Pînă atunci, să semnalăm cîteva tilturi care, desi nu vor trece proba timpului, au trecut cu siguranță proba click-ului.

1.     Genetică – Ozzy Osborne. După laureați nobel și alte celebrități, a fost rîndul venerabilului muzician să-și vadă genomul complet secvenționat. O adevarată sîmbătă neagră pentru stiință! Printre altele, datele au arătat că venerabilul are o variantă specială a genei ADH4, care codează alcool-dehidrogenaza, o proteină care ajută la metabolizarea alcoolului.

2.     Invenții – Oglindă, oglinjoară… Un grup de la MIT a construit o oglindă care monitorizează funcțiile vitale. Te uiți în ea și îți (va) spune dacă e ceva în neregulă cu pulsul, rata respirației sau cantitatea de oxigen din sînge.

3.     Carte – Tatoo you. Cu ceva timp în urmă, Carl Zimmer a întrebat într-o doară, pe blogul său, dacă își face cineva tatuaje cu teme stiințifice. A urmat o lungă năvală de poze, pe care acum le putem vedea strînse în volum: Science Ink.

4.     Film – Limitless. Nici limita banilor, nici a inventivității, nici a ridicolului nu stă în calea producțiilor hollywoodiene, mai ales cînd vine vorba de infuzat un scenariu cu elemente stiințifice. Din abundența de păreri prezente prin presă sau pe lîngă ea, se pare că se degajă un consens: anul trecut B. Cooper și R. De Niro au făcut cea mai bună pereche în jurul unei pelicule în care se găseste (si ceva) știință

5.     Site – How stuff works. Dintre miile de site-uri de stiință, suprema probă a clickului a fost trecut de unul care arată cum merg lucrurile

6.     Bacterie – GFAJ-1. O mică vietate dintr-un lac californian si-a văzut văzut spulberate visurile de glorie planetară. Nici arsenic n-a mîncat, nici/deși gura îi miroase!

7.     Senzațional – de banal. După cum goana după senzațional nimerește de multe ori în gard, goana după rigurozitate nimerește, de multe ori, de unde a plecat. Lista cu articole care argumentează adevăruri știute e fără de șfîrsit. In fiecare zi vedem studii care descoperă cu înduioșătoare surpriză corelații între lungimea unui obiect și umbra sa. Așa încît e greu de stabilit un vîrf al acestei tendințe, dar dacă as fi forțat să aleg, m-aș opri la sideranta concluzie, trasă de un grup de cercetători, într-un număr de primăvară din Journal of Applied Animal Behavior Science : porcilor le place mocirla!

8.     Dietă – mirodenii. Mulți dintre noi deschidem link-urile despre dietă cu mai multă consecvență și înfrigurare decît deschidem frigiderul. Si pe bună dreptate: nu e nici ilegal, nici imoral. Uneori căutăm rețete, alteori din contră. Sau e doar o curiozitate pasageră dintre mese! Așadar, dintre sutele de linkuri care ne apasă paginile, aleg un studiu de anul trecut ne îndeamnă să ne pipărăm viața. Zice în Journal of Nutrition că e bine să folosim piper, usturoi, șofran, rozamarin, cuișoare, scorțișoară, cimbru. Intr-un cuvînt: antioxidanți pe pîine!

9.     Dietă – ciocolată. Dacă tot sîntem la masă, să pășim spre desert. Un nou argument care oficializează un fapt pe care corpul bănuie, dar îi e rușine să-l strige: ciocolata e sănătoasă.

10.  Scandal – Stephen Hawking. Interview-ul dat de el în The Guardian a inflamat redacțiile, amvoanele și terasele de bere.

11.  Specie nouă – clătita acvatică. Așa e descrisă Halieutichthys intermedius, cea mai ciudată specie apărută în public pe parcursul anului trecut. E trăitoare doar în golful Mexico, într-un teritoriu complet invadat de curgerea de petrol din 2010.

12.  Pasărea primordială – Archaeopteryx. Dacă nu se poate ști ce a fost mai întîi, oul sau găina, asupra celei din urmă s-au iscat ceva discuții de curînd. Apariția păsărilor s-a produs acum150 de milioane de ani, iar primul pas a fost făcut de celebra fosilă, descrisă încă din 1861. Insă o descoperire făcută în China anul trecut își permitea să clatine întîietatea acesteia. In final, după măsurători, deducții și dezbateri Archaeopteryx a fost restabilit la statura de pre-galinacee primordială.

Insă catastrofele posibile de mîine sînt mult mai interesante, iar H5N1 si-a facut din nou aparitia in media. Cu surle (CNN) si trîmbițe (BBC). Guvernul Statelor Unite a cerut revistelor Science si Nature să nu publice în actuala formă un cuplu de articole în care erau descrise variante ale virusului. Două grupuri, primul de la Centrul Medical Erasmus din Rotterdam, cel de-al doilea de la Universitatea Wisconsin-Madison, au mutat diferite porțiuni din virus în asa fel încît acesta să poată fi transmis cu usurință pe cale aeriană. In prezent, transmiterea virusului este dificilă, fapt care a împiedicat o epidemie de proporții; dar dacă virusul s-ar transmite usor prin strănut si tuse, lucrurile ar lua o turnură tragică. Evident, testele nu au fost făcute om, ci pe o specie de nevăstuică (Mustela putorius furo), cel mai fidel model animal pentru astfel de studii.

Autorii articolelor, au acceptat în principiu cerea guvernului american, de a nu da publicității detaliile metodologice prin care mutațiile au fost produse. Problema este că e vorba de un secret al lui Pollichinelle. In două sensuri. Nu doar că sînt lucruri cunoscute de prea multe persoane, pentru a mai constitui cu adevărat un secret, dar chiar variante prescurtate ale articolului au fost făcute publice în diferite circumstanțe (pollichinelle = versiune la scară redusă a unui document ce urmează a fi tipărit). In stiințele vieții, informațiile circulă liber, într-o formă mai mult sau mai puțin completă, între specialistii în domeniu încă înainte de publicarea propriu zisă. In cazul de față sute de cercetători au avut deja acces la informație în conferințele stiințifice din ultima perioadă.

Avocații celor două tabere – ai cenzurei si ai liberei circulații – au fiecare argumentele lor. Pe de o parte, susțin primii, astfel de informații nu trebuie lăsate la îndemîna unor grupuri bioteroriste. Indicarea detaliilor prin care un agent biologic poate fi manipulat în asa fel încît să devină mai virulent e mult prea riscantă. Pentru un laborator experimentat, ar fi vorba doar de săptămîni, înainte ca rezultatele să poată fi reproduse.

Pe de altă parte, argumentează susținătorii liberei circulații a informației, atît timp cît se face o monitorizare a mutațiilor virusului pentru a împiedica o epidemie, este absurd ca exact mutațiile caracteristice unei epidemii să nu fie accesibile celor care fac supravegherea. Cînd vrei să te feresti de ceva, e util să stii ce e acel ceva!

Incă din vremea cînd Arhimede folosea oglinzi parabolice pentru a incendia flota care asedia Siracuza, stiința a trebuit să poarte povara etică a unei cumpene. Orice tehnologie poate fi folosită în scopuri diametral opuse. Cu cît sînt mai incomode întrebările, cu este atît mai mare prețul răspunsului. Uneori însă trebuie hotărît dacă acesta nu e prea mare.

In site-urile preistorice, descoperirea unui astfel de craniu e intotdeauna un prilej de controverse: provine de la un lup, de la un ciine sau alt tip de canid? Variatiile mari între rasele de cîini, datorate unei rapide selectii artificiale si posibilele încrucisari cu lupi sălbatici fac ca indentificarea să fie foarte complicată. In cazul de față, susțin dezgropătorii, forma craniului aminteste de un husky, dar de dimensiuni ceva mai mari. Animalul cîntărea aproximativ 35 de kg, avea cam 60 cm înățime la o vîrstă estimată între 4 si 8 ani.

Autorii susțin că osul, probabil provendind de la un mamut (au fost identificați peste 1000 de mamuți aici), a fost introdus după moartea animalului, ca parte dintr-un ritual.

Interesant, craniul animalului are o mică perforație pentru a se extrage creierul – procedură observată la peste 40% dintre exemplarele descoperite. Dacă înlăturăm ipoteza unei delicatese, procedeul sugerează, din nou, prezența unui ritual. Există în zonele nordice credința că sediul sufletului se află în creier, iar de aici obiceiul de a face o gaură în cutia craniană pentru a elibera spiritul animalului.

Arheologic, este clar dovedit că domesticirea cîinilor  era deja prezentă acum 9000 de ani. Intrebarea este cît de mult putem merge în trecut. Au fost cîinii domesticiți deja din paleoliticul superior, adică acum aproximativ 30000 de ani? Acest studiu, pendulind între paleontolgie canină si deducții logice argumentează că da.

• Gîndaci dextrogiri. Un grup de savanți a urmărit direcția preferențială de rotație a gîndacului de bucătărie. Articolul, apărut în Journal of Insect Behavior, observă cu minuție statistică, cum acesta (Periplaneta americana – pe numele său de scenă), pus în situația de face cale întoarsă, alege în 57% din cazuri, o piruetă pe partea dreaptă. Si cum în orice studiu stiințific se impune un minim control, prin care unul sau mai mulți parametri ai experimentului principal să fie modificați, autorii au tăiat antenele artropodelor în diferite configurații si au repetat experimentul. Cu acelasi rezultat.

Cum, mai nou,  cercetarea fundamentală e considerată un lux inutil, în orice articol stiințific există cîteva rînduri în care se justifică, din punct de vedere practic, întreaga întreprindere stiințifică. De multe ori, ele sînt probe de supremă echilibristică logică. In cazul de față, se justifică autorii, studiul ar putea ajuta lucrătorii ocupați cu dezinsecția. Am încercat să îmi imaginez un scenariu cît de cît plauzibil într-o astfel de situație. Să spunem că un terminator  a vizat un artropod pe care îl urmăreste, iar la un momnet dat acesta, încolțit, face cale întoarsă. Intr-o astfel de situație limită e important ca urmăritorul să aibă o idee despre tehnicile de schimbare de direcție ale adversarului. Cum se zice, un om prevenit valorează dublu!

Desi de minimă relevanță pentru subiectul de mai sus, mînat de o inexplicabilă curiozitate, am căutat să văd dacă Gregor Samsa avea vreo propensiune în această privință. Zice Kafka încă pe prima pagină: “prefera să doarmă pe partea dreaptă, dar în starea prezentă nu se mai putea aseza în această poziție” (er war gewohnt, auf der rechten Seite zu schlafen…’).

In ultima vreme, cîteva astffel de povesti, care au încins mințile celor care citesc si tastaturile celor care scriu, au parcurs discret ultimul lor drum.

• Bacterii imaginate. Vîlva generată de celebra bacterie mîncătoare de arsenic, despre care am vorbit mai demult(e ori), s-a dovedit, în final, o furtună într-un pahar de apă.

După ce numerosi specialisti si-au exprimat rezervele, după ce numeroase laboratoare au chestionat metodele folosite – sau mai precis, lipsa lor; după ce revista Science a publicat articolul, însoțit de opt contra-articole; lucrurile au început să revină la nespectaculoasele dimensiuni reale. NASA nu mai pomensete nimic de întreaga afacere, sefii laboratorului au pasat elegant întreaga răspundere un nivel mai jos, iar autoarea studiului a fost concediată. Pentru detalii, avem aici un articol echilibrat despre sfîrsitul întregii povesti.

• Revenind la viteza normală. Cu cîteva luni în urmă, bănuieli stiințifice sugerau că ruta Elveția – Italia ar fi, pentru anumiți neutrini, cu cîteva fracțiuni de secundă mai scurtă decît ar permite ecuațiile lui Einstein. După calcule, experimente si înghionteli mediatice, se pare că undeva s-a strecurat o eroare. Ariilor triumfătoare din septembrie (Opera) li s-au topit aripile la strălucirea puternică (Icarus) a unor calcule mai sofisticate.

Update: Darită comentariilor, aflu că meciul se joacă încă! Iată un articol din Scientific American.

• Povești obositoare. Ultima poveste e cu arestări! Cu mai multă vreme în urmă spuneam de un articol care lega sindromul oboselii cronice de existența unui virus. Corelație care, din nou, nu a putut fi probată de alte laboratoare. Cel mai probabil, esantioanele de ADN folosite în analize au fost contaminate, ceea ce explică faptul că rezultatele nu au putut fi replicate în alte studii. Dosarul a fost definit închis si, în final, articolul a fost (parțial) retractat.

Iată însă că lucrurile în loc să se dizolve în uitare s-au amplificat brusc.

Studiul inițial, publicat acum doi ani în revista Science, referitor la corelația dintre virusul XMRV si sindromul oboselii cronice, provenea din laboratorul lui Judy Mikovits – pe atunci directoare a Institutului Whittemore Peterson, institut nonprofit axat pe studierea acestui sindrom. Luna trecută, Mikovits a fost concediată, în urma refuzului de a preda proiectului unui alt cercetător.

Săptămîna asta a fost arestată pe coasta Californiei, după ce a fost oprită de poliția din Ventura County în virtutea unui mandat de arestare emis în Nevada. In limbajul perifrastic legal, fostul ei insitut o acuză de fals în experimente. Iar obiectul întregii tevaturi polițiste, legale si mediatice este soarta caietelor cu experimente ținute în timpul cercetărilor.

Pînă atunci, umilirea vedetelor din sală păruse un lucru acceptabil. In fond, după cum declara chiar măturătorul, datoria sa nu era să-i flateze pe cei prezenți, ci să facă publicul să rîdă. Dar înțepătura finală, desi îndreptată în sus, a fost mult mai puternic resimțită de către public.

Intr-adevăr, un studiu publicat cu cinci ani în urmă arăta că, pentru americani, ateii sînt cea mai puțin acceptată minoritate, fie lingvistică, fie religioasă, fie sexuală.

•

Un articol recent, apărut în Journal of Personality and Social Psychology, aduce noi cifre în demonstrația tezei că ateii sînt cei mai puțin plăcuți oameni. Iar principalul motiv este că aceștia nu inspiră încredere.

Cum orice societate se bazează pe încredere, nu e de mirare că aceasta este calitatea pe care o căutăm aproape întotdeuna în aproapele nostru. Iar religiozitatea pare cel mai bun indicator atunci cînd ne avîntăm pe tărîmuri etice. Teoriile spun că, practic, se face apel la un fel de ‘outsourcing’ mental. Judecățile morale si pedepsele corespunzătorare sînt transferate către un agent supranatural. Aprecierile în profunzime, directe si subiective sînt înlocuite cu o catalogare mult mai simplă.

•

Studiul cuprinde o suită de exemple interesante. Sînt prezentate, în total, șase experimente separate, care arată că ateii sînt percepuți ca fiind cei mai nedemni de încredere atunci cînd sînt comparați cu alte minorități: crestini, musulmani, evrei, feministi, homosexuali sau violatori.

Autorul artiolului este Gervais. Will Gervais.

•

Intr-unul dintre experimente, unui grup de peste o sută de persoane îi este prezentat un scenariu în care un individ păstrează banii dintr-un portofel găsit sau părăseste locul după ce a lovit un autoturism într-o parcare. Sarcina subiecților este să aprecieze profilul contravenientului. Ei au de ales între profesor și profesor+încă ceva. La încă ceva posibilitățile sînt: creștin, musulman, violator sau ateu.

Rezultatul înregistrat ar spinteca orice tabloid – profesorul ateu este considerat ca fiind vinovatul cel mai probabil; chiar înaintea violatorului!

•

Cum închinatul electoral este un obicei general nu doar pe malurile Dîmboviței, ci si pe ale Potomacului, să menționăm un alt rezultat interesant – unul care ne îndeamnă să înțelegem vehemența unor personaje din seria lui Richard Dawkins sau Christopher Hitchens, dincolo de stridențele lor. Un sondaj de opinie arată că mai puțin de jumătate dintre americani ar vota candiatul propriului partid, oricît de calificat ar fi acesta, în cazul în care el ar fi ateu. Dintre toate tipurile de minorități studiate, el ar fi singurul care nu ar putea cîstiga un vor majoritar.

Săptămîna aceasta a fost puțin altfel. Dacă pentru fizică si chimie lucrurile au curs normal, în medicină am avut o premieră. Din păcate, nu una fericită.

Gloria postumă e obisnuită în cărțile de istoire, însă nu e văzută cu ochi buni in regulamentele Nobel. Inițial, în concepția inițiatorului, premiul trebuia să recompenseze un tînăr la începuturile carierei. Cu trecerea timpului, definiția a fost lărgită pentru a include savanți experimentați – singura cerință fiind ca ei să fie în viață. Dar acest tip de recunoastere este menit să apară la apogeul carierei sau uneori mult după, asa încît a fost nevoie de o definire mai precisă. Mai exact cît de în viață să fie laureații. Pînă în anii 70, se cerea ca ei să fie în viață la momentul nominalizărilor, adică în februarie. Din 1974, condițiile s-au înăsprit – decesul era permis doar între anunțarea premiului si acordarea sa.

Luni dimineața, comisia suedeză hotăra acordarea premiului Nobel pentru fiziologie si medicină. Cei peste un milion de euro reveneau, pe de o parte, lui Ralph Steinman, cealaltă jumătate urmînd a fi împărțită de către Bruce A. Beutler si Jules A. Hoffmann.

Steinman descoperea la începutul anilor 70 celulele dendritice – celule care investighează permanent mediul si prin capacitatea lor adaptativă reglează răspunsul sistemului imunitar. Beutler si Hoffman descopereau în anii 90 proteinele receptor care recunosc microbii si activează sistemul imunitar.

Cînd  telefonul suna în casa primului dintre ei pentru a anunța premiul, familia era în doliu. Steinman murise vineri după patru ani de luptă cu un cancer de pancreas.

•

Steinman s-a născut în 1943 la Montreal unde a urmat la McGill studiie de biologie si chimie. A urmat apoi medicina la Harvard Medical School. Din 1970 s-a mutat în New York, la Rockefeller University, unde a condus Center for Immunology and Immune Diseases.

Premiul Nobel îi va fi acordat postum.

Rezultatele sînt surprinzătoare si nu prea… Cum probabil ați putea ghici, pentru pisicile de casă, în majoritatea timpului, zgarda e rareori solicitată pentru că doar 3% din timp pisicile fac ceva. In rest fie dorm, fie… doar privesc (adică își rotesc capul, fără să se miste J ). Pentru pisicile fără stăpîn, însă, existența e mai dură,  nevoile zilnice forțîndu-le să se miste 14% din timp.

O altă întrebare care sigur nu ne-a chinuit nopțile, dar ne-a trecut măcar odată prin cap este: unde sînt pisicile cînd nu le vedem? Răspunsul e: nu departe! In medie, ele nu se depărtează mai mult de 300 de metri de casă. Cu toate astea, studiul a surpins si un adevărat Thomas O’Malley. Acesta acoperea 547 hectare, adică mai mult de 100 ori decît media generală!

•

Testamente lătrate. Si tot din ciclul Stiri care nu ne interesează, dar pe care ne place să le citim: în America peste un milion de cîini sînt beneficiarii testamentelor stăpînilor.

•

Elemente proaspete. Ai crede că tabelul periodic e într-un fel ca Academia Franceză – un club cu un număr de membri limitat. Nu e chiar asa. De la formatul de investitură semnat de Mendeleev, s-au tot adunat elemente. Varianta inițială era mult mai restrînsă, dar avea locuri rezervate pentru viitoarele elemente (spre exemplu, elementul 101, descorperit ulterior îi poartă numele : mendelevium).

Iată că după trei ani de deliberări, trei noi elemente au fost acceptate pe pozițiile 114, 115 si 116. Anterior, cel mai recent element a fost adugat în 2010 la capătul a 15 de ani de experimente menite sa-i demonstreze existența.

•

Virusul dispărut. E un obicei universal în presă datul năvală pe o știre ‘tare’. Cînd lucrurile se dezumflă însă, nu prea mai e nimeni la fața locului să aprindă o lumînare.

Asa m-am năpustit si eu cu ceva timp în urmă, pe un studiu care semnala prezența unui virus, cu absconsul nume de XMRV, în pacienți suferind de oboseală cronică. Articolul a făcut vîlvă mare la vremea lui si valuri puternice după. Multe grupuri s-au străduit să reproducă rezultatele, însă fără succes. Recent, lucrurile se pare că au fost clasate definitiv : patru laboratoare diferite au raportat că virusul nu a fost găsit în niciun pacient. Un virus mai puțin – unul care nu a existat niciodată.

•

Stele căzînd invers. Cum tot sîntem în perioada Perseidelor, aruncați o privire peste această imagine superbă, fotografiată de la fereastra Stației Spațiale Internaționale, care surprinde un meteor dintr-un unghi unic.

Uneori, cînd ne agresează esențialul, e mai bine să ne ferim. Ocolindu-l suspicios, să facem o tură rapidă cu linkuri recente:

• Naveta Atlantis s-a întors miercuri din ultima sa misiune. Episodul final, din cele 37, pe parcurusl unei vieți de 30 de ani.

Prilej să ne amintim că, dintre cele cinci navete construite de NASA, trei au murit recent de moarte bună: Discovery, Endeavour si Atlantis, în timp ce celelalte două, Challenger si Columbia,  au avut fost victimele unor accidente.

Pentru 2015 se așteaptă o nouă variantă pentru transportul pe stația spațială internațională, de data aceasta venind din domeniul privat. Pînă atunci, sarcina va reveni navetei Soyuz.

• La furat de articole. De multa vreme, se face multa vîlvă în comunitatea stiintifică referitor la cine, cît si cînd trebuie sa plătească pentru accesul la informație.

Pe de o parte, editurile argumenteaza că o publicatie de calitate nu poate fi realizată fără bani, asa ca cine vrea sa citeasca musai trebuie să cotizeze. Pe de alta parte, e anormal ca pentru articole ce finalizeaza cercetări plătite din  bani publici, cum este de altfel cazul majorității, ‘contribuabilul’ sa fie obligat să plătească din nou. Ca urmare, din ce in ce mai multe reviste îsi fac continutul valabil gratuit tutuoror cititorilor. In ciuda inertiei, cu timpul, pare că cea de-a doua filozofie începe să cîstige din ce în ce mai mulți adepti.

Lucrurile se miscă însa destul de încet, iar piata publicatiilor e în continuare dominată de revistele ‘pe bani’. Pentru a da un mic impuls, Aaron Swartz, de 24 de ani, de la centrul de etica de la Harvard, a ‘hăckuit’ un computer si a ‘furat‘ 4 milioane de articole, pe care voia sa le facă gratuit disponibile pe internet.

Universitatea a reglat rapid conturile cu el, însa bratul lung al legii este  mult mai mușchiulos: contravenientul a fost arestat iar acum se poate astepta la 35 de ani de puscarie.

• Urme de pasi. Teoriile actuale  spun ca mersul biped a aparut acum aproximativ 1,8 milioane de ani. Insă niste urme de pasi descoperite recent in Tanzania deplaseaza aceasta data pina acum 3,6 milioane de ani.

Studiul analizeaza geometria amprentelor gasite, provenind de la 11 indivizi,  si deduce forma piciorului care le-a lăsat. Pentru asta, membrii unui grup de voluntari, au pășit într-o cutie de nisip, folosind diferite ‘tehnici’ de mers. Procesul a fost filmat, iar urmele au fost scanate. De aici, suficiente date asupra carora autorii au putut sa se năpustească. Cum ar zice Tudor Vladimirescu: ‘care aveți computere cu computere, care nu cu ecuații si modele matematice’

• Departamentul de metafore. Seriviciile secrete lucrează acum la metafore. Un asa numit Birou de analiză incisivă anunța Programul metafora! Una peste alta, scopul ar fi înțelegerea ‘automatizată’ a limbajului metaforic, ceea ce ar ajuta la descifrarea ‘nedefinitului’ care stă în spatele unor construcții culturale. Metaforele nu sînt doar o modalitate de a descrie, ci si una de a înțelege realitatea. Dezlegînd ‘algoritmul’ după care diferite civilizații le folosesc, putem înțelege cum gîndesc si cum este văd acestea lumea. Un proiect cu bătaie lungă si risc pe măsură, după cum recunosc organizatorii.

• La bine și la greu. In final, nu mă pot abține si semnalez o stire mai ‘tabloidă’. La Universitatea din Tennessee au fost analizate 169 de cupluri timp de 4 ani, căutîndu-se răspunsul la eterna întrebare unde se află fericirea? Ca în orice întreprindere stiințifică, odată stabilită problema, e nevoie de măsurători. Si – surpriză! – în acest caz, zice studiul, cel mai potrivit aparat de măsură este cîntarul! Mai precis, fericirea nu stă în cît cîntăresti, ci în cît cîntăreste partenerul de viață.

Cînd doi tineri se hotărăsc să îsi unească greutățile există un raport important de luat în calcul. Pentru cuplurile în care barbatul are un indice de masă corporal (BMI – body mass index, cum îi spun anglosaxonii) mai mare decît al partenerei, fericirea este – statistic vorbind – mai aproape! Nu greutatea absolută a femeii contează, ci doar diferența față de greutatea soțului.

‘La bine si la greu’ sună, cel puțin pentru doamne, ca un soi de pleonasm.

Asta e impresia și dacă răsfoim presa din ultimele zile – bacteriile țin prima pagina!

După luni de asteptări, articolul mult discutat, care anunța o devoratoare de arsenic, este dat la tipar. Este descoperită o bacterie care ucide malaria. Si, bineînțeles, valul de infecții cu E. coli!

Să le luăm pe rînd si pe scurt!

•

Arsenic. Orice minune nu tine decit trei zile. Ceva mai mult, poate, în cazul articolelor stiintifice rencenzate!

Spuneam la sfîrsitul anului trecut descoperirea unei bacterii capabile sa creasca cu Arsen, iar ceva mai tîrziu reveneam cu citeva detalii asupra articolului. Stirea era extrem de fierbinte, pe masura rezultatelor clamate in articol: bacteria nu doar ‘supraviețuieste într-un mediu bogat în arsenic, ci e capabilă să se hrănească cu el și chiar să îl integreze în materialul său genetic!

Se propunea, nici mai mult nici mai putin, existenta unei forme alternative de viata. Una in care rolul fosforului este preluat de arsen. Bacteria, pe numele ei GFAJ-1, este un acronim pentru Give Felisa A Job (nu, nu e o glumă) –  Felissa Wolfe-Simon, prima din lista de autori ai articolului, fiind tînăra care a descoperit noua ‘făptura’ trăitoare lacul Mono.

Evident, semnele de intrebare aveau dimensiuni proportionale cu gigantismul afirmației:  chiar daca, in principiu, asa ceva este posibil, probele care sa demonstreze existenta unui astfel de organism trebuie sa fie extrem de solide.

Dupa cîteva săptămîni de la publicarea studiului, impresia generala era ca argumentatia grupului de la NASA lasă (in cel mai bun caz) de dorit.

Articolul apăruse în varianta online a reviste Science, iar ca urmare a vîlvei stîrnite, editorii au amînat publicarea lui în revista propriu zisă. Si iata că săptamîna trecută, studiul a primit unda verde! Dar nu neapărat pentru că argumentele au convins. In numărul din 2 iunie al revistei Science, articolului este însoțit de opt comentarii venite din diverse direcții, cărora autorii le răspund într-un alt lung text. Din păcate în discuție nu sînt aduse noi date; autorii doar se apără de acuzațile aduse.

In orice caz, ‘meciul’ încă se joacă.

•

Malarie. In vîrtejul bacterial din ultima vreme, în care senzaționalul se îmbină cu catastrofalul, o stire a trecut neobservată. Articolul a apărut în mai în revista Science, si atinge o maladie de care, din fericire, sîntem feriți pe meleagurile noastre. Malaria, insă  afectează peste 200 de milioane de persoane anual, făcînd 800ooo de victime. Responsabil este o protozoar – Plasmodium falciparium.

Studiul menționat, arată că o bacterie, Enterobacter, este capabilă să îi oprească acestuia ciclul vieții. Dacă Plasmodium falciparium ar fi cojocul, atunci Enterobacter ar fi acul. Actiunea este indirectă: bacteria – trăitoare în stomacul țînțarilor – generează specii reactive ale oxigenului (reactive oxygen species) care împiedică dezvoltarea parazitului.

•

Noua versiune E. coli. Prezumția de nevinovăție trebuie respectată si în cazul castraveților.

După ce inițial castraveții importanți din Spania au fost blamați pentru valul de infecții cu E. coli din Germania, analize mai atente au absolvit sus-numita legumă. Situația este însă gravă. Mai precis, este cea mai severă epidemie de acest fel înregistrată.

Pentru date proaspete, se poate scurta ‘drumul’ prin presa locală si accesa direct siteul Organizației Mondiale a Sanatații. (O să încerc să revin asupra subiectului, pe măsură ce apar date mai serioase.)

Mari scriitori de știință. Listele tip ‘best of’ sint de doua feluri: prea lungi sau prea scurte. Frumusețea este că  ambele au justificări convingătoare atunci cînd includ sau exclud.

In cele prea lungi esti sigur că vei avea puncte comune cu aproape oricine. In cele prea scurte fentezi obligația de a da socoteală valorică, dată fiind strîmtoarea decizională în care te înghesui. Să ne gîndim la un top 100 vs un top 5! Primul îti forțează toleranța si cunostintele, cel de-al doilea selectivitatea si subiectivismul. Primul îti tentează marginile bibliotecii, iar cel de-al doilea direcția înțelegerii.

Probabil că cea mai comună este ierarhia primilor 10, care încearcă un cumpromis între cele două capete. E declansată de obicei de întrebarea – de o teribilă stupiditate geografică – ce ai lua pe o insulă pustie? Dar pentru o insulă pustie ar trebui oferită mai curînd o listă de o sută de titluri! Mai adecvată ar fi varianta: ce ai lua într-un loft în Manhattan…

Revenind la ierarhizatul oilor noastre, zielele trecute am dat peste un top 50 al scriitorilor de știință. Probabil că majoritatea numelor de acolo vă sînt cunoscute. Lista este, oarecum forțat împărțită pe categorii ținînd mai mult de publicistică decît de știință: astronomie, fizică, biologie, genetică, zoologie, om… Dacă ar fi să culeg doar o zecime din ea si ținînd cont mai puțin de bogăția conținuntului si mai mult de frumusețea prezentării, m-as opri la Carl Sagan, Richard Feynman, Stephen Jay Gould, Oliver Sacks si Jared Diamond.

M-as bucura să aud alte păreri; cu atît mai mult cu cît, într-o altă zi, chiar eu aș avea alte păreri…

•

Cărți fără pagini. Zic unii cum că istoria cărții pe hirtie ar avea paginile numărate. Si au si ‘cifre’ să susțină asta! Amazon.com a anunțat că pentru prima dată vînzările de carte electronică le-au depăsit pe cele de carte tradițională.

•

Manuscrisul misterios. Probabil ca prin romanele pline de conspiratii mondiale si clarobscur istoric s-a scris deja despre manuscrisul Voynich.

Este un vorba despre un text medieval scris intr-o limba necunoscuta, cu un alfabet necunoscut. Singurul lucru inteligibil sint ilustratiile – iar ele sugereaza o combinație de alchimie, astronomie si retete farmaceutice secrete.

Dupa sute de ani petrecute in diferite biblioteci, cartea a ajuns în urma cu citeva decenii in posesia Universitatii Yale. Recent, citeva crimpeie din paginile ei au permis datarea precisă a materialului folosit. Datele de carbon 14 au plasat originea textului la inceputul secolului xiv. Măsurătorile se referă la vîrsta hîrtiei si nu a textului, însă studii anterioare studii anterioare determinaseră faptul că cereala a fost folosită pe un suport proaspăt.

Se înlătură astfel ipoteza unui ‘fals’ modern – dar nu si pe cea a unui ‘fals’ de epocă – fără a străpunge cu nimic ceața care acoperă conținutul manuscrisului.

După ce exeperții ai National Security Agency din America au capitulat în anii 50 în fața complicațiilor textului, problema a rămas deschisă tuturor, iar teoriile referitoare la cifrul folosit sînt nenumărate. Alfabetul utilizat are cam 20 semne cu care sînt însirate 35ooo de ‘cuvinte’. In mod normal, cu o astfel de ‘bază’ ar fi usor de ‘spart’ codul. Problema este că nu cunoastem limba folosită. Dar chiar si asa, problema ar fi solvabilă. Insă lucrurile ar putea fi mai complicate: există ipoteză că cifrul nu se află în literele propriu-zise, ci ar porni de la un cod al ‘înfloriturilor’ cu care acestea sînt decorate. Fapt care ar împinge întreaga afacere dintr-o ceață confuză într-o beznă compactă

In același spirit, cu aceași efervescență a curiozității și același discernămînt al ierarhiilor, m-am gîndit că n-ar strica să fac din cînd în cînd cîteva tumbe printre rafturile mustind de informație științifică…

•

Schimbarea la față, sau mai curînd, schimbarea la craniu. Intr-un jurnal cu incisiva titulatura Forensic Science, apărea acum cîteva săptămîni un articol de analiză a morfometriei craniene. Mai precis era urmărită variația dimorfismului sexual de-a cursul secolelor.

S-au analizat peste 250 de cranii de secol 16 si de secol 20; majoritatea măsurătorilor au fost făcute pe cranii provenind din Spania, însă drept  ‘control’ au fost folosite specimene din Portugalia. Concluzia trasă este că diferențele dintre bărbați si femei nu sînt semnificative atunci cînd se compară populații din cele două regiuni, însă devin importante atunci cînd se pun alături cele două perioade istorice.

Odată cu trecerea timpului diferențele dintre sexe se diminuează… bărbați si femei încep să aibă fizionomii similare.

•

PIB-ul ca lumină. Bunul simț actual trebuie hrănit cu computerul: chiar dacă simți că ceva e normal, faptul devine bun abia cînd poți să arăți niste cifre.

Revista PNAS, menționa de curînd un studiu în care se arată că produsul intern brut este corelat cu luminozitatea măsurată din satelit. Evident, lucrurile au luciu științific: cei doi economisti de la Yale cărora le datorăm rezultatul, au analizat în amănunt datele referitoare la economia fiecărui petic de hartă, au estimat reliabilitatea acestora, au calculat corecții pentru distorsionările provocate de atmosferă sau corpuri mari de apă. Ar fi intersant de văzut cum ‘ține’ respectiva corelație în timp, nu doar în spațiu: spre exemplu situație din Irak înainte si după război. Alte aplicații sînt mai greu de bănuit, dar probabil se pot imagina niste figuri mai sugestive pentru seminariile de politici internaționale.

•

Stephen Hawking nu crede in Dumnezeu! Lucru care pare sa agite teribil nervii unora si să flateze triumfător certitudinile altora. Pentru cei care traiesc într-o continuuă delegație de competență morală, interviul lui Hawking din The Guardian poate fi plasat oriunde intre dezamagitor si demolator. Pentru altii, este doar un interviu…

La fel, tabelul lui Mendeleev este in mare parte un imperiu al stabilitatii: elemente fixe, disciplinate si previzibile, cu culori, greutati si proprietati usor de descris, de memorat si de folosit.

Exista insa o arie in care granitele devin imprecise si in care elemente trec nu doar dintr-o stare in alta, ci chiar dintr-unul in altul. Devin un soi de zombie – e adevarat, la fel de inteligibili precum colegii lor cu proprietati mai ‘umane’, dar cerindu-si dreptul la un mic coeficient de imprevizibil in ecuatiile in care intra.

•

La spargerea unui atom, iau nastere o serie de izotopi instabili, care la rindul lor isi vor schimba starea, emitind radiatie.  Radiatia  alfa  (in care este emis un atomi de He, adica  doi protoni si doi neutroni) este generata doar de atomii grei. In mod normal, intr-un reactor, particolele alfa acestia sint oprite in containerul protector; sint usor de captat – pot fi oprite chiar de o foaie de hirtie. In radiatia beta, fie un proton este transformat intr-un neutron, fie invers (beta-  : n in p sau beta+ : p in n).  Ca protectie se foloseste un strat de aluminiu, altfel pot patrunde prin piele si ioniza moleculele organismului.

Particolele gama apar dupa cele alfa sau beta si elibereaza energie sub forma de fotoni. Acestia sint cei mai greu de oprit; e nevoie de straturi groase de plumb si beton. Si chiar daca odata cu distanta concetratia lor scade, concentratia lor este mare in interiorul reactorului si de aici dificultatile de a lucra inauntru.

Intermezzo: Unitatea de masura pentru dozele de radiatie este Sievertul. In mod normal, o persoana suporta intre 5 si 10 mSv pe an si se recomanda sa nu se depaseasca limita de 50mSv/an.  Pentru cei ce lucreaza la centrala atomica de la Fukushima era initial fixata o limita la 100 mSv, care a fost ulterior ridicata la 250 mSv.

•

Cind vorbim de radiatie, biologia oglindeste cu o amara ironie, situatia fizicii.

Ecuatiile matematice pot prezice cu exactitate procentajul de material radioactiv care se va dezintegra, dar nu pot spune in mod specific ce soarta va avea un anume atom.

Asemanator, la nivel de organism, se poate sti efectul unei doze, dar nu poate fi determinata soarta la nivel molecular. Stim ca energia radioactiva este absorbita de organism, dar ce portiuni de ADN vor fi afectate este imposbil de prezis.
Chiar mai sus, la nivelul populatiei, se stie ca numarul cazurilor de cancer creste atunci cind o populatie este nevoita sa suporte o doza mare de radioactivitate, dar stabilirea indivizilor cu risc ridicat atinge o complexitate vecina cu insodabilul.

•

Neplacerile vin ca urmare a efectului ionizant, adica particolele radioactive detaseaza electroni ai atomilor. Aceasta inseamna ca molecule din interiorul unei celule sint ionizate si devin extrem de active chimic. Uneori, in mod direct, poate fi afectata direct o molecula de ADN.

De aici exista o suita de scenarii cu grade diferite de gravitate. Odata ADN-ul deteriorat, exista mecanisme in celula care il pot repara. In cazul cind lucrul nu e posibil, este declansat un proces in care celula se autodistruge. Cind acest mecansim este evitat, celula mutanta se poate multiplica, dar nu cu efecte nefaste. Varianta cu adevarat serioasa este atunci cind multiplicarea duce la dezvoltarea unei tumori maligne.

La nivel de accidente, cind vine vorba de particolele de radioactive emise, rata de emisie e mai importanta decit doza totala. Pentru o zona populata, evacuarea este o solutie la indemina pe terment scurt, dar efectele de durata sint mai greu de inlaturat. Exista izotopi cu o viata extrem de scurta; cresterile bruste, dar scurte de radiatie raportate in ultimele saptamini la Fukushima sint cauzate de astfel de izotopi cu viata extrem de scurta. La cealalta extrema exista izotopi cu viata lunga, dar efectul lor e greu de estimat, masurindu-se chiar in generatii.

Odata ajunsi in atmosfera, izotopii intra in cunoscut circuit al apei in natura, implicit in mincarea, bautura si metabolismul nostru.

In ce priveste pericolul pentru sanatete, un nefast podium ar pune pe prima treapta Iodul 131, cu 8 zile perioada de injumatatire  (capsule de iod recomandate previn absorbtia de iod radioactiv de catre tiroida).  Apoi Cesium 137: este solubil, cu o durata de injumatatire de 30 de ani si poate ramine in organism timp de 70 zile. In final, Strontiu 90: cu 29 de ani, care se comporta asemanator calciului si poate patrunde in oase.

•

Pentru imaginarul public, radioactivitatea are un contur misterios, ceva de genul atractie si ura, dragoste si moarte… chiar fonetica termenului stirneste o neliniste ciudata in fiecare din noi. Ii stim avantajele in economie, stiinta, medicina, si totusi o incomoda veghe ramine mereu in mintea noastra. Ne aparam parca si de informatiile care contin astfel de termeni.

Sa ne uitam putin la ce se intimpla intr-o centrala nucleara. In mod normal, pentru racire in reactor se foloseste apa demineraliata –  in consecinta bombardamentul radioactiv nu are nimic de ionizat. Atunci cind pentru racire este folosita apa cu impuritati (i.e. apa de mare) apar particole ionizate, iar odata aburiii eliberati, particolele radioactive sint eliberate in atmosfera. Problema cu adevarat grava este cind barele radioactive din interior sint stricate, iar substante radioactive provenind din acestea este amestecat cu apa si o mare cantitate de material radioactiv este eliberat ulterior in atmosfera.

In cazul centralei din Sendai se adaoga pericolul deseurilor radioactive pastrate in acelasi loc. Masuri de precautie asemenatoare cu cele luate in cazul celor 6 reactoare, trebuie urmate si in cazul acestor depozite: si ele trebuie izolate si racite. Altminteri, in cazul unor scapari, materialul radioactiv este amestecat cu apa si apoi eliberat sub forma de aburi in atmosfera. Sau, mai drastic, poate duce la o explozie.

De fapt, in acest caz situatia este chiar mai dramatica, pentru ca nu este vorba doar de o singura incarcatura, ca in cazul reactoarelor, ci de depozite adunate de-a lungul anilor. Chiar daca in acest caz concetratia este mai mica decit in reactor, cantitatea este mult mai mare.

Intermezzo: de ce nu este depozitat in alte parti? In mod normal, ar trebui stocat in zone speciale, in asa fel incit probabilitatea unei catastrofe sa fie inlaturata. Chiar daca metode sigure de inmagazinare in conditii geologice exista, alegerea unui astfel de amplasasment este mult mai problematica: in orice loc, comunitatile locale se vor impotrivi.

•

In anii de inceput ai secolului trecut, cind marile minti ale fizicii discutau despre mecanismele acestor procese, Einstein era incapabil sa accepte ca Dumnezeu ar juca zaruri.  Refuza sa creada ca este posibil de determinat precis proportia de atomi care se vor dezintegra, dar ca, in acelasi timp, alegerea este una pur intimplatoare. Toata viata sa a sustinut ca trebuie sa existe niste variabile ascunse care vor descilci misterul.

Cind vine vorba de catastrofe, devenim si noi, intr-un fel, la fel de precauti cu predictiile specialistilor: preferam sa credem ca, in ultima instanta, exista o metoda infailibila care sa ne spuna unde, cum, cind, ce…

Evenimentul – relatat in documentele vremii – este considerat unul dintre cele mai puternice cutremure petrecute in decursul istoriei. Mai mult de 1000 de persoane (cifra impresionanta pentru acea vreme) au murit inecate de tsunamiul care a urmat.

Locul: zona Sendai.

Articolul nu este insa unul de istorie, ci unul de geologie – urmele puternicului val a creat un strat subtire de sedimente care sta marturie a dimensiunilor seismului. Magnitudinea sa a fost estimata la 8.3 pe scara Richter, impingind apele pe o distanta de 4 kilometri in interiorul continentului. Autorii argumenteaza ca tsunamiul asociat cutremurului este mult mai mare decit cele generate in mod normal in zonele de subductie.

In plus, ei estimeaza ca astfel de catastrofe au o recurenta de 1000 de ani, prezicind, cu amara luciditate, ca probabilitatea unui alt cutremur de aceleasi proportii, este extrem de mare

•

Sa ajugem acum in zilele noastre si sa facem citeva observatii pe marginea evenimentelor asociate recentului cutremur din Sendai.

Intreaga Japonie este rezultatul unei miscari geologice. Initial atasata de continentul asiatic, placa japoneza si-a inceput acum aproximativ 15 milioane de ani deriva spre est, lasind in urma paminturile Coreei si Chinei.

Tectonica in zona insulelor Japoniei este extrem de complicata: placi tectonice de diferite tipuri se incaleca in diferite varitatii. Avem pe de o parte doua placi oceanice: placa Filipinelor si placa Pacificului si doua continentale Eurasiei si Americii de Nord.

Mecanica miscarilor este dictata de consistenta acestora: crusta oceanica este subtire, doar citivca km; pe cind ccea continentala este mult mai groasa, masurindu-se in zeci de km. Intreaga miscare este condusa de curentii de convectie din astenosfera (o zona fluida pe care plutesc placile tectonice. (puteti gasi detalii aici); viteza este de ordinul centrimetrilor pe an (asemanator vitezei cu care cresc unghiile).

Placa Pacificului se subduce sub cea a Americii de Nord in zona Kurilelor si sub cea a Filipinelor in zona Izu-Bonin (cum se poate vedea pe aceata harta), intr-o miscare foarte rapida la scara geologica: aproximativ 9 cm/an.

De-a lungul timpului peste 15 km de fund oceanic au trecut pe sub insulele japoneze.

La rindul ei, placa Filipinelor coboara sub cea Eurasiatica in zona Suruga-Nankai si Ryukyu. Singura zona linistita este la contactul placilor Americii de Nord si Eurasiei. Cum subductia unei placi oceanice sub una continentala (sau oceanica), in afara de deformarile scoartei, este asociata cu vulcanism – intreaga arhitectura poate fi usor vizulizata urmarind amplasamentul vulcanilor.

Intreaga geometrie a acestui proces mai vine insa cu o alta consecinta: puternice seisme de adincime.

•

Si astfel ajungem la cutremurul din 11 martie. Acesta a avut epicentrul la 130 km de Sendai.

A fost, de fapt, vorba de o serie de cutremure, incepind cu 7 martie si continuind multe zile dupa aceea:  au fost zeci de cutremure pre-soc si sute de replici.

O animatie incredibil de graitoare, in care se pot urmari dimensiunile intregii activitati seismice, puteti vedea mai jos:

Este urmarita perioada intre 9 si 14 martie: fiecare cutremur este semnalat cu momentul, amplasare geografica si magnitudinea corespunzatoare (cel principal apare la minutul 1:17).

Ruptura initiala a avut loc la 25 de km adincime, in zona in care placa oceanica patrunde sub cea Nord Americana, miscarea avind o componenta vericala importanta ce dus la o brusca miscare a fundului oceanic, miscare responsabila pentru tsunami.

Deplasarile au fost impresionante, ajungind pina la aproape 4.5 metri. (din nou, abuzez de trimiteri, si va indemn spre o excelenta harta interactiva)

•

In final o ultima precizare tehnica: in primele zile, ne-au fost oferite diferite numere pentru magnitudinea seismului, pentru ca dupa un rasptimp sa fie stabilita magnitudinea de 8.9.

Motivul este chiar aceasta valoare extrem de ridicata. Cum stiti, este vorba depsre o harta logaritmica, adica fiecare grad insemnind o multiplicare de 1000 de ori a energiei degajate. Pentru astfel de estimari se urmareste amplitudinea undelor seismice generate: cu cit mai mari, cu atit mai mare magnitudinea cutremurului. Relatia nu este insa atit de simpla: in cazuri cutremurelor foarte mari are un soi de ‘saturare’ a undelor, astfel incit amplitudinea undelor considerate in mod curent in calcule nu mai creste, chiar daca energia degajata de seism creste. Energia este disipata de unde cu frecvente mai joasa, mai putin afecate de acest proces – de aici timpul suplimentar necesar pentru o estimare corecta.

De cîteva zile circulă pe internet o fotografie cu o furnică prăbușită pe o frunză, din capul căreia se ridică, într-un macabru triumf, o ciupercă. Povestea nu e de azi de ieri: e veche de cel putin 48 de milioane de ani: anul trecut, un articol descoperea urmele fosile ale unor astfel de scene.

Specii, care reusesc să controloeze creierul unor organisme superioare, sînt cunoscute de multă vreme – filme cu scenariul de față circulau de cîțiva ani.

•

Acest tip de parazitism este extrem de răspîndit și nu știi dacă să admiri ingeniozitatea cuceritorului sau să compătimesti cumplitul sfîrsit al gazdei…

Paianjenul înțepat de viespie, care în ultima sa noapte pe pămînt, construieste un cocon în care este depusă larva cotropitorului, pentru ca odata construcția de mătase terminată, să-și primească lovitura fatală.

Sau gîndacul infestat cu  un vierme, al cărui ciclu de viață cere parcursul prin stomacul unei păsări; iar ca urmare, micul hexaped este obligat obligat să-si chircească carapacea oferindu-si corpul primei zburătoare în trecere.

Sau – o varianta a aceleiași teme – o furnică în mod normal neinclusă în dieta păsărilor, dar care odată infectată îsi schimbă culoarea într-un rosu apetisant, semănînd acum cu fructele de pădure; pentru că astfel, viermele biruitor, îsi fortează intrarea în stomacul păsării în care se poate replica.

Sau gîndacul încă viu folosit drep hrană, scenă care îl îngrozea pe Darwin, pentru că nu putea crede că ‘un Dumnezeu binevoitor si omnipotent a creat viespiile parazite cu intentia ca ele să se hrănească din corpurile vii ale omizilor’

•

Dar să revenim la ciupercile noastre! Pentru că minuția cu care se desfăsoară întregul proces este incredibilă.

Intrebarea justificată pe care ne-o punem, este dacă e este vorba într-adevăr de capturarea creierului sau totul nu este decît o formă a sfîrsitului insectei. Poate că nu avem de-a face cu o modificare a comportamentului furnicii indusă de parazit, ci – mult mai simplu – în momentul final, aceasta doar muscă din frunza pe care se află.

Un articol apărut cu ceva timp în urmă detaliză pasii acestei invazii (5) si demonstrează perfectiunea cu care se petrece ’zombificarea’.

In mod normal, munca furnicii este mestecarea coajei copacului. Insă odată infectată, muscatura finală este intotdeauna foarte precisă si loveste in nervura frunzei. Nici locul morții nu este întîmplător: în mai toate cazurile cadavrele sfîrsesc pe partea de nord-vest a plantei – adică zona preferată de parazit. Iar poziția este mereu pe partea inferioară a frunzei, adică acolo unde este protejată de soare si ploi. La fel de precisă este înălțimea: 25 de centimetri de pămînt, adică în conditii precise de umiditate si circulația aerului. Odată corpurile furnicilor mutate mai sus sau mai jos, ciuperca nu se dezvoltă normal.

Disecția furnicilor infectate este la fel de spectaculoasă, cadavrul este folosit simultan ca un schelet protector si ca o sursă de hrană. Intregul corp este colonizat în asa fel încît rezervele de nutrienți să poate fi judicios folosite folosit pe termen lung. In plus sînt produse antibiotice pentru a înlătura bacteriile care încercă să îsi facă si ele loc la festin.

La două zile după moarte, întreaga construcție începe să emită spori: o suprafață de un metru pătrat de sol este acoperită de germenii unei noi generații de paraziți. La fiecare pas, în întreaga pădure, pe frunzele arborilor poți observa mici siluete de ciuperci.

De jur împrejur milioane si milioane de furnici mestecă coaja copacilor, îngrijesc ouă, construiesc cuiburi…

•

Această minoritate fonetică nu a dus niciodată lipsă de subiecți: de la Moise la George VI al Angliei si de la Demostene la Bruce Willis  (nu, nu si Colin Firth).

Remedii au fost mereu propuse; unele foarte la îndemînâ, precum pietricelele ținute în gură. Altele foarte tentante: Francis Bacon sugera că este vorba de o rigiditate a limbii care poate fi vindecată printr-un susținut consum de vin.

Dacă ne uităm peste cifre, vedem că peste 1% din populația lumii, mai precis 68 de milioane de persoane, au, într-o măsură sau alta, probleme cu pronunția. Mai mult de 5% din copii trec printr-o astfel de perioadă în primii ani de viață

Faptul că bîlbîiala are o componentă ererditara era bănuit de mult. Faptul că atinge în proporție de 75% bărbați este iarăsi un motiv să ne uităm spre o componentă genetică. Studiile aru arătat că, într-adevăr, este vorba de o caracterisitică mostenită în proporție de 50-70%.

•

Si iată că zielele trecute, un articol apărut în The New England Journal of Medicine, pune punctul pe ‘i’-ul genetic.

Pentru un astel de studiu e nevoie de o populatie in care numarul celor afectati sa fie suficient de mare. Iar ca o astfel de concentrare să aibă loc este nevoie de un sistem social care să permită o relativă izolare genetică. Alegerea a fost Pakistanul, acolo unde peste 70% dintre căsătorii sînt între veri de gradul unu sau doi. Au fost selectate 46 de familii plus alte 77 de persoane suferind de acest defect de vorbire. Drept control s-au folosit 270 de subiecti din Pakistan, Statele Unite si Marea Britanie. Analiza genomică a dus în cele din urmă la detectarea de mutații în trei gene: GNPTAB, GNPTG si NAGPA (nu sînt nume de persoane, ci acronime absurd-alambicate pentru numele genelor respective).

•

Dar cînd e vorba de inudația de date pe care secvenționările genetice de azi o declanșează, probabil că cea mai sănătoasă atitutide este să treci la pompe si să vezi ce se poate scoate de aici.

Asa că un alt articol, publicat anul acesta în Journal of Human Genetics, a mers mai departe cu una dintre gene (pe numele ei GNPTAB – pentru insațiabilii curioși) si a urcat pe firul timpului căutînd originea unei mutații. Principiul unei astfel de investigații este urmărirea diferențelor existente între indivizi si asezarea lor pe o verticală construită logic. Rezultatul este un arbore, asemănător celui imaginat de Darwin pentru specii, doar că in cazul de față este urmărită coregrafia unei singure gene. Presupunînd o anumită rată a mutațiilor este posibilă înaintarea în trecut, generație dupa generație.

Studiul estimează existența unei mutații originare acum aproximativ 572 de generații. Ceea ce, acceptînd o succesiune  a generațiilor de 25 de ani, ne duce în urmă c 140 de secole.

•

Implicațiile acestor studii sînt extrem de tranșante. Devine clar că pentru bîlbîială avem o  componentă ereditară extrem de puternică si că nu poate fi redus totul la influența mediului. Lăsînd la o parte latura comportamentală, care fără îndoială există, putem spera la o medicație care să anihileze defectul genetic. Am putea avea pastile pentru bîilbîială! Pe termen mult mai scurt, putem să imaginăm teste de sînge care să identifice existența mutațiilor, moment în care terapia s-ar putea canaliza pe direcția comportamentală sau nu.

In final, să turnăm cîteva picături de apă rece peste eventualul entuziasm iscat de aceste studii si să observăm că datele genetice raportate explică, în ultimă instanță, maximum 10% din totalul cazurilor înregistrate.

Așa încît acesta e doar începutul unei lungi liste cu întrebări.

•

Se povestește cum la un moment dat, Erasmus Darwin – întrebat dacă bîlbîiala nu îl incomodează – răspunde: ‘Nu domul meu, pentru că am timp să gîndesc înainte să spun ceva, si anu ajung în situația să adresez întrebări impertinente’.

•

Într-un fel, aşa stau lucrurile şi cu ADN-ul nostru. Pe parcursul a sute de milioane de ani şi a zeci de specii, lucrurile au mers din bine în mai bine şi, în final, în diferit. A rezultat un imens şir de 6 miliarde de caractere care ne descriu nu doar pe noi, ci şi istoria noastră. Textul îmbunătăţit, după care funcţionăm, reprezintă doar 1%; restul este tăiat şi nefolosit. Fiecare literă din această ciornă finală, fiecare A, T, C sau G se află acolo pentru că, la un moment dat al evoluţiei, aceasta a fost cea mai bună soluţie. Nu perfectă, însă preferabilă celorlalte.

De multe ori este vorba despre un compromis: variante ale unei gene conferă un avantaj evolutiv cu preţul predispoziţiei pentru o maladie. Mutaţii care fac mult bine şi puţin rău; mai precis bine de multe ori şi rău doar câteodată.

•

Cea mai bună metodă pentru a avea o idee bună este să ai cât mai multe idei, spunea cineva. Iar aceasta a fost reţeta după care a decurs evoluţia noastră.

Perfecţiunea nu are istorie. Un organ perfect este unic, în timp ce numărul acelora care sunt doar bune este mult mai mare. Un organ bun acum este mai util decât un aparat perfect în viitor. Dintr-un imens număr de mutaţii cele convenabile sunt alese, transmise şi consolidate într-o populaţie. Atunci când acceptăm urgenţa ca variabilă, definiţia perfecţiunii se schimbă: nu mai putem vorbim de cel mai bun organ, ci de cel mai bun organ “acum”. Optimul se raportează nu la imensitatea posibilităţilor teoretice, ci la finitudinea soluţiilor la îndemână.

•

Spre deosebire de cei care l-au precedat şi considerau natura ca perfect constituită, Darwin a fost primul care a înţeles că evoluţia nu are ca ţintă perfecţiunea (deşi a folosit termenul de 155 de ori în “Originea speciilor” – mai mult decât în orice altă scriere), ci este o luptă pentru un avantaj, oricât de mic ar fi el. Darwin a introdus un nou timp după care putem conjuga întreaga biologie: mai puţin ca perfectul. Într-un astfel de timp nu există decât momentul prezent. Refuzând perfecţiunea, numărul lumilor accesibile devine practic infinit.

Nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, ci în cea mai bună dintre lumile disponibile.

•

Note:

1. Pe 12 februarie 1809, se năstea în Shrewsbury, Charles Robert Darwin… Urmarea o trăim cu toții.

2. O varianta (mai lungă) a acestui text a aparut cu citiva ani in urma intr-un supliment al Cotidianului.

Dupa citeva reprize de topuri din biologie, cu ochiul de cinefil trezit, va propun citeva categorii legate de știință:

- Cel mai bun actor într-un rol de savant.

Cind vine vorba de filme, meseriile sint foarte disproportionat prezentate pe ecran, fără ca asta sa se traduca in vreun fel pe agenda academiei americane de film. Spre exemplu, Imi pare de mirare ca nu se acorda un premiu pentru cel mai bun actor distribuit intr-un rol de politit sau agent secret.

Desi competitia e mult mai subtire, sa ne gindim la un premiu pentru rolurile de savanti.

Evident, categoria de ‘savant’ trebuie aplicata extrem de generos. Dar nu prea generos.

Asadar, l-aş putea include pe Robert Downey Jr pentru rolul din Iron Man 2 – in fondul omul sustine ca rezolva o problema de chimie extrem de complicata. Dar m-as codi sa il consider pe Leonard DiCaprio pentru Inception, unde aportul sau intelectual consta exclusiv in faptul ca se bate si in somn.

Darwin-ul lui Paul Bettany sau Hypatia lui Rachel Weisz, din pacate, dateaza din 2009. Astept comentarii cu sugestii…

- Cel mai bun proiect știintific.

Mai precis cel mai bun proiect stiintific, prezentat intr-un film, care in plus erealizabil si posibil de sponsorizat. Unele din ideile din filmele stiintifico-fantastice sint stinjenitor de naive; altele insa, par plauzibile.

Daca ne uitam, din nou, spre Inception-ul lui Nolan, desi ideea pare atractiva, ea ar fi imediat respinsa de orice comitet de etica al unei instante ce imparte fonduri de cercetare. Pe de alta parte, multe din gadgeturile de tip James Bond apar pe piata la citiva ani dupa film.

Asadar, propunerea ar fi un soi de sub-rubrica la categoria scenariu, cu un ochi spre bani si cu celalalt spre viitor.

- Cel mai bun laborator.

O rubrica apartinind mai curind de scenografie. Din nou, lucrurile trebuie sa apara nu doar reale, ci si utile. Asadar ceva mai mult decit un recipient bolborosind niste aburi misteriosi sau un panou de monitoare transparente prin care vedem ochii personajului principal incruntati sub fruntea asudata de ginduri (ati observat ca in toate filmele de actiune, eroii transpira mult mai abundent cind gindesc decit atunci cind se bat?).

Aranjamentele cu tenta medievală ale lui Nicolas Cage din The Sorcerer’s Apprentice pareau acceptabile; la fel şaibele lui Robert Downey in Iron Man 2.

- Zmeura de stiință.

E incredibil cum in atita filme, prețul exorbitant plătit pentru placerea legitimă de a privi cîteva batai oneste, este ca sintem obligati sa inghitim neinghitibilul. Spre exemplu, pachete de muschi care dezlantuie triluri ultra-rapide pe tastaturile unor computere futuriste; – asta in locul unui  cinstit uppercut in enter si al unei directe in escape. Si asta n-ar fi nimic, dar de cele mai multe ori sintem torturati cu sarituri care contrazic orice reguli de fizica si cu regenerari de membre care contrazic orice regului ale biologiei.

Sa cautam, deci, si citeva razzies pentru stiinta. Lista e lunga, asa ca sa cumpanim bine!

P.S. Astept comentariile dumneavoastra.

P.P.S. Cu ceva vreme in urma exista o leapșă blogală; o trimit si eu spre Alexandra Bădicioiu si Dragoș Nicolae; dar si spre planeta vecina, catre Ruxandra Predescu si Anca Maco.

Apoi, prin definitie, topurile vad lucrurile la virf, in partea lor fericita. Catastrofele, nereusitele, erorile sint daca nu trecute sub tacere, atunci cel putin exilate intr-un alt tip de rubrica.

Asa ca, in ultimul episod dedicat stirilor ‘medicale’ ale anului trecut, amestec promisiuni si deziluzii, vesti bune si rele, tratamente exclusiviste si epidemii, toate pe aceeasi coloana:

1. Calciul si bolile de inima

Cind vine vorba de medicamente si diete pozitiile noastre se situeaza in doua extreme categorice. Pe de o parte sint cei pentru care important in viata e sa te simti bine, fara sa te ocupi de prostii de astea. Pe de alta parte, sint cei care se gindesc ca o pastila nu poate decit sa ajute.

Surprinzator, in vara anului trecut, un studiu darima un mit ce parea pentru totdeauna batut in cuie pe usa frigiderului:  suplimentele de calciu sint bune.

Concluzia studiului, facut cu aproape 12 mii de subiecti, este ca in absenta vitaminei D, suplimentele de calciu cresc riscul de atact de cord cu 30%.

Si daca tot sintem la vitamina D, sa spunem ca nu a putut fi gasita nicio o corelatia intre consumul ei si prevenirea cancerului, diabetului sau bolilor de inima

2. Polio in Congo

Unul dintre marile pariuri ale organismelor internantionale este eradicarea virusului care provoaca poliomielita. Dupa o faza extrem de promitatoare, de eficienta si de rapida in care incidenta maladiei a scazut aproape de zero, au urmat ani si ani in care a fost imposibil de aplicat lovitura de finala. Cu toate acestea, cea mai mare parte a planetei este neatinsa de virus.

Congo, este una dintre tarile pentru care boala parea sa tina de istorie: ultimul caz fusese raportat in anul 2000. Toamna trecuta insa, o epidemie a atins sute de persoane si a ucis peste 100. Tinind cont ca simptomele se declanseaza doar la 0.5% din persoanele infectate, putem sa ne facem o imagine despre gravitatea situatiei. In plus, victimele aveau in majoritate peste 15 ani, desi, se stie, copiii sint cei afectati cu precadere.

3. Reforma sistemului de asigurari din Statele Unite

Mai mult o stire politica… Totusi, cea mai mare putere a lumii pare sa incline spre ideea ca asigurarea sanatatii este un drept si nu un privilegiu. Dar parerile sint zgomotos impartite in contiunare: unii cred ca e un asteptat, normal si inevitabil pas spre normaliate, altii ca e o incursiune abuziva, leninista si periculoasa in sanatoasa filosofie politica libertariana…

4. Test pentru tuberculoza

Intr-un climat medical mondial cu vise de secol 21, o maladie de secol 19 pica foarte prost. Mai ales cind, cu nenumarate antibiotice capabile sa opreasca bacteria, rezolvarea pare evidenta. Totusi, anul trecut au fost diagnosticate peste 10 milioane de noi cazuri.

In majoritatea zonelor in care boala face ravagii, diagnosticarea precisa este problematica. Se folosesc teste de singe cu o acuratete aproximativa: putin superiora datului cu banul. De precizia acestora insa, depinde soarta intregului tratament ulterior. Anul trecut, WHO s-a indreptat spre un test rapid (sub doua ore) si care este corect in 99% din cazuri.

5. Test pentru boli de inima.

Bolile de inima sint pe primul atunci cind vorbim despre moarte (25% atunci cind vorbim despre tarile civilizate). Un atac de cord porneste cu un mic blocaj al vaselor de singe. Singura metoda pentru un astfel de diagnostim este angiografia – un procedeu invaziv. Totusi, in complexul amestec de proteine din singe, exista markeri care pot ajuta. Intr-un articol din anul trecut, a fost identificat un set de 23 de gene (care codifica proteine prezente in singe) prin care se poate determina cu acuratete de 83% existenta unei strangulari de vase caracteristica bolilor cardiovasculare.

Un astdel de test, suficient raspindint si indeajuns de ieftin, ar putea insemna un util semnal de alarma pentru cei aflati in categoriile de risc.

Ierarhie corecta probabil, tinind cont de lumea in care traim. Biologia e mai directa, mai abordabila si mai interesanta. Si promite mai mult! Pentru fizica iti trebuie citeva cunostiinte suplimentare, mai mult interes si un adaos de rabdare. Daca biologia ar fi revelionul, fizica ar fi un soi de Sfintul Ion…

In plus, pentru mine, inseamna luxul de a nu cobori prea adinc in detalii si verifica amanuntele. Fara pretentii, odata in an, imi permit o incursiune diletanta in domeniu: dupa primul episod dedicat biologiei, iata si o scurta lista din fizica (si astronomie):

1.

Evident, in materie de fizica, evenimentele (cu adevart evenimente!) de la CERN ocupa locul central. Pentru comentarii cu adevarat pertinente, nu pot decit sa va indemn spre pagina lui Mircea Pentia.

2.

Una dintre atractiile stiintei este ca promite sa aduca in viata lucruri vazute (si neexplicate) in filme. Teleportarea de exemplu!

Un articol din primavara trecuta descria un experiment de teleportare cuantica. Folosind fotoni, a fost transmisa informatie la distanta de peste 16 km. Teleportarea cuantica nu este exact ceea ce vedem pe ecrane: adica se ia un lucru dintr-un loc si se transporta intr-altul. In realitate, se foloseste legatura existenta intre doi protoni in momentul generarii lor:  masurind (deci schimbind**) starea unuia dintre ei modificam automomat si starea ‘perechii’ sale.

Acuratetea transmisiei a fost de 89% – acceptabil pentru informatie, dar categoric inacceptabil pentru persoane.

3.

Si daca tot sintem in domeniul cuantic, sa mentionam simulatorul cuantic. Richard Feyman observa cu ceva decenii in urma ca, cu ajutorul computerelor obisnuite, este imposibila calcularea unor sisteme cuantice suficient de complexe. Pentru asta e nevoie de ceva nou. Feyman propunea un simulator cuantic: adica o masina de calculat al carui principiu de functionare sa ii ofere un avantaj in aceasta sarcina. Un articol din Nature Physics descria un astfel de construct alcatuit din cristale artificiale in care rolul ionilor este jucat de fascicule de laser, iar cel al electronilor de catre atomi.

Astfel ca, in principu, scenarii incredibile pot fi calculate; spre exemplu ce se intimpla la temperaturi atit de joase incit miscarile atomice sint afecate.

4.

Pentru ultimele doua pozitii ale top-ului (nicio legatura cu importanta lor) sa ne uitam in sus. Spre cer.

Pentru inceput, nu foarte sus – doar la luna. In anul care a trecut a fost descoperita (extrem de multa) apa pe luna. Despre existenta apei se stia/banuia de multa. Surpriza adusa de studiile facute de un proiect indian alaturi de NASA, a fost cantitatea: sute de milioane de tone!

Descoperirea sugereaza o importanta solutie practica pentru viitor. Dincolo de faptul ca ofera o sursa mai mult decit suficienta pentru mentinarea unei baze de cercetare pe luna, ea promite si energia necesara, prin separarea oxigenului de hidrogen si transformarea in combustibili.

5.

Asteroidul Lutetia. Este o fotografie inainte de a fi o stire.

Un obiect ce pentru astronomi avea doar conturul luminos al unui astru, a capatat o forma.

Naveta Rosetta a parcurs cei abia 130 de kilometri ai asteroidului si ne-a oferit un adevarat regal fotografico-geografic.

Note

* Barry White – Can´t get enough of your love Babe

** Cum spune Mircea Cartarescu in Levantul:

Heissenberg graia cu minte ca nu-i chip a cerceta

Fenomenuri subatomici fara a le-influenta.

#
O interogatie cu aceeasi consistenta ma impunge si acum, cind incerc sa aranjez ‘cele mai interesante’ stiri de stiinta ale anului trecut.
Ca in fiecare an, fel de fel studii si-au imbulzit declaratiile de presa spre marile portaluri de stiri. Fiecare e importanta, fiecare are ceva intrigant pentru ochiul public, fiecare are o istorie in spate si un orizont de posibilitati in fata. Unele sint puternice, altele simpatice, altele ingrijoratoare…
Teoretic, perspectiva timpului ar trebui sa recalibreze lucrurile la dimensiuni mai apropiate de realitate. Iar mintea noului an, mai clara retrospectiv, ar trebui sa le aseze intr-o ierarhie mai stabila.
In cele din urma am facut trei topuri: unul pentru stirile din biologie, din medicina si din fizica – fiecare cu cite 5 intrari.

Evident, intrebarea e: oare cum arata stirile care nu au intrat in subiectiva mea catalogare?

#
Pina una, alta – sa incepem, azi, cu stirile din biologie.

1.
Probabil cel mai promitator rezultat al anului trecut a fost crearea de catre Craig Venter a primei celule sintetice (lucru despre care am vorbit deja).

Tehnica este extrem de promitatoare: in principiu se poate imagina introducerea unor pathway-uri in metabolismul unor bacterii deja domesticite. Rezultatul ar putea insemna orice, de la creearea unor medicamente ieftine pina la producerea de combustibili artificiali.

2.

A fost secventionat genomul neanderthalian, provenind din resturile a trei femele traitoare in Croatia acum aproximativ 40ooo de ani. Pentru prima oara se pot face comparatii intre genomul omului modern si o specie inrudita. (Sint mult de spus aici, asa incit sper sa vreodata sa revin cu detalii.)

3

Nici un an fara celule stem!

Dincolo de bogatul fuzz politico-religios pe care subiectul il provoaca peste ocean, domeniul ramine unul extrem de promitator. Pe termen lung, din pacate.

Totusi se fac pasi importanti pentru aducerea acestei tehnologii cit mai aproape de clincile medicale. La Harvard Medical School, mai precis la Children’s Hospital, s-au creat celule pluripotente induse pornind de la celule din piele. Metoda folosita este mult mai sigura decit alternativele precedente: fara expunerea la virusi sau gene care ar putea provoca cancer. Pe scurt, se foloseste ARN pentru silentionarea insertiilor genetice care ar putea induce cancer. In plus, aceasta tehnica este mai rapida si de 100 mai eficienta! (pentru detalii: aici)

4.

Chiar spre sfirsitul anului, o stire despre o mica bacterie a facut mare vilva! Povestea, asupra careia am insistat pe larg (aici si aici) continua sa fie fierbinte: unde, cum si cit arsen?

Asa ca (din nou) vom reveni cu detalii.

5.

Excelenta intr-un joc de computer poate fi rar, greu si tangential corelata cu seriozitatea.

Totusi, anul trecut, un articol s-a bazat pe experienta a peste 57ooo de partcipanti la un astfel de joc – al carui scop este gasirea structurii tridimensionale a unei proteine pornind de la secventa aminoacizilor sai.

Sarcina este una pe cit de complicata pe atit de importanta. Desi, teoretic, perfect abordabila computational, ea devine extrem de costisitoare in practica.

Folosind Foldit jucatorii online au ‘batut’ algoritmii matematici implementati pentru rezolvarea acestei probleme.

Pentru cine are timp, curiozitate si calculator, recomand: http://fold.it

Cum promiteam, revin cu detalii despre GFAJ-1, bactercteria care nu doar tolereaza, ci chiar foloseste acest element.

#

In conditii extreme, se pot gasi modalitati prin care sa inlocuiesti unele componente esentiale atunci cind acestea nu sint accesibile. Cu alte cuvinte, te descurci cu ce poti. Probabil ca o masa imbelsugata de post ar fi cel mai la indemina exemplu.

La fel, exista organisme care au reusit ca in lipsa unor elemente chimice importante pentru un anumit proces metabolic, sa foloseasca elemente asemanatoare. Culoarea albastra a singelui unor moluste se datoreaza unui astfel de artificiu. Spre deosebire de hemoglobina, in care fierul este folosit pentru transportul oxigenului, hemocyanina foloseste in acelasi scop doi atomi de cupru care fixeaza o molecula de oxigen. O culoare putin schimbata, o structura tridimensionala a proteinelor implicate putin diferita, insa viata decurge conform manualelor.

Si daca trecem la lucruri cu adevarat ciudate, sa mentionam ca exista bacterii care folosesc drept sursa de energie uraniu. Si aici, chiar daca lucrurile devin mai complicate, explicatiile nu sar departe de trunchiul din care s-a facut raftul ce adaposteste cartile de biologie.

#

In majoritatea cazurilor, este vorba de un inlocuitor. Desigur, aspartanul nu are acelasi gust ca zaharul, dar pentru pentru cine nu poate sa bea o cafea neindulcita, diferentele de aroma devin tolerabile. La fel, in cazul chimiei: este cautat elementul chimic cu proprietati similare.

In tabelul periodic arsenul se afla imediat sub fosfor, ceea ce inseamna ca in multe reactii chimice el se va comporta identic. De aici si toxicitatea lui: in multe cazuri este initial capabil sa inlocuiasca fosforul in unii compusi, dar mai tirziu silueta sa butucanoasa – are masa atomica 33, comparativ cu doar 16 pentru fosfor – ii interzice sa efectueze complicatele reactii implicate in construirea acizilor nucleici sau in generarea de energie (orice celula utilizeaza ATP drept combustibil principal).

Exista insa anumite structuri care stau la baza a tot ce inseamna viata. Desi se pot imagina alternative, istoria nu se lasa tirita inapoi. Se zice ca daca anumite lucruri nu le-ai facut pina la o virsta, nu le vei mai face niciodata.

Procesele fundamentale ale lumii vii sint astfel de legi. Odata complexitatea biologica cladita pentru o anumita baza, nu mai e cale de intoarcere. Prea multe secvente trebuie asamblate precis, prea multe componente trebuie sa se potriveasca perfect, prea multe ingrediente sint astepta cu precizie in aceleasi locuri.

Dubla elice a ADN-ului este o astfel de constructie. Cu doar patru baze: A,T,C,G asamblate in triplete, se poate scrie codul genetic al oricarui tip de viata. Un lung sir de litere care cuprinde toata informatia necesara functionarii biologice. Retete pentru toate enzimele, structura oricarui complex molecular, mecanisme de pornire si oprire…. totul. Iar in inima acestei arhitecturi se afla un schelet in care un element chimic joaca rolul esential. Un rol pentru care toata lumea credea ca exista un singur actor: fosforul.

Pina cind, o mica bacterie, dintr-un lac californian,  si-a permis o opinie diferita.

#

Legenda spune ca a fost odata un rege care suferea de un soi de paranoie obisnuita la oamenii puterii – ii era frica sa nu fie otravit.

Iar ca remediu impotriva acestei eventualitati, pentru a-si asigura imunitatea necesara, inghitea in fiecare zi un amestec alcatuit din mici doze din diverse otravuri combinate in proportii precise.

Ironic, cind Mitridate (pe numele sau) a fost invins de Pompei si cind moartea devenea o alternativa preferabila, i-a fost imposibil sa se sinucida otravindu-se si a fost nevoit sa apeleze la cutit.

Ce nu te ucide te face mai puternic… ma rog, nu intotdeauna cu folos. La fel, urmind aceeasi reteta, spune legenda, Rasputin si-a gasit sfirsitul inecat, desi fusese in prealabil impuscat si otravit.

O strategie asemanatoare se foloseste in laboratoarele de microbiologie. Se ia o bacterie care a vazut multe si i se face viata mai grea decit si-ar fi putut imagina.

In cazul de fata, GFAJ-1 – traitoare intr-un lac care de 50 de ani n-a mai avut nici un contact cu apa proaspata, in care elemente chimice ating concetratii care alunga orice alta forma de viata – este capabila sa reziste in medii cu mult arsen.

Pe parcursul multor generatii petrecute in vase de laborator, in melanjul cu care a fost hranita, concetratia de As a fost crescuta, simultan cu inlaturarea fosforului.

Rezultatul a fost o populatie de celule capabile sa creasca cu As. Chiar daca dezvoltarea este mai lenta decit in cazul unei diete care contine fosfor, este posibil totusi ca in decurs de numai sase zile sa se ajunga la o populatie de 20 de ori mai numeroasa. Daca sint uscate si cintarite, celulele contin 0.19% fata de doar 0.001% in cazul celulelor ‘control’. La fel de important, morfologia acestora este diferita: ele sint mai mari si prezinta mari saci vacuolari in interior.

Odata acest rezultat stabilit, urmatoarea intrebare fireasca era: unde este depozitat acest As? Este doar stocat, ori ajunge sa joace un rol in procesele celulare esentiale?

Fara a intra in detaliile tehnice, sa spunem doar ca atunci cind ADN-ul bacterial este purificat analiza sa arata o proportie importanta de As. Mai mult decit atit, masuratori de raze X au demonstrat ca As este legat de patru atomi de oxigen si unul de carbon – configuratie in acord cu structura scheletului de ADN.

In plus, analiza de fractii celulare de proteine indica procente semnificative de As, sugerind de asemenea faptul ca si aici, As este integrat chimic in structura proteinelor.

Evident, studiile sint doar la inceput, iar datele necesare pentru explicatia acestei ‘ciudatenii’ sint inca insuficiente (si, dupa unii, neconcludente). Probabil ca nu va trebui sa asteptam prea mult pentru a afla mai mult: implicatiile unei forme de viata cu o chimie atit de exotica sint mult prea importante. Lasind la o parte aplicatiile tehnice sau ecologice, imaginarea unor forme de viata extraterestre este probabil cea mai tentanta.

Pe de alta parte, cei scepticii sint numerosi. Si nu fara motive. La fel, asteptam comentariile lor.

Senzationalul unei vesti sta in urechea care o asculta si nu in agentia de presa care o transmite.

Iar pentru urechile iubitoare de biologie, ziua de ieri a fost una foarte interesenta.

Cu citeva zile in urma, cind NASA anunta o conferinta de presa in care aparea si expresia ‘viata extraterestra’, asteptarile generale se buluceau spre culmi. Acelasi public care cu citeva saptamini in urma muscase din carnea uscata a unei prezentari despre o tinara gaura neagra, spera acum la ceva mai suculent. Antrenat cu carcalacii stomacali din Alien si cu azuriul siluetelor de pe Pandora, nelinistea planetei cerea drept compensatie, daca nu vreo aratare cu miini si picioare, cel putin o bacterie interstelara.

Si bacterie a fost! Doar ca una de aici, de la noi.

Mai precis dintr-un peisaj ale carui incredibile culori si siluete au meritul, fata de virtejurile de albatru ale lui Cameron, ca sint reale.

Mono Lake, era pina ieri un corp de apa din California care abia trecea de un milion de hituri pe Google. Acum este locul de origine ale celei mai mediatizate vietuitoare unicelulare din istorie. Apele sale adapostite de roci vulcanice au o chimie profund neprimitoare. La o salinitate urcind spre 80 g/l (fata de 35 pentru oceane) si cu un pH de 10, lacul nu poate adaposti nici o specie de peste. In afara unei mici specii de crevete, specifica acestui loc nu exista nicio forma de viata macroscopica.

Dincolo de limita vizibilului insa, viata abunda: specii de bacterii care traiesc unde nimeni altcineva nu ar putea trai si se hranesc cu lucruri de care altcineva nu s-ar putea atinge.

Arsenic, spre exemplu!

Vietuitoarele rezistente la substante toxice nu sint ceva neobisnuit. In doar citeva generatii, evolutia e capabila sa antreneze microorganismele sa tolereze multe. Bacteriile rezistente la antibiotice sint exemplul cel mai simpu.

Exista insa o intreaga gama de organisme, in mare majoritate cu origini foarte vechi, adaptate unor nise ecologice specifice, neprimitoare si rare.

In cele mai multe cazuri este insa vorba de o modalitate de rezistenta si nu de consum. Efectul nociv este atenuat, noxele sint prelucrate de molecule speciale, in timp ce restul proceselor metabolice se deruleaza mai mult sau mai putin normal.

In cazul acesta lucrurile sint diferite, pentru ca este vorba de inlocuirea unuia dintre compusii esentiali: fosforul.

In reteta oricarei forme de viata exista 6 elemente esentiale: carbonul, oxigenul, hidrogenul, azotul, fosforul si sulful. Ele sint de neinlocuit in orice tip de reteta pentru vreun proces biologic.

Si totusi, in cazul acestei bacterii cu exotica denumire GFAJ-1, este prezenta o schimbare incredibila: fosforul este partial inlocuit de arenic. Nu doar tolerat, nu doar utilizat ca inlocuitor in cazuri speciale, ci – daca ii ascultam pe autorii articolului ce urmeaza sa apara in revista Science – este incorporat in insusi limbajul vietii, in ADN-ul celular!

(va urma)

Pe scurt, (studiul a fost publicat relativ recent in Journal of Personality and Social Psychology), grupuri de cite cinci persoane au fost urmarite in cadrul unui soi de joc.
Subiectii primeau un anumit numar de puncte pe care le puteau schimba contra unei compensatii imediate sau le putea ‘dona’ in speranta unei recompense monetare ulterioare. In realitate, fiecare grup era ‘infiltrat’ de indivizi care actionau la cele doua extreme de comportament: in bine sau in rau. Fie incasau egoist foloase personale, cheltuind resursele grupului; fie donau generos – mult peste medie – crescind sansele grupului la premiul cel mare.
La final, subiectii au fost intrebati cu cine din grup ar prefera sa colaboreze. Evident, toti cei chestionati au ales sa evite pe viitor alaturarea de personajul egoist.

Surprinzator (sau nu) insa, majoritatea a displacut profund si personajul altruist. Pe cel care munceste mai mult, se sacrifica si pune interesul grupului inaintea celui propriu. Chiar in conditiile in care eficienta colectivitatii creste, exemplaritatea unei astfel de atitudini, jeneaza. Intrebati asupra motivului pentru care aleg sa excluda din grup tocmai un asemenea personaj, cei interviewati au motivat cu candida sinceritate ca o astfel de atitudine ii pune pe ei insisi intr-o lumina proasta!
Spunea cineva ca invidia este pretul pe care mediocritatea il plateste geniului. Dar cum invidia e atit ieftina si geniul atit de rar, putem invoca argumentul molcom ca, in viata de zi cu zi, poate fi un schimb avantajos…

In ultima instanta, structura acestui angrenaj este cea care dicteaza functionarea perfecta a celulei. Zone disparate vin in contact, favorizind patrunderea proteinelor necesare pentru transcrierea si prelucrarea informatiei. Altele ramin ferite si devin mute in concertul molecular al celulei.

Spunea cineva ca ne putem alege prietenii si dusmanii, insa Dumenzeu ne alege vecinii. Secretul vietii sta mai curind in pulsatiile acestei vecinatati nucleare, decit in lunga lista a celor implicati.

Citeva secole mai tirziu, un nou virus patrunde in lumea noua. Descoperit in 1937 in Uganda, rezident in Africa de aproximativ 1000 de ani, el poarta numele de West Nile virus.

#

Vara lui 1999, New York. Un mare numar de pasari moarte. In majoritate corbi. Desi neobisnuit, faptul nu pare suficient de important. Pina cind, pasarile incep sa moara si la gradina zoologica din Bronx. Exemplarele provin in exclusivitate din America sau Asia. Niciuna din Africa. La aceeasi gradina zoologica, o expozitie de gorile. Cozi de ore intregi. Mii si mii de vizitatori. Victime sigure pentru tintarii din apele poluate din imprejurimi.

Acelasi an, Israel. O epidemie de West Nile Virus. Mii de cazuri.

#

Cam acestea ar fi informatiile initiale in cazul in care invazia virusului West Nile ar sta la baza unui scenariu de roman politist. Evident, acestea sint datele esentiale, diluate la vremea respectica intr-o masa densa si impenetrabila de detalii. Nu e de mirare ca identificarea a durat luni de zile. Virusul nu fusese pina atunci raportat peste ocean. In plus, din punct de vedere microbiologic, nici recunoasterea lui nu era usoara.

Virusul West Nile face parte din familia Flaviviridae, alaturi de virusi precum cei care provoaca febra galbena (falvus, in latina, inseamna galben), febra Dengue sau hepatita C. Problema, cu o parte dintre acestia este ca, odata patrunsi in organsimul uman, sint recunoscuti de aceiasi anticorpi. Mai precis au antigeni specifici pentru un anumit grup – metoda ce sta la baza unora dintre modalitatile de diagnosticare a lor. In plus, toti au aceleasi dimensiuni 45-50 nm in diametru – ceea ce inseamna ca arata la fel cind tesuturile infectate sint investigate cu microscopul electronic. Altminteri, nu este nimic special: particolele icosahedrale sint imbracate intr-o membrana derivata din membrana celulara. Au un genom alcatuit din ARN, variind in jurul a 10 bp. Si nu sint putini: pina in prezent 63 de specii de virusi clasificati in aceasta familie.

#

Yogi Berra spunea ca e greu sa faci previziuni, in special despre viitor. Nici despre trecut nu e usor de stabilit cu acuratete succesiunea reala a evenimentelor. Exista insa elemente care demonstreaza importul virusului West Nile din Israel. Primul argument pentru originea virusului este numarul mare de persoane care viziteaza America. Vara, numai ELAL transporta peste 300ooo de persoane. Pe linga aglomeratia de la gradina zoologica, conditiile climatice au fost perfecte pentru declansarea unei epidemii: o vreme fierbinte si secetoasa urmata de o perioada ploioasa.

De ce? Raspunsul il da chiar tintarul care transmite virusul. Originar si el, cu ceva timp in urma, din Africa – stim asta din analiza genomului sau – acesta prefera singele de pasari. In caz de nevoie insa, se multumeste si cu singe uman. In plus, iubeste apele poluate. Din cele 63 de specii de tintari traitori in America de Nord, el are dreptul de exclusivitate absoluta pentru transmisia virusului West Nile.

O vara calda si secetoasa e inceputul perfect pentru o epidemie. Seceta alunga pasarile, fortind tintarul la o dieta bazata pe mamifere; iar oferta, cel putin in orase, este majoritar umana. In plus, apele statute si poluate ii asigura mediul propice pentru depunerea oualor. Cind, in sfirsit, ploile se intorc, el este in mare masura, cistigator in lupta cu celelalte specii de tintari. Mai multi tintari: mai multa nevoie de hrana: mai multi indivizi, in extremis, care se multumesc cu o portie de singe uman. In plus, Culex pipiens – pe numele sau – mai ofera un avantaj definitv pentru propagarea virusului West Nile: transmisia verticala! Tintarii contin virusul, ouale lor contin virusul, larvele contin virusul, iar noua generatie porneste in viata cu o mostenire mortala. Cel putin pentru pasari.

Tintarii lovesc dupa 10 seara, atunci cind pasarile ‘pe la cuiburi se aduna’, iar la vremea lui ‘noapte buna’ ele nu fac decit sa stea pe loc si sa respire. Tintarii, orientindu-se dupa dioxidul de carbon, nu intimpina mari greutati sa dibuie o victima usoara, apetisanta si docila.

Autopsiile arata ca zburatoarele mor de febra hemoragica. De altfel, ele sint esentiale in viata virusului, pentru ca doar singele de pasare permite reproducerea a suficiente particole virale pentru a garanta ca microbul este transmis mai departe. Oamenii, si mamiferele in general, indiferent daca prezinta sau nu simptome, nu au o viremie indeajuns de ridicata.

La om, cea mai grava manifestare este encefalita. De care, spun unii, a murit chiar Alexandru Macendon. Principalele victime sint adultii. Copiii, neavind inca oasele craniane sudate, nu sint serios amenintati.

Una peste alta, virusul nu este extrem de periculos. In America, dupa identificarea sa corecta (facuta prin secventionarea genomului – secventionare care, in plus, a certificat provenienta israeliana) mortalitatea a scazut de la un alarmant 10% din cazurile inregistrate la sub 1% (statisticile sufera inca actualizari).

(O paranteza aici, vizind discutiile privind asigurarea medicala din America si controversele ridicate de ‘Obamacare’. Texasul are o rata a mortalitatii dubla decit California. In California, asigurarea medicala este universala. In Texas, nu!)

Problema grava este ca initial era raportat un caz la fiecare 200 de persoane infectate. In prezent, cifrele spun ca doar 20% dintre cei infectati prezinta simptome. Ceea ce inseamna ca la citeva sute de cazuri raportate corespund zeci de mii de persoane infectate.

#

Asadar, acum 12 ani, un nou virus apare pe continentul Nord American. Un virus transmis de tintari si multiplicat de pasari. In unele cazuri poate infecta si oameni.

Invazia e rapida. Daca in 2000 cazurile sint limitate la zona din jurul New Yorkului, in anul urmator aria de raspindire se intinde spre vest, cuprinzind intreaga jumatate estica a continentului. In 2002, sint crutate doar citeva state de pe coasta de vest. Vara urmatoare cad si acestea. Provinciile canadiene urmeaza si ele aceeasi traiectorie. Cazurile raportate sint in fiecare an de ordinul miilor. Ceea ce inseamna milioane de persoane infectate. Pina cind, in 2009, cifra scade brusc la citeva sute.

Era, in sfirsit prima vara rece si umeda dupa multi ani.

Atunc cind visezi sa unesti intreaga lume cunoscuta trebuie sa te astepti nu doar la armate care iti stau impotriva ci si la o multime de boli neintilnite. Relativ de curind, combinind detalile gasite in Plutarth cu descrierile din GIDEON (nu, nu e un scriitor antic, ci acronimul penutr Global Infectious Diseases and Epidemiology Network), un articol argumenta ca Alexandru cel Mare a fost prima victima din istorie a virusului West Nile.
Mentionarea faptului ca la intrarea lui Alexandru in Babilon se inregistreaza un numar important pasari moarte, cu precizarea ca acestea sint corbi – adica cele mai frecvente victime in cazul infectiei cu acest virus – sint datele initiale ale acestui scenariu (mai multe detalii in Corso).

Un alt episod din istoria acestui virus a pornit tot de la o serie de corbi morti, de data asta in America – la gradina zoologica din Bronx, 2231 de ani mai tirziu…
Daca lui Alexandru i-au trebuit peste zece ani sa cucereasca lumea veche pentru a fi in cele din urma invins de virusul West Nile, acestuia din urma i-au trebuit doar 4 ani sa cucereasca lumea noua.

P.S. Va urma…

Si cum nu iese vilva fara exagerari, s-a exagerat pe masura. Pe de o parte s-au exagerat pericolele pe care o astfel de tehnica le ridica. Pe de alta, s-a exagerat importanta acestui rezultat. La exagerari s-au adaugat uneori unele inexactitati tehnice – ca sa folosim un eufemism elegant. Si toate acestea au fost prezentate intr-un numar cit mai mic de semne tipografice.

Stirea e suficient de interesanta stiintific, de revolutionara tehnic si promtiatoare economic incit sa merite citeva precizari.  Mai inghesui asadar si eu la ceea ce s-a scris 10 observatii: unele importante, altele doar amuzante si altele personale.

1. Vestea plutea in aer de ceva vreme: se lucra la acest proiect de peste 15 ani, iar in cursul timpului au aparut articole care prezentau rezultate intermediare. In plus, Venter nu a facut niciodata un secret din acest studiu. Chiar din contra, l-a prezentat cu emfaza, amanunte si – ar zice unii – cu aroganta, in desele si efervescentele sale iesiri publice.

2. Acum aproximativ doi ani, spre exemplu,  a aparut un studiu extrem de important tot in Science (o revista careia Venter ii este credincios de cind a publicat, acum zece ani, varianta ‘sa’ a secventei genomului uman.

Articolul respectiv (Complete Chemical Synthesis, Assembly, and Cloning of a Mycoplasma genitalium Genome. Gibson et al. 2008.) raporta primul genom creat artificial. Acesta a fost intiiul si esentialul pas! S-a folosit bacteria cu cel mai mic genom cunoscut: are doar 485 de gene (comparativ, omul are putin peste 22ooo, iar orezul peste 50ooo). Dintre acestea probabil ca aproxiamtiv 100 nu sunt esentiale pentru supravietuire.

3. Pana acum singurele genomuri care au putut fi sintetizate artificial au fost cele de virusi, dat fiind ca sunt mult mai mici ca dimensiune. S-a inceput acum vreo zece ani cu crearea sintetica a virusului poliomelitei pornind de la secventa cunoscuta si reactanti care pot fi cumparati de pe piata.

Problema principala este ca ADN-ul este instabil atunci cind se incearca sintetizarea sa in segmente lungi. Cel mai mare genom confenctionat pana acum a fost de 32 kbp. M.genitalium are ~580 kbp., iar ADN-ul la dimensiunile acestea devine extrem de fragil. Pentru a reusi este nevoie ca sinteza sa fie facuta pe bucati.

4. Strategia a fost urmatoarea: casete de  la 5-7 kb cu portiuni comune au fost sintetizate individual – adica s-a adugat consecutiv cite una, pina la o dimensiune la care lantul este inca stabil. Au fost apoi unite una cate una, succesiv, in grupuri totalizand 24, 72,144, 290, 580 kbp. Primii pasi au fost facuti in bacteria E. coli – un instrument extrem de utilizat in laborator pentru manevrarea materialulul genetic. Aceasta bacterie are enzime care uneste lanturi de ADN. Pentru ultimul pas, adica legatura a fost facuta in interiorul unei celule de drojdie care a unit ultimele bucati de genom intr-un unic lant de nucleotide.

5. Aveam asadar deja, la acea data, un cromozom artificial. Urmatorul pas logic era introducerea intr-o celula. Daca privim, genomul ca un simplu program de calculator care reprezinta informatia care produce proteinele necesare vietii intr-o celula, trebuia deci ca programul sa fie ‘instalat’ pe o masina si verificat daca functioneaza. Trebuie facuta legatura intre aceasta informatie (codata chimic) si materia prima biologica propriu zisa.

6. In studiul recent despre care vorbim (Creation of a Bacterial Cell Controlled by a Chemically Synthesized Genome, Gibson et al. Science, 2010) s-a folosit genomul bacteriei Mycoplasma mycoides (M. genitales crestea prea incet) si a fost implantat intr-o specie extrem de apropiata: Mycoplasma capricolum). Noua constructie creste si se inmulteste – este vie. In genomul sintetizat au fost dezafectatea 14 gene si au introdusa o secventa – analogul unui cod de bare – care sa certifice, odata genomul analizat, ca respectivul organism este creeat in laborator.

7. Codul acesta are si o parte nostima: contine patru indicii asupra originii sale umane. Spre exemplu, descrie un cod pentru a scrie cuvinte, propozitii si numere. Contine  numele celor 46 de autori. Este scrisa chiar si o adresa la care cei care vor putea sa secventioneze intreg genomul sa poata trimite un mesaj. In plus, extrem de intersant sint prezente si trei citate celebre. Unul dintre acestea, datorat lui Richard Feyman spune: “nu pot sa inteleg ceva nu pot construi”.

8. Sa turnam insa putina apa rece peste acest rezultat. Daca continuam analogia celula – computer, DNA- program, putem sa spunem mai curind ca s-a folosit tehnica unui hacker. Venter nu a ‘creat’, ci doar a rescris un program cu mici schimbari intr-o zona in care a fost posibil.

De altfel, el a fost foarte clar intotdeauna asupra acestui aspect. In plus, recunoaste acelasi Venter, chiar cu schimbarile operate, nu este o vorba de noua specie, mai cuarind o noua tulpina a bacteriei a carui genom a fost folosit.

9. Evident marele premiu va fi modificarea unor parti ale genomului prin introducerea sau modificarea unor gene pentru a impinge metabolismul bacteriei intr-o anumita directie. Scopul final este construirea unor organisme artificiale. Sau mai precis modificarea unor organisme existente in asa fel incat sa poata fi folosite in alt scop.

Ar fi posibila construirea de bacterii artificiale capabile sa produca combustibili. O alta directie ar fi sintetizarea unor substante necesare industriei farmaceutice, substante care sunt prea scumpe in prezent, fie pentru ca extragerea lor pe cale naturala este foarte dificila, fie pentru ca sintetizarea lor pe cale artificiala este foarte costisitoare. S-ar putea produce rapid, precis si ieftin vaccinuri doar prin culturi de bacterii. Evident, Venter are deja contracte cu diferite companii pentru finalizarea acestor proiecte.

10. Probabil ca cele mai multe intrebari ridicate s-au referit la siguranta unei astfel de intreprinderi. Cum putem sti ca o astfel de forma de viata, odata iesita din laborator, nu va suferi mutatii care sa o transforme intr-un pericol public? Primul raspuns este simplu: toate aceste organisme sint construite in asa fel incit supravietuirea lor este conditionata de o substanta prezenta doar in laborator. In momentul cind ele ar parasi eprubetele in care au fost create, si-ar semna condamnarea la moarte.

Dar mai mult decit atit, orice modificare a unui organism are de obicei un efect negativ. Atunci cind sint schimbate secvente asupra carora evolutia a insistat milioane de ani, rezultatul nu poate fi pozitiv. In multe cazuri chiar, ceea ce se observa dupa o perioada de timp, este inregistrarea unor mutatii care aduc organismul la forma initiala. Exista un optim, spre care orice specie tinde. Astfel de constructii biologice, supravietuiesc doar intr-un mediu, atent, migalos si precis alcatuit in laborator.

Chiar si asa, riscurile nu pot fi cu totul inlaturate. Insa avantajele potentiale ale unei astfel de tehnologii compenseaza cu asupra de masura ipoteticele pericole. Nu putem renunta sa comercializam benzina pe motivul poate fi folosita  in cocktailuri Molotov! Drumul deschis de astfel de experimente promite solutii pentru multe din marile probleme cu care omenirea se lupta in prezent. Fara a ignora posibilele amenintari, trebuie sa realizam ca ar putea fi reteta de a salva viata a sute de milioane de oameni si a imbunatati situatia a miliarde de oameni.

Progresul are un pret pe care il platim bucurosi de citeva secole. E adevarat insa ca, in fiecare care caz in parte, acest pret trebuie inteles in prealabil.

Incepind cu 1662, cind este infiintata, sint prezentate citeva din evenimentele stiintifice majore legate de celebra organizatie. Dincolo de designul extrem de comod al site-ului, marele farmec vine din faptul ca ofera acces direct la documentele originale corespunzatoare fiecarui eveniment; putem vedea facsimilul articolului original, cu grafica si ortografia epocii.

Intimplator, primul experiment prezentat, este unul de o salbatica splendoare. Autorul sau este Robert Hooke, un personaj care in panteonul meu personal trece inaintea lui Newton, a lui Darwin sau a lui Franics Crick. (Cind Newton, spunea ca a putut vedea departe pentru ca a stat pe umerii unor uriasi – parea ca intentiona sa ofere creditul meritat lui Hooke. Metafora era mai curind ironica: Hooke era departe de a fi un urias cu fruntea’n soare, ci mai curind l-am putea descrie, cu o sintagma eleganta, ca fiind scund.)

#

Hooke era curator al Societatii Regale si era insarcinat sa prezinte regulat experimente stiintifice pentru a fi dezbatute. In octombrie 1667 el prezinta in fata audientei secretele respiratiei. Acesta este exemplar episod in care  claritatea argumentului se imbina cu ingeniozitate tehnica indeminarea personala.

Dar, revenind la experiment, sa facem o mica introducere. William Harvey demonstrase deja circulatia singelui si faptul ca miscarile inimii sint independente de cele ale plaminilor. In 1661 in Italia, Marcello Malpighi, aratase cum in plamini singele trece din vene in artere. Teoria, la momentul intrarii lui Hooke in scena, spunea ca miscarile plaminilor sint necesare pentru pomparea singelui. Hooke imagineaza un experiment (articolul original poate fi vazut pe site-ul mentionat) care demonstreaza ca aerul proaspat este necesar vietii.

El porneste de la o tehnica introdusa de Vesalius prin care se putea deschide pieptul unui animal si urmari bataile inimii. Atunci cind sint departate coastele, plaminii colapseaza si animalul moare asfixiat, asa incit pentru a mentine animalul in viata, este facuta o traheoctomie prin care se pompeaza aer in plamini si se mentine animalul in viata. Hooke adapteaza acest metoda si muta pompa la nivelul plaminului. In felul acesta arata ca pompind aer in plamini este capabil sa mentina ciinele in viata. Apoi face o a doua gaura pentru a mentine astfel un flux continuu de aer proaspat prin plaminii umflati. Cainele traieste – asadar nu miscarea plaminilor (cum se credea la acea vreme), ci aerul proaspat este esential pentru mentinerea vietii.

Hooke, ingrozit de suferintele animalului, va refuza sa repete vreodata acest tip de experimente.

Alaturi de Hooke la acest experiment se afla si Richard Lower care a facut un al doilea experiment esential, demonstrind ca singele din artera pulmonara este practic acelasi cu singele din vena pulmonara.  Lower demonstreaza ca agitind intr-un vas singe colectat din vene (neoxigenat si deci inchis la culoare) acesta, la contactul cu aerul isi schimba culoare intr-un rosu intens. Schimbarea de culoare pe care singele o sufera la parcursul plaminilor este data de contactul cu aerul. Mai mult, aceasta schimbare se poate observa, chiar dupa ce inima animalului a incetat sa bata. In acelasi an, Lower va prezenta inintea aceleiasi audiente, primele trasfuzii de singe.

S-au demonstrat asadar, in doar citeva minute, citeva rezultate fundamentale pentru anatomie: faptul ca miscarile plaminilor nu sint necesare respiratiei si ca aerul ‘curatat’ in plamini ajunge la inima.

#

Chiar daca prea tehnica, descrierea de mai sus se vrea mai curind o invitatie la frunzarirea siteului original: http://trailblazing.royalsociety.org/

Ochiul uman este incapabil sa detecteze radiatiile ultraviolete, intrucit nu contin suficienta informatie utila – cu toate acestea, expunerea exagerata e o rapida reteta pentru cancer.

La fel si cu injuratul asta – sta in aer ca o picla verbala. Ilogica si inutila; dar, in acelasi timp, prompta si exacta. Inca mi-e greu sa inteleg mecanica unui astfel de reflex, pe care il asociez cu o situatie neplacuta, cu o surpriza dezgustatoare sau chiar cu o nenorocire. Nici vorba! Mergi pe strada, auzi o injuratura, te intorci sa vezi nenorocirea si nenorocirea nicaieri!

#

Are ceva din logica unei ploi cu soare. Nu intelegi de ce te uda, daca nu vezi nici un nor. Moleculele de apa care impinzesc aerul se agrega in marginea firelor de praf dupa care pornesc in jos si uda pamintul.

Sudalma asta generalizata e  si ea un soi de condens al frustrarii migrat undeva la marginea de jos a vocabularului.

Dar e ceva care umple spontan si deplin viata injuratorului.

Geometria dupa care sint abuzati imaginar diferitii apropiati ai subiectului bestelitor este directa si sprintara; si are stil – ceva in genul unui baroc vidanjator. Iar daca injuratorul ar efectua macar o parte din gimnastica implicata in dezlantuirea de mascari pe care le profereaza am avea cu siguranta un numar mult mai scazut de burti si o populatie de gusi mult diminuata.

#

Glen Gould, cind pregatea o piesa, refuza sa atinga pianul inaite de a avea o reprezentare completa a muzicii, care trebuia construita independent de instrument. Abia atunci, cu intentia precis conturata si cu dorinta in degete se lasa prada tentatiei clapelor.

Spunea undeva cum prea multi pianisti cedeaza in fata placerii tactile de a cinta la pian si uita bucuria muzicii.

La fel cu injuratul.. Toti cedeaza bucuriei de a morfoli in cavitatea bucala niste blesteme semi-articulate. O placere a largingelui mai curind decit o euforie insultei. O tactica a agrumazului incordat mai curind deci una a limbii ascutite.

#

E doctrina injuratului preventiv. Pe principiul: injurati, injurati, pina la urma tot va enerveaza ceva.

In fond, zice o vorba, un om prevenit valoreaza dublu. Si trebuie ca injura insutit!

Pare ca traim disperarea ultimelor ramasite lingvistice decimate continuu in lupta cu viata.

Vocabularul moare dar nu se preda!

Un fel de isihasm intors pe dos. Un fel de injuratura inimii. O verbozitate ritmica, sacadata, lipsita de continut, dar plina de forma.

O insotire fizica cu insulta care ajunge sa iti coboare din gura in suflet.

#

Lucrurile pot fi impinse si mai departe…

Limbajul este asociat cu doua zone ale creierului: zona Broca si zona Wernicke. Prima este responsabila cu vorbirea articulata, iar cea de-a doua cu intelegerea limbajului.

Amindoua sint situate in emisfera cerebrala stinga.

Dar injuratul este altceva decit vorbire articulata. Pentru ca injuraturile sint stocate in partea dreapta a creierului! La fel ca rugaciunea. Exista multe cazuri documentate de persoane, care in urma unui accident care le-a afectat emisfera stinga, desi incapabile sa articuleze sau sa inteleaga, sint capabile sa injure sustinut, cursiv si coerent.

Si invers, exista si cazuri in care pacienti (avind o tumora in emisfera dreapta) sint capabili sa vobeasca si sa inteleaga perfect, fara a fi insa capabili sa injure sau sa se roage.

Stiu, s-ar putea argumenta ca vorbirea impanata cu injuraturi este cea care da adevarata masura a folosirii creierului, dat fiind ca foloseste in egala masura ambele emisfere. Dar nu as impinge lucrurile atit de departe.

Si mai interesant este faptul ca emisfera dreapta este sediul gindirii spatiale, al intuitiei, al impresiei globale. Din contra, emisfera stinga se axeaza pe analiza, pe comunicare, pe logica. Ar parea ca nu ne putem orienta, nu putem intelege, nu putem da sens existentei decit injurind suculent. Ajungem la o abordare holistica doar prin folosirea intensa a jumatatii drepte (cu elastica ei capacitate de ocara si disparuta ei capacitate de rugaciune).

#

Am ajuns posesorii a doua emisfere craniene drepte.

Cu una injuram si cu cealalta ne rugam sa dea o nenorocire peste dusmani!

Ironic, cei care vor sa cistige bani din eveniment nu mizeaza pe cifrele mari.

Avatar  a costat ‘oficial’ 237 de milioane. Neoficial se vehiculeaza sume ce depasesc 300 de milioane. Incasarile sint de ordinul miliardelor (peste trei – fiind cel mai de succes film din istorie). Pe de alta parte, The Hurt Locker a costat 11 milioane si a incasat putin peste 16. Iar daca vreti sa vedeti cit de ‘popular’ e fiecare, ajunge sa spune ca pe Google primul are este 214 milioane de hituri fata de doar 12 milioane ale celuilalt.

Dar nu astea sint lucrurile care conteaza cind vine vorba de vot. Fiecare dintre cele doua are cite 9 nominalizari si intrebarea e cine va lua cele mai multe premii si, mai ales, cine va lua premiul cel mare.

Iar aici intervine modalitatea de vot. Sau mai precis de numare a voturilor, pentru ca – nu-i asa – conteaza mai mult cine numara decit cine voteaza…

#

Putem imagina doua principii de urmat atunci cind este vorba de alegere. Fie se alege un lucru asupra caruia majoritatea cade de acord, fie un lucru fata de care majoritatea nu are nimic impotriva.

Adica binele cel mai mare vs. raul cel mai mic.

In politica se merge dupa prima varianta: cine are cele mai multe voturi cistiga. La fel se facea si la Oscaruri pina anul acesta: filmul cu cele mai multe voturi cistiga. La fel se face si anul acesta la toate categoriile, exceptind Cel mai bun film. Pentru ca aici lucrurile se schimba.

In scenariul cu cistigatorul ia totul, era teoretic posibil ca un film sa adune doar 21% din voturi (erau 5 filme in competitie) si sa cistige, dat fiind ca are mai multe  voturi decit celelalte.

In scenariul cu raul cel mai mic – dupa care se va conduce anul acesta alegerea celui mai bun film, dintr-o lista de zece nominalizari – fiecare membru al academiei voteaza printr-o lista in care aseaza filmele in ordinea preferintei. Cei peste 6000 de membri ale caror voturi sint numarate, nu isi exprima preferinta pentru un film, ci fac o ierarhie personala a tuturor filmelor.

Odata voturile adunate se trece la numarare. In primul tur se numara cite voturi (prima obtiune) ia fiecare film. In cazul putin probabil in care unul dintre filme are peste 50% din voturi, atunci acesta este desemnat cistigator.

In cazul contrar se elimina filmul cu cele mai putine voturi, se iau voturile care il au pe acesta drept prima optiune si se redistribuie in functie de optiunea a doua.

Avem acum noua filme, fiecare cu ‘gramada’ proprie de voturi. In cazul ca nici acum nu s-a ajuns intr-o gramada la peste 50%, procedeul se repeta. Se iau voturile din gramada cea mai mica si se redistribuie in functie de optiunea urmatoare in cele 8 gramezi ramase. Si tot asa…

Intr-un final (dupa maxim 8 runde) unul dintre filme va avea peste jumatate din voturi.

#

Sistemul acesta este categoric diferit de cel prin care s-a cistigat Oscarul in anii precedenti. De ce? Pentru ca accentul se muta de pe cistig pe compromis. Nu este vorba despre ce place celor mai multi, ci despre ce place cel mai mult.

Ce ar insemna asta in cazul probabilei competiei intre The Hurt Locker si Avatar

Este probabil ca Avatar va avea multi admiratori categorici care il vor pune pe locul intii, insa nu nu putini vor fi cei care il vor exila spre jumatatea clasamentului. E un film care isi poate cistiga usor fani neconditionati, dar poate fi rapid desconsiderat din motive estetice, politice, demografice, didactice sau financiare…

Pe de alta parte, The Hurt Locker chiar daca nu va aduna un numar impresionant de prime optiuni, se va afla in majoritatea listelor pe unul dintre primele locuri. E un film pe care chiar daca nu il iubesti, te simti obligat sa il respecti cel putin.

Tinind cont de modalitatea de contabilizarea a rezultatelor, mie imi pare (ca si celor care pariaza) ca in ansamblu, prin aceasta metoda,  The Hurt Locker este favorizat in cursa pentru locul intii. Care, reamintesc, este acordat nu filmului cu cei mai multi ‘prieteni’ ci aceluia cu cei mai putini ‘dusmani’.

In aceeasi logica marxista – dupa o zi care m-a aiurit cu un slalom supra-realist printre diverse locuri si subiecte – imi permit sa inchei seara cu nitica literatura.

De obicei ma feresc sa ma avint in domenii la care altii se pricep infinit mai bine, insa in cazul acesta fac o exceptie. Mai ales pentru ca este un volum in care e vorba (si) despre stiinta. Cartea de care e vorba se numeste Remarkable Creatures si este scrisa de Tracy Chevalier, pe care probabil unii si-o amintesc din Girl With a Pearl Earring.

(Sau macar isi amintesc filmul… cel cu Collin Firth aflat in deplina celebritate si cu Scarlet Johanson inca intr-o scurta etapa a pre-celebritatii.)

#

Romanele dedicate unui subiect stiintific, fortate fiind sa dilueze un obiect mai greu digerabil, au tendinta sa creasca contorsionat. Asa incit ajung fie sa capate o silueta usor ridicola dictata de contururile evenimentului pe care se straduie sa il infasoare, fie sa creasca timorate la umbra unui urias personaj exilat comod in istoria stiintei. Intr-un cuvint, majoritatea sint extrem de plicticoase.

Ei bine, cartea asta e altfel.

Timpul actiunii este undeva la inceputul secolului 19, iar locul este intr-o mica localitate din Anglia, aflata la marginea marii. Este o carte despre prietenia dintre doua femei si despre dragostea lor pentru fosile. Prima este Elizabeth Philpot care, retrasa din motive financiare intr-un mic orasel de provincie, cauta o activitate cu care sa-si treaca orele. Cea de-a doua, Marry Anning, e o tinara needucata care incearca sa-si intretina familia vinzind fosile turistilor.

Cartea curge alternativ prin vocea fiecareia dintre ele.

#

In general, cartile isi traiesc propriul lor univers, solid construit, complet mobilat si suficient actiunii. Noi nu facem decit sa ne scufundam in el. Restul ramine sugerat, ghicit sau ignorat.

Aici lucrurile se inverseaza.

Intimplarile se petrec intr-o tara si intr-un timp in care oamenii vorbeau de stiinta in timp ce isi sorbeau tacticos ceaiul, in care urmareau in ziare ultimele comentarii despre virsta pamintului, in care vizitau gradinile zoologice pentru a vedea animale venite din tinuturi ciudate si in care vizitau muzeele pentru a vedea oasele unor creaturi venite din timpuri si mai ciudate.

Dar cartea de care va spun e asezata la marginea unui astfel de univers. Este tipul de univers romantic pe care il stim din romanele lui Jane Austen. Este tipul de univers stiintific pe care il stim din scrisorile lui Charles Darwin. Este universul Imperiului britanic la apogeul sau. Este universul maritim al lui Melville.

Este o carte calma, duioasa si profunda despre viata dusa la margine. La marginea societatii, la marginea stiintei, la marginea marii, la marginea iubirii si la marginea timpului.

La marginea societatii inalte din care Elizabeth este expulzata. Si la marginea micii comunitati in care nici Mary nici Elizabeth nu-si gasesc locul si care nu pare dispusa sa le acorde vreo sansa.

La marginea stiintei in care atit Mary cit si lui Elizabeth nu sint acceptate decit in rolul subsidiar de vinator de fosile. Rol pe care ele il accepta nu doar din nevoia de bani sau din dorinta de a avea o ocupatie – ci mai ales dintr-o docila si incapatinata pasiune.

La marginea marii, departe de viata intelectuala, mondena si imbelsugata a Londrei, din care desi excluse in mod curent sint tolerate tacit atunci cind ‘produc’ subiecte pentru savantii vremii.

La marginea iubirii, de care niciuna dintre personajele feminine ale cartii nu au parte. Avem in carte citeva episoade amplasate intr-o scenografie tipica pentru Jane Austin, insa la finalul carora daca ceva poate sa mearga prost, atunci sigur va merge prost.

Si la marginea timpului. A lungului timp pe care personajele tacute ale cartii – fosilele – l-au traversat pina cind apa marii si o mina atenta le-au dat o noua sansa.

Note:

1. Mary Anning, va gasi mai multe exemplare de dinosauri fosili care vor fi vinduti catre muzeele importante ale vremii. Mary era o adevarata senzatia printre geologii si biologii timpului. Unii dintre ei, ba chiar marele Cuvier o mentioneaza in articole. Suprema recunoastere!
2. Pentru detalii, un articol: http://www.jstor.org/pss/4027645.
3. Elizabeth Philipoth, al carei interes erau pestii fosili, va dona mare parte din exemplarele sale catre British Museum.
4. Site-ul lui Tracy Chevalier: http://www.tchevalier.com/
5. Pe locul casei in care a trait Mary Anning exista in prezent un muzeu:   http://www.lymeregismuseum.co.uk/

“Asemeni unor baieti de scoala, primul impuls al invadatorilor acestei stinci acoperite de pasari a fost de a le dobori; chiar si ciocanul geologic a devenit o arma. […] cuprins de noutatea scenei si de exemplul dat de cei din jurul sau, vedem deodata ciocanul aruncat cu toata forta miini sale” (Jurnalul de pe Beagle Robert FitzRoy)

Drumul lui Darwin spre biologie nu a fost deloc drept. Prima sa tentativa a fost de a deveni doctor, profesie pe care a abandonat-o din cauza cursurilor plictisitoare si a dezgustatoarelor si repetatelor disectii. Urmatoarea tentativa a fost catre o cariera ecleziastica; o alegere care i-ar fi asigurat un venit sigur si mai ales suficient timp liber pe care sa il consacre studiului stiintelor naturii.

Dar oferta nesperata facut lui FitzRoy ii va schimba soarta. In cei cinci ani petrecuti pe Beagle Darwin isi va face o solida ucenicie, la capatul careia gentlemanul superficial si nehotarit, pasionat de plimbari si vinatoare va deveni un respectat om de stiinta.

Interesant este ca initial, sarcina pe care si-o traseaza este de a studia geologia regiunii. Inarmat cu cartea de capatii a epocii: ‘Principii de geologie’ a lui Charles Lyell, Darwin va  studia intens zonele strabatute – va carta, va face schite, va colecta esantioane de roci. Daca ne uitam la materialele scrise in aceasta perioada vom vedea ca la sfirsitul expeditiei el avea 1383 de pagini despre geologie, comparativ cu doar 386 dedicate animalelor si plantelor!

La intoarcerea in Anglia, va trimite exemplarele de plante si animale specialistilor si va editata notele sale geologice. Charles Lyell, marele si inovatorul geolog al epocii, – cel care va deveni nu doar mentorul sau, ci si un bun prieten – il incurajeaza entuziast sa urmeze o cariera in stiintele pamintului.

Incet, incet insa, biologia va deveni principala sa preocupare.

Chiar si ciocanul geologic isi va schimba destinatia. In jurnalul sau, FitzRoy povesteste cum Darwin, aflat intr-o colonie de pasari si dorind sa captureze un exemplar pentru colectia sa, intr-un impuls de moment, foloseste ciocanul pentru a-si dobori tinta.

Intr-un fel aceeasi turnura a luat-o intreaga cariera a lui Darwin. La fel cum ciocanul destinat expeditiilor geologice a devenit o “unealta ornitologica”, ideile din cartile lui Lyell isi vor gasi un nou ecou in biologie. Cele trei volume ale lui Lyell demonstrau principiul uniformitarianismului conform caruia structurile geologice sint rezultatul unor procese indelungi si lente, procese care se petrec sub ochii nostri, dar ale caror efecte devin spectaculoase la scara timpului geologic. Studiind cum actioneaza vinturile, ploile, valurie, vulcanii si cutremurele vom putea intelege istoria pamintului. In mod asemanator, va arata Darwin, schimbari graduale in anatomia unei specii vor putea duce la generarea unor specii noi. Studiul fosilelor a avut si el un rol in conturarea ideilor lui Darwin. Speciile de care sintem inconjurati arata clare asemanari cu cele demult disparute. Micile diferente dintre doua specii alaturate in stratele geologice – si deci consecutive in timp – sugereaza o dinamica a expeciilor extrem de imbietoare teoretic. O dinamica pe care Darwin o va prezenta remarcabil doua decenii mai tirziu.

#

Paradoxal, cei doi actori importanti ai aceasta perioade a vietii lui Darwin, FitzRoy, prin prezenta sa si Lyell prin lucrarile sale, odata teoria lui Darwin publicata, nu o vor sustine. FitzRoy va fi puternic zdruncinat de implicatiile selectiei natural si, in cele din urma se va sinucide. Lyell – chiar daca l-a sprjinit deplin pe Darwin – nu va accepta complet darwinismul pina in 1868, in a zecea editie a Principiilor de geologie.

Chiar Alfred Russel Wallace, cel care a descoperit alaturi de Darwin teoria selectiei naturale (teorie numita in mod corect teoria Darwin-Wallace) va face un pas inapoi la un moment dat. Pentru Wallace – cel care a studiat, a scris si promovat atit de mult darwinismul (a scris chiar si o carte cu acest nume) – ideea ca omul a putut evolua dintr-o forma inferioara de primata era o imposibilitate.

“mai tirziu, pe masura ce am devenit mai apropiat de FitzRoy, mi-a spus ca am fost aproape de a fi respins din cauza formei nasului meu. Se indoia ca cineva cu un asemenea nas ar putea avea suficienta energie si hotarire pentru o astfel de calatorie” (Autobiografia lui Charles Darwin)

Daca nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, intrega fata a lumii ar fi aratat altfel, spunea Pascal. Nu nu se referea la frumusetea ultimei regine a Egiptului, ci exclusiv la tipul de caracter pe care un anumit tip de fizionomie il implica.

La doua secole distanta de observatia lui Pascal, capitanul vasului Beagle, Robert FitzRoy, pregatind echipa unei expeditii cu care urma sa se reintoarca in apele sudului, intervieva un tinar naturalist. Fisa postului era insa una ceva mai ciudata: tinarul urma sa-si plateasca propriile cheltuieli, sa-si conduca studiile de stiintele naturii dupa propria dorinta si sa asigure o companie ‘adecvata’ capitanului in timpul cinei. Numele tinarul era Charles Darwin.

Intrevederea a inceput prost. Chiar daca referintele profesionale si datele genealogice erau favorabile aplicantului, forma nasului sau era la limita admisibilului. In cele din urma, FitzRoy isi calca pe inima si il accepta pe tinarul Darwin in calitate de ‘gentleman companion’ la bordul vasului.

Relatia dintre ei nu a fost usoara, in principal din cauza caracterului capricios al lui FitzRoy. Totusi, ani de zile vor minca impreuna, isi vor impartasi ideiile, isi vor discuta opiniile si isi vor detalia planurile. Odata intorsi acasa, vor colabora la realizarea unei serii de volume documentind expeditia, pentru ca in final cei doi sa fie despartiti de opiniile diferite legate despre evolutie.

#

Nava Beagle se intoarce in Anglia pe 2 octombrie 1836, dupa o extrem de lunga aventura pe marile lumii. Desi planuita initial doar pentru 2 ani, expeditia s-a extins mult – nu doar ca durata, ci si ca acoperire.

Darwin face inconjurul pamintului pe mare cu dese si lungi incursiuni in interiorul continentelor. Vede America de Sud: Rio de Janeiro si Buenos Aires. Vede Tara de foc, Patagonia, Chile, Peru si insulele Falkland. Vede arhipelagul Galapagos. Ajunge pina in Tahiti si Noua Zeelanda. Viziteaza Australia. Colecteaza mii si mii de exemplare de pasari, mamifere, pesti, si nenumarate fragmente fosile.  Face observatii pe care le va publica apoi in diverse studii. Scrie scrisori catre cei de acasa. Si observa neincetat, cu daruire, cu metoda, cu inteligenta.

Timpul lui Darwin pe Beagle a fost impartit intre biologie si geologie. Pe de o parte culege, catalogheaza, prezerva diverse colectii de exemplare. Acestea, odata ajunse in Anglia, vor fi analizate in detaliu de specialisti si ii vor oferi lui Darwin datele pe baza carora isi va construi mai tirziu – peste zeci de ani – teoria.

Pe de alta parte, mare parte din timp il va dedica geologiei. Tarimurile sudice erau destul de putin cunoscute, iar observatiile sale vor fi extrem de apreciate de geologii englezi. Chiar la intoarcerea acasa, va cocheta un timp cu ideea unei cariere in stiintele pamintului.  Insa Darwin, cucerit de povestile pe care exemplarele aduse incep sa le dezvaluie, va alege  biologia.

Iar cea mai celebra poveste este cea legata de citeva mici pasari din Galapagos. Darwin le-a conservat, insa, in ciuda diferentelor evidente, le considera doar variatii ale unei singure specii si nu noteaza insula din care provine fiecare exemplar. Ajunse pe mina unui ornitolog versat, Darwin afla cu stupoare ca 25 dintre cele 26 de exemplare sint specii distincte. Fiecare dintre ele avind o forma diferita a ciocului – un indiciu asupra tipului de hrana consumat.

Din fericire, FitzRoy avea si el colectia sa, in care exemplarele erau catalogate dupa insula in care au fost colectate. Insule erau atit de apropiate… specii categoric diferite… totusi atit de asemanatoare… in mintea lui Darwin incep sa incolteasca semintele unei teorii.

Un fel de ajutor umanitar pentru cei cu simtul umorului subdezvoltat.

S-ar putea crede ca nimic nu e mai absurd decit sa declansezi rasul cu forta.  Totusi nu e imposibil. Undeva in adincul creierelor noastre exista niste reflexe care functioneaza cu precizie de ceasornic. Nu le vedem pentru ca sint camuflate in avalansa de senzatii in care ne miscam. Traim padurea fara sa simtim copacii.

Ei bine, de ceva vreme astfel de procese pot fi vizualizate. Tehnica se numeste rezonanta magnetica functionala (fMRI) si a fost introdusa in anii ’90. Principiul de baza este urmarirea fluxului de singe, ca masura a folosirii oxigenului in celulele din diferite regiuni ale creierului: mai multa activitate – mai mult oxigen consumat; mai mult oxigen consumat – mai mult aflux de singe; mai mult aflux de singe – mai mult semnal inregistrat. Metoda e folosita curent in neuroanatomie, in studiul proceselor cognitive asociate cu diverse activitati.

Dar cum in modernitatea in care ne lafaim, nimic nu-si da adevarata masura pina cind nu produce si ceva profit, aria de aplicabilitate s-a extins. Putem acum sa folosim aceasta tehnica si sa pindim reactia consumatorului, sa monitorizam cum i se aprinde beculetul (la propriu) cind vede ceva ce ii place, sa personalizam ambalajele dupa gustul lui. Putem sa-i alintam neocortexul, sa-i flatam lobii temporali, sa-i dezmierdam hipocampusul.

In ultima instanta, e doar o masura suplimentara de siguranta, o garantie ca sintem pe placul popurului consumator.

In materie de film, prima data tehnologia a fost folosita pentru ‘calibrarea’ trailerului celui mai recent episod din Piratii din Caraibe. Pe monitor se poate urmari cum de fiecare data cind apare  mica maimuta, un mic grup de neuroni din adincul creierului nostru exulta bucuros… asa ca intre primate!

Probabil nu e departe ziua cind, la masa de montaj, la fel cum se manipuleaza nivelul sunetului sau al luminozitatii, vor exista si optiuni prin care sa poate fi urmarita reactia unui grup reprezentativ de subiecti pentru toate dublele trase – si apoi alese cele ‘adecvate’. Pentru deplina multumire a largilor mase platitoare.

In incheiere, daca vreti sa vedeti un creier ‘proaspat’ la contactul cu trailerul de la Avatar, va rog sa priviti filmul de mai jos:

Intrebarea cu adevarat dificila este ce facem cu educatia romaneasca? Mai precis cu educatia elementara – ce facem cu cei doisprezece ani de ‘dupa acasa’. Ce facem cu acest sistem care preia milioane de copiii – plini de visuri, de idei si de curiozitate – si ii disturge complet in doar citiva ani! Si aici nu vorbim doar de sistemul de educatie de la noi, ci de multe alte tari – precum Statele Unite, sau tari din vestul Europei, toate cu o elocventa traditie si cu un puternic prezent in cercetare – care au un sistem de educatie elementara nesafisfacator dupa orice criteriu.

In ultima instanta, intreg sistemul de educatie e epitomul ratarii! E un monument al impotentei organizatorice, al insolentei administrative si al al incompetei profesionale! Care va sa zica avem acesti mici ingerasi de 6-7 ani, plini de curiozitate, de disponibilitate si de energie pe care ii inregimentam intr-un sistem care urmeaza sa le ofere contactul cu ‘Cunoasterea’! Avem asadar niste creiere fascinante in inocenta lor – capabile sa urmareasca ore intrege mersul unui gindacel prin iarba, sa demonteze ore intregi rotitele unei masinute, sa priveasca ore intregi clipirile unei stele de pe cer.

Iar in doar 12 de ani de scoala reusim sa ii transformam in semiadulti, semicretini, semifunctionali!

Procesul e uluitor de urmarit! Micul ingeras care inflorea de fericire cind reusea sa recunoasca cifrele de pe telecomanda sau sa faca o mica adunare la magazin, dupa doar doi sau trei ani de scoala nu mai vrea sa auda de matematica. Inca vreo doi ani si aceeasi persoana, care urmarea fascinat bulele de sapun sau curcubeul facut de benzina in apa, nu mai vrea sa auda de chimie. Inca putin ani de scoala si copilul care odata nu-si putea cobori privirea din barocul stelar al constelatiilor noptii nu mai vrea sa ridice privirea de la pantofii de ultima moda pe care si i-a cumparat.

Intr-un cuvint e un adevarat macel al copilariei. In doar doisprazece ani realizam omul nou – imbecilul sferic.

Adica imbecilul care ramine imbecil indiferent de directia din care il privesti.

Note:
1.
Acum n-as vrea sa vina nimeni sa-mi spuna ca asta e parcursul fiintei umane. Ca vine o virsta cind prioritatile se schimba, cind hormonii sint mai importanti decit neuronii si cind marsul succesului se cinta in alta gama. Pentru ca in alte privinte, aceiasi ‘ingerasi’ invata enorm. Ginditi-va la cruzimea de care e capabil un copil. In final, intreaga rautate pura de care e capabil se topeste in citiva intr-o sociabilitate minuita cu dexteritate.

Mai demult, un filosof a fost intrebat cum explica toate catastrofele, mirsaviile si cruzimea rasei umane. E simplu – a raspuns – ginditi-va ca toti am pornit fiind copii.

2.
Ceea ce vreau sa spun este ca e inadmisibil ca aceleasi suflete care deprind prin maturizare atributele morale ale unei fiinte umane, sa fie atit de definitiv, de abrut si de inexplicabil deconectate de la curiozitatea specific umana. Asta intr-o vreme in care scoala ignora complet educatia morala si se axeaza total pe educatia informationala.

3.
Mai am o reverenta pentru metafora cu ‘imbecilul sferic’… Fritz Zwicki – cel care a descoperit in 1937 efectul de lentila al galaxiilor asupra cimpului gravitational -avea o vorba: ‘spherical bastard’.

Cercetator de fel, sunt citat si eu articol, cu cateva raspunsuri. Le public aici in intregime:

1. Cum se explica locul detinut de cercetarea romaneasca la nivel international?

S-ar putea explica pornind de la locul pe care il ocupa Romania pe harta.

De la locul pe care il ocupa stiinta in lista prioritatilor politice.

De la locul pe care il ocupa cunoasterea in atentia publica.

Si de la cine ocupa locurile importante din sistem.

2. Cine este de vina: personal slab pregatit, autoritatile indiferente?

Cauzele vin din doua parti: sistemul si oamenii.

Un prim, dar nu si suficient, pas ar fi un cadru legislativ adecvat. Modalitati clare si corecte de ocupare a posturilor, modalitati echitabile de plata a personalului, modalitati adecvate de acordare a granturilor de cercetare.

Al doilea pas – care e chiar mai important decit primul – este numirea unor persoane competente in citeva posturi importante. Acum avem un ministru al carui parcurs pina in momentul de fata promite mai mult decit al oricarui alt ocupant al acestui fotoliu din ultimele doua decenii. Ideal ar fi primenirea a cel putin inca doua-trei nivele sub acela al ministrului.

Spre exemplu aducerea la conducerea marilor universitati – Bucuresti, Cluj, Iasi etc a citorva personalitati care sa aiba taria, energia si cunostiintele necesare pentru impunerea unui sistem valoric diferit.

Apoi, ar fi necesara recrutarea citorva personalitati recunoscute din strainatate la conducerea unor departamente. O conditie esentiala ar fi o totala independenta decizionala si financiara a acestora, asa incit acestia sa construiasca acolo niste grupuri la nivelul celor de virf din domeniu.

3. Care ar fi solutiile?

In ultima instanta, dincolo de sistem si de oameni, solutiile sint punctuale. Trebuie incurajata excelenta si sprijinit financiar succesul. Ori pentru aceasta exista doar o masura: recunoasterea internationala.

Vin si eu cu doua idei folosite, intr-o forma sau alta, in mod eficient prin alte parti, si care au sustinatori chiar la noi.

Prima s-ar adresa celor aflati la inceput de cariera. O serie de granturi mici, care sa acopere salariu pe o perioada scurta – sa zicem un an – care sa fie acordate exclusiv pentru idei. Numele aplicantului sa fie necunoscut review-urilor.

O a doua idee ar fi la un nivel mai inalt. Este vorba despre un Institut care sa incurajeze excelenta, institut despre care s-au pronuntat multi (inclusiv subsemnatul).  Eu il vad ca pe un centru care sa atraga prin oferte generoase oameni aflati la mijlocul unei cariere promitatoare. Sa li se asigure o finantare la nivelul celor pe care ar putea-o spera in strainate. Ideea ar fi semnarea unui contract finit, sa zicem de 5 ani. Functie de rezultate, acesta sa poata fi prelungit in doua etape a cite doi ani, atunci cind detinatorul decide sa se stabileasca la o universitate din tara. In acest fel s-ar stabili un centru cu un puternic prestigiu international care ar putea functiona si ca un agent de infiltrare a valorilor in sistemul national.

Sint  momente in viata in care pare ca intregului univers i-a casunat pe tine: ca toti prietenii s-au dat de partea dusmanilor, ca obiectele din casa se bucura jucindu-ti mici feste, ca pina si incalzirea globala ploua exact cind ti-ai pus pantalonii albi.
Drept modest remediu poti face doua lucruri: sa asculti o manea care zugraveste infruntarea om-natura prin care treci si/sau sa gasesti o explicatie energo-para-psiho-(logica) pentru starea in care te afli.

… initial intentia mea era sa continuu textul de mai sus.
In cele din urma, vazind ca are subtitluri in romana, ma limitez doar la a va invita sa vedeti micul film de mai jos:

Una dintre stirile mele preferate din ultima vreme nu a fost publicata intr-un articol, nu a fost nici prezentata intr-o conferinta, ci a fost doar subiectul unui poster la un simpozion stiintific cu ceva timp in urma. Ceea ce nu i-a amortizat impactul mediatic. O cautare pe Google arata peste doua sute de mii de citatii. Fara a o include textul de fata.

Despre ce este vorba. O statistica asupra infertilitatii masculine realizata timp de un an pe un numar de peste 200 de subiecti a gasit o corelatie interesanta: cu cat cineva foloseste mai mult timp telefonul mobil, cu atat numarul speramtozoizilor sai scade. Si nu doar numarul, ci si calitatea lor: motilitatea sau forma. Declinul poate ajunge pana la 30%, pentru persoanele care vorbesc mai mult de patru ore.

Daca exista o legatura directa intre cele doua fenomene este insa o alta problema. O corelatie intre doua marimi nu inseamna automat ca intre ele exista o legatura cauza-efect, iar teorii cu aparenta biologica se pot construi la nesfarsit. Poate ca folosirea indelungata a telefonului cauzeaza un stress care la randul sau produce efectul observat. Poate persoanele cu astfel de probleme, potential dezavantajate in ceea ce priveste numarul de urmasi, tind sa compenseze vorbind mai mult la telefon pentru a-si gasi o partenera sau pentru a promova intr-o pozitie sociala in care sa aiba acces la un numar mai mare de partenere. Poate folosirea mobilului este asociata cu meserii sau cu un stil de viata care implica un grad mai mare de risc. Sau poate, pur si simplu, telefonul purtat in buzunar creeaza un disconfort fizic care la randul lui…

Problema este de maxim interes, iar atentia opiniei publice a fost starnita inca de multa vreme! ‘Cercetari’ anterioare au legat problemele de infertilitate de utilizarea calculatorului sau de purtatul pampersilor in copilarie. Pina acum n-am vazut nici un studiu despre combinatia acestor factori, spre exemplu efectul cumulativ al pampersilor si al folosirii telefonului mobil. Eventual simultan!

In mod clar ‘intimplarile’ stiintifice se inscriu si ele aici. De la planuri apocaliptice gindite de minti rauvoitoare desfasurate in laboratoare sofisticate pina la argumente ale furiei sau bunavointei divine – fiecare poate gasi ce ii place.

Cum se apropie sezonul premiilor Oscar, va propun si eu o mica selectie retrospectiva. Evident, este vorba despre cinci nominalizari ale unor ‘scenarii’ din anul trecut, scenarii din care va invit sa alegeti unul singur:

1. Pandemia de gripa. Pornita pe modelul unui film apocaliptic, s-a dovedit, cel putin la noi, a fi un scenariu mult mai bine scris decit parea la prima vedere. Am trecut de la panica intitiala la dezinteres, pentru ca, in ultimele scene, in mod cu totul neastepta, actiunea sa capete din nou vioiciune! Am avut un virus ‘construit’, companii farmaceutice care fac ‘experimente’ pe populatie. Orice s-ar spune un film bun, chiar daca putin cam stufos… sa vedem cum se termina.

2. Repornirea LHC. Marele accelerator de particule de linga Geneva. Dupa ce prima parte ne-a lasat dezamagiti, marea masinarie a pornit. Chiar daca transat involuntar in doua parti, episodul pilot a fost convingator. Suspans, energii nemaiauzite, gauri negre… Urmeaza acum sa urmarim, speram regulat, micile episoade despre atit de atent calculatele raspunsuri la marile intrebari ale fizicii moderne.

3. Copenhaga. Intilnirea mai marilor lumii pentru a dezbate incalzirea globala.  Lansata spre sfirsitul anului, parca special pentru a prinde perioada de virf a nominalizarilor. Are toate datele unui bun thriler politic: la sfirsit nu aflam prea multe, tainele ramin nedescifrate, sperantele sint spulberate, insa pelicula ne lasa banuind ca a undeva in spate sint mari interese si undeva in fata multa manipulare. In plus, povestea emailurilor furate care, exact la momentul oportun, dezvaluie masinatii de culise ar putea merita cu adevarat un film!

4. Apa pe luna. Ceea ce ar fi putut urma o schema stiintifico – fantastica a fost, pina la urma, un foarte bun documentar. La 40 ani de la primile imagini de pe luna trimise de Apollo 11, o noua expeditie demonstreaza ca exista apa in cantitati suficiente pentru viitoare incursiuni. Speram intr-o continuare…

5. Barack Obama. Stiu, veti spune ca nu are ce cauta la ‘scenarii’, cel mult la ‘best actor’. Si totusi noul presedinte american a facut citeva mutari importante, unele asteptate, altele sperate si altele de-a dreptul surprinzatoare. A fost deblocata partial interdictia de a lucra pe noi linii de celule stem. A fost aprobat o substantiala (peste 20 de miliarde de dolari)  injectie financiara in cercetare. Si, oarecum surprinzator, la conducerea NIH – un colos cu cu buget de 30 de miliarde de dolari – a fost numit Francis Collins, un cunoscut  savant care isi prezinta entuziast si convingator convingerile crestine. In plus, Collins este, fara indoiala, plin de farmec si de umor – urmariti, va rog, aceasta simpatica varianta a unui cintec celebru.

A doua solutie ar fi sa raminem indiferenti. Nu ca am avea prea multa energie odata ce simptomele ajung la apogeu… Insa lipsa oricarui tratament risca sa ne puna pe lista (deloc scurta) celor care mor anual ca urmare a complicatiior, indiferent de tulpina de gripa sau de numele ei. Chiar in cazul unei gripe obisnuite (iar H1N1 nu este atit de iesita din comun), la o tara de dimensiunile Romaniei, ne asteptam la citeva mii de victime, cauzate mai ales de complicatii.

A treia solutie ar fi sa combinam cite putin din celelalte doua. Adica sa luam precautiile obisnuite, sa ne vaccinam (daca credem), sa ne tratam (daca e cazul) si sa ne pastram cumpatul  (sau cea mai mare parte a lui).

O reteta buna in orice situatie spune ca atunci cind trebuie sa luam o hotarire este bine sa ne uitam la cifre. Anecdote catastrofale gasim la televiziuni si in ziare. Insa in cele din urma, cea mai obiectiva metoda de informare sint statisticile oficiale. Conform acestora, in fiecare an sint in intreaga lume aproximativ 500 de milioane de infectii din care se inregistreaza pina la jumatate de milion de decese ca urmare a complicatiilor. Ca termen de comparatie, spre exemplu, anual se sinucid aproximativ un milion de persoane si alte peste 2 milioane mor ca urmare a infectiilor cu HIV.

Revenind la decesele urmind gripei, in general este vorba de persoane in virsta, care reprezinta peste 90% din cazuri, sau sau suferind de complicatii (in general pneumonie) sau boli cardiovasculare si pulmonare.

Chiar daca aceasta epidemie de gripa este infinit mai blinda decit scenariile apocaliptice anuntate si chiar mai blinda decit epidemiile anuale, ea are o cu totul alta distributie in cadrul categoriilor de virsta.

Intr-adevar, toate statisticile arata total diferit fata de cele din anii trecuti. Persoanele peste 65 de ani au o rata a infectiilor surprinzator de mica (peste 4 ori!), in timp ce pentru cele tinere si pentru copii aceasta este mult mai mare. Chiar daca simptomele sint mai putin severe decit in cazul gripei obisnuite aceste caracteristice ridica probleme diferite pentru ca structura demografica a epidemiei este diferita iar rata de infectie mult mai mare.

In plus, cum putem vedea in graficul de mai jos, rata cea mai mare a imbolnavirilor o gasim in categoria 30-49 de ani!

Dintre plante, insa, in mod sigur ii plac orhideele: au fost descrise pina in prezent peste 22ooo de specii! Ceea ce inseamna aproape una la fiecare zece specii de plante.

In 1798, un botanist francez descoperea in Madagascar o specie extrem de ciudata. Desi pe plaiurile originare infloreste din iunie pina in noiembrie, adusa in Europa, ea isi arata culorile in preajma Craciunului. De aici si numele ei.

Dintre multele acrobatii geometrice pe care diferite specii de orhidee le deseneaza cu petalele lor, aceasta descrie una de-a dreptul imposibila. Lunga de peste 30 de centimetri, floarea se continua printr-o trompa anormal de lunga care poate depasi 40 de centimetri. La capatul ei se gaseste nectarul.

#

Puterea unei teorii sta nu doar in capacitatea de a explica observatii existente, cit mai ales in a face predictii care pot fi ulterior verificate. Pina la urma, intreaga stiinta experimentala este o goana pentru argumentarea unor teorii. Nu arhivam, orbi si indiferenti, date, ci avem mereu undeva in umbra gindurilor silueta neclara a rezultatului. Nu am cauta, daca nu am fi gasit deja; undeva la capatul unui parcurs logic se afla traiectoria sperata a raspunsului.

Daca in biologia de laborator calea de la ipoteza la experiment are aceeasi traiectorie logica precum in fizica sau chimie, atunci cind vorbim de evolutie, lucrurile se complica. Experimentul este interzis, iar singura solutie este recursul la un ochi inteligent. Nu conteaza cit crezi, ci mai ales cum crezi! Momentul important nu este cind argumentele inlatura dubiile, ci cind ele reusesc sa se aranjeze destins intr-o masina de ‘privit’.

#

Cind Darwin vede ciudata orhidee, Angraecum sesquipedale pe numele ei stiintific, realizeaza ca trebuie sa existe o insecta capabila sa polenizeze aceasta floare. O ciudata creatura cu un proboscis lung de peste 30 de centrimetri, cu care sa ajunga la nectarul ascuns in adincul florii! Darwin afirma ca daca neobisnuita si inca nedescoperita lepidoptera ar disparea, atunci floarea ar muri odata cu ea.

Predictia lui Darwin a fost ironizata copios nu doar in presa timpului (da, a fost o vreme si o tara in care stiinta tinea prima pagina a ziarelor!), ci chiar de biologi. Darwin insa, sigur pe el si relativ singur in convingerea sa, rezerva un spatiu generos acestei asocieri in cartea pe care o dedica in 1862, captivantei lumi a orhideelor.

#

In 1905, la peste 20 de ani de la moartea lui Darwin, exotica aratare isi arata in sfirsit nu doar aripile, ci si maiestuosul proboscis. Numele sau complet va fi Xanthopan morganii praedicta. O mica reverenta taxonomica pentru a celebra prezicerea lui Darwin.

#

Am gasit pe internet un incintator filmulet despre cum a fost filmata pentru prima data fantastica intilnire dintre contorsionata orhidee si incredibila ei partnera inaripata. Intilnirea este scurta si are loc la capatul mirific al unei lungi nopti. A fost repetata insa milioane si milioane de ani.

Babuinii sint printre cele mai agresive primate. In rindul masculilor exista o ierarhie stricta bazata in principal pe forta si doar secundar pe inteligenta interpersonala. In orice conditii recursul la violenta este preferat: constant si spontan masculii ataca alti masculi, ataca femelele sau ataca puii. Intre masculi, in special, predomina gesturile de intimidare si bataliile feroce. Chiar cind interesul grupului si implicit interesul propriu este in cumpana, ei nu pot renunta la satisfactia unei lupte. Sint multe cazuri documentate de vinatori in grup in care doar citeva clipe despart grupul de o masa copioasa. Dar in ultima clipa, o altercatie stupida si fara miza intre doi masculi compromite intreaga expeditie. Ore intregi de pinda irosite, spectrul foametei si frustrarea esecului sint pretul platit pentru un simplu impuls de moment.

Foto: Maxwaugh.com

Mare parte din acest comportament se poate explica pornind de la modul cum sint construite grupurile. La babuini, masculii ajunsi la maturitate parasesc grupul si se alatura unui grup strain. Aici vor intilni masculi cu care nu sint inruditi care vor incerca sa-i domine, vor trebui sa invete noi reguli, si in acelasi timp vor incerca sa lase cit mai multi urmasi.

In alte specii de maimute, la cimpanzei spre exemplu, femelele sint cele care, odata ajunse la maturitate, parasesc grupul natal si se alatura unui alt grup. Ca urmare a acestui aranjament, masculii sint cei care asigura nucleul cultural al grupului. Fiind cu toti inruditi genetic, recursul la violenta este rar; majoritatea disputelor se finalizeaza pasnic, inteligenta lor este impresionanta, puterea de autocontrol admirabila si comportamentul de grup extrem de eficient.

Povestea a inceput cu peste doua decenii in urma. Grupul de 62 de babuini traia in preajma unei gropi de gunoi. Ceea ce insemna ca in fiecare zi era adusa aici o imensa cantitate hrana. Nu pentru toti insa! Un numar de masculi puternici a monopolizat noua sursa de hrana pedepsind orice alt membru al grupului care ar fi incercat sa se apropie. Asa incit femelele, puii si un numar de masculi de rang inferior au ramas in padure.

Zilele fericite insa nu au durat mult pentru cei puternici. Probabil niste resturi infectate cu bacilul tuberculozei au pus capat acestei dominatii. Daca in cazul oamenilor tuberculoza este o boala cu evolutie lenta, in cazul primatelor aceasta ucide in doar citeva saptamini.

Rezultatul a fost ca intr-o extrem de scurta perioada de timp intreaga constructie sociala s-a schimbat. In locul agresiunii perpetue se instaureaza ordinea existenta la grupul ramas in padure. Adica un cu totul altfel de aranjament social, unul dominat de o atitudie pacifista, relaxata, in care accentul e pus pe binecunoscutul ‘grooming’ – in care indivizii verifica tacticos ore in sir blana unul altuia.

Ceea ce este cu adevarat impresionant este cit de stabila este aceasta forma de comportament: ea dureaza de peste 20 de ani. Masculii care se alatura grupului abandoneaza rapid comportamentul violent invatat in mediul in care au crescut si se adapteaza la ‘noua ordine’. Putini dintre membrii schimbarii initiale mai sint in viata, insa viata grupului continuua sa curga dupa aceleasi reguli: noii veniti invata, si la rindul lor vor impun aceste reguli oricarui mascul incearca sa se alipeasca grupului.

‘Experimentul’ este un caz flagrant in care este contrazis tot ceea se stia despre viata acestor animale – dar, pina acum, este singurul caz in care o astfel de schimbare de ‘regim’ a fost observata.

Nota: Mi-am adus aminte de articolul acesta citind un interview cu Robert Saplosky pe edge.org si nu urmarind disputele electorale. Desi…

Gestatia ei, insa, a fost extrem de lunga. Darwin se intoarce la inceputul lui octombrie 1837 din calatoria de pe Beagle cu o enorma cantitate de exemplare, de observatii si de idei. Va dura mult timp pina cind va reusi sa le combine intr-o constructie stabila. Cu minutioasa si antrenata atentie, ani si ani de zile, va potrivi detalii de geologie, de climatologie, de anatomie si botanica. In 1844, el era deja convins de teoria sa si, in eventualitatea mortii, scrie o scurta prezentare.

Dupa care urmeaza o lunga tacere. Darwin paraseste subiectul pentru mai mult 20 de ani! Bineinteles va continua sa acumuleze si sa claseze date in sprijinul selectiei naturale, va continua sa testeze terenul in discutiile cu prietenii apropiati, va continua sa-si puna intrebari asupra efectelor sociale ale unei astfel de idei. Insa nu va publica nimic. Discretie totala!

Pina in iunie 1858, cind o scrisoare ii anunta un competitor! Darwin e fortat sa se napusteasca asupra notitelor sale si sa prezinte cit mai repede un rezumat al teoriei sale.

Rezumatul va ajunge in final la aproape 500 de pagini. Dupa ani si ani in care s-a dedicat scrierii unor lungi si detaliate monografii, Darwin regaseste placerea de a povesti care l-a facut celebru in descrierea calatoriei pe Beagle. Originea Speciilor e o carte scrisa repede si cu pofta. Este o carte care nu se adreseaza rece si pedant specialistului – Darwin renunta la trimiteri biobliografice si lasa ideile sa curga. Ceea ce vrea el este “un lung argument” in favoarea teoriei selectie naturale.

Un lung argument care a continuat sa creasca timp de un secol jumatate!

De la inceput trebuie spus ca, dincolo de orice sfaturi, aceeasta este o decizie personala, iar singurul sfat valid poate sa vina de la medicul de familie. In orice caz, mai multa informatie nu poate decit sa ajute.

Vaccinurile pentru gripa au o lunga istorie, sint folosite din 1940, iar modificarile de la un an la altul sint minime, asa incit sint printre cele mai sigure. Pentru persoanele aflate in categoriile de risc – batrinii si cei cu afectiuni cardiovasculare sau pulmonare – este categoric o idee buna. La fel pentru cei care stiu ca, pentru ei, simptomele gripei se transforma in cosmar.

Dar, fara a fi un argument impotriva vaccinarii, vreau sa amintesc un studiu foarte recent aparut in Lancet (Bodewes et al. 2009. Yearly influenza vaccinations: a double-edged sword?).

Principiul vaccinurilor antigripale folosite in prezent este creearea de anticorpi impotriva haemaglutininei, proteina care mediaza penetrarea celulara. Cum spuneam in postarile anterioare, aceasta proteina sufera un proces rapid de mutatii, ceea ce face ca in fiecare an sa fie nevoie de crearea unui vaccin nou. Pe de alta parte, in cazul natural al unei infectii reale, sistemul imunitar genereaza un tip de celule (numitele celule B si celule T) construite specific impotriva unor proteine aflate in interiorul virusului. Acestea nu sint supuse unei presiuni adaptative atit de intense precum cele aflate la exterior, asa incit sint conservate de la un an la altul si de la o tulpina la alta. Rezultatul este ca, in cazul unei infectii ulterioare, organsimul are deja armele pregatite. La un nou atac, aceste celule sint deja ‘antrenate’ pentru lupta, iar simptomele resimtite vor fi mai blinde. Principiul ca ceea ce nu te ucide te face mai puternic este perfect potrivit pentru acest tip de reactie a sistemului imunitar.

In cazul gripei, existenta acestui tip de celule poate fi unul dintre motivele pentru care persoanele in virsta sint mult mai putin susceptibile in timp ce tinerii par mult mai predispusi la infectia cu H1N1.

Semne de intrebare apar in ceea ce priveste vaccinarea celor inca neexspusi virusului, adica a copiilor Este adevarat ca astfel cresc sansele sa fie ocoliti de gripa. Pe de alta parte, dupa o gripa adevarata, organismul este mult mai bine pregatit sa lupte.

In ultima instanta, dincolo de opinia fiecaruia, vaccinarea este o modalitate de aparare a unei populatii in ansamblu. Din aceasta perspectiva, vaccinarea copiilor ofera o protectie relativ ridicata in ansamblu, dar cu pretul unui risc ridicat in cazul unei epidemii serioase. Asta pina cind vom avea un nou tip de vaccinuri.

Trebuie spus ca lucrurile sint pe un fagas bun: sint deja in faza de testare vaccinuri vizind una sau mai multe proteine care au secventa conservata in diferitele tulpini de virusi. In aceste cazuri o singura doza ar fi suficienta pentru a creea imunitate de lunga durata.

Pina atunci, o gripa, din cind in cind, nu strica…

Ca de obicei, aproximativ aceeasi configuratie ca in fiecare an. Citeva universitati de prestigiu, cu traditie si cu bugete impresionante monopolizeaza primele locuri. La tari, din nou, aceeasi ordine: din cele 500 de universitati, 152 se alfa in Statele Unite, urmeaza Anglia cu 42, Germania cu 40, Japonia cu 31, Franta si China cu cite 23, Canada cu 23 si Italia cu 21. Nu cautati numele Romaniei, el nu a fost inclus in niciun an in acest clasament, spre deosebire de Ungaria (3), Polonia (2), Cehia (1)  sau Slovenia (1).

Desi aparut pentru prima oara in 2003, el a devenit rapid principalul indicator al excelentei universitare – motiv uneori de mindrie exagerata, alteori de vehementa frustrata. Principala acuza este simplitatea criteriilor considerate: numarul publicatii in revistele Science si Nature, indexul citatiilor cercetatorilor, numarul de premii Nobel si medalii Fields (pentru matematica), toate masurate proportional cu marimea universitatii. Rezultatul este in acest fel sint favorizate universitatile in care fac cercetare de virf si mai putin cele in care se preda.

Pe de alta parte, sistemul, pus la puct de doi cercetatori chinezi pentru a masura calitatea invatamintului superior din tara de la soare rasare, nu este construit pentru ocrotirea orgoliului micilor universitati – ba chiar din contra. Si cu toate acestea, China ocupa un loc impresionant in virful clasamentului.

Oarecum pentru a contracara aceste carente, anul acesta a fost pentru prima data realizat si un clasament pe discipline: matematica, fizica, chimie, economie. Faptul ar trebui sa avantajeze universitatile care isi dedica resursele excelentei intr-un domeniu specific. Cu putina fidelitate financiara din partea guvernarii si cu multa pricepere organizatorica din partea universtitatilor, am putea si noi intra in acest clasament. Cel putin in anumite domenii.

P.S. Ca tot vorbim de cercetare, iata o ancheta facut in ultimul numar al Dilemei Vechi, numar dedicat acestui subiect: Se mai poate face cercetare în România?

Si un mic bonus care mi-a venit in minte citind tabele in care nu sintem inclusi…But not for me.

Atita vilva mediatica si medicala nu poate fi ignorata. Din mai multe motive: in primul rind, virusul actual este nou; in al doilea rind, este ciudat; iar in al treilea rind, este celebru.

Numele lui trezeste, pe buna dreptate, teama. Tragica epidemie de gripa din 1918, care a ucis intre 30 si 50 de milioane de oameni in intreaga lume avea acelasi serotip. Chiar daca erau alte timpuri – o populatie slabita de razboi aflata inaintea descoperirii antibioticelor – e normal sa ne facem griji.

Din fericire, pina acum, noua gripa, chiar daca numita pandemica – termen folosit exclusiv referitor la raspindirea ei si nu la gravitatea simptomelor – a fost blinda cu noi. Un singur lucru este ingrijorator: virusul pare ca se raspindeste ceva mai rapid. Ori o raspindire rapida inseamna un numar mai mare de infectii, iar un numar mare de infectii inseamna o probabilitate crescuta pentru aparitia unor noi varietati.

Asa incit un scenariu catastrofal nu este atit de absurd. El ar putea pleca de la combinarea actualei tulpini cu o alta, rezultind o noua tulpina de o virulenta extrema. Iar candidatii exista -  sa ne aducem aminte de gripa aviara, H5N1 care pindeste permanent din rezervorul ei natural: pasarile. E adevarat ca ea se transmite extrem de greu de la om la om, insa mortaliatea inregistrata este absolut inspamintatoare 60%, comparativ cu un modest 0,1% in cazul epidemiilor obisnuite sau cu un enorm 2,5% in cazul celebrei epidemii din 1918. O varianta care ar combina mortalitatea uneia cu mobilitatea celeilalte, desi ar fi o poveste care s-ar vinde bine la Hollywood, ar micsora catastrofal numarul posibililor spectatori.

Sa vedem cum ar fi posibil asa ceva si sa intram putin in biologie. Membrana virala, de care am mai vorbit, adaposteste, alaturi de alte citeva proteine, marea arma a virusului: genomul viral. In majoritatea cazurilor acesta este alcatuit dintr-un singur sir de acizi nucleici care, odata cooptat in angrenajul celulei, duce la producerea de proteine specifice si, in final, la noi virusi. In cazul gripei lucrurile sint mai complicate: in locul unuia, exista opt fragmente diferite de ARN, fiecare codind una sau doua proteine. In cazul in care o celula este infectata, ea va fabrica copii ale genomului si va replica proteinele codate de acesta. Printr-un proces inca misterios, noii virusi vor contine exact cite o copie din fiecare segment orginar.

Este posibil insa, ca o celula sa fie infectata simultan cu doua tulpini diferite. In acest caz o combinatie de fragmente din ARN-ul lor pot fi asamblate impreuna, rezultind un virus nou. In majoritatea cazurilor acesta va fi mai ‘slab’ decit oricare dintre parinti. Nu este exclus insa, ca dintr-o astfel de alaturare sa apara un virus de o virulenta extrema.

De obicei porcii sint cel mai bun laborator pentru astfel de experimente, intrucit au pe tractul respirator receptori pentru diferite tipuri de virusi, ceea ce face sa poata fi infectati simultan cu tulpini specifice omului si cu tulpini specifice pasarilor. Cazul actualei H1N1 este un bun exemplu: este o combinatie de ARN provenit din patru directii: gripa porcina din America de Nord, gripa aviara din America de Nord, gripa umana si gripa porcina din Asia si Europa.

In final, daca nu putem face predictii, sa facem cel putin citeva speculatii pe termen lung si sa amintim o observatie facuta de unul dintre personajele caruia multi dintre noi ii datoram viata E vorba despre Maurice Hilleman, cel care a produs pentru Merck mare parte a vaccinurilor folosite azi. Hilleman a observat urmatoarea frecventa a epidemiilor cauzate de acelasi tip de hemaglutinina: 1889 (H2) – 1900 (H3) – 1918 (H1) – 1957 (H2) – 1968 (H3) – 1986 (H1). Adica exact 68 de ani intre doua epidemii – adica durata medie de viata a unei persoane. Ceea ce  insemna ca odata ce imunitatea existenta in populatie in fata unui anumite tulpini dispare, este posibila aparitia unei noi forme extrem de virulente.

Urmind logica lui Hilleman, Hollywoodul se poate pregati pentru anul – 2025,  iar companiile farmaceutice pentru tipul – H2.

In cazul epidemiei actuale se pare ca lucrurile stau invers: virusul si-a schimbat numele de citeva ori – porcina, mexicana, pandemica, AH1N1 – in timp ce el a ramas acelasi.

Dar ce inseamna AH1N1? Inceputul e simplu: exista trei categorii de gripa: A, B si C. Tulpina actuala face parte din categoria A – de altfel cea mai raspindita, cea mai virulenta si cea mai studiata.

Dupa prima litera insa, lucrurile incep sa se complice, asa incit avem nevoie de putina biologie. Virusul gripei este inconjurat de o membrana care – in cazul unei infectii reusite – fuzioneaza cu membrana celulara, eliberind in interior genomul viral impreuna cu un mic comando de proteine care vor transforma in scurt timp intreaga celula intr-o fabrica de noi virusi.

Dintre multele proteine asociate acestui virus, doua dintre ele, aflate in aceasta membrana virala – hemaglutinina (HA) si neuramidaza (NA) – sint extrem de importante. Sarcina celei dintai este sa medieze penetrarea in celula, iar a celei de a doua este sa facilitize parasirea celulei de catre virusii noi formati. Exista 15, respectiv 9 tipuri din cele doua proteine, iar nomenclatura reflecta aceasta clasificare. Spre exemplu, virusul despre care vorbim este, folosind o prescurtare a prescurtarii, de tipul H1N1. Va amintiti probabil ca gripa aviara avea serotipul H5N1.

Interesant este ca aceste proteine sufera mutatii care le schimba permanent aspectul exterior, asa incit devin de nerecunoscut pentru anticorpii existenti – generati fie de o gripa anterioara fie de un vaccin. Aceasta este cauza pentru care in fiecare an este nevoie de un nou vaccin, chiar daca nomenclatura tulpinilor vizate este aceeasi. Spre exemplu, tulpina H1N1 din vaccinul trivalent de anul acesta este aceeasi de multa vreme. In fiecare an, insa, trebuie conceput un nou vaccin. La rindul ei, noua tulpina pandemica, desi are acelasi nume – H1N1,  necesita si ea un vaccin special. Si la anul care vine… piesa se va relua intr-o noua distribuite. Este probabil ca tulpina pandemica o va inlocui pe cea existenta si va fi inclusa in noul vaccin trivalent care va fi construit pentru toamna vitoare.

Shakespeare spunea ca indiferent ce nume ar purta, un trandafir miroase la fel de dulce. Din punctul de vedere al sistemului imunitar, chiar daca numele purtat e acelasi, avem in fiecare an o gripa noua.

P.S. Planuiesc aproximativ o duzina de postari despre gripa si despre virusi in general, asa incit astept eventuale intrebari. Dar pina cind voi reveni cu detalii, va invit sa vedeti acest filmulet. Este nu doar excelent realizat ci si surprinzator de corect stiintific.

Cum multi se pling ca lunea ii ia intotdeauna prin surprindere, propun si eu citeva imagini surprinzatoare.

Stiu, e prima zi din saptamina, e frig, e criza, insa au fost si vremuri mult mai grele! Dupa cum urmeaza (Breaking News via LiveScience):

Carl Buell / Florida Museum of Natural History

Foto: Jason Bourque

P.S. Dincolo de imagini, fiecare animal are un link pentru cei infometati de amanunte.

La inceput a cazut in fata unei nemiloase analize serviciul militar – cu toate privatiunile, anecdotele si aventurile lui. A cazut si virsta primelor legaturi amoroase – cu toata tensiunea, inocenta si efervescenta ei. A cazut si pragul casniciei. A cazut si momentul primului copil. Ramineau la masa din ce in ce mai putini cei de la care se astepta verdictul final. Dupa vreo ora am hotarit cu totii in unanimitate: esti barbat adevarat dupa ce ai absolvit prima colonoscopie! Adica momentul cind biologia (care trebuia) invatata odinioara capata relevanta.

E o limita de la care ignoranta intr-un anumit domeniu inceteaza sa mai fie inocenta si devine vinovata. Evident, domeniul la care ma refer circumscrie, in mod larg, stiintele vietii. Intr-un prezent atit de dinamic, lipsa unui minim vocabular de concepte biologice nu este doar o simpla dovada de incultura, ci poate face diferenta intre sanatate si boala. Sau chiar mai mult! Cind vine soarta cu chitantierul, e bine sa stii sa citesti cifrele!

E o schimbare a tablei de valori care nu are legatura cu intelepciunea adusa de ani. Ci pur si simplu cu anii mai multi. Vine o virsta la care viteza computerului personal paleste in fata masuratorilor tensiunii arteriale, performantele telefonului mobil sint depasite de nivelului colesterolului, iar capacitatea cilindrica a motorului e mai putin importanta decit niste masuratori MRI. Cind citesti mai atent contraindicatiile de pe o cutie de medicamente decit instructiunile de folosire a unui GPS. E o virsta pe care cunostintele de biologie o pot face nu doar posibila ci si frumoasa.