1. Îmi place să scriu despre experiențe legate de management, leadership și coaching, întâmplate în comunitatea de afaceri din România. Nefiind jurnalist de profesie, găsesc ca fiind destul de greu să îmi adaptez stilul de scris și temele pe care îmi doresc să public articole la target-ul principal al VoxPublica.

2. Sunt partizanul ideologiei conform căreia factorul economic predetermină și fundamentează orice act politic local sau național. Iar din postura de “antrenor al performanței” am avut posibilitatea să interacționez cu mai mulți membri ai comunității politice românești. Nici unul/una, până în prezent, nu mi-a contrazis mica mea ideologie. Așadar, observând că “viața politică din România” ocupă un loc central în mințile cititorilor de VoxPublica, consider ca nu sunt potrivit  sa fac parte dintr-un proiect de critică la adresa politicii românești.

3. Ca oricare dintre autorii VoxPublica, am citit aproape tot ce-au scris colegii mei, aici. Îi felicit, sincer și fără nici un fel de reținere. Unele texte mi se par chiar extraordinare și am avut multe de învățat privind stilul scrisului, modul de a pune o problemă și chiar impactarea publicului-țintă. Însă prețul plătit de aceștia mi se pare cam mare pentru o așa inițiativă. Da, mă refer la comentariile cititorilor: sute și sute de injurii, declarații belicoase și cuvinte grele, aruncate aiurea sub postările colegilor mei. Nu sunt deloc impresionabil de imensa cantitate de negativism și lipsă de respect aruncată în acele comentarii, ba chiar vă mărturisesc că majoritatea m-au distrat. Însă mi-a devenit clar că nu aceasta este România cu care vreau să comunic.

Acestea fiind spuse, vă invit să discutăm pe temele anunțate mai sus, pe blogul-sora al VoxPublica, dedicat activităților economice și afacerilor: Standard.ro.

Majoritatea managerilor și antreprenorilor mi-au spus la sfârșit de an că se așteaptă ca 2010 să fie un an al revenirii. Eu am înțeles din asta că au nevoie de un ritm comun, de un fel de predictibilitate limitată a etapelor transformării mediului de afaceri românesc. Mai mult decât atât, mai toți au trecut prin suficiente schimbări care păreau foarte potrivite, ca după un timp să realizeze că de fapt lucrurile sunt “țintuite” în același status-quo care începe să devină imposibil de provocat.

În aceste condiții, mi se pare extrem de important să clarificăm diferența dintre cele două cuvinte: schimbare și transformare. În coaching le folosim pe amândouă (până la urmă coachingul este despre schimbare, nu!?), dându-le de cele mai multe ori cam același înțeles. Din punctul meu de vedere, însă, există cel puțin O DIFERENȚĂ semnificativă, vizibilă chiar în momentul în care încep o relație de coaching cu un client. Diferența este cam asa:

Schimbarea se referă la modificarea unor elemente dintr-o stare de fapt, pentru a avea mai multe beneficii.
Transformarea este despre modificarea stării de fapt, cu tot ce conține ea.

Un exemplu: dacă un antreprenor ajunge la mine cu obiectivul declarat să-și ridice profitul operațional cu 25% în 2010, stabilim împreună un proces de schimbare, cu jaloane specifice (de ex. 5% pe lună, timp de 5 luni). Obiectiv atins, toată lumea mulțumită. Dar dacă același antreprenor vine și-mi declară dorința lui de a-și crește profitul cu 2500%, problema se pune cu totul și cu totul altfel:

• Schimbarea nu mai este doar o simplă versiune îmbunătățită a ceea ce înseamnă “business as usual“, ci e o provocare coerentă și plină de îndrăzneală a status-quo-ului pomenit mai sus.
• Apare un nivel complet nou de implicare, de inovație și de creativitate.
• Înainte de a începe, transformarea pare pentru ceilalți …ceva imposibil de atins. (da, și ăsta e un semn bun!)
• După ce se încheie, veți vedea că afacerea în sine a devenit altceva, lucrurile se întâmplă complet diferit și nimic nu mai seamană cu ce-a fost înainte.

Dacă pentru 2010 aveți nevoie de o transformare – la nivel individual, profesional sau la nivelul afacerii voastre – înseamnă că aveți nevoie în primul rând de o lărgire a perspectivei din care priviți lucrurile și din care operați asupra lor în mod obișnuit. Această perspectivă “limitată” conține comportamentele cele mai banale și atitudinile cele mai firești, logica cea de zi-cu-zi, felul în care judecați problemele și oportunitățile și mai ales …”lățimea de bandă” în care vă poziționați singuri soluțiile pe care le certificați ca fiind valide.

[...]

Să aveți un An Nou!

(Am publicat aici doar o parte din articolul inițial, eliminând paragrafele care puteau semăna cu “self-advertising”. Pentru doritori, articolul complet este pe blogul meu)

Meditatie de tip Zen, minim 25 de minute. In special, dimineata. V-o recomand, este o senzatie nemaipomenita sa ai mintea clara ca o picatura de apa de izvor.

2. Timp liber

In ultimii ani nu mi-am permis foarte mult timp pentru mine. Anul acesta mi-am luat minim 2 ore pe zi timp liber. Cea mai importanta, dimineata, de la 8 la 9.

3. Networking

In 2009 am facut networking “la puterea a zecea”. Am cunoscut multi, multi oameni de business.

4. Weekend-uri fara munca

Am avut acest obiectiv la inceputul anului si tin sa va marturisesc ca l-am atins aproape 100%! Am avut doar 3 weekend-uri ocupate cu “corporate retreats”, la munte.

5. Aikido

Dupa aproape 10 ani de pauza, m-am reapucat sa practic arta martiala favorita. De 2 ori pe saptamana. Lucru cu corpul, precizie a miscarilor, gratie si atentie la detaliu. Genial!

6. Online coaching

Daca in 2008 am inceput sa tin sedinte de coaching pe Skype, anul acesta am consolidat si extins acest mod de a lucra cu clientii, locali si internationali. Mai ieftin, mai eficient, mai usor de programat.

7. Blog

Am inceput sa scriu constant pe blog, sa atrag cititori si sa primesc comentarii. Desi sunt la inceput, mi se pare un canal excelent de comunicare cu cei interesati de profesia mea.

8. Star Wars

Am revazut filmul copilariei mele. Poate va fac sa zambiti (asta e foarte bine!), insa acest film este o poveste cu mult sens personal, intim, pentru mine. Dintotdeauna.

9. Retele sociale

2009 este anul in care subsemnatul a intrat in domeniul “social media”. Cont pe Twitter, pe Facebook, pe MySpace, GoogleWave, etc. etc. Multi cunoscuti, mai multi necunoscuti. Efervescenta creativa combinata cu o multime de contacte personale si de business.

10. Viena

Am fost la Viena de mai multe ori, in interes de coaching. O singura data am reusit sa plec pur si simplu in orasul pe care il vad ca viitoare resedinta personala. Si a fost minunat, ca de obicei.

11. Beletristica

M-am reapucat de citit literatura (chiar non-fiction!) dupa mai bine de 2 ani de pauza. Il consider un mare pas inainte pentru mine.

12. Jazz

Am achizitionat mai mult de 50 de CD-uri cu muzica Jazz. Pasiunea aceasta mi se pare din ce in ce mai definitorie, pentru mine. Ma bucur de fiecare secunda petrecuta in albumelor, in vivacitatea concertelor si-n energia jam session-urilor.

13. Vitamin Shop

In 2009, alaturi de 2 prieteni buni, am creat un nou business, pe care il vad ca avand un potential urias: Vitamin Shop. A inceput dintr-o joaca, a devenit un start-up de succes, la anul devine national.

14. Business de 1 mil. euro

La un calcul sumar, am realizat ca am generat business de aproape 1 milion de euro. Prin parteneri, contacte, recomandari, decizii consultative, etc. O foarte mica parte au ajuns si la mine, constituind ceea ce americanii desemneaza prin “secondary income stream”.

15. Jan Garbarek

Am fost la concertul sustinut de Jan Garbarek de la Sala Palatului. Imensa surpriza a fost Trilok Gurtu, care a facut o seara magica.

16. 2 Mai

O zi la 2 Mai, pe plaja. Alaturi de cel mai bun prieten, cu bere si discutii “ca pe vremuri”. Bai in mare, apoi iar bere. A fost magic, poate si din cauza ca, incet-incet, au aparut alti 3-4 prieteni buni. In aceeasi zi si-n acelasi loc. Tot acolo am invatat sa conduc un …zmeu.

17. Life Coaching

In 2009 am avut multe cereri de life coaching. Asa ca m-am decis sa re-incep colaborari in aceasta directie. In special, cu tineri de pana la 35 de ani, pentru a isi construi o orientare clara in viata.

18. Shambhala

Mi-am cumparat, din nou, carti de la Shambhala Publishing House. Fac asta de 15 ani si nu am de gand sa ma opresc. Va recomand cu caldura sa-i incercati, mie mi se par cei mai seriosi in domeniul dezvoltarii spirituale.

19. IPhone 3 GS

DA! Mi-am oferit cadou de Craciun acest superb telefon. Sunt un “Mac addict”, fara putinta de scapare!

20. T’chay

Am descoperit 2 ceainarii excelente, una in Bucuresti, cealalta in Cluj. Ceaiuri de foarte buna calitate, atmosfera de biblioteca insorita, cel putin o ora de relaxare pe saptamana. Cu ocazia aceasta, mi-am reinnoit si completat colectia de ceaiuri.

21. Romanian Managers

Anul acesta am intrat intr-o comunitate de oameni deosebiti, orientati catre a face afaceri bune, pozitive, de succes. Particip cu mult entuziasm la intalnirile Romanian Managers din Bucuresti. Anul viitor facem un “road trip” prin marile orase din Romania. Va invit sa va alaturati proiectului!

22. Fotbal (oh yeah!)

Dupa o pauza de cativa ani buni, am fost cu un prieten bun la un meci Steaua – Rapid. Ca de obicei, am fost fascinat de tribune, jocul in sine ramane un mister pentru mine.

23. U2 (bilete la…)

Daca e sa pomenesc UN lucru pe care NU l-am realizat in 2009, asta e: am avut bilete la concertul U2 de la Barcelona si nu am putut ajunge, din cauza unei programari de coaching de echipa multinationala. Renuntarea a fost grea, dar a meritat din plin.

24. Nikon DSLR

Am facut multe fotografii outdoor, am invatat sa il folosesc, ma bucura enorm ca am un aparat semi-profesionist. Multe dintre fotografiile postate pe blog sunt facute cu ajutorul lui.

25. VoxPublica

in 2009 am inceput sa particip la proiectul VoxPublica. Dupa cateva articole postate si multe citite, mi se pare cel mai bun proiect de opinii profesionale din Romania. Sunt mandru ca fac parte din el (desi ar cam fi cazul s-o lase mai moale cu politichia, zic!).

26. Tenis

Din primavara am invatat sa joc tenis, cu ajutorul unui alt prieten bun, Alex, care e antrenor. Ii multumesc si pe aceasta cale pentru rabdarea de care a dat dovada. Pana anul acesta nu am tinut nici macar 1 minut o racheta de tenis in mana. Acum am racheta mea, echipament si entuziasm pentru “sportul alb”!

27. OCTO

Am participat la proiectarea si lansarea OCTO. Este prima comunitate gen LinkedIn dedicata Romaniei si romanilor, care se vrea “nodul de retea” din business-ul romanesc. Acest proiect este una dintre cele mai interesante actiuni din peisajul online romanesc, dupa parerea mea.

28. Parcuri

Din cauza pct. 13, m-am plimbat mai toate parcurile din Bucuresti. Fara graba, am avut parte de cateva plimbari memorabile.

29. Antreprenori

In 2009 am avut 15 noi clienti, din randurile antreprenorilor romani. Majoritatea din Bucuresti, dar si din Cluj, Giurgiu, Targu Mures, Timisoara si Iasi. Toti sunt niste oameni extraordinari, pe cuvant!

30. Cartea

Pe final de 2009 am inceput sa scriu o carte de coaching. E un proces mai dificil decat credeam, insa sunt sigur ca o voi scoate la lumina in 2010. Cartea este despre nivelele de transformare pe care le implica o relatie de coaching.

[Am considerat ca toate cele 100 de lucruri sunt prea multe pentru a fi publicate aici. Continuarea o gasiti pe blogul meu.]

Pentru claritate, vă dau două exemple: Sorin P. și Daniela R.

Sorin P. are aproape 50 de ani, este Vice-Președinte (VP) într-o multinațională respectabilă, are 2 copii adolescenți și o îndelungată istorie profesională în funcții de conducere (10 ani). A schimbat mai multe locuri de muncă, chiar și domenii, de câteva ori. Sorin mă invită la o cafea că să (citez)”discutăm pe marginea unui subiect care devine din ce în ce mai important pentru mine: vreau să-mi redefinesc complet cadrul profesional, atât ca job de zi cu zi, cât și ca impact asupra comunității.”

Daniela R. este abia trecută de 20 de ani, absolventă de științe politice, voluntară în mai multe proiecte sociale [Intermezzo: ați remarcat și voi câte proiecte sociale au apărut în România ultimilor ani? Din punctul meu de vedere, este un semn bun, de sănătate nou-descoperită a românilor.], cu practică făcută la o publicație centrală și cu o energie debordantă. Ea mă invită să (citez)”mă ajutați să explorăm împreună ce posibilități aș avea eu să-mi găsesc rapid un loc de muncă stabil, care să-mi permită să mă întrețin și să-mi placă atât de mult încât să mă implic total!“.

M-am întâlnit cu amândoi în aceeași seară de luni, 14 decembrie 2009 A.D. După câteva ore bune de discuții, am observat că cei doi aveau mai multe în comun, în afara unui mesaj către mine și a unei aparente probleme de ordin profesional (sau vocațional). Ambii vizitaseră multe site-uri cu teme de dezvoltare personală și profesională, ambii ceruseră sfaturi de la rude și prieteni apropiați, ambii primiseră mai multe sfaturi decât pot duce și, în final, ambii voiau de fapt un singur lucru: să își găsească SINGURI soluția, cea mai bună dintre toate cele sugerate de ceilalți. SOLUȚIA PROPRIE. Rapid, dacă se poate.

Eu unul nu am sfaturi de dat. Fără nici o falsă modestie, nu mă pot compara nici cu experiența solidă a lui Sorin, nici cu energia debordantă a Danielei. Însă le-am pus câteva întrebări și am aflat de la ei – ca și de la alții, în alte situații – că i-au ajutat să își formuleze soluția proprie aproape imediat. Soluția practică și pragmatică, nu jumătăți de măsură exprimabile în diatribe intelectualiste cu iz de misionarism.

O singură întrebare am repetat-o în seara de luni. V-o împărtășesc și vouă, invitându-vă să vă dați un răspuns:

“Dacă am presupune că sărim în viitor, care ar fi situația profesională aleasă de tine pentru care te-ai felicita și acum, după 20 de ani?“

Deunăzi am întâlnit unul dintre acești oameni. Practic, ține în brațe toata compania, deși este a lui. E primul care ajunge la birou și ultimul care pleacă. De altfel, acesta este exact motivul care l-a adus la mine: s-a săturat! Vrea să împartă responsabilități și să stea în biroul propriu, fără să fie deranjat la fiecare 5 minute de colegii/angajații lui. I-am pus “întrebarea magică” și a ridicat din umeri: “Păi..nimic! Știu că trebuie să fac ceva în această privință, însă mi-e teamă că îmi vor pleca oamenii…“

De cele mai multe ori în aceste cazuri, frica și imaginația sunt într-un dans al completării reciproce: antreprenorului îi este teamă că îi vor pleca colaboratorii și își imaginează (doar) că deleagă, fără să existe cineva responsabil real și desemnat cu îndeplinirea sarcinilor delegate. Ce rezultă este un fel de teatru absurd, cu explozii emoționale și relaxări post-factum de lungă durată.

La tine în afacere cine își asumă responsabilitatea? Pe câți ai învațat deja asumarea asta?

1. Îmi voi onora reușitele, pentru că o merit; și-mi voi întâmpina obstacolele, pentru că ele sunt provocările mele.

2. Voi comanda și mă voi supune comenzilor mele.

3. Voi face lucrurile pe care un om încrezut și “deștept” le va greși cu siguranță.

4. Îmi voi încuraja prietenii până când îmi devin ca frații.

5. Îmi voi îndura tristețile pentru că ele îmi deschid sufletul.

6. Îmi voi crea obiceiuri bune și voi deveni sclavul lor.

7. Voi întâmpina fiecare zi cu speranță și voi reuși.

8. Îmi voi lăuda oponenții și ei îmi vor deveni prieteni.

9. Voi râde stând în fața “răului” și el va pieri fără nici o ocazie de a mă atinge.

10. Mă voi uita la toate lucrurile cu înțelegere și respect și mă voi naște din nou.

11. Voi persista până când voi reuși.

12. Voi vorbi când greșelile nu-și vor găsi glasul.

13. Voi depune tot efortul de care sunt capabil și voi îndura.

14. Voi accepta fericirea mea, pentru că-mi largește inima.

15. Mă voi ridica iar și iar, deoarece căderile nu mă vor interesa.

16. Voi fi precum natura, care nu cunoaște înfrângere.

17. Voi păși în locuri în care ceilalți nu îndrăznesc încă.

18. Voi munci atunci când toți ceilalți vor căuta odihna.

19. Voi avea timp numai de apreciere și dragoste, nu de prostie și ură.

20. Voi vedea fiecare sfârșit ca pe un germene al unui nou început, misterios și plin de speranță.

Ultima dată mi-a apărut în urechi astăzi, în timpul unei discuții cu câțiva manageri. Prima dată nu i-am dat prea multă atenție, a doua oară m-a făcut să-mi ciulesc atent urechea iar la a treia pomenire (citez: „fooarte profi, tipii ăia!”) am oprit cam abrupt discuția și am întrebat cu voce tare: „Ce înseamnă pentru voi să fii profesionist?”. Primind câteva răspunsuri destul de vagi de la convivii mei multinaționali, am început contra-atac în micul meu război: am căutat pe internet înțelesuri mai practice (în română, ingliș, franse und doitci), am cerut explicații și definiții operaționale la „case mai mari”, mi-am întrebat prietenii și asociații și-am stat să reflectez la cum să mă re-împrietenesc cu acest cuvânt.

Așa am reușit să deslușesc că de fapt atacam 3 fronturi deodată. Adică în linii mari, calitatea  de a fi profesionist posedă o triadă de înțelesuri pragmatice, acroșabile mai mult sau mai puțin ușor de către cei care se declară posesori și/sau utilizatori ai termenului pus în discuție:

1. Standardele formale: să faci studii de specialitate în domeniul în care funcționezi, să publici articole și/sau volume, să participi la programe de formare profesională continuă, să ai o etică declarată și de la care nu te abați orice-ar fi, să ai recunoașteri palpabile (premii, distincții profesionale) etc.
2. Standarde informale: să ai rezultatele pe care le promiți, să termini la timp, calitatea să fie cel puțin peste media pieței, să comunici eficient, să devii generator de opinie pe domeniul tau, etc.
3. Standarde „emoționale”: să ai atitudine de învingător, să te recunoască oricine drept un om integru, relaxat, cu păreri clare și ușor comunicabile, să convingi în primele 2-3 minute de calitatea ta profesională, să obții recomandări fără a le solicita, etc.

Mă opresc aici, înainte ca lucrurile să devină mai stufoase de-atât. Oricum, am făcut pace din nou cu dragul de „profesionist”, după toată această călătorie printre înțelesuri practice. Mi-am dat seama că nu mă deranja aproape nimic la acest cuvânt, ci la un văr de-al lui din limbajul vorbit, proaspăt venit de la țară și oprit prin cafenelele marilor centre de afaceri: „profi”.

Vărul „profi” arată precum „profesionist”, se comportă ca și cum ar fi el și speră să beneficieze de aceeați recunoaștere. Numai că n-are nimic din cele 3 înțelesuri. Doar le mimează. La fel și cu majoritatea oamenilor de afaceri români, victime nefericite ale crizei.

Sunt curios, ați întâlnit în ultima vreme profesionisti? Dar din cei care arată „profi”?

Lăsând deoparte orice preliminarii, iată-l, însoțit de o decriptare personală:

Se făcea ca „filmam” o casă la țară. Cu alte cuvinte, poziția mea era cea a camerei de filmat, care înregistrează și nu este parte integrată din scenariu (detaliu semnificativ, nu-l pomenesc degeaba!). Casa avea 2 nivele și părea dichisită, din exterior.

Subsolul era întunecos și plin de un lichid unsuros, asemănător petrolului. În acest mediu foșgăiau tot felul de creaturi aproape umane, ca-n filmele thriller SF. Se intersectau, formau entități mai mari, tentaculele atingeau colți, colții devorau umbrele proprii… Mișcare continuă și nestăvilită, nediferențiată de vreo lumină purificatoare.

[Acesta ar putea fi stratul de bază al antreprenoriatului local: interlopii, mafioții, traficanții de bunuri fără nici un adaos dar cu prețuri ridicate la infinit, șpăgarii, etc. Cei care stau acolo de 20 de ani și nimeni și nimic nu-i va convinge să părăsească acest nivel. Sponsori de petreceri deșănțate și campanii aberante, în bună înțelegere cu “factorii de decizie” din mai multe industrii, avizi după bani și influență. Mâncătorii de icre de Manciuria cu vârful cuțitului care trimitea la moarte pe oricine încerca să le limpezească mediul.]

Parterul era sărăcăcios, populat de oameni obosiți și oarecum resemnați. Slabi, indeciși în a rămâne sau a ieși afară. Femeile făceau mâncare în 2 oale mari, de pământ. Bărbații fumau și schimbau priviri care acum îmi aduc aminte de privirile fugarilor din Cuba, prinși de paza de coastă americană. Unul dintre ei vorbea tare, pe un ton superior și foarte ironic. Aproape nemișcați, păreau că-și așteaptă sfârșitul.

[Marea masă a „patronilor de firme mici și mijlocii”, în prezent. Oarecum resemnați de criză și de consecințele ei nefaste, stau în colțul lor și nu se mai simt atrași de interacțiune. Sunt reduși la tăcere și se reduc la împlinirea nevoilor de bază. Ascultă doar pe cei care știu să înjure mai puternic decât propria voce și așteaptă ...ce? Ce iese din cele 2 oale: banii de la FMI sau Banca Mondială.]

La etaj, luxul era cuvântul de ordine. Un lux strălucitor, plin de voie-bună, atât pe pereți, cât și în atitudinea locatarilor. Un fel de petrecere continuă, fin decadentă, în care se spărgeau paharele de șampanie după fiecare toast. Ca-n filmele hollywood-iene, flash-uri continue, blănuri, butoni cu diamante și perle pe umeri subțiri.

[Les nouveaux riches. Stima de sine ridicată la cote maxime (era să scriu „îngrijorătoare”, m-am abținut la timp!), zâmbete ucigător-seducătoare, bani aruncați pe te-miri-ce. Geniali, perfect conștienți de valoarea lor în piață, totul devenise floare la ureche, viața e un dans al cărui mișcări numai ei le știu. Profund dezinteresați față de comunitate, căutând aprobarea celorlalți, fie și numai pentru a decide dacă merg în continuare în direcția maximizării profitului.]

Ceea ce m-a frapat în vis e că în casă nu exista nici o scară. Etajele erau separate complet unul de celălalt, fără vreo posibilitate de a-i lăsa pe locuitori să interacționeze. Doar din când în când mai cădea câte un petrecăreț de la etaj, se scutura de praful de la parter și încerca să sară (!?) înapoi. Nu reușea, zâmbetul i se transforma în rânjet și își găsea un colț în care să-și plângă amarul de pasager al unui Titanic devenit brusc inaccesibil prin forțe proprii.

[Programele naționale care vizează dezvoltarea sectorului antreprenorial din România sunt, practic, inexistente. La fel de nefolositoare ca și Camerele de Comerț locale, își pierd zi de zi câte puțin din imensul potențial pe care îl au realmente, acela de-a lega „etajele” antreprenoriale și Statul într-o congruență a câștigului pentru toți. Aproape incredibil, oamenii din România se bucură încă de falimentul unora, în timp ce numărul afacerilor din aceeași Românie preocupată de o viață politică frământată de lipsa de modele morale autentice.]

Sfârșitul visului. Revenind în realitate, (vox)public la rubrica “Anunțuri” următoarele:

“Țară de-nivelată, caut specialist  în construcția de căi de acces. Ofer plată în natură, cultură și șanse reale de promovare și recunoaștere, la terminarea cu succes a minim unei scărițe care să reziste măcar 5 ani. (Notă: posed materie primă!)”

De aici și ideea acestui post: care e rostul unei afaceri – indiferent de magnitudinea ei? ROSTUL, adica sensul, înțelesul ei profund.

Românul folosește cuvântul “rost” în două mari situații:

1. în expresia “are un rost în viață”
2. în negația “fără (nici un) rost”

Buun, atunci întrebarea care conduce la un moment de reflecție în direcția a “ce ne împinge-n luptă” ar fi:

Care e rostul afacerilor noastre?

Încerc câteva răspunsuri valabile în România pre-crizată:

• Să facem profit. Orice inițiativă care aduce un dolar în plus este un business. Aceasta e cea mai veche și cea mai generală definiție a business-ului, de undeva de lângă pe-atunci-viitorul Wall Street.
• Să trăim decent din profitul sus-numit, să dăm salarii dragilor noștri angajați, să plătim taxe -  primind în schimb…mai nimic -, să fim siguri că “avem ce pune pe masă mâine”.
• Să ne dovedim că suntem buni, să creștem profiturile și să scădem costurile, să ne încadrăm în deadline-uri și să capitalizăm diversele beneficii obținute pe această cale.
• Să fim bogați! Euro, dolari, franci elvețieni… transferabili în Porsche, Lexus, Mercedes, Bentley sau chiar Aston Martin, Lamborghini, Ferrari… sau într-un apartament în centru, într-un sediu în office building clasa A++,  o casă de vacanță, o vilă la mare …sau în bursă, fonduri de investiții, capital de dezvoltare, cercetare, etc. etc.
• Să le demonstrăm “intelectualilor” de mama și tata că se poate și altfel decât salariat. Vă invit să nu zâmbiți ironic, cunosc o grămajoară de lideri locali de business care au dezvoltat afaceri mărețe din această tensiune creatoare.
• Să fim în topuri, formal sau informal. Să fim apreciați pentru putere, influență, deșteptăciune, să fim dați ca exemplu celorlalți, să putem să spunem că am ajuns în vârf și am privit lumea de acolo.

Până aici am impresia că am descris o mare parte a României, cu două mari omisiuni:

1. “Tunarii” – cei care trag tunuri …nu cred că mai e nevoie de explicații.
2. “Statul”  – cel mai dorit client …dar în cele mai multe cazuri și cel mai prost plătitor.

Deja cred că am trasat o imagine grosieră a generatorilor locali de profit, strict din punctul de vedere al unui tip de mentalitate general întâlnit în perioada pre-criză. De ce am făcut această enumerare de posibile răspunsuri? În nici un caz pentru a vă trasmite lucruri bine-cunoscute. Ci mai degrabă pentru a decanta o mentalitate care ne-a dus în criză. Mentalitate care ne-a împins de la spate toți acești ani, către hău.

În încheiere, vă propun o listă de răspunsuri alternative la aceeași întrebare. Ele sunt parte dintr-o colecție personală, strânsă cu destul spor de la clienții de coaching.

• “Să-mi văd clienții fericiți” – patroană companie de catering
• “Să-mi trimit copiii la studii în Franța” – director executiv firmă de distribuție
• “Să îmi exercit puterea alegerii a ceea ce-i mai bun, pentru mine și oamenii mei” – director general, companie de producție
• “Să dau mai departe un stil și o filosofie de viață care mi-a adus succes și împlinire” – consultant internațional în M&A
• “Să simt că lucrurile făcute de mine vor dura sute de ani” – președinte companie de construcții
• “Să salvez cât mai multe vieți” – patron de cabinet veterinar, chirurg
• “Să promovez la nivelul întregii societăți integritatea și spiritul liber” – președinte companie de training
• “Să pot să traiesc următorii 5 ani alături de copiii mei” – proprietar, firmă de asset management
• “Să dau înapoi societății ce am primit” – patroană grădiniță
• “Să arăt lumii că România este un loc semnificativ pe hartă” – CEO, firmă software
• “Să pot lupta împotriva înșelatoriei și minciunii” – CEO, companie de consultanță legală și financiară.

Bine-inteles, l-am invitat pe Valentin la un pahar de vin, să ne râdem împreună de spiritul buclucaș al batrânului înțelept. Însă același proverb mi-a adus aminte de o întâmplare relativ recentă:

Acum aproape 2 luni am primit un telefon de la un director de companie. Pe un ton autentic îngrijorat, mi-a mărturisit că partenerul lui, care este și directorul financiar al companiei, n-a mai plecat de la birou de 2 zile, supraviețiund cu ajutorul sendvișurilor și-a cafelei de la automat. Îl știam pe om, după mine este unul dintre financiarii brilianți ai țării. Sharp, vizionar, agregat în jurul unor competențe clare de management, cu rezultate recunoscute pe deplin la București, Viena si Londra.

Stabilim rapid o întâlnire, trec câteva zile și ne vedem: Ioan (cel care m-a sunat), Sorin (finanțistul) și cu mine, în jurul unei masuțe, la cantina firmei cu pricina. Da, la cantină. Sălile de întâlniri erau ocupate toate și rezervate cu câteva săptămâni înainte. După o scurtă introducere, Ioan se retrage elegant și începem să evaluăm mărimea, puterea și numărul de colți ai balaurului care îl subjugase pe Sorin.

Așa aflu că trebuie să trimită 5 rapoarte financiare la șeful direct, să inchidă activitatea lunară, să implementeze nu-știu-ce-sistem informatic, să egalizeze cifrăraia in celelalte 2 sisteme deja implementate, să… să… Îl opresc, înainte de a mă pierde complet și îl întreb, candid, unde vrea să ajungă povestindu-mi toate astea. Râde surprins și își promite ca săptămâna următoare să plece in concediu. Așa a și făcut.

De ce e nevoie să ne consumăm in asemenea hal, deși meritele ne sunt recunoscute? Și mai ales, de ce e nevoie să generăm atâta oboseală, în drumul către succes? Cred că românii mai au de învățat multe la capitolul “echilibrarea vieții”…

Nu mă înțelegeți greșit, schimbarea este și va rămâne singura constantă a vieților noastre. Cred cu tărie asta și practic fervent schimbarea, cu fiecare contact profesional pe care îl am. Însă am ajuns să mă întreb cum putem să punem problema mai bine, cum putem să gestionăm schimbarea astfel încât să dea rezultate durabile, pe termen lung.

Astfel, am ajuns la 4 întrebări pe care le consider fundamentale. Vi le prezint aici, însoțite de 4 exemple reale de evitare a acestor întrebări, cu rol de ilustrare:

• Ce anume se schimbă?

Zilele trecute am fost contactat telefonic de un reprezentant al unei corporații. Pe nerăsuflate, mi-a descris un proces de management al schimbării: pași, nivele, atribuții, responsabilități, dead-line-uri, etc. Impresionat de debitul verbal al acestuia, nu l-am oprit in primul minut al discursului, însă deja din al doilea îmi răsărise o întrebare în minte. Recte, întrebarea de mai sus!

După alte 2-3 minute, ne-a fost amândorura clar că schimbarea nu avea un obiectiv de business clar și bine atașat minunatului proces în care managerii deja se avântaseră. Existau în schimb o mulțime de oportunități, o altă mulțime de probleme (ador și cuvântul ăsta, definitor pentru România-care-se-devalorizează-singură!) și o a treia mulțime de scopuri care erau de ne-cuprins în acel proces de schimbare.

• Ce va fi diferit după ce schimbarea propusă ia sfârșit?

Acum aproximativ un an am susținut un workshop pe același subiect: managementul schimbării. Workshop ce a început foarte amuzant pentru mine, cel puțin. Cei 50 de manageri ai organizației-client au răspuns în cor întrebării de mai sus, cu „Păăii, credeam că Dvs. ne spuneți asta, aici!”.

De cele mai multe ori, decizia schimbării se ia la un nivel atât de înalt, încât nimeni nu știe exact cum vor fi afectați oamenii de rând. Rezultă 2 categorii de frustrați: liderii și cei care îi urmează. Adică toată lumea. La nivelul României, această situație apare de cele mai multe ori – evident – în relația dintre Guvern și oamenii care îi dau bani acestuia.

• Ce se păstrează neschimbat?

Am întânit o mulțime de adepți entuziaști ai ideii de schimbare. Numai săptămâna trecută, am avut ocazia să aud de vreo 20 de ori la TV sublima frază „România necesită o schimbare fundamentală”. Și credeți-mă pe cuvânt, deschid televizorul rar! Aici îi dau ca exemplu pe toți cei care au sau speră la vreun beneficiu de pe urma clasei politice românești. Și pe rudele lor, con-sangvine sau simbolic-coloristice. Înțeleg ‘mnealor la cine mă refer!

Puțini se gândesc însă că schimbarea e un proces inerent costisitor. Care trebuie gestionat – mai ales în Balcani – cu un tabel de cheltuieli ținut la zi. Iar costurile scad când se păstrează lucrurile care funcționează optim. De exemplu, nu știu cine a fost „managerul” care a decis dizolvarea Codului Comercial în Codul Civil, atunci când a decis-o. În cele mai multe discuții privind cadrul larg al pieții locale de afaceri, ajung să aud că aceasta decizie a dereglat complet și pe termen lung dezvoltarea inițiativei private în România.

• Cine și ce pierde în această schimbare?

La o ședință de antrenament de afaceri (da, acesta este traducerea ocupației mele de zi cu zi, „business coaching”!) am pus întrebarea-pilon într-o situație în care primisem deja un răspuns la ea. Recunosc, am adaugat un „ȘI” la început. Ce credeți că s-a întâmplat? Persoana respectivă a înțeles fără prea multe cuvinte că e nevoie să își asume pierderile inerente. Și-a fost mai bine, pentru el.

Schimbarea nu începe cu situația nouă și dorită. Ba dimpotrivă, de cele mai multe ori e nevoie să renunțăm la prezentul „călduț”. Așa că putem spune că schimbarea începe cu sfârșiturile, cu încetarea acțiunilor care ne-au adus în nevoie de ea.

Și pentru că tot pomenesc de „sfârșituri”, mă voi opri aici. Nu înainte de a vă spune că aproape 90% din comunicare ține de a asculta. De aceea am formulat aceste întrebări:

1. Ce anume se schimbă?
2. Ce va fi diferit după ce schimbarea propusă ia sfârșit?
3. Ce se păstrează neschimbat?
4. Cine și ce pierde în această schimbare?

Voi aveți răspunsuri, pentru afacerea voastră, pentru viața personală, pentru România?

De 6 luni mă sună în continuu, la cele mai diferite ore din program. Am răspuns la primele 10 apeluri, mi se pare o măsură de minim bun-simț să răspunzi sau să returnezi telefonul după ce te eliberezi. Am răspuns de atât de multe ori pentru că mă sunau de pe numere diferite, după cum cred că ați bănuit. Iar de fiecare dată se derula același scenariu: 1. fundal de Bursă, adică o gălăgie infernală; 2. prezetare scurtă, mimând “afacereza”; 3. periaj scurt și intens pe tema “ce client bun ați fi”; 4. …aici nu am mai ajuns, niciodată. De ce? Mă blocam în același punct, de aceeași întrebare repetată cu obstinație in urechea mea stângă, de aceeași abordare care are fix tot atâtea lucruri în comun cu vânzarea precum un canal noroios, rece și împuțit cu sucul de fructe proaspete pe care îl beau în fiecare zi.

Citeam textul lui Lucian Davidescu și mi-am amintit de acest foileton stânjenitor. Ca un flashback din filmele de groază, mi-au reaparut în mintecâteva dintre replicile date și primite de subsemnatul în încercarea de-a stopa cumva teribila agresivitate incompetentă a indivizilor aflați de cealaltă parte a …Bursei. Vă ofer 3 exemple, însoțite de răspunsurile convivului meu asudat:

“Am deja un consilier financiar. Vă mulțumesc!” …replică: “Păi cum, domnu’ Stănescu, NU VREȚI BANI?!!?”

“Nu vă aud, puteți ieși într-un loc mai puțin zgomotos?” … replică: “Domnu’ Stănescu, vă sun din linia întâi, NU VREȚI BANI!?”

“Vă rog să mă stergeți din baza Dvs. de date, nu mai vreau să fiu sunat de compania Dvs.!” …replică: …(o ghiciți și singuri, deja!)

Înainte să mă opresc, vă mărturisesc tuturor că nu voi cumpăra nimic, niciodată, de la un vânzător care mă agresează în asemenea hal. Și nu, nu vreau bani.

De-a lungul ultimei decade, am observat evoluția și împamântenirea unui nou set de valori și comportamente asociate lor, foarte ușor descriptibile in câteva cuvinte: „dacă nu îți petreci vacanțele în afara țării, nu ești cool”. Înainte de 2000, apanajul ieșirilor în țări străine și exotice aparținea aproape exclusiv oamenilor de afaceri înstăriți, vedetelor mass-media, politicienilor de renume și directorilor din multinaționale. Noi, ăștialalți, rar prindeam o bursă in Vest sau o mini-excursie la Istambul.

Mai recent, paleta călătorilor a căpătat nuanțe variate și – de ce nu!? – îmbucurătoare: pleacă și micii antreprenori, avocații, doctorii, primarii, ba chiar și funcționarii din mai-sus-pomenitele multinaționale. Zic „îmbucurătoare” din simplul motiv că o simplă excursie – fie ea și până la Viena – se „vede”: oamenii nu mai aruncă cu așa ardoare gunoaiele pe jos, șoferii agresivi și psihopați au început să se liniștească, la telefon nu se mai urlă „ca pe vremuri” și parcurile nu mai sunt vandalizate la fiecare săptămână.

Personal, sunt 100% convins ca mai ales populația de lucrători din multinaționale a contribuit decisiv la educarea civică a poporului. La mijlocul anilor ‘90 mă gândeam că singura șansă de civilizare a românilor în mediul de business o reprezintă apariția și dezvoltarea companiilor multinaționale la nivel local. Așa s-a și întâmplat, iar acest proces a început să cascadeze înspre clasele non-elitiste, ridicând standardele sociale ale românului-de-oraș, cel puțin.

Deci: cum scăpăm de gripa porcină? Simplu: o vacanță „cool”, de multinațional, în Vest. Însă va rog din suflet când vă intoarceți acasă să încercați măcar să nu scuipați pe jos sau, mai grav, pe cel de lângă voi. Și personal, dar și profesional, social sau politic.

Nu cred că e o surpriză pentru nimeni, deja: noul val de tineri angajați nu mai suportă să li se spună – obsesiv de exact – ce să facă, cum să o facă și până când să o facă. Bine-înțeles, vorbesc despre cei care chiar și-au propus să își construiasca o cariera, să facă performanță și să fie campioni la locul de muncă. “Oamenii buni” au din ce în ce mai multă nevoie să exploreze soluții alternative, să descopere noi feluri de a munci și să fie recunoscuți pentru asta.

Dacă aveți măcar un angajat sau partener de business care vrea să fie învingător “în piață și în viață”, vă ofer câteva sugestii practice despre cum să îl/o tratați:

1. Acceptați un lucru simplu: soluția proprie nu e cea mai bună din start. Cultivați creativitatea oamenilor buni prin a-i lăsa sa contribuie cu idei la cum să vă atingeți obiectivele.
2. Nu vă mai concentrați pe a le penaliza slăbiciunile. Încercați să le dezvoltați competențele, punctele tari, până când acestea vor acoperi pe cele slabe.
3. Colaborați și încurajați colaborarea, în dauna competiției interne. Căutați soluțiile în care toată lumea câștigă câte ceva. Până la urmă, toți vor munci să atingă aceleasi obiective.
4. Încurajați eforturile și creșterea, maturizarea lor. Acceptați greșelile ca pe niște exemple de a învăța cum se fac lucrurile în practică. Toți am fost amatori, la început, vă amintiți?
5. Opriți-vă să mai oferiți soluții, chiar dacă sunteți experți în domeniul propriu de activitate. A da soluții celor care trebuie să le inventeze singuri e cea mai sigură metodă de a bloca complet atât învățarea, cât și responsabilizarea.
6. Conduceți “în sus”, dați sugestii șefilor, ajutați-i să găsească soluții mai eficiente. Veți fi un exemplu viu pentru oamenii voștri, despre cum funcționează cu succes o relație profesionistă.
7. Nu mai luați toate deciziile singur(ă). Nu aveți nici pe departe toate răspunsurile din lume, în fiecare secundă! Spuneți “NU STIU” și implicați-i pe cei din jur în exercitii colective de luare de decizie.
8. Fiți constructiv(ă) necondiționat. Fără nici măcar o excepție! Nu mai criticați și nu mai priviți de sus colegii. Încercați să vă detașați de emoțiile care vă împing să faceți remarci negative.
9. Întrebați-i cum e mai bine pentru ei să fie conduși. Fiecare e diferit, mai ales printre campioni. Unii au nevoie de multă atenție, alții de libertate mai mare. Rezultatul contează!
10.  Creați un climat de co-responsabilitate. Timpurile cu “fiecare cu-a lui” au cam trecut. Delegați mai mult decât rezolvări de probleme și ajutați-i să își asume părți întregi din procesul de business. Oferiți-le oportunități de a participa la stabilirea direcțiilor practice către un viitor comun mai bun.
11.  Fiți cât se poate de clar în asumarea riscurilor. Arătați-le cum o faceți voi, ca să o facă si ei. Puțini români știu să își calculeze rapid riscurile și această lipsă de abilitate dăunează grav …sănătății profesionale.

Dacă aplicați măcar 3-4 din aceste sugestii, veți vedea cum lucrurile se îmbunătățesc simțitor. De ce? Pentru că managementul, ca orice altceva pe acestă lume, este o evoluție către mai simplu si mai bine.

Haideți să vedem, cine se poziționează în pe aceste noi coordonate? Vă ascult.

1. Să fie capabil să ințeleagă ca este subordonat unei conduceri de tip “matrice”. Cu alte cuvinte, are șefi și în România și în afara ei, pe diferite departamente și domenii.

2. Să ințeleagă climatul schimbător al pieței de afaceri din România. Adică să nu se enerveze și să renunțe când se schimbă cuantumul taxelor sau când o licitație publică este pierdută deși compania a avut cea mai atractivă ofertă.

3. Să se adapteze la stilul românesc de a face afaceri. Există așa ceva? – mă întreb. Chiar dacă nu, un lucru este clar: să știe că românul este mai degrabă înclinat să aibă relatii decât rezultate.

4. Să aibă calități de “networker”. Adică să zâmbească constant, să ceară contacte și cărți de vizită, să meargă la întalniri și neapărat să ajute copiii săraci din Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banat sau Bucovina. Și Dobrogea, dacă celelalte sunt ocupate. Și să stie sa meargă la Biserică și la Grătar.

5. Să invețe rapid “rongleza”. Sau chiar româneste, ca la televizor: să știe sa vorbească în limbajul unui copil de 10-12 ani. Orice concept mai răsărit sperie, românii sunt cunoscuti pentru inteligența lor critică și n-am vrea să intrăm într-o dezbatere de opinii. Nu de alta, dar vom atrage “dătătorii cu părerea” și nu vom mai scăpa de ei …veci-pururi.

6. Să ințeleagă rolul geo-politic pe care (nu)-l joacă România în contextul european. Să știe cum stăm cu franțujii, nemții, rușii, leșii și turcii. Și cum sa facă astfel încât să iasă și el in câștig, nu numai sus-numiții.

7. Să fie capabil să delege orice strategie, indiferent cât de complicată ar fi ea, către “mecanisme locale de implementare”. Pe româneste, să dea banii cui trebuie și să aștepte. Și să mai aștepte. Apoi sa se bucure când apar rezultate, indiferent dacă ele au sau nu legatură cu ideea inițială.

8. Să ceară lunar mai multe fonduri. Dar nu din afară, ci din piață. De la vânzatori și de la oricine poate fi prins in categoria “clienți”. Eventual, să inteleagă că in România reducerile de taxe, accize, contribuții și preturi sunt de fapt scumpiri. Cu minim 10%.

9. Să fie un adept al dezvoltarii durabile. Cu o condiție: numai după ce mor “ai lor”, “ai noștri” vor face dezvoltare durabilă, în orice domeniu. Înainte de extincția totală și completă a concurenței, …imposibil!

10. În aceeasi direcție, să accepte fără comentarii orice echipă de consultanți externi care vin pe cârca bugetului local. Nici nu contează pe ce subiect se va face consultanța, cu ce rezultate și care este beneficiul vizibil al acestei inițiative.

11. Să știe să recompenseze oamenii de încredere la nivel local. Dacă nu o face, nu va avea oameni de încredere. Dacă o face prea moderat, la fel. Dacă exagerează, respectivii îi vor propune să deschidă o altă afacere, ca să fie totul mai simplu.

12. Să se cunoască cu alți manageri de țară, de la vecini. Așa va reuși să atragă mai rapid resurse pentru filiala de aici. Bine-înțeles, tot așa va reuși sa le consume pe cele existente, și mai rapid.

13. Să aibă cât de mulți consultanți și consilieri cu putință. Pentru orice. Cu alte cuvinte, să impartă riscul cu cât mai multe persoane care nu și-l pot asuma. În orice eventualitate, aceștia pot fi țapi ispășitori extrem de performanti.

14. La finele fiecărui an, să dea o petrecere cu cât mai mulți invitați. Să vorbească lumea bună despre ce eveniment extra-nemaipomenit a reușit să organizeze, fără să se uite-n buzunar. România este cunoscută ca țara cu mai multe sărbatori decât zile in an, așa că trebuie ținut cont de asta!

15. Să aibă o listă scurtă de numere de telefon, apelabile oricând și care pot rezolva orice. Autorități, medici, avocați, contabili, ministere, etc. Pentru detalii, vezi punctul 11.

Închei aici enumerarea criteriilor, pentru că mi-a răsărit o întrebare: oare nu cumva aceste criterii sunt aplicabile și la Palate, de 20 de ani încoace?