Lumea noastră nu este atît de nebună pe cît pare la TV, iar chestia asta e demonstrată de cartea lui Steven Pinker, intitulată The Better Angels of Our Nature: The Decline of Violence in History and Its Causes. Violenţa, consideră doctorul în psihologie al Universităţii din Harvard, nu ia amploare şi nici măcar n-a rămas constantă de pe vremea lui Homo Sapiens. Ba dimpotrivă, ea a scăzut atît de drastic în decursul ultimului mileniu încît ne face să credem că strămoşii noştri din Antichitate şi-ar fi cedat o mînă ca să trăiască în zilele noastre. Riscul de a muri de mîna altui om în era preistorică era de 15%. La începuturile primelor societăţi civile lucrurile s-au mai atenuat (3-5%), iar astăzi procentul este undeva sub 1%. Chestia asta nu se datorează modificărilor genetice sau margarinei, ci, în mare măsură, şi unui aspect social firesc: sunt mai mulţi indivizi deştepţi decît erau în Antichitate – rezultat direct al evoluţiei sociale (din toate punctele de vedere: economic, cultural, ştiinţific şi aşa mai departe). Cu cît suntem mai deştepţi, cu atît suntem mai paşnici.

Via TheDude.ro

Doi români o ard într-un picnic forţat de vreo cinci zile într-un şanţ polonez. Nu că am fi în război. Doi şoferi de tir care au evitat un impact frontal cu un alt tir au ajuns pînă în gardurile oamenilor şi nimeni nu vrea să-i ajute, în afară de localnici, care le mai dau cîte o pîine şi o ciorbă… Autorităţile poloneze privesc la cei doi cu milă şi dispreţ. Iar autorităţilor noastre le curg balele. Cum le-a curs şi în perioada Claudiu Crulic, circa sfîrşit de 2007-ianuarie 2008.

Tirul nu avea marfa asigurată, aşa pare că scrie în gazeta poloneză. Sau el, tirul, nu avea asigurarea făcută. Traducerea Google nu-mi este de prea mare ajutor. Oricum ar fi, pompierii nu prea vor să tragă obiectul muncii de-acolo fiindcă românii Dan şi Ştefan n-au asigurare (deci nu are cine să plătească pentru chestia asta – e vorba, înţeleg, de 16.000 PLN=3.600 euro), nu încurcă traficul, iar substanţele deversate nu reprezintă un pericol pentru mediu.

Ambasada noastră de la Varşovia, între timp, funcţionează ca un recuperator, nu ca un sprijin, încercînd să contacteze firma şi agenţia de asigurări. Între timp, doi oameni pot muri de foame din cauza faptului că Ambasada nu dispune de “fondurile necesare”. La ce bun să fim o comunitate europeană, dacă nu ne ajutăm doi membri să scoată un fier de Mercedes din şanţ şi să-i trimitem la casele lor? Noroc cu oamenii, că Vestul…

PS: Mulţumesc lui Adrian Schiop de info.

Fanii Nirvana au fost crescuţi într-o perioadă cînd violenţele în familiile americane erau îngrijorător de dese – anii ’70 (chiar părinţii lui Kurt au divorţat cînd el avea 8 sau 9 ani). Apoi, ajunşi adolescenţi, spuneau confuz “The Hell with your money” din simplul motiv că ei nu aveau. Trendul acesta, însă, s-a cam schimbat după Trainspotting.

Kurt Cobain nu s-a considerat niciodată ca fiind vocea unei generaţii. Pe cît de revoluţionară muzical a fost trupa adorată de ei, pe atît de statici au fost, depresivi, mai mult sau mai puţin în tăcere, fie din cauza traumelor din copilărie, fie pentru că la şcoală băieţii îl numeau “gay” sau fetele o numeau “freak” sau pentru că viitorul nu le suna bine. Ba chiar Nirvana, dacă e să fie reprezentativă din punct de vedere social, atunci aş spune că a fost prima trupă a generaţiilor conformiste sau, cel mult, neserioase – în primul rînd cu ei înşişi. Prefer, din acest punct de vedere, grime-ul. Măcar fanii acestui gen au făcut ravagiul de pe străzile londoneze, nu demult. Şi să nu-mi spuneţi că tinerii ăia ascultă Adele sau Travis, că nu vă cred.

Dacă astăzi generaţia 2000 îşi dă drumul pe Facebook, generaţia lui Cobain îşi dădea drumul la concerte şi prin “basement”. Deşi nu înţelegeau prea bine ce spune omul de pe scenă, totul părea intens. Ei erau, de fapt, pierduţi. Nevermind s-a vîndut în 300,000 de de exemplare în primele trei săptămîni. N-a avut loc nicio luptă. Vreţi să vedeţi cel mai bine generaţia grunge, urmăriţi videoclipul la 1979.

Să ne aducem aminte că generaţia The Doors a ajuns la maturitate într-un context social teribil, cînd printre provocări se numărau drepturile civile, rasismul, sexismul, bomba atomică, space age şi aşa mai departe. Dacă Kurt Cobain nu a avut tupeul pe care l-a avut Jim Morrison la New Haven, cu atît mai puţin l-a avut, în anii 2000, Casablancas. Generaţia 2000 a fost crescută în anii ’80, cînd singura provocare era, ei bine, capitalismul şi ce să bagi în gură.

În mare parte, generaţia The Strokes este aşa cum o descrie Costi. Atentă la pret-a-porter, îngrijorată de banii pentru weekend şi domesticită. Mai mult decît atît, e adevărat că alternative rock-ul a fost machiat mai bine şi vîndut la supra-preţ (ca şi Converşii, după ce au fost cumpăraţi de Nike în 2003). Tocmai de aceea, avem post-rock – studios, deloc macho, demn şi grav. Dar să nu vină fanii Nirvana să dea astăzi lecţii fanilor The Strokes, fiindcă nu cred că primii au schimbat lumea. Nici măcar lumea lor. Şi cum să o schimbe? Scriind pe garduri “God is Gay”, precum mentorul lor? Să fim serioşi.

PS: Best of You mi se pare, scuzaţi-mă, la fel de intensă precum My Girl. Grohl a înţeles că “Best of You” e mai bine decît “Nothing from You”.

+

“I don’t blame the average 17-year-old punk-rock kid for calling me a sellout. I understand that. Maybe when they grow up a little bit, they’ll realize there’s more things to life than living out your rock & roll identity so righteously.” (Kurt Cobain, 1992)

“It’s not a matter of destroying the music industry,” explains Sub Pop co-owner Jonathan Poneman, “it’s a question of being able to be included. Egalitarian revolution – that’s what makes them a punk-rock band.” (Rolling Stone, 1992)

“What happened back in the 60s was that the counterculture, because of this state of the world, became (mainstream) culture. The counterculture of the songs — obviously the ones (Bob) Dylan wrote are the first that come to mind — crossed over into the mainstream because of the war. That side developed so strongly because there were a lot of people in the mainstream who also felt the same way. Our problem as we’re talking here is the comparison, knowing that was the perfect storm back then. We don’t have those things to our advantage now. But there are things other than music that could poke through first.” (Joan Baez, Vancouver Sun, 2011)

“There hasn’t been this kind of exploitation of a subculture since the media discovered hippies in the ’60s” (Entertainment Weekly, 1993)

“If punk was about getting rid of hippies, then I’m getting rid of grunge.” (Damon Albarn, 1993)

“These bands didn’t take themselves seriously and that’s what they were afraid of.” (Doug Pray, regizorul documentarului Hype!, 1997)

După olandezul zburător şi suedezul zburător, cred că avem şi primul român zburător. Nu în trance sau, respectiv, sărituri cu schiurile, ci în electro-pop. Dar poate că nici nu este electro pop. Cert este că Paul Ballo, mai întîi toboşar în Go To Berlin, Kumm şi The Amsterdams, acum vocalist în Trouble Is, este şi Hot Casandra, adică un proiect numai al lui. Paul va lansa albumul de debut, Early Nightmares, pe 5 Noiembrie, în Club Berlin, iar curiozitatea mea este maximă, avînd în vedere că nu prea ştiu altceva în afara single-ului de pe Radio Guerrilla, Larissa. Al doilea lucru cert – Hot Casandra sună altfel (bine sau rău, rămîne de discutat) şi merită atenţie. Tocmai de aceea ne-am şi întîlnit, ca să-l cunosc mai bine şi să aflu care e treaba.

Interviul pe Kaputt.ro

Continuarea aici

Vă aştept aşadar, alături de Filip Standavid şi Marius Olteanu (în curînd, sperăm şi de alţi oameni simpatici), pe Kaputt.ro

Gil Scott-Heron, în schimb, mult mai bătrîn decît Yorke, a rămas la fel de sincer şi integru ca acum probabil 100 de ani. Fumează fără oprire, dar s-a cam lăsat de cocaină, şi nu militează împotriva încălzirii globale, orice ar însemna acest lucru. A fost un poet al generaţiei sale, “Dylanul negru” numit de presa mainstream, iar revenirea sa în muzică se datorează teribilului Richard Russell de la XL Recordings. Russell care l-a abordat pe Scott-Heron cînd acesta încă era la închisoare.

Vorbesc despre două albume, unul bun, altul grăbit, mai întîi de cel lansat anul trecut, I’m New Here, care nu s-a dovedit a fi o simplă resuscitare după 16 ani de absenţă, ci o reinterpretare a muzicii pe care poate suna bine vocea bourboniană a poetului, dar şi o recuibărire alături de noi, fiindcă mai are lucruri de spus. Sobru, dar neliniştit, albumul de 28 de minute conţine trei coveruri, cinci interludii şi cîteva piese originale şi deşi, în mare, este vorba despre o poveste de dragoste falimentară, prăbuşită, Scott-Heron scrie cîte ceva şi despre felul dezamăgitor, depresiv aproape, în care munca, respectiv banii, ne formează. Abordarea muzicală a lui Russell a fost, fără discuţie, riscantă, dar ajută, prin beaturi distructive în stil Portishead sau Massive Attack, la granulaţia chipului lui Scott-Heron.

Pe We’re New Here auzim remixuri pure, făcute de Jamie Smith de la The XX la albumul de anul trecut. Scott-Heron a fost vag implicat în lansarea acestuia, Smith transpirînd singur, expansiv, la punerea vocii guturale pe diferite stiluri de club: garage, dubstep sau hip-hop. Mult mai experimental decît primul, We’re New Here este inoportun, însă, reprezentînd acel prea mult care devine futil despre care vorbeam în titlu. Scott-Heron este asimilat de o scenă care nu i se potriveşte, făcându-l să pară un perdant, confesiunile grave, dureroase uneori, fiind atacate de ritmuri frivole.

Tot văd în ultimul timp prin media o nouă problemă naţională: drogurile legale. Ştirile sunt standard: se ia victima (povestea mortului sau a săracului dependent, depinde de caz), se bagă o melodie tristă pe fundal, apoi plânsetele familiei, acuzele lor la adresa “magazinelor de vise” sau a statului care nu ia măsuri şamd, şi nu în ultimul rând vocea gravă a reporterei / reporterului care subliniază la sfârşitul clipului despre pericolul acestor substanţe.

Fac o scurtă paranteză ca să ne înţelegem din start: eu nu consum droguri legale. Şi nici n-am de gând. Dar interzicerea lor pe motiv că oamenii mor de la ele este o aberaţie care n-are nicio legătură cu stupefiantele-astea de doi lei.

Îmi pare rău dacă jignesc pe cineva când spun asta, dar nu drogurile legale au omorât oameni, ci prostia lor. Înainte să vă apucaţi să vă daţi cu presupusul din auzite şi nu dintr-o documentare solidă despre droguri, aflaţi că tocmai aceasta este cea mai mare problemă a lor, DEZINFORMAREA sau LIPSA DE EDUCAŢIE. Eu o scurtez şi o spun mai direct: Prostia / Necunoaşterea.

Pentru că numai un prost, părerea mea, e în stare să dea bani și să bage în el substanțe despre care habar nu are, îngrășăminte de plante și alte bazaconii chimice cu care n-ar fi bine să se experimenteze nici măcar pe șoareci.

Am câţiva amici care consumă ocazional. E treaba lor, sunt majori, vaccinaţi, știu cu ce se mănâncă, îşi asumă decizia. Eu mi-am făcut datoria să le expun şi părerea mea, nu o singură dată. Sunt destul de documentat în privinţa drogurilor în genere, nu doar a acestora legale, și este clar că multe dintre ele sunt periculoase, şi chiar dacă n-ar fi, nu mulţi oameni sunt pregătiţi fizic, dar mai ales psihic, să încerce aşa ceva. Dar nu despre asta vorbesc aici, aşa că revin la amicii mei: fiecare cu viaţa lui.

Sigur, dacă mâine primesc un telefon şi aflu că unul dintre ei a păţit-o fatal pornind de la droguri, n-o să mă bucur. O să mă doară. Ca dracu. Din păcate știu cum e și asta, dar nu e corect să impui tu altuia cum să-şi trăiască viaţa. Trăirea şi felul în care o faci este o alegere (important e să nu-i deranjezi pe ceilalţi din jurul tău, atunci intervine altă problemă). Avem dreptul să decidem dacă vrem să o facem sau nu, dacă vrem să ne irosim viaţa sau nu, şamd.

Interzicerea nu face altceva decât să stârnească şi mai mult interesul. Sunt de acord că poate unele minți neluminate nu vor mai încerca de frica legii, dar ce te faci cu restul? Care sunt sigur că-s mulţi.

Cât timp credeți că în secolul ăsta mai puteţi ascunde prostia cu legile-astea idioate? Chiar credeţi că oamenii nu vor mai consuma droguri pentru că vor fi ilegale? Voi sunteţi sănătoşi?! Aveţi grijă ce vă doriţi.

Oamenii nu se mai omoară între ei pentru că ajung la pușcărie? Oamenii nu mai violează sau naiba mai știe ce fac de frica poliţiei? Evident că nu, legea pedepseşte, nu previne.

Când aveţi de gând să consultaţi experţi în domeniu? Și când începeţi o campanie serioasă de educare a societăţii în privinţa drogurilor? Pe când dezbateri în prime time cu consumatori de droguri, care să spună de ce regretă sau nu regretă că le-au luat?

Părinţilor, cât staţi de vorbă cu copiii voştri să le explicaţi de ce lucrurile-astea nu sunt sănătoase? Voi ştiţi de ce nu sunt sănătoase, ca să puteţi argumenta şi convinge?

Interziceți dragilor, drogurile-astea legale, bravo! Bis! Ura! Dar să vedem ce rezolvaţi. Interziceţi apoi şi alcoolul, de ce nu? Interziceţi maşinile că există vitezomani idioţi. Interziceţi muzica. Interziceţi ieşitul în gaşcă. Interziceţi cluburile.

Interziceţi sexul pentru că există Sida sau ce ştiu eu ce boli venerice, dar să nu cumva să le spuneţi copiilor că o pot face liniştiţi, cu prezervativ. Nu, nu, mai bine îi castraţi.

Interziceţi sinuciderea (ha! să văd cum îi pedepsiţi p-ăştia), în loc să staţi de vorbă cu cei cu probleme şi să încercaţi un psiholog, măcar ca experiment.

Interziceţi orice pentru că oamenii nu sunt capabili să ia decizii bune pentru ei înşişi (care sunt alea deciziile bune, filozofăm?), în loc să-i educaţi cum trebuie şi să-i faceţi să realizeze câte oportunităţi şi minuni sunt în viaţa asta, care merită încercate. Cât de speciali sunt şi unde pot ajunge printr-o simplă greşeală.

Iertaţi-mi cinismul, dar viaţa nu-i pentru proști și pentru oameni slabi. Iar dacă totuşi vă preocupă atât de mult şi vreţi să faceţi ceva pentru ei, educaţi-i, că nu sunt animale pe care să le ţii legate sau închise, sunt uneori chiar proprii voştri copii. Chiar, ce modele “de viaţă” au copiii voştri? Nu ce modele aţi vrea voi să aibă, ci ale lor, proprii, ştiţi? Dacă-s nasoale le interziceţi?

PS. Paradoxal, în lumea asta, un aşa-numit drog, despre care s-a demonstrat ştiinţific de o mie de ori că reprezintă un pericol minim şi este mai puţin dăunător chiar decât alcoolul (canabisul, da), e ilegal. N-am auzit de morţi de la iarbă, dar probabil e ilegal pentru că nu se moare de la ea. Ar trebui să vă puneţi întrebări, dacă nu vă solicită prea mult creierul.

De Andrei Ruse

Foto

Ultimul nostru album nu are de toate pentru toţi. Muzica este diversă şi aşa suntem şi noi ca oameni. Practic noi facem muzica pe care ne-am dori să o ascultăm. Să facem acelaşi lucru ar fi plictisitor. În plus, am norocul de a avea în trupă doi vocali şi caut să-i pun în valoare cît mai bine. De aici rezultă o diversitate muzicală de care suntem foarte mulţumiţi şi pe care o vom dezvolta în continuare.

Tu eşti un tip oldschool. A murit breakbeatul?

Nu sunt un tip oldschool. Breakbeatul e treaba lui ce face, eu privesc în viitor şi caut să mă reinventez încontinuu. Muzica actuală este atît de mişto şi diversă încît n-am timp să mă gîndesc dacă a murit breakbeatul sau a înviat disco-ul. Sau dacă indie-ul e pe perfuzii. Eu fac muzică indiferent de stiluri, ca dovadă că piese precum Pentru inimi au rezistat trecerii stilurilor şi modelor.

De ce nu au ieşit la iveală mai multe proiecte single Michi? Eu unul aş fi fost încîntat.

Mulţumesc pentru apreciere, dar pentru mine e mai greu să scot proiecte solo pentru că, ocupîndu-mă de muzica trupei, practic aş “canibaliza” propria trupă, mai ales că un următor album al meu “solo” ar fi, de fapt, 90 la sută din următorul album Şuie. Pe partea instrumentală, evident. Aproape de fiecare dată cînd mă apuc de o piesă pentru “mine”, ea sfîrşeşte prin a fi cîntată pentru Şuie. Îi las pe colegii mei să aibă proiecte solo, iar cînd voi avea timp şi mă voi detaşa suficient de mult de trupa asta (sper să n-o fac niciodată) voi scoate ceva şi veţi auzi cu siguranţă. Şuie este o treabă de suflet şi este şi va fi pe primul loc.

Cînd te-ai certat ultima dată cu Dobrică şi de ce?

Dobrică este partenerul meu de atîta vreme şi îi port un respect deosebit. Rolul lui în trupă poate părea, pe lîngă cel de vocal, “nedefinit” cîteodată, dar nu e aşa. Dobrică are un rol foarte important în economia şi bucătăria internă a trupei, fiind primul om care a ascultat, în ultmii 18 ani, piesele pe care le fac, iar părerea lui contează enorm pentru mine. De asemenea, am mare încredere în el ca persoană şi caracter. Certat e mult spus, e mai mult legat de chestii punctuale din viaţa unei trupe, dar sunt rezolvate întotdeana după discuţii aprinse de două minute.

Compară-mi următoarele genuri de muzică electronică cu o vedetă…

Zic pas, nu mă pricep la vedete. Serios.

Ce stil sau producător/DJ ai descoperit anul ăsta şi nu te mai saturi de el?

Hm, ca şi stil, nu ştiu, categorisirile astea în stiluri mă lasă rece şi sunt atît de superficiale încît n-are rost să mai comentez. Pot să zic doar ce mi-a plăcut. Am descoperit trei chestii care sună misto de tot: King Cannibal, Gold Panda, Carbon Based Lifeforms.

Scena noastră de clubbing se raportează prea mult la ce se întîmplă în vest sau, dimpotrivă, e mereu cu un pas în urmă?

E o scenă obişnuită într-o ţară obişnuită. Muzica electronică românească e în pas cu publicul, care e foarte informat. Are caracter şi producători de la care mulţi vestici au ce învăţa.

Simţi că faci muzică pentru club sau pui clubul pe muzica ta?

Fac muzică de plăcere. Dacă plăcerea asta se transferă şi publicului, atunci este perfect.

Te-ai simţit vreodată trădat de acest public?

Niciodată. Întotdeauna publicul ne-a susţinut şi se vede asta, în primul rînd, la concerte. Acela e testul. Restul sunt poezie şi vorbe. Avem 26.000 de fani pe Facebook, mai mult decît posturi de radio mainstream sau echipe de fotbal cu tradiţie în România. Suntem mîndri de ce am făcut prin muzica noastră. Evident, sunt şi hateri, care, cu cît ai mai mult succes, îţi găsesc nod în papură, dar e un risc al succesului. Asta e. Noi ne vedem de treabă şi scoatem piese, facem muzică. Veţi mai auzi de noi multă vreme de aici încolo.

După ce te vei lăsa de produs muzică, ce te vezi făcînd?

Nimic (Rîde). Cît voi fi sănătos, cu mintea limpede, la vîrsta senectuţii şi nu voi deveni o povară pentru cei din jur, o să fac muzică pînă în ultimul moment posibil.

Totul a început cu reţeaua de cartier. Pe cînd nu aveam internet, furam de pe Share. Făceam un Browse sinuos, transpirant, în fiecare seară, printre sutele de fişiere prost organizate sau indecent denumite ale vecinilor cunoscuţi sau nu. Aşa am aflat că unii scriu Aio în loc de Iio, sau că Damien Rice nu este o reţetă. Concomitent, împrumutam CD-uri mp3 cu dificultate – majoritatea celor care aveau CD writer aveau şi nu aveau pentru toţi. A fost interesant pentru cîteva luni, dar gîndul care ne frustra pe toţi pe la mijlocul anilor 2000 revenea obsesiv: Vreau Internet! Aşa că mi-am şi pus. Am prieteni care au început cu ajutorul modemului şi a vitezelor de pînă la 30 kb/s. Dezamăgirea după descărcarea unei piese la calitate proastă, într-o zi, se traducea printr-un 5 la matematică. Eu am avut răbdare şi am lovit tare, prin 2006: abonament de cîţiva Gb buni! Giga, frate!

Continuarea în Dileme Online

Pamela Anderson nu vrea să vorbească despre sînii ei, care sunt “de domeniul trecutului” (România Liberă). Ba chiar acum este “diferită şi matură”, la cei 43 de anişori. În fine, ca totul să fie şi mai interesant, iată o declaraţie a lui Adrian Mutu: “Totul mi s-a tras de la sibutramină, dar meritam mai mult respect!”. Teo Trandafir a mîncat prea mult, iar Adrian Sârbu speculează “euforia bursei americane”. Ţara asta a mea, cînd nu este ocupată cu “beciul groazei” sau “liftul blestemat”, se cancanizează la stomac pe nemîncate, iar sfîrşitul acestui fapt mi-e teamă că este încă departe.

Pînă şi jurnalul TVR începe să bage mîna în hazna, să vadă cum se simte, ceea ce pentru mine este semn rău. Sper că şi pentru voi. Găsesc foarte greu rubricile de opinie, poate pentru că sunt prea calme, prea lungi în text, pentru cititorul isteric. Vizitatorul unic doreşte acţiune. E la fel ca în trafic: lumea e în război, China atacă, Franţa e vulnerabilă, Rusia nu-ştiu-ce, vecinul mă priveşte de după perdea, iar eu ar fi bine să-mi cumpăr un spray paralizant. Ori la bal, ori la spital. Sau mai bine în canal?

Ei bine, unii pot mai mult, şi chiar în limba română, care e mai grea de pus pe chitări decît cea engleză, iar asta pentru simplul fapt că trebuie să fi citit nişte cărţi, să fi ascultat nişte muzică, iar aici nu mă refer la ultimul Franz Ferdinand sau Muse. Trupe ca Urma sau Mono Jacks (îmi pare rău că trebuie să nominalizez) nu-şi bat capul. Vor să atace masele, pentru că scena indie românească are masele ei. Vor să se distreze, în timp ce alţii vor să le ascultăm piesele şi acasă, nu numai la concerte, cu gaşca de prieteni. Aşadar, pur subiectiv, iată lista mea personală – cele mai bune piese româneşti, cîntate în limba română, din acest an:

Toulouse Lautrec este “o trupă care blamează infuzia pornografică din vieţile noastre”, după cum îmi spune Cătălin Rulea şi după cum se poate vedea în fotografiile lor de promovare. Sunt trei prietenei care “fac muzică şi imagine, căutînd un zîmbet în jur”. Ca sound, Te spun are o bază de rock alternativ solidă, respectabilă, dar mai important, un set de versuri parcă inventate şi puse pe foaie în cîteva minute, la spargerea unei petreceri de apartament. Relaxat şi viguros.

La Familia, Peşti mici. Piesa înţeleg că a fost înregistrată anul trecut, pentru un scurt-metraj care nu mă interesează la fel de mult cît mă interesează faptul că Peşti mici a apărut la urechile noastre anul acesta şi că Puya, după ce a vrut să pună nişte bani deoparte, şi-a adus aminte că are ceva de împărţit cu România.

Muzica şi cuvîntul este în heavy-rotation pe Radio Guerrilla, dacă există ideea de heavy-rotation în cazul acestui post de radio, şi este un lucru bun. După ce Rusu şi Flore ne-au transpirat în fiecare iarnă, de cîţiva ani buni, prin anumite cluburi bucureştene, au reuşit să facă pasul următor – un proiect pseudo-experimental. Pseudo pentru că ideea e simplă – Hip-Hop şi sunete retro-sintetice, adică interpretarea lor în ceea ce s-ar numi mainstream –, dar rezultatul bun; cei doi au tehnica necesară, iar de Norzeatic nu mai vorbesc…

Cei trei Şuie au lansat un album despre care am mai vorbit, iar cea mai bună piesă de pe el, Alain Delon, a devenit şi una dintre cele mai bune producţii româneşti full-option: muzică şi versuri. Discurs colocvial, de gaşcă, superb, de care aveam nevoie.

Aeroport, Simona Ionescu. “Acum că Simona Ionescu e în mai multe guri decât ne obişnuisem, aflăm că seamănă cu ceva. Unii zic că cu Ana are mere, a Sarmalelor Reci. Alţii că cu ceva de la Voltaj (?!?). Altcuiva i se pare că a mai auzit cântecul la James (data viitoare am vrea să ni se spună şi piesa).  Un al patrulea aude Partizan sau Timpuri Noi. Şi cam atât deocamdată (de ce n-a spus nimeni Pixies? Cât mi-aş fi dorit să aud asta!). Ce să zicem, comparaţiile ne onorează, în mare parte. Doar că, deşi am ascultat Sarmalele la greu pe vremuri (şi le-am mai asculta şi acum dacă n-am fi rătăcit casetele), n-am prea spune că am furat ceva de la ei. Sau poate totuşi da – atitudinea şi o oarecare nonşalanţă, dar astea nu ţin de partea muzicală. Oricum, big up Sarmalelor din partea noastră. Asta una la mână. A doua ar fi că repetam ieri în dormitorul unuia dintre noi nişte piese noi, şi chiar nu sunau rău (deşi la început ne venea să ne dăm unul altuia sau toţi tuturor cu basul şi toba în cap). Ceea ce este cum altfel decât îmbucurător.” Alex Tocilescu

Minus, Haşdeu. Daniel Stanciu are cîteva lucruri în plus faţă de majoritatea producătorilor de muzică electronică de la noi, iar printre ele aş menţiona, timid, că atacă un gen greu atacabil şi că are capul plin de layere. Haşdeu, sau albumul 95, care poate fi descărcat gratuit, înseamnă o retrăire nostalgică (prin multe sample-uri exploatate nefiresc) a acelui an constănţean. Hituri celebre, reverberate şi dospite în chillwave, dubstep sau magic disco.

Paraziţii m-au obişnuit ca pe fiecare album să aibă acea piesă care te loveşte în plex, fără comentarii. Tango la rece este chiar prima de pe Tot ce e bun tre’ să dispară şi prin beat-ul unplugged şi trompetele onorifice te anunţă că va urma ceva de zile mari sau pentru nopţi lungi.

Mes Quins, Prinţeso. Silviu Gherman este, pentru mine, un gagiu confuz în unele momente (clipuri filmate, intenţionat amateur, cărora nu le găsesc miza), dar jovial în altele: romanul Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus mi-a plăcut destul de mult şi cînd Mes Quins a apărut cu Prinţeso, m-am gîndit că avea tot dreptul, ba chiar mai mult ca alţii, să-şi facă o trupă şi să-şi gasească un coleg synth popist, alături de care să cînte o piesă despre cum se agaţă o femeie, probabil la Muzeul Literaturii.

La început am numit proiectul ăsta We Sing In Colors, dar după vreo lună, m-am gîndit că sună mai bine în doar trei cuvinte, e mai percutant. Şi nu e nici foarte greşit gramatical, e ca şi cum ai spune “Noi culegînd legume” haha. Influenţa americană.. nu ştiu, ascult multă muzică din categoria de toate, iar într-un soi de folk mă regăsesc uneori pe mine, indiferent că e Garth Brooks sau Bon Iver.

Tu cînţi la toate instrumentele? Mai e cineva implicat în proiect?

Doar eu, la toate instrumentele. Mai am cîte o voce feminină pe ici pe colo, aşa, de gust. În momentul ăsta nu simt nevoia de mai multă lume.

De ce un cover după Army of Lovers?

Obsession de la Army of Lovers e o piesă care mi-a marcat cred copilăria. Eram în şcoală generală, mă dădeam cu bicicleta într-un parc din Iaşi, şi dintr-un balcon răsuna piesa asta. Am rămas îndrăgostit de ea de-atunci şi acum am vrut să o cînt şi eu.

Este, totuşi, muzică pentru şi din afară. Cam mergi pe căi bătătorite, nu crezi?

Ha. Nu, nu cred că e vreo cale bătătorită în We Singing Colors. Sunt doar eu cu nişte gînduri şi cu cele trei acorduri pe care le ştiu. E muzică de dormitor, dacă şi asta e o cale bătătorită atunci am pus-o haha.

Aş vrea să ai ceva de spus în limba română. De ce nu o faci?

Da, îmi place şi limba română, în ciuda cîntecelor pe care le scot. Mi-e greu însă să cînt în limba noastră, dar cred că o să scot la un moment dat şi o piesă în limba maternă. Cînd voi trece peste prejudecăţile mele şi o să mă simt degajat să pun pe acorduri nişte versuri în română, o s-o fac negreşit. Sincer, mi-ar plăcea.

De ce nu pleci la Londra pentru totdeauna, să o iei de la zero şi să încerci să-ţi faci un rost muzical? Sau chestia asta e chiar un clişeu romanţat de filmele Hollywoodiene?

M-am gîndit de multe ori la o plecare definitivă în afară, încă mă gîndesc, cred că nu am tupeul necesar. La fel ca întrebarea de mai sus, cînd o să simt că nu mai am ce face aici, am s-o tai. Cît despre faptul că e un clişeu, e unul din cele mai mişto clişee. Poate am ratat trenul ăla, cine ştie?

Ai avut vreodată sentimentul că te păcăleşti singur sau că publicul este păcălit de voi?

Că mă păcălesc singur, niciodată. Că am putea fi mult mai buni muzical decît suntem, da, întotdeauna. Dacă înţeleg bine întrebarea, vrei să afli de ce vin oamenii la un concert The Amsterdams cînd ar putea să meargă la o trupă super tare din afară? Pentru diversitate şi pentru că unii ştiu că avem ceva important de zis.

Spune-mi trei albume care ţi-au schimbat viaţa.

Coldplay, Parachutes, Travis, The Men Who şi Oasis, Definitely Maybe.

Esti mulţumit de ţara în care trăieşti şi de jobul de copywriter?

Da, sunt ok cu România şi cu jobul. Dar îţi dai seama că nu sunt atît de naiv să nu realizez că lucrurile importante se întîmplă pe altă stradă decît a mea.

Aştepţi să se întîmple ceva pe scena indie sau deja s-a întîmplat?

Au apărut nişte piese bune în ultimii ani, dar puţine comparativ cu multitudinea de trupe. Cred că trupele încă se zbat să facă ceva la nivel internaţional, ca idee, sound, look, tot. Şi asta îmi place, apreciez trupele de la noi care încearcă să intre în horă cu ce se cîntă afară şi nu cu piaţa de la noi. Pe de altă parte, mi-e încă proaspăt în minte concertul Gossip pe care l-am văzut de curînd la Paris Bercy şi îmi vine să-l citez pe tata: “Sunt departe ăştia, sunt avansaţi”.

Hypnagogia is the border region between waking and sleep. It’s a threshold state, at which point the mind begins to adopt the free-associative patterns associated with dreams while still semi-conscious, within which it’s possible to experience the sort of visual and psychological phenomena you’d usually associate with hallucinogenic drugs.

(Salem, King Night)

Oasis a secat anul trecut, iar fără Noel Gallagher a ieşit Beady Eye, această trupă care nu va putea niciodată să cînte Don’t Look Back In Anger. Astfel, îi va lipsi echilibrul, pentru că Liam pe toate piesele unui album va fi un horror-hippie infinit. Previzibil, grandomanul a declarat că această trupă (Care aceasta? Sunteţi toţi, mai puţin Noel, golanule!) va fi mai bună ca Oasis. După acest single, este cel mult egală în trademarkul fudul, dar şic.

Beady Eye – Bring The Light from verstaerker on Vimeo.

Cînd îţi moare toboşarul înainte să termini albumul, ai două lucruri esenţiale de făcut. Să-l lansezi, totuşi, şi să-l înlocuieşti. Pyramid of the Sun a ieşit, cu majoritatea pieselor marcate de Jerry Fuchs, iar înlocuitorul său este, deocamdată, AE Paterra de la Zombi, cu care s-au mai întîlnit şi anul trecut pentru un EP.

Pentru că sunt inundat pînă la refuz de hypemachine, nevoia de a reasculta post-rock, de data asta full-instrumental, full throttle, a venit firesc, ca o pictură renascentistă care-ţi provoacă erecţie în confruntarea cu Warhol, să zicem. Metronomic pînă la absolut, POTS este fie arhitectural, fie haotic, dar nu ambele. Combinaţia cu Zombi i-a dus şi spre ceva nou, spre They’ll No More Suffer From Thirst, o făloşenie housy, graţie lui Steve Moore. Elementar, POTS este post-rock suplu, sinuos pe alocuri, dar şi cu o avanpremieră a următorului episod Maserati.

(Maserati, Pyramid of the Sun)

Vezi şi mihaitita.blogspot.com

Mai întîi am văzut It Might Get Loud, unde Jack White, Jimmy Page şi The Edge vorbesc despre propriul stil şi, fireşte, chitări electrice. Cum şi de ce fac muzică. Domnul White îşi trage inspiraţia din blues. Abia mai apoi din rockul anilor ‘60 şi ‘70. Lucru evident în versuri. Acest live explorează pe deasupra cultura celtica sau inuită, ceea ce înseamnă că avem o diversitate sonică gustoasă.

Problema lui Jack White? Este fals şi real în acelaşi timp. Muzica asta parcă s-a mai cîntat. Faptul că seamănă la voce cu Robert Plant iar este în dezavantajul său. De asemenea, dacă urmăriţi filmul, veţi vedea latura sa egocentristă, dorinţa de a se contextualiza şi portretiza (o arde în maşini de epocă sau se plimbă alături de Meg pe o coastă cenuşie din Halifax). Lucruri care sunt bune pentru Facebook şi nu pentru o trupă care se vrea răşinoasă.

Muzica, totuşi, rămîne relevantă. Multe trupe se comportă ca şi cum ultimii 40 de ani n-ar fi existat şi revizitează cu un sentiment punctual de nostalgie. Cînd White Stripes urcă pe scenă, un portal se deschide. Simţi ceva vechi şi, de asemenea, nou.

The biggest misconception is that every single thing about The White Stripes is premeditated. Our stage setup and the way we present ourselves and dress is premeditated, but it’s pretty much something that was premeditated 10 years ago. … When it comes to the music, that’s not premeditated at all. The music is really completely in charge of us.

Astfel s-a ajuns la Caribou şi o schimbare în grafic. Idm-ul a rămas undeva în subconştient, iar muzica lui Snaith a prins arome psihedelice şi gustul popului văratic în stilul anilor ‘60. Ca şi cum The Doors ar fi încercat ceva cu The Kinks sau The Beach Boys. Vă recomand, astfel, primele două albume serioase ale tipului – The Milk of Human Kindness (2005) şi Andorra (2007). Altfel, mîine îl veţi vedea în concert, alături de trupă, la Palatul Bragadiru. Iată favoritele lui, pe acest an:

01 Charanjit Singh, 10 Ragas to a Disco Beat (reissue)

02 Art Department, Without You

03 VA Shangaan Electro, New Wave Dance Music from South Africa

04 James Blake, Klavierwerke

05 Storm Queen, Look Right Through

06 Four Tet, There Is Love In You

07 Hounds of Hate, I Like Triangles

08 Owen Pallett, Heartland

09 Kingdom, You

10 Emeralds, Does It Look Like I’m Here?

Dar din păcate eu nu ştiu cine a regizat acest film. Nu mai ştiu, de fapt. Florin Şerban? Mungiu? Muntean? Puiu!? În curînd vom găsi pe internet şi un tutorial: Cum să faci un film românesc, în stil neo-realist.

Ion Ion este demn de milă. În momentele în care Netzer nu reuşeşte să inducă dramatism prin imagini, se foloseşte de o piesă, care, pe timpul filmului, mi-a adus mereu aminte de cea a celor de la Counting Crows şi Cruel Intentions. O puteţi auzi şi pe trailer. Cumva prea romanţată povestea acestui grandoman de Piaţa cu legume. Nu este un erou, este un servitor al patriei confuz, care nu vrea decît să aibă căldură în casă, tatăl nostru drag, de care trebuie să ne despărţim. Povestea acestui bărbat egoist, care a avut impresia că viaţa băiatului său este în mîinile sale, by default. Ion Ion, naivul impulsiv.

Numai la ultima scenă am simţit ingeniozitate artistică. M-a făcut să zîmbesc fără ruşine şi să mă bucur de aceast moment universal românesc. Iubirea tată-fiu, care la noi funcţionează prin tăcere şi o bătaie pe umăr, nu prin I love you, dad şi îmbrăţişări patetice.

Medalia de onoare, regia: Peter Călin Netzer

Am lansat album pentru cei care vor să ne asculte şi în maşină sau acasă, nu doar la concert. Din punctul nostru de vedere, poate fi chiar o carte de vizită pentru eventuale festivluri, să zicem. Vrem să spunem Hello lumii, să anunţăm că suntem aici, plini de energie şi distracţie. Piesele de pe album sunt de acum doi ani, cea mai veche dintre ele fiind Hello says the Devil, care beneficiază şi de un videoclip. În ordinea de pe tricouri, pentru a doua piesă de pe album, The boys, filmăm chiar în această perioadă un videoclip. Lansarea lui va fi în februarie, povestea fiind o surpriză. Forma finală a pieselor le-a dat-o producătorul Bogdan Popoiag, care a lucrat foarte mult la sunet. Mushroom Girl este pe primul loc în topul Radio Guerrilla. Asta ne bucură şi ne face să lucrăm mai mult, mai ales că nu e singura piesă care atinge această poziţie, prima fiind chiar Hello says the Devil.

Ce i se citeşte, de fapt, pe mutra elefantului (un animal, de altfel, aproape inexpresiv)?

Elefantul este noul prieten al omului. Anul acesta este anul elefantului. Cum de nu ştiaţi toate astea? Elefantul îţi transmite stări prin puterea gîndului şi te convinge că are dreptate întotdeauna, asta poate şi datorită staturii sale. Îndîrjire, convingere, putere, demnitate.

Pe ce vă certaţi mereu în trupă?

Ne certăm la sala de repetiţii, în general cînd se nasc piese noi. Fiind foarte diferiţi ca şi gusturi muzicale, fiecare are părerea lui şi ies scîntei de multe ori. De obicei, eu sunt cel împăciuitor, deşi sunt cel mai mic dintre ei, ca vîrstă.

Hai să lămurim treaba asta, pentru că acest articol vestimentar a provocat multe prejudecăţi. De ce porţi eşarfă?

Să spunem că sunt un sensibil şi răcesc foarte repede.

Voi vă cam distraţi cu trupa asta, nu-i aşa?

Ne-ai prins! Norocul nostru că avem un manager care ne ţine din scurt. Nooot!

Cel mai slab vers al vostru este “Tearing the dicoteque”, sper să nu mă înşel. În orice caz, eu asta înţeleg. Mai aveţi de lucrat la nuanţele limbii engleze?

Dacă îţi spun versul corect, poate că nu va mai fi aşa slab. Versul e aşa: “Terror in the discoteque, party killers smilling”. Apropo de piesa asta, povestea din spatele visualurilor, care ne colorează concertele, este că noi obligăm oamenii în “discotecă” să se distreze ameninţîndu-i cu arme. Eu şi Claudiu suntem doi mafioţi sicilieni înarmaţi pînă în dinţi, gata să ucidem orice mîrlan care nu dă din cur pe muzica noastră. Mihai este un soldat american care se înţelege perfect cu Nae, camuflat în mulţime, avînd o strategie de dans impecabilă pentru tipele din primul rînd. Şi din moment ce ai pus întrebarea, da, mai avem de lucrat, întotdeauna va fi.

Ce album te-a dezamăgit anul ăsta?

Kings of Leon, Come around sundown.

În ce altă trupă românească ai cînta, dacă ai fi nevoit?

Partizan.

Cînd te-ai îmbătat ultima dată şi ce îţi aduci aminte?

La Chişinău, imediat după lansarea albumului, şi ţin minte că vrăjeam de zor la o duduie care mi-a zis spre dimineaţă că e din Ucraina şi că nu prea vorbeşte româneşte.

Ţi-ar plăcea să aveţi atît de mult succes şi să ajungeţi la MTV EMA sau VMA? Ca Inna, spre exemplu?

Eu şi turma de elefanţi am votat asta acum ceva vreme, vrem să ajungem la MTV, vrem să ne difuzeze radiourile, vrem să cîntăm pe scene mari! Am făcut-o şi ne place să facem asta! Noi ţinem trompa sus!

Pentru că nu le ascultasem albumul, din cauza pieselor difuzate la radio, am hotărît să le dau deci să-mi ofer şansa. Iar acasă l-am mai ascultat de cîteva ori. Am făcut ordine în mintea mea şi în legătură cu această trupă, eu avînd o memorie dezordonată cînd vine vorba de lansări de albume. E drept, nici nu l-am aşteptat, şi repet, radioul nu m-a făcut să par prea curios, Divisive sunînd prea a Ting Tings pentru mine. Sau hai prea a Bloc Party la repetiţii (îmi este imposibil să nu-i compar, mai ales din cauza lui Darren Bancroft). Cum cu ei a fost o pierdere de timp, mă asşeptam să fie la fel şi cu WHB. Un album despre care aflu că a fost aşteptat. Trupa asta a intrat bine de tot în atenţia londonezilor de pe Twitter, dar cred că mai mult din cauza remixurilor de care au beneficiat şi a coverurilor făcute. Oricum ar fi, cei trei foşti angajaţi ai labelului EMI au semnat cu Naive şi au lansat albumul de debut sub tutela lui Gareth Jones (Grizzly Bear, Interpol sau These New Puritans). Cel mai serios disco rock, prea bine calculat (a se citi mercantil), savuros de uşuratic în momentele lui bune, dar irelevant în unele piese.

Concertul de aseară a fost, ca şi albumul, împărţit în două: pe de o parte, disco rockul dansant, care a pus la treabă cîteva fane Guerrilla, iar pe de altă parte pauzele apăsătoare, destul de rare din păcate, de aproape post-punk. Dar foarte exagerat cu tobele, Dede!

Record Collection este enervant. În afară de Bang Bang Bang şi Somebody To Love Me (asta poate pentru că am o simpatie pentru Wyatt şi Boy George) restul este gregar ca însuşire generală. Supunerea fără comentarii a celebrităţilor la beaturile repetitive şi plictisitoare ale lui Ronson m-au făcut să arunc căştile pe birou şi să promit că data viitoare cînd voi asculta ceva produs de acest individ va fi atunci cînd voi donwloada iarăşi Stop Me sau cînd voi merge la un concert al său, undeva într-un club imens, unde miroase a parfumuri scumpe, iar femeile te privesc de sus, excitate deopotrivă.

Acum despre hituri. Cum spuneam, doar Somebody to Love Me pare să surprindă ceva din a doua jumătate a anilor ‘80, cu toate că poate fi uşor confundat cu o piesă făcută de Miike Snow înşişi! Bang Bang Bang este la fel de bună ca primul hit Gnarls Barkley, iar The Bike Song este penibilă prin falsul Kyle Falconer, puştanul idiot cu pletele în vînt care merge pe bicicletă ca şi cum acest fapt ar fi mare lucru, vocalist al trupei fără viitor, The View. Gunna ride my bike until I get home. Bine, cînd ajungi acolo poate te apuci de nişte muzică.

Vezi şi mihaitita.blogspot.com

“Sunt întrebat des ce am vrut cu demersul ăsta. Explicaţia cred că e în refrenul Rain Rain şi în dorinţa sinceră de a împrăştia în lume ideile mele despre muzica excelentă. Poate industria muzicală (în special locală) se va trezi la o anume realitate, poate cîteva milioane vor simţi ceva nou şi special acolo, în interior.” (Vlad Stoian)

Care este miza acestui lucru? În mare, niciuna, pentru că remixurile alese de Loredana, cele oficiale cum ar veni, sunt nişte rebuturi dance. De altfel, despre ideea de a ieşi în faţă nu cred că se poate vorbi. Nu cred că producători precum Bogdan, Minus sau Montgomery Clunk, de care au auzit poate 1000 de oameni, ţin să se promoveze astfel, coborîndu-se la un nivel hilar – să fim serioşi, fanii Loredanei vor fi torturaţi de sunetele respective. Personal îmi pare mai mult o joacă, iar pentru cine gustă genul ăsta de muzică, un exerciţiu auditiv cel puţin simpatic, dar naiv ca motivaţie, aproape egocentric. Rămîne de văzut dacă Radio21ZUKiss vor risca. Eu nu cred. Nu încă.

Alte detalii “picante” pe muzicabuna.ro

Loredana – Rain Rain
Asculta mai multe audio diverse

Trebuie să te fereşti. Cărucioarele sunt conduse ca maşinile pe Magheru. Românul are asta în sînge, m-am lămurit. Cînd vede patru roţi în faţa ochilor, trebuie să posede, să forţeze, să ia faţa. Tot drumul de la intrare pînă la raionul cu fructe este al lui. Apoi ajungi la carne. Elementul pentru care toţi ne zbatem, deşi este din belşug. Kilogramele pe care le băgăm în noi şi în congelatorul de acasă. Evident, frustrat de faptul că ai uitat pentru ce ai venit şi dezgustat de felul indecent în care ceafa de porc arată în punga de plastic eco, zici că o pereche de cîrnaţi olteneşti la cuptor s-ar putea să-ţi salveze seara. Tragi un număr. 94. Pe ecran se afişează 76. Şi începi să te învîrţi, ca la bursă, pîndind schimbarea cifrelor. Pentru că doamnele în halat alb nu aşteaptă. A strigat, n-ai ridicat mîna, beeeeep: 95. Staţi, doamnă. Haide, domnule, păi ce facem? Mă rog, mă scuzaţi. Păi d’aia suntem unde suntem. Pardon, unde?

Şi dai ocol. Pentru că indiferent că au un număr în mînă, probă clara, de necombătut în faţa tantiei, românul formează The Cue. Fix lîngă frigidere. Creştin fiind, rog frumos să arunc un ochi, să nu mă prindă rîndul pe nepusă masă. Priviri dojenitoare. De undeva de sus, le simt în ceafă. Ceafa mea, de data asta, nu a porcului. Ce cauţi tu, în faţa mea?

Vezi şi mihaitita.blogspot.com

Offtopic: Hai, gata cu comentariile că m-am plictisit. De acum, dacă voi mai scrie, veţi intra la mine să citiţi, nu să comentaţi. Fiecare poate să judece pentru el. Oricum, gratuit am venit pe voxpublica, gratuit plec. Cum politica etc este un rahat, se pare că nu am de ce să scriu aici.

Cel mai rău este că oameni cu foarte mulţi bani sau foarte importanţi în stat au prins gustul controlului mediatic. Patriciu, Vîntu, Voiculescu şi, da, Băsescu. Din cauza lor există moderatorii care-şi vomită maţele în direct. Din cauza lor oamenii care gîndesc cu adevărat (scriitori şi nu numai) se feresc de media. Pentru a nu lua parte la nimicul isteric care se întîmplă. Din cauza lor a murit Republik. Din cauza lor 8.000 de oameni citesc Esquire şi 450.000 Click sau Libertatea sau cîţi dracului or mai fi, mi-e realmente silă să intru pe Brat ca să le citesc scorurile.

Nu există, din păcate, ziar care să nu fie confundat cu interesele afacereşti ale patronului. Pentru că noi nu avem oameni de presă, ca în alte locuri sau cum sunt cei care vin şi aduc titluri străine, avem oameni de afaceri, care fac şi presă. Oameni de afaceri care fac şi TV. Şi uite aşa ne pierdem vremea în loc să citim o carte, ca să ne schimbăm.

Now we are old as bread
We walk along our golden crest
We hide away for a week
We only look and don’t speak.

Este un album bun pentru că spre deosebire de chillwaveul ultimilor doi-trei ani, pentru că discuţia poate fi dusă şi acolo, nu pare industrializat sonor şi nici măcar patetic în discurs. Este peste The XX, comparaţia fiind făcut de cei de la Pitchfork, pentru că nu are intenţii electrice reci. Albumul este lansat la Terrible Records, o casă construită, se pare, din nimic de către Chris Taylor, care, printre altele, a produs ultimele trei albume Grizzly Bear. Ca să ne înţelegem.

Violens – it couldnt be perceived
Asculta mai multe audio pop

Violens — Acid Reign by Brandongsl

Moartea, în general, nu prea este oportună. Iar în zilelele noastre vine ca un feed. Ca un flux de ştiri pe croll sau pe Mediafax. Apoi se iscă discuţii, imperativ necesare în opinia opinenţilor de pe sticlă. Cine e de vină? Cum prevenim?

Iată poezia vieţilor noastre. Cosmosul, materia prin care ne bălim urma.

Un britanic a fost condamnat la nouă săptămâni de închisoare pentru că şi-a ucis hamsterul, băgându-l într-un cuptor cu microunde, în timpul unei dispute cu logodnica sa.

Michael Jackson şi Pink au fost desemnaţi cei mai buni artişti solo din toate timpurile.

Huidu îl desfiinţează pe Mircea Badea: Cocalarii în maiou se transformă în rockeri

Povestea e simplă şi e cîntată în engleză. Peter Andre ar fi un reper muzical în acest caz, dar mă abţin. O fată se pierde undeva pe un extravilan şi ajunge într-o adaptare dorobanţistă a binecunoscutelor opere Alice În Ţara Minunilor şi Vrăjitorul din Oz. Pacha Man este Sperietoarea, iar Smiley, din cîte observ, Iepuraşul. Chitarisul cred că e o hologramă. Muzica? De autocar.

Îmi voi şi răspunde în numele celor care ascultă aşa ceva, via Youtube, unde am găsit un comentariu mai mult decît reprezentativ: Smiley are multe melodii şi îs faine, dar un încuiat ca tine nu ştie ce înseamnă muzica.

vezi şi mihaitita.blogspot.com

Mare diferenţă între un album Backstreet Boys şi Happiness nu prea ar fi, pentru o audienţă generală. Mulţi îşi vor aduce aminte de East 17 sau, de ce nu, chiar de Gary Barlow. De asemenea, este ciudat să-i încadrez la Synthpop, fiindcă HURTS parcă nu merită să fie pe aceeaşi listă cu Depeche Mode, New Order sau Pet Shop Boys.

Nu ştiu încă de unde au apărut cu cel mai bun hit pop al anului – Wonderful Life. Pe Youtube. Şi cu ce dracu bani au filmat clipul ăla, demn de o ediţie digitală Vogue. Cîteva luni mai tîrziu au semnat cu RCA şi au anunţat acest LP. Pe care cîntă şi Kylie Minogue (vezi Devotion). Comercial vorbind, au făcut un pas imens. Dar albumul suferă de plictiseală şi melancolie gratuită. Atunci de ce este această trupă atît de importantă? Pentru simplul fapt că au scos un single şi un videoclip absolute, sublim de neo-romantice.

De văzut neapărat fosta lor trupă, Daggers, şi de ascultat Illuminate

LATER EDIT: Vin în Silver Church, pe 11 noiembrie, via Feeder

HURTS – Wonderful Life (Official new version) [HQ] from skateshop berlin on Vimeo.

Vezi şi mihaitita.blogspot.com

Albumul Urban, lansat în 2000, a pus-o pe Loredana într-o altfel de lumină, iar Învăţături a rămas, pentru mine, cea mai bună bucată electro făcută la noi în ţară. Lucrurile au mers mai departe şi s-a ajuns la Junkyard, Atac la persoană şi noi piese considerate de mulţi ca fiind comerciale. Într-o anumită măsură, vocea celor care au blamat rapul căpos şi plictiseala lui Michi la butoane a fost îndreptăţită. Pe de altă parte, Michi şi Dobrică au rămas aceiaşi, dacă ascultăm cu atenţie.

(Ţin minte un concert de acum doi ani, parcă, consumat în Silver Church. Tot publicul era format din absolvenţi veniţi ca la bal, iar după A fost odată ca ca ca niciodată, cei trei băieţi au ieşit. La bis, s-a întors numai Michi. O singură piesă, un breakbeat pe care cred că numai el îl are, de pe vreo casetă. Nicio mişcare în sală.)

La fel este şi cazul acestui E suflet în aparat, care iese în evidenţă nu datorită unui single surescitat din gamele mai vechi, cum este Soundcheck, sau al altuia pentru Radio21 – Cea mai bună zi. Fanii Şuie Paparude, dacă există aşa ceva, vor şterge din playlist multe piese şi vor rămîne cu Belladonna, Alain Delon, Ia-te de mînă sau Baby Satellite. Fanii mai noi, care sunt mai mulţi ca ăia vechi, vor aprecia discursul updatat, graţie lui Bean, precum şi experimentele drum’n'bass sau dubstep. Chiar industriale, pe alocuri. Şuie Paparude este cel mai ciudat fenomen muzical al nostru, iar trupa asta cred că nici măcar în capul lui Michi nu are o teoremă.

Albumul, gratis

Mă mai gîndesc la faptul că există fie un trend, fie o şcoală de film romînesc, ambele formate în ultimii 6-8 ani, ale căror efecte se vor vedea în următorii cinci sau zece. Zic trend din cauza fenomenului Cannes. Zic şcoală datorită neo-realismului din care parcă nu mai răzbatem şi care a fost reuşit în cîteva filme, acesta nefiind însă unul dintre ele. Sau poate că este, dar manierismul regizoral şi scenariul previzibil nu prea mă conving. Aş vrea un exerciţiu de gîndire, nu de pragmatism.

Mai cred că devine din ce în ce mai uşor să faci un film. Alegi un subiect vizibil, facil, apoi adaugi, dacă reuşeşti, suspans pe ici-colo, cadre simbolice, unele chiar pot fi, şi glume româneşti şi gata filmul. Aţi urmărit o bucată de viaţă, cum ar suna într-o revistă glossy. Doar că acest aspect nu este unul lăudabil.

Lansat la Western Vinyl (al căror cel mai de succes contract a fost cel semnat cu Dirty Projectors), este vorba mai degrabă de un solo Luke Temple. “I just had one tom, one microphone, a synth and an acoustic guitar. I didn’t have a full drum kit or normal bass, it was just all synth stuff that I did myself.” De atunci mi-am dorit mai mult, iar dorinţa mea se vede împlinită acum, cu Pigeons, scos, însă, de Secretly Canadian (unde-i găsim pe jj, Throw Me The Statue sau Yeasayer)

Temple este adeptul şcolii americane de krautrock a anilor ‘70 şi îşi confirmă statutul aproape androgin, electro-ambiental. Este la fel de agitat şi scrie aceleaşi versuri modeste, consistente. Uneori, însă, patetismul este inevitabil atunci cînd nu-şi constrînge creaţia (vezi piesa Old World United). Dar pentru un proiect de dormitor ajuns profi, e delicios.

Intervine ipocrizia, de aceea spun că statul european nu există. E frumos să faci turism fără viză, nimic de zis, îţi zîmbim şi îţi dăm o pîine, dar cînd spuneai că te întorci în ţară? Am înţeles… Lui Adrian Cioroianu îi este frică nu să doarmă, ci de o Europă frumoasă în cărţile poştale, dar dezbinată în realitate. Cred că aşa a fost dintotdeauna. Mircea Vasilescu tratează realist şi mioritic problema: “Dar în tot acest amestec de incapacitate administrativă, prelungită dezbatere politico-socială şi echilibristică birocratică europeană, problema ţiganilor pare să le fie lăsată, deocamdată, doar lor.”

Sigur, ţiganii sunt ai noştri şi ni-i dorim, ne mîndrim cu ei cîteodată, dar alteori îi ignorăm. Sau ne ferim din calea lor, în funcţie de adresa din buletin.

Aş vrea să lăsăm fariseismul deoparte şi să acceptăm lucrurile aşa cum sunt. Vecinilor nu le convine faptul că unii cetăţeni romîni se joacă urît la ei în curte. Ori trăim într-o iluzie (îndopată cu principiile “pe foaie” ale UE), ori mai bine ne vedem de ale noastre şi ne băgăm minţile în cap. Problema tuturor este o utopie în interiorul unei redacţii, spre exemplu, darămite pe un continent.

Anul trecut au lansat Junior, cu adevărat fratele mai mic al acestui Senior, care a fost unul dintre cele mai bune albume dance ale anului. Entuziast şi pulsatil. Tot atunci au anunţat că al doilea CD, cum ar veni, va fi unul “introvertit, dominat de secrete întunecate şi memorii denaturate”. Mai este, de asemenea, o reminiscenţă a albumului lor de debut din 2001, Melody A.M., dar nu aş insista pe lucrul ăsta, pentru că ar însemna să reduc realizările de pe Senior. Care sunt memorabile, dense, prin piese ca Tricky Two, Forsaken Cowboy sau Coming Home.

Dubnobasswithmyheadman ar trebui să ţi-l aminteşti, altfel scriu degeaba. Atunci a venit Darren Emerson, la începutul anilor ’90, iar Underworld şi-a schimbat complet atitudiunea, trecînd de la synthpop la ceva numit trance. Sau rave, mai tîrziu. Dovadă a complexităţii personalităţii lor, nu ca Phil Collins care a plecat din Genesis pentru că nu-şi permitea să-i plătească la concertele lui, mă rog. Au urmat nişte ani foarte buni, Emerson a plecat după Beaucoup Fish (1999), dar nu-i nimic, A Hundred Days Off (2002) a clătit eficace urechile, cu toate că nu stau acum să enumăr părţile plictisitoare. Apoi Oblivion With Bells ne-a umplut de pragmatism.

Povestea are şi o altă faţă, pentru că ambii, Karl Hyde şi Rick Smith, fac parte de la începutul anilor ’90 din tomato, un colectiv de artă şi design din Londra. Publicitari, cum s-ar spune la noi. Aşa că nu şi-au dorit să facă bani din muzică, nu asta era miza.

“Underworld wouldn’t be here today if it wasn’t for that, really, because both Karl and I have earned a very decent living from making music for the directors for advertisial clients like Nike and Adidas, which allowed Underworld to stick two fingers up to the music business and go, ‘No, we won’t become what you want us to. We’ll do what we want to do. And we’ll sell records in our way”, spunea Smith.

Care e treaba atunci cu Barking? Pare un fel de distracţie şi nu neapărat. Dubfire, Mark Knight, D.Ramirez (pe care eu nu l-aş chema nici la o cafea, darămite să-l las să-mi “producă” o piesă dacă aş avea), High Contrast, Appleblim si Paul van Dyk (da, chiar el) sunt oamenii care au primit piesele scrise de Hyde şi Smith pentru a le da o notă personală. Dar nu şi aparte, ceea ce m-aş fi aşteptat şi ceea ce ar fi trebuit să însemne un album Underworld. Laurie “Appleblim” Osborne, fondatorul labelului de dubstep Skull disco, şi iranianul Dubfire sunt singurii care au reuşit să mă facă să le ascult reintepretările pînă la capăt. Pentru că despre asta a fost vorba. Barking a fost o provocare nu pentru Underworld. Cei de la Resident Advisor, spre exemplu, se pare că au înţeles pe invers (asemenea celor care au tras concluzia că Avatar este un film cu efecte mişto): Scribble is pop drum & bass, and pop drum & bass done well. But we’ve come to expect a bit more from Rick Smith and Karl Hyde than the sort of collaborative “feat.” single that sounds far more like the person they’re collaborating than themselves.

E exact invers. Sper că Hyde şi Smith să mai facă aşa cît de curînd, dacă vor avea timp liber la birou. Că de muzică nu le mai arde, e clar.

Asculta mai multe audio Muzica

(articol publicat si pe memory gospel)

Individul roşcovan rîgîia cam la fiecare 300 de mililitri băuţi de bere, era firesc să intrăm într-un conflict. Ba că-i esenţial să urmezi şi, implicit, să termini o facultate – el, ba că experienţa socială poate înlocui formarea instituţională – eu!

Discuţia pe această temă, îmbibată în clişee ruşinoase, a luat sfîrşit la intervenţia unui alt amic. “Hai să vă spun ceva despre creier. Mama s-a transformat acum cîţiva ani într-o maimuţă. Creierul ei era mort. Mi s-au înmuiat genunchii cînd am auzit onomatopeele pe care le scotea. Tata a murit la scurt timp după aceea… Sigur, mama şi-a mai revenit în ultima vreme, cît de cît. Creierul ei se regenerează, se ajută pe sine însuşi.”

Mai există posiblitatea ca fiecare manelist să aibă contabil. Sau, mai simplu, widget de homebanking. IBAN-ul artistului să fie trecut pe şervet la fiecare masă rezervată, iar utilizatorii să facă direct debit. Cei care vor arunca cu bani, însă, de dragul artei, să taie obligat chitanţă.

O altă variantă de bun simţ ar fi ca artiştii să-şi declare de bună voie “şpăgile” (acesta este termenul confundat adesea cu ideea de “bacşiş”), dar majoritatea nu ştiu să numere. Tocmai de aceea expresia “fără număr” este foarte des întîlnită, pentru că “debitorul nuntaş” se uită la teanc, nu la cifră sau la originea valutei.

Emil Boc a mai spus că interpreţii de manele vor fi trataţi ca restul cetăţenilor. Adica luaţi la mişto birocratic şi etc? Eu zic să nu se încurce cu ei.

Mai rău este că n-am învăţat nimic, încă, din filme precum Armagheddon. Oamenii ăia habar n-aveau ce-i va lovi, pe cînd noi îl avem pe Cătălin Grigoraş drept cel mai bun exemplu că această caniculă prevestită face deja ravagii.

Cum titlurile ştirilor TV au sunat precum tag-uri de căutat filme porno, “Arde Grecia!” sau “Moscova în flăcări”, înainte ca tsunamiul solar propriu-zis să fi ajuns, putem să ne aşteptăm la “Alexandria eruptă” sau “Băicoiul leşinat”.

Credeaţi că ne sperie un tsunami solar? Dimpotrivă. Să vină, că-l vedem la Ştiri.

foto: boston.com/bigpicture

O agenţie de creaţie care îţi face un logo avînd cont pe Shutterstock şi primeşte 900.000 de euro pentru asta nu este o agenţie de creaţie, sunt nişte mitocani. Atenţie aici:

“Nu mă pricep la branduri şi mărci, dar acest produs a fost achiziţionat în urma unei licitaţii publice de la o mare companie de branding din lume, care a lucrat la brandurile Spaniei, Greciei, Croaţiei, Cubei şi altele”, a declarat Udrea la conferinţa de după lansarea brandului. Ea a adăugat că brandul a fost predat ministerului cu toate drepturile de autor.

Evident că a fost cedat pe drepturi de autor. Tipul care a desenat acea frunză pentru Shutterstock a făcut-o în dormitor, în maxim 10 minute, asta se vede cu ochiul liber. Nesperat, a luat încă 250$ pe ea, sumă importantă pentru individ, penibilă pentru un “brand” de ţară. Cît despre “marea” firmă de branding, eu nu găsesc ceva despre THR-TNS. Dacă mă poate ajuta cineva…

Nu pot să mai adaug altceva. Mă gîndesc cîţi studenţi la Arte avem, cîte alte zeci de agenţii de creaţie româneşti ar fi făcut un logo original. Vă ofer un link, un exemplu de cum se face treabă.

LATER EDIT: Dacă tot e pe bază de internet şi boscheţi, atunci propun un nou logo

Mă încearcă un sentiment terorist cînd mă plimb pe Magheru, după orele 20. Audiuri, BMWuri şi Mercedesuri la 5.000 rpm, burtoşi care aruncă vorbe de voie bună fetelor care trec prin faţa shaormeriei, cocalari care vor să-ţi vîndă un 24FUN gratuit… Ştiu o poveste spusă de prieten drag, care mi-a rezumat în cîteva fraze “ce a văzut” el la Paris. Omul a ieşit pe Champs-Elysees de revelion, iar la doi paşi de el, cîţiva indivizi se băteau de mama focului, dar nu cred că pe numărul de petarde. Lumea din jurul lor, însă, trăia în altă dimensiune. Ba chiar huliganii s-au îndreptat spre o străduţă lăturalnică, doar doar să nu deranjeze pe cineva. Are şi Parisul farmecul lui, ca şi Bucureştiul.

Ministrul turismului a scos această frază menită să reaprindă interesul piţipoancelor cu privire YSL, Hermes ş.a. după ce a venit de la Budapesta. Şi Ceausescu a făcut ceva cînd s-a întors din Coreea, se pare că e un pattern politic ăsta, naiba ştie. La Budapesta, însă, se merge mult pe jos. Am văzut domni la cravată şi costum aşezaţi liniştiţi pe iarbă, cu o bere lîngă ei. Dar cel mai important, la Budapesta este infinit mai curat. Eu pun pariu că de aici porneşte totul. După ce-ţi faci duş nu prea îţi mai vine să joci fotbal în spatele blocului.

Ca şi o revistă sau ziar, a cărui personalitate este impusă de redactorul-şef sau, mă rog, de licenţă sau investitor, aşa şi oraşul nostru arată şi se poartă după imaginea oamenilor care îl conduc. La fel şi turismul – prelucrat la greu, într-un Photoshop furat de pe PirateBay.

Nefiind un tip religios, nici nu prea dau doi bani pe ceea ce se va întîmpla cu noi după ce, ei bine, murim. Sigur, ar fi foarte trist să nu se întîmple nimic. Dar chiar şi nimicul ăla e ceva. Asta e altă discuţie. Voiam să vă spun că am avut impresia că oamenii care s-au strîns la cimitir în timpul deshumării au spart şi cîteva seminţe.

Generaţiile s-au cam schimbat şi chiar dacă nu simţitor, în maxim 10 ani vor dispărea şi ultimii dubioşi, nu înţeleg de ce oameni precum Cartianu nu se gîndesc mai bine unde să-şi petreacă vacanţa în loc să dezlege misterul 89. Fierbinte după 89, era.

Am 23 de ani şi puţin îmi pasă. Aş vrea, în schimb, să rezolve cineva misterul drogurilor la mine în cartier sau al poliţiştilor care îşi iau lumea-n cap. Tot astăzi, Mugur Isărescu a spus că “se conturează izbucnirea de conflicte sociale”. Chiar şi la bibliotecă, cred că la asta se referea.

Vorbesc despre cele două tabere care s-au format în urma declarării presei drept vulnerabilitate. Pe de o parte, cei ca mine, care nu pot băga deloc în seamă această boacănă politică. Drept dovadă, foarte multe critici, adesea ironice, au venit nu numai din ţară, ci şi din părţi ale UE (cum ar fi fost şi normal, de altfel). Ei, cealaltă gaşcă ia prea în serios această treabă, de parcă gata!, nu mai poţi să spui că Traian Băsescu este un preşedinte cu care ne este ruşine, că Elena Udrea este incapabilă sau chiar că Victor Ponta este un băieţel firav, care visează cai verzi pe pereţi, că vei muri de foame! Aceste însuşiri pot fi absolut neadevărate, eu nefiind neapărat un tip care le nimereşte în politică. Dar iată că le pot spune. Cred că este foarte important să nu ne mai consumăm, fariseistic de multe ori, cum că vai!, libertatea noastră de exprimare.

Problema cu adevărat spinoasă este taxarea drepturilor de autor. Cipariu a făcut o treabă bună, proiectată şi pe Facebook, acesta fiind, de altfel, motivul principal al acestui post. Iată despre ce este vorba:

SCRISOARE DE PROTEST

Domnule Prim-Ministru Emil Boc,
Domnule Preşedinte al României Traian Băsescu,
Domnule Avocat al Poporului prof.univ.dr. Ioan Muraru,
Domnule Preşedinte al Curţii Constituţionale Augustin Zegrean,

Impunerea CAS pe drepturile de autor, în dispreţul Constituţiei României şi al legilor naţionale şi internaţionale care apără proprietatea intelectuală, ne obligă pe noi, semnatarii acestei SCRISORI DE PROTEST, creatori şi deţinători de drepturi de autor, să protestăm cu fermitate şi să cerem Guvernului României ori Curţii Constituţionale să corijeze o decizie neconstituţională şi care îi va fa face pe cei mai mulţi dintre deţinătorii de drepturi de autor să trăiască la limita de jos a subzistenţei. Atragem atenţia decidenţilor din Executivul României că vom folosi, până la rezolvarea cererii noastre, toate formele legale de protest, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional.
Guvernul României nu trebuie să pună niciodată biruri sociale pe creaţie pentru că rezultatele acesteia nu sunt produse de serie, sunt produse unicat!, chiar şi atunci când un jurnalist ori un scriitor scrie un text critic la adresa guvernării sau a clasei politice. Talentul, harul şi travaliul interior al fiecăruia dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de Bunul Dumnezeu. Noi realizăm opere culturale, artistice, ştiinţifice şi info-educaţionale unicat, taxate numai de talent, stil şi educaţie.
În al doisprezecelea ceas, opriţi exodul de creiere din România şi sărăcirea celor care apără prin operele lor unice identitatea culturală şi spirituală a României!

Îi rog pe toţi cei care consimt să semneze această SCRISOARE DE PROTEST să intre pe pagina dedicată pentru detalii.

Dar lucrurile nu se prezintă deloc bine. Cel mai nou membru al trupei, DJ Ashba, pare tipul de care Beavis şi Butthead făceau mereu mişto cînd îl vedeau la TV. Chinese Democracy este un rebut aproape falimentar, iar Axl Rose are dreaduri, dar n-are nici coaie, nici intenţii pacifiste, nici nu cîntă jungle sau reggae. Omul e vizibil confuz în lumea de astăzi. Ce a devenit GNR? Proiecţia naivă a nostalgicilor sau trupa care încearcă să se adapteze la o generaţie de rock american comercial, tot mai insensibil. Acum 20 de ani, Axl purta jeanşii rupţi şi tricoul cu Charles Manson, astăzi pare o clonă din silicon. Mare diferenţă între el şi Pete Wentz, spre exemplu, n-ar fi. Ambii vînd albume unor rockeri care se spală cu gel de duş.

Blackbird Blackbird – Summer Heart from mikey sanders on Vimeo.

Warpaint – Stars from Adam Harding on Vimeo.

“It’s Working” / MGMT from SO-ME on Vimeo.

Gorillaz – On Melancholy Hill from Wooxi on Vimeo.

Korallreven – The Truest Faith from Sebastian Rozenberg on Vimeo.

Teen Daze – Hard Times Good Times from ohsoglofi on Vimeo.

Burnt Ones – Sunset Hill from LaundroMatinee on Vimeo.

Crystal Castles – “Celestica” from Ro'Shine on Vimeo.

The Roots – Dear God 2.0 from Deejay Vince RU on Vimeo.

Seabear – i`ll build you a fire from Máni M. Sigfússon on Vimeo.

Lali Puna: That Day from Yu Sato on Vimeo.

Bonobo – Stay The Same – Live @ Round House from Steve Glashier on Vimeo.

Bonobo – Eyesdown from Ninja Tune on Vimeo.

Navajo Bixby – Moonlighting from Chris Rand on Vimeo.

MAGNETIC HEADS – BLIND from Magnetic Heads on Vimeo.

Mumford & Sons ‘Roll Away Your Stone’ from Ben Magahy on Vimeo.

HEALTH :: USA BOYS :: MUSIC VIDEO from Lovepump United on Vimeo.

I Was a Teenage Satan Worshipper – Amsterdamned from Kennel Helsinki on Vimeo.

Peter Wolf Crier – “Hard as Nails” from Northern Outpost on Vimeo.

Piesele celor de la Faithless parcă nu se mai aud. Adică, încă le ascultăm cu plăcere pe cele vechi, pînă la albumul No Roots inclusiv. Excursiile lor experimentale, derapaje de la dinamica deja testată, nu ne-au excitat deloc. The Dance este ceea ce n-am crezut că voi spune vreodată despre ei – limita atinsă datorită experienţei. Adică nu prea mai pot. Dacă există ceva pe acest album, atunci prefer două piese, adevărat ecstatice: Not Going Home şi Sun To Me.

The Dance este un anacronism. Pare că nimic nu s-a schimbat în muzica anilor 2000, sau cel puţin Maxi Jazz, Sister Bliss şi Rollo n-au prea fost atenţi. Au perpetuat ideea trance, dar acest abum sună ca o combinaţie nefericită între Armin van Buuren şi Tiesto. Ceva uşor digerabil, grăbit şi înşelător. Parcă nici ei n-ar fi fost mulţumiţi de piesele înregistrate.

Asculta mai multe audio Muzica

O mare parte din acest album a fost înregistrată anul trecut, în timp ce Zev Eisenberg şi Gadi Mizrahi se aflau în plin turneu. Două studiouri serioase au fost gazde: cel al lui Matt Tolfrey din Londra şi Citifox Studios din Zurich. Ce-au făcut? Au pus pe un CD şapte piese house, unele acidulate, altele disco sau deep, foarte consistente, foarte Detroit. Genul de album care te prinde cap-coadă, fie că e vorba de trompetă sau drum machine.

Asculta mai multe audio Muzica

UNKLE, Where Did the Night Fall

Poate că Never, Never, Land a fost punctul maxim atins de Lavelle cu acest proiect. Spun asta pentru că şi acum mizeaza pe aceeaşi felie foarte heavy de bas, tobe şi chitări digitale, renunţînd la trip-hop şi breakbeaturi simpliste. Odată cu venirea lui Pablo Clements, Unkle este melancolie: instrumentaţie live, garage rock, psychedelic pop. Totul ceva mai sonic faţă de NNL. Este adevărat că unele rezultate de pe War Stories au fost mediocre, şi cu siguranţă că mai sunt unele şi acum, dar cît de bine sună Unkle live, foarte aproape de Muse, daca vreţi, poate nu la fel de psihotic. Where Did the Night Fall este un album destul de simplu, deloc experimental, nici măcar pentru Unkle, care trebuie tratat ca atare. O plăcere vinovată, care pompează brit-rock.

Asculta mai multe audio Muzica

CRYSTAL CASTLES, Crystal Castles 2010

Trupa este rezultatul întîlnirii dintre un folkist tragic şi o tipă nebună de legat, sustrasă dintr-o combinaţie noise pop. Bine, amîndoi sunt puţin dezorientaţi, avînd în vedere că primul lor single, Alice Practice, a fost ales de inginerul de sunet al studioului unde au înregistrat primul album. Celelalte lucruri importante de pe acesta au mai fost Crimewave (coproductie cu HEALTH), 1991, Vanished, Untrust Us sau Magic Spells. Un album serie, perfect injectabil pentru un 2008 pragmatic, cu piese care au devenit deja trecut, memorabile.

Pornirile “transice” ale lui Kath, însă, le-am resimţit încă de atunci. Nu, nu mă refer la “cocaina no es buena para su salud”, ci aşa se explică, astăzi, profesionista, din păcate, Celestica, care am văzut ca pe Radio Guerrilla a provocat multe discuţii, concluziile primare fiind că este “prea pentru One FM”. Acum înţelegi de ce am spus “profesionistă”? Pentru că e la graniţa dintre suburban şi Bamboo. Bag mîna în foc, însă, ăa nu le va explica nimeni celor din Tei primele două versuri: “As we fall into sequence and we’re eating our young”.

Dar, de data asta, piesele sunt pentru “dancing” şi nu pentru “fighting”, şi, plusînd, acordurile sunt reci, fără avalanşe sonore.

Asculta mai multe audio Muzica

Weatherall le-a difuzat piesa şi i-a adus la propriul label. Astfel, în 1993, Dust Brothers porniseră la drum cu un prim single – Song To the Siren. Au ajuns rezidenţi într-un club relativ posh din Londra, iar prin 1995 au fost aproape să remixeze Wonderwall, dar Noel Gallagher s-a dat la fund.

Toate astea ne-au dus la primul album Chemical Brothers, tripantul Exit Planet Dust, care punea umărul la construcţia generaţiei ecstasy, nehotărîte şi uşor confuze, care se lăsa tot mai mult în palma muzicii electronice şi a melancoliei organice marca Hitachi etc. One Too Many Mornings este prima piesă care-mi vine în minte, memorabilă pentru acei ani.

Să vorbesc succint despre ce s-a întîmplat mai departe ar fi sinucidere curată, aşa că voi ocoli pe cît se poate orgasmul internaţional Block Rockin Beats, manevra cu Noel Gallagher (Setting Sun) şi Richard Ashcroft (The Test) sau Hey Boy, Hey Girl, cel mai important drog lansat în 1999, alături de Play al lui Moby.

Un început foarte bun ar fi să vorbesc despre titlu, acest clişeu, Further, care însumează toţi aceşti ultimi trei, poate chiar cinci, ani – disco synth revival s-a sfîrşit (cu tot cu Lindstrom, Prins Thomas etc), iar experimentele rock psihedelice sunt cam ruşinoase dacă aprofundăm puţin. Chiar şi chillwaveul sau popul balearic nu fac altceva decît să ne îmbete puţin cu sentimente pure, dar facile la origini. Asta simţim acum cu toţii, să mergem înainte şi ceva să se schimbe, pentru că muzica a intrat într-o zonă periculoasă: diferenţa între ce s-a făcut în trioul care seamănă cu dimensiunile unei femei diforme, 70-80-90, şi ceea ce ne este aruncat astăzi pe farfuria minimalistă sunt imense. Trăim într-o mocirlă din care tot aurul a fost extras cu mulţi ani în urmă.

Ei bine, Chemical Brothers nu schimbă nimic. Acest Further scos de Rowlands şi Simons este ceea ce trebuie să fie. Ne-au obişnuit cu felul lor încăpăţînat de a rămîne fideli raveului (cu mici excepţii), asta făcîndu-i să aibă mereu un prosop rece la îndemînă care să ne folosească febrei de a tot recicla albume. Sintetizatoare acide, lungite dur, mecanic, pînă la psihoză (Escape Velocity), viziuni stelare (Another World), beatitudine (Swoon) sau kraut propulsiv (K-D-B). Minusuri ar fi Dissolve şi Horse Power, două piese cumva laxative. Totul se termină cu Wonders of the Deep, care poate fi considerată firimituri de shoegaze, dreampop şi ce mai vreţi voi, şi poate facilă, pentru că însumează cam tot ce am ascultat în acest sens în ultimii 20 de ani, de la The Jesus and Mary Chain la Coldplay. Oricum, nu cred că am ajuns de unde-am pornit.

Asculta mai multe audio Muzica

PS: S-ar putea să mă fi convins cu ortografia sau nu neapărat. Dar nu mai insistaţi.

sursa foto

de ce foloseşti litere mici la început de propoziţie? pentru că aşa vreau, reproşează-i chestia asta şi lui beckett. de ce pune istodor, spre exemplu, virgulă între subiect şi predicat? pentru că pur şi simplu simte nevoia de o pauză. de ce nu foloseşte istodor ghilimele pentru titluri? regula asta îmi aduce aminte de clasele primare: nu depăşi linia. de ce piersic jr nu foloseşte cratime? pentru că vrea să fie diferit. iată că mulţi n-au înţeles nimic din ce-au avut de spus poeţi, prozatori sau alţii. în momentul în care te decizi să umpli o pagină, adică, da, să scrii, regulile nu-şi au neapărat locul. nu e ca şi cum te-ai urca beat la volan. poţi să scrii degeaba un text, fie el interesant sau varză, daca nu ai scris un titlu de film cu italice. aici se rezumă toată treaba, în mintea unora. din păcate, victimele lor preferate sunt aspectele perfect indiferente. încă una: invaţă diferenţa dintre î şi â. nu vreau!

sistemul binar depasit in care gandesc muzica pop inca ne aduce aminte de anii 3se sau coco jambo.

un alt produs al acestei gradinite nevrotice este si acest videoclip, pe care va rog sa-l priviti fara sonor. tineti cont ca actiunea se desfasoara in viitor, desi piesa nu face referire la acest spatiu, iar cei doi nu sunt mai batrani. mai intai o vedem pe paula cantand la un pian imaginar, apoi brusc ii vedem gleznele. trecem peste fior si se apuca sa citeasca un ziar in varianta electronica. ovi intra si ii spune “n-ai carte, ai pad” si ii da hartie. nervos fiind ca prietena lui inca mai plateste bani la patriciu cand el i-a spus de atatea ori ca poate sa-i faca rost de varianta printata, exclusivista, se tranteste in pat. din cauza asta, paula varsa cafeaua pe ea si incepe sa tipe isteric, ceea ce ma face sa cred ca in videoclip sunt sot si sotie. urmeaza o cearta gen b-boys and girls, iar paula ia foc, demonstrandu-ne ca vom putea face si chestia asta in viitor.
dupa acest efect pirotehnic de CS3 piratat, ii vedem pe amandoi cantand la un pian dublu sau, in orice caz, fata-n fata, “pe stil” gaga si elton john, iar paula arata cum ar fi aratat oana sarbu in liceenii daca i-ar fi dat cineva ocazia sa filmeze in HD. apoi sunt scanati si trimisi pe o planeta straina, din cate inteleg, dar nu pentru procreere, ci pentru un RPG dubios, foarte asemenator cu I’m blue da ba da di, daca va mai aduceti aminte. ce-am mai observat, ovi foloseste foarte mult mana stanga si aratatorul acesteia, de parca ar vrea sa puna la punct ceva. cadrele devin tot mai aberante pe parcurs, pentru ca totul sa se termine cu un dans intre oameni si roboti, ceea ce nu am sa cred niciodata ca se va intampla. cand vor putea robotii sa inteleaga muzica pop si vor putea dansa asa, se vor cara pe alta planeta, va zic eu.

este al doilea lucru bun care se intampla muzicii rap de la stankonia incoace. diferit de zona neagra, empire ants este sonicorgasmica, datorita si celor de la little dragon. stylo nu poate fi asemanata cu I against I, desi am auzit chestia asta, glitter freeze si altele imi pun degetul pe rana: un mediu aproape pixelat sau, daca nu, melancolic aproape de chillwave sau pur si simplu space age si torent nuclear. doar doar vom privi mai sceptici consumerismul si vom incerca sentimente mai vegetale. totul pornind de la carousel, proiectul initial, care trebuia sa fie cu totul altceva, in sens mitic. albarn a scris in jur de 70 de piese intr-un an sau doi, oricum destul de mult. asta pana intr-o zi cand a inceput sa caute plastic pe plaja din fata casei sale. probabil atunci i-a mirosit a ceva optzecist.

cumva este imbucurator ca a aparut chiar spre sfarsitul acestui deceniu foarte sarac, pe care-l privesc tacut in ochi si nu-i ghicesc intentiile. reciclarea albumelor vechi cred ca inca este la inceput.

Asculta mai multe audio Muzica