările corpului sunt toate în genere diferite de creţii ce-i aruncă mantia – astfel sunt frazele mari şi pompoase, criticele fine şi ingenioase a căror reflecţie e literatura publică şi presa faţă cu celea ce ascund sub ele.

Se ştie că forma sub care se anunţă şarlatanii este în genere cea mai atrăgătoare, prin urmare acolo e mai frumoasă unde e corpul mai urât şi nimic nu se înfrumuseţează (beschonigt) mai mult – şi fireşte că are şi trebuinţă – decît tocmai răul, minciuna, decadenţa – şi nu e nici o cauză atât de rea care să nu găsească apărătorii ei fireşti. Ce loc joacă raţiunea în această privinţă nu mai e trebuinţă s-o spunem.

N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi. Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă iritează încât am o adevărată Berserkerwuth, că s-au înmulţit oamenii cu cari nu mai vorbesc nici un cuvânt şi c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi.

Nu-i vorbă, s-a supărat văcarul pe sat şi satul habar n-are. Dar dacă-i aşa, se vede că nu poate fi altfel.

Dragă Ieni,

Dacă m-ar hotărî cineva să vin la Bucureşti, ai fi tocmai tu.

Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura pân-acum – 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagajie: cărţi, manuscripte, ciboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe.

Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvîntului. În acest sens îi scriu şi maestrului nostru:

A nu munci şi a nu avea – just.

A nu munci şi a avea – superb!

A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil!

A munci şi a avea  – just.

Prin urmare deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aiolos.

Aşadar bani de drum şi vin.

Al tău, sumo cum amore,

M. Eminescu

(scrisori către Ioan Slavici, 1877)