Bloggeri dau dovadă încă o dată de solidaritate față de oamenii care au nevoie de ajutor.

Cei de la Doipedoi au pornit o licitație cu scopul de a ajuta un tânăr din Craiova care necesită urgent o operație pe creier. Florin suferă de malformaţie arterio venoasă congenitală.  Are nevoie urgent de operatie care se poate face în străinătate!

Ai aici toate detaliile despre licitatie si cazul lui Florin! Fa o fapta buna!

http://doipedoi.com/2010/07/30/licitam-pentru-cevi/

“La noi nici sărăcia nu e la fel ca la alţii. Sărăcia înseamnă o viaţă lipsită de şansele de a  trăi  în cadrul unui anumit standard minim de nivel de trăi. O definiţie atât de relativă dă dreptul unui om care la noi ar fi bogat, în altă ţară şi alt mediu să se numească sărac. Tot oamenii care se ocupă cu definiţiile ne dau o definiţie mai bună puţin pentru români: insuficienţa venitului pentru acoperirea cheltuielilor necesare unei alimentări regulate, sau a necesarului pentru îmbrăcăminte, încălzire şi alte necesităţi indispensabile traiului. Câţi se recunosc?  Lăsăm capul în jos, oftăm şi concluzionăm: suntem o ţară de oameni săraci.

Ne-am obişnuit să trăim săraci, să nu ne ajungă banii nici pentru mâncare şi întreţinere şi ne declarăm sărăcia după cum ne convine. Sunt dăţi când o strigăm agresiv în mitinguri, sunt dăţi când o negăm dând maxim mp3-ul din maşină decapotabilă deşi suntem la fel de săraci de la un capăt la altul. Spre fericirea noastră, avem o genă specială numită “hazul de necaz”. Specific românului, din vremuri de demult, hazul de necaz l-a ajutat să treacă peste sărăcie şi boală. Am râs de noi şi-a noastră sărăcie, am inventat bancuri cu Bulă şi cu Ştrulă, am întârziat cu plata întreţinerii trei luni dar am reuşit să ieşim la un grătar cu un mic şi-o bere să uităm  de rate şi de datorii.

Suntem o naţie săracă dar în acelaşi timp suntem o naţie obişnuită să trăiască săracă. Generaţie de sacrificiu după generaţie de sacrificiu. Ne debranşăm de la căldură dar ne plătim anticipat abonamentul la cablu pe un an.”

Citeste materialul complet

‘Acest eseu lucid si elegant al lui Simon Blackburn ne ofera un ghid de orientare printre cele mai importante preocupari ale filosofiei? Este o prezentare deosebit de clara a principalelor argumente din cadrul fiecarei dezbateri. Blackburn este un filosof consacrat, ceea ce face din aceasta carticica introductiva o lucrare extrem de pretiosa.’
Sunday Times
‘Blackburn a reusit sa scrie acea carte pe care orice persoana inteligenta ar trebui sa o citeasca pentru a putea intelege si chiar aprecia subictele cheie ale filosofiei, de la liberul arbitru si moralitate pana la limitele cunoasterii noastre despre lume.
Walter Isaacson, Times Magazine

Simon Blackburn este profesor universitar la Catedra de Filosofie a Universitatii din Cambridge. In trecut, el a fost Tutor si Fellow al Colegiului Pembroke din Oxford (intre 1969 si 1989), apoi titular al Distinsei Catedre de Filosofie Edna J. Koury la Universitatea din Carolina de Nord, Chapel Hill. Printre cartile sale se numara: Spreading the Word (1984), Essay in Quasi-Realism (1993), The Oxford Dictionary of Philosophy (1994), Rulling Passions (1998), Truth (co-editata cu Keith Simmons in 1999) si Beeing Good (2001). Intre anii 1984 si 1990, Simon Blackburn a fost editor al revistei Mind.

Mergi la prima librarie intalnita in cale si cauta aceasta carte!

Încălzirea vremii dă din nou idei celor  care prestează anumite servicii şi vând diverse obiecte pentru a face un ban. Mulţi dintre ei sunt oameni fără adăpost, care s-au săturat să întindă mâna şi să ceară trecătorilor un ban, mai ales că în ultima perioadă sunt ,,vânaţi” de către poliţiştii comunitari şi jandarmi. În oraşele în care razele soarelui şi-au făcut, deja aparţia îi putem vedea în intersecţii vânzând ziare sau spălând parbrize. Cu o sticlă, plină cu apă şi  amestecată cu detergent şi cu o perie  în mână, pot fi întâlniţi de către şoferi, mai ales în  marile intersecţii.

De multe ori nici nu apuci să spui că nu vrei să îşi fie curăţat parbrizul, deoarece iuţi de mână, cum sunt, au aruncat, deja cu apă şi detergent pe el, urmează doar să-l lustruiască. Fac acest lucru pentru 2-3 lei, cât se îndură fiecare şofer să îi dea. În ceea ce priveşte vânzarea ziarelor este simlu. Le cumpără la un preţ şi se vând la altul, mult mai mare bineînţeles. Cu ziare la preţ dublu, reviste, seminţe, cărţii de joc, pixuri, ciocolată etc., se pot întâlni în toate trenurile, mai ales în cele aglomerate. Şi lumea lor o să înceapă odată cu venirea verii, când trenurile, care merg spre litoral sunt pline.

citeste continuarea

Micro-Star International (MSI) a lansat cel mai nou notebook de gaming de 17” – GE700-le este echipat cu cel mai nou procesor Intel Core i5, placa video discreta ATI Radeon HD 5730 cu 1GB DDR3 VRAM, doua difuzoare de clasa cinema, un subwoofer, webcam HD, si suport pentru doua HDD-uri.

GE700 utilizeaza Tehnologia Intel Turbo Boost pentru eficienta dinamica a procesorului, si prolifereaza tehnologia ECO Engine Power Saving exclusiva MSI-ului pentru a extinde timpul de functionare a bateriei. (via)

Luna martie 2010 este una comemorativa pentru domeniile .com

Se implinesc 25 de ani de cand primul domeniu cu extensia  .com a fost accesibila  utilizatorilor de internet, mai exact in 1985.
Un an mai tarziu, erau deja inregistrate 6 domenii, azi se pare ca numarul acestora a crescut,  aproximativ 90 de milioane de domenii cu extensia .com sunt  inregistrate in acest moment.

Mărţişoare, mărţişoare şi iar mărţişoare. A venit din nou luna martie, luna care se spune că este a femeilor (cel puţin începutul), deoarece sunt răsfăţate de către bărbaţii din viaţa lor, prima oară cu mărţioare, iar pe opt martie cu flori şi cadouri mai consistente. Cel puţin aşa ar trebui să fie, chiar, dacă ştim că există şi bărbaţi, care nu doresc să îşi aducă aminte de aceste zile. Nu suport bărbaţii şi cred că nici o femeie nu îi poate suferi pe cei care uită de 1 şi 8 Martie.

Pe cei care se fac că ,,plouă”, care intră în casă şi în loc să spună ,,La mulţi ani iubita  mamă, soră bunică”, spun ,,am uitat, am avut atâta de lucru încât am uitat să îţi cumpăr un mărţişor sau un buchet de ghiocei”. Nici o femeie în aceste zile nu se aşteaptă să îi fie adusă luna de pe cer. Se aşteaptă la un  mic gest din partea bărbatului.

Un gest care înseamnă mai mult decât ar crede un bărbat. Mai mult de atât sunt femei, care nu au văzut o floare de la partenerul de viaţă niciodată.  Oare s-au întrebat bărbaţii ce este în sufletul acelei femei, când îşi vede prietenele că primesc mărţişoare şi flori, iar EA nu a mai avut parte de aceste mici cadoruri de ani de zile?  Că  la EA demult nu a mai fost 8 Martie. Scriu aceste rânduri pentru a sensibiliza bărbaţii din România, care au uitat că femeia este cel mai gingaş lucru de pe pământ şi că trebuie mereu ocrotită şi respectată. Din păcate în multe familii se întâmplă ca în loc de mărţişor şi respect, femeile să fie tratate cu înjurături şi chiar pumni. Ruşine să le fie bărbaţilor, care fac acest lucru şi care nu se gândesc că femeia este cea care aduce viaţa pe pământ şi că meriă tot respectul lor. citeste continuarea

(preluare Doipedoi) Foto – Dugulan Ovidiu

Experţii şi oamenii de ştiinţă ai zilelor noastre încearcă în mod tot mai disperat, să găsească răspunsurile lumii: din ce s-a format specia umană, spre ce vom evolua şi mai ales ce fel de concept reprezentăm? Răspunsurile vin bineînţeles de la aceiaşi inşi, care reuşesc astfel să ridice confuzia umanităţii la limite. De fiecare dată când desluşesc un răspuns plauzibil, care să ne explice enigmele existenţei noastre, aceiaşi experţi dau iarăşi totul peste cap şi născocesc o nouă sumedenie de întrebări fără răspuns şi alte teorii de neînţeles.

Cu toate că adesea dăm crezare acestor teorii excentrice şi ne imaginăm cum de este posibil să fi fost formaţi din lut sau să provenim din cimpanzei, iată că totuşi trăim o viaţă reală – sau poate nu – în care ne lăsăm ghidaţi de „minunăţiile“ create tot de noi, simpli muritori.
Ultima tendinţă în ceea ce priveşte evoluţia omului sau chiar soarta lui este „teoria anului 2012“, care ne explică rar şi cu litere de o şchioapă că peste vreo doi ani de zile ne vom transforma, cu tot cu lumea în care trăim în altceva….Întrebarea este: în ce ne-am mai putea transforma? De nenumărate milenii suntem la fel, cu excepţia faptului că omul şi-a mai schimbat coafura, a învăţat ce e igiena, a inventat câte ceva (spre exemplu cum să distrugă natura şi cum să îşi folosească tot mai puţin forţa fizică pentru a supravieţui), şi-a mai mobilizat creierul şi a inventat chestii revoluţionare, iar acum iată că tot minunatul om spune că în anul 2012 îşi va schimba AND-ul şi numaidecât lumea.

La fel ca şi acum sute de mii de ani, necesităţile noastre sunt aceleaşi – avem nevoie de aer, hrană, adăpost, reproducere şi uneori de afecţiune. Diferenţa este că acum avem nevoie şi de ce nu avem nevoie: foarte multă bogăţie materială, care bineînţeles nu se va transforma cu noi cînd vom muri, în nimic.

Bineînţeles, este de luat în considerare că de-a lungul mileniilor omul şi-a chinuit creierul spre a ajunge la mai mult şi chiar a reuşit, dar există o oarecare enigmă la mijloc. Dacă am evoluat atât de mult, dacă viaţa omului a devenit atât de modernă ca în prezent, atunci de ce spiritul omului, aş spune, a devenit atât de superficial? Ne hrănim spiritul cu tot felul de concepte negative, care sunt adevăratele distrugătoare sau schimbătoare ale omenirii. Omul a descoperit tehnologia, arta, sportul sau studiile din dorinţa de a crea moduri de încântare a spiritului, dar nu a inventat prostituţia, terorismul sau bolile din aceeaşi dorinţă.

Natura umană reprezintă îmbinare de bine şi mai puţin bine, dar oare partea de 80% a creierului nostru, care nu este folosită, ce ascunde? Lucruri negative sau pozitive? Răspunsul acestei întrebări se află probabil tot la experţii în ale omenirii, care mai mult ca sigur ar spune că partea accea misterioasă a creierului uman va face lumea în care trăim, un Rai pe Pământ. Părerea mea este alta – se pare, după cum se prezintă oamenii din jurul nostru, că partea aceea nu ne va aduce fericirea mult căutată, sau mai bine zis, nu pe cea spirituală. Inventarea de noi tehnologii va fi un adevărat fleac – maşini, avioane, super aparaturi cu care vom colinda prin infinitul Cosmos vor fi floare la ureche. Concomitent cu acestea va creşte şi superficialitatea şi prostia omului. Criminalitatea şi violenţa vor atinge cote tot mai mari iar competiţia interumană va fi una de-a dreptul materială, lipsită de valori reale.

Se poate sesiza cu ochiul liber că omul nu mai dă doi bani pe competenţele şi valorile semenilor lui, ba chiar îşi canalizează existenţa pe lucruri lipsite de sens şi valoare, dar pline de egoism, în condiţiile în care inteligenţa noastră este în evoluţie. Dar oare, nu puţina spiritualitate trează a „omului modern“ crează haosul de astăzi? Majoritatea oamenilor sunt la fel, trăiesc aproximativ în aceeaşi lume, dar speranţa omenirii creşte în momentul în care unii semeni de-ai noştri crează „revoluţii“ şi noutăţi. Trăind într-o lume care nu ne satisface în profunzimea naturii noastre, inventăm şi descoperim refugii care mai de care mai excentrice, spre exemplu, drogurile, alcoolul sau arta modernă în diversele ei forme.

În afară de acestea, căutând disperat printre exponatele fără de sensibilitate din jurul său, omul a început de curînd aă îşi mai preţuiască semenii, fapt destul de rar totuşi. Nevoia de a fi mai bun decât toţi ceilalţi nu a pălit, însă defularea spiritelor noastre se mai întâmplă din când în când – unii îşi mai iubesc apropiaţii, foarte puţini mai se gândesc şi la semenii suferinzi, dar toţi – absolut toţi privesc la tragediile prezentate de mass-media, cu o oarecare mulţumire în priviri. Îi condamnăm pe cei care greşesc dar nu ne condamnăm pe noi, care prin simplul fapt că urmărim pasiv aceste evenimente negative, le alimentăm continuitatea.

Câteva suflete rătăcite îşi permit, din când în când să iasă din comun şi trezesc celorlalţi sentimente de milă sau rareori admiraţie, în fond falsă. Vorbele exprimă trăiri pozitive dar oare gândurile exprimă aceleaşi tipuri de trăiri? Pictori de geniu, muzicieni valoroşi, scriitori inovativi, sportivi de performanţă sau pur şi simplu oameni de bine există şi astăzi, dar prea puţin ne interesează de ei pentru că mai mult îndrăgim violenţa şi necazul altora.
De câte ori nu vedem programe în care scandalurile şi ura sunt la ordinea zilei? De câte ori vedem campanii pozitive, dedicate semenilor noştri sau programe dedicate celor deosebiţi? În fiecare clipă a vieţii noastre…dar asupra cărora ne oprim? Asupra primelor desigur, pentru că avem nevoie să îi judecăm pe alţii, pe când faptele noastre lasă de dorit.

Acţiunile noastre care nu dau satisfacţie spirituală nici nouă înşine, nici celor din jur, nu vor duce la o adevărată evoluţie, dar mai există speranţe. Se pare că, de curând oamenii puternici ai lumii au dat „lege“ scrisă şi nescrisă că trebuie să luptăm din greu pentru salvarea lumii noastre dragi, după ce am reuşit să o distrugem. Mii de manifestanţi de prin toată lumea s-au adunat grămadă la Copenhaga să strige cât pot ei de tare că trebuie să salvăm lumea. Da, trebuie salvată dar va fi foarte greu pentru că reconstruirea unui lucru distrus este o mare dificultate. Din prostia-i caracteristică, omul „a dat foc“ la tot petrolul, cărbunele, gazul şi lemnul din lume, iar cu „fumul şi cenuşa“ lor nu a făcut altceva decât să distrugă întreaga natură şi pe el însuşi.

Soluţia este să ne luăm toţi de mână, să ne folosim minţile şi să refacem planeta, înainte să rămânem cu maşinării ultra moderne şi fără aer de respirat. Câţi dintre oameni vor face acest lucru este destul de greu de apreciat, însă cert este că rezultatul acţiunilor noastre necugetate se răsfrâng grav asupra noastră şi majoritatea specimenelor umane nu prea realizează aceste lucruri, ba chiar dau vina pe altceva, cel mai adesea Dumnezeu, spunând „asta este voia lui Dumnezeu“, fiind uşor de-a dreptul să nu îţi asumi propriile acte.
Alarmant este faptul că nu ne dă nimeni certitudinea că vom reuşi să refacem ceea ce am distrus, nici măcar marii experţi, care se declară sceptici cu privire la noile idei.

Totuşi, primii paşi ai evoluţiei noastre, după simpla-mi părere ar fi să încetăm a fi inutili comunităţii în care trăim. Inutili nu înseamnă că nu muncim, sau că nu creăm ceva, ci pasivitatea care o manifestăm faţă de realităţile fiinţei umane. Decât să privim intens captaţi de nimic, la falsele valori ce apar pe la televizor, mai bine ne-am deschide ochii, minţile şi sufletele la suferinţele şi necesităţile oamenilor de lângă noi. În cazul în care pragmatismul şi altruismul lipsesc cu desăvârşire în identitatea noastră, atunci mai bine ne canalizăm existenţa pe lucruri care să nu dăuneze nici oamenilor, nici lumii.
Materialul este indispensabil dar totuşi nu atât de important – poate fi îmbinat cu spiritualitatea şi astfel omul poate evolua armonios. Măsurarea propriilor acţiuni este cheia omenirii, dar care deocamdată nu este posedată de foarte mulţi dintre noi.
Unele negativităţi ar trebui să dispară definitiv din habitatul nostru însă fără de ele nu am putea cântări corect lucrurile, aşa că sunt necesare într-o oarecare măsură. Important este ca omul acestor vremuri să realizeze limitele pe care singur şi natura i le impune, astfel încât să poată transforma negativ în pozitiv, lucru aproape imposibil momentan.

În simpla noastră ţărişoară, cu oameni la fel de simpli în gândire se petrec lucruri destul de stranii – tinerii au învăţat ce este emanciparea şi creativitatea, o atmosferă cu iz de evoluţie. Oameni care fac umbră pământului există la fiecare pas, dar printre ei există (şi mă bucură nespus acest lucru), români valoroşi, care pun bază pe esenţa reală a lucrurilor lumeşti, dar pe aceştia nu îi vom vedea prea des la televizor, pentru că nu au loc de mulţimea de bogătani hoţi lipsiţi de onestitate şi de prostimea tinerească bolnavă de vedetism.

De apreciat este că există aceşti oameni, în contextul în care societatea încă mai încurajează evoluţia falsă spre cocalari şi pitzipoance. Oamenii aceştia – „ciudaţii“ societăţii realizează minusurile sau plusurile fiinţei umane şi mai scriu o carte (adevărată), crează o muzică „hrănitoare“ de mesaje, pictează o sumbră trăire, întâmplare sau dau o mână de hrană unui copil orfan sau unui bătrân fără puteri.
Evoluţia omului nu va consta în tehnologii nemaivăzute, ci în puterea unora dintre noi de a ne uni cu cei diferiţi de noi. Nu toţi oamenii au puterea sau conştiinţa de a fi raţionali şi deschişi la „durerile“ lumii, dar ceilalţi care au aceste puteri au obligaţia morală de a reconstrui umanitatea, deci omenirea. Faptul că nu putem deţine controlul total asupra evenimentelor este un lucru evident, dar minţile noastre şi mai ales spiritul pot munci laolaltă pentru a îndrepta măcar câteva din multele deficite cu care ne confruntăm în fiecare clipă a existenţei noastre.

Spre ce ne îndreptăm nu putem ştii pentru că întreaga omenire decide, dar individualitatea poate controla oarecum acest proces. Viaţa unui om este mult prea limitată pentru a întoarce lumea cu susul în jos, dar munca fiecăruia dintre noi va determina schimbarea viitoarelor generaţii, poate spre bine. Refuzând superficialitatea, încurajăm evoluţia omului în sine, astfel că dintr-o evoluţie spre nicăieri, vom putea trasa liniile pentru o evoluţie spre ceva.

via (foto)

Lorena Lupu s-a născut în 1978 la Sfântu Gheorghe.  A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Cargiale” din București, secția actorie, în anul 2004.

Ne-am întâlnit într-o mică cafenea bucureșteană. Este aceeași femeie veselă și zâmbitoare și chiar timidă. … Am avut ocazia sa o vad interpretand diverse roluri, am citit carțile ei și azi am prins ocazia unui dulce “interogatoriu”.  Aici este Lorena. Pe șcenă o mie de fețe și roluri.  La masă, Lorena e o tipă simplă, modestă, usor mioapă, cu parul prins în coada de cal.

Daniel Mitre -Ai publicat recent o carte, Hyde Park. Care este povestea acestei cărți?

Lorena Lupu – Dacă primele mele romane s-au remarcat printr-o intrigă cât se poate de clară, aproape matematic construită, în Hyde Park am preferat să mă joc cu ideea de libertate. Libertate a firului narativ, libertate a personajelor, libertate a metaforei. Şi libertate a pozelor făcute de maestrul Dinu Lazăr. E o poveste fără poveste, o competiţie a poveştilor relatate de oratorii dintr-un Speaker’s Corner pe care îl consider universal şi etern valabil.

DM - Îți exprimi oarecum trairile prin teatru. Teatrul este upgrade-ul literaturii putem zice. Cum reușești să combini atât de frumos literatura cu teatru?

LL – Nu întotdeauna reuşesc. Secretul e să nu ies în public decât cu lucrurile care mă mulţumesc în primul rând pe mine.

DM -  Recent ai avut premiera spectacolului “Rocky Horror” într-un club gay din București. De ce ai ales aceasta locație?

LL – Precum am spus, nu mă interesează dacă e bar de gay, bar de negri sau bar de sâmbetişti, mă interesează câteva chestii simple: să aibă scena potrivită, să aibă echipă serioasă şi devotată, şi să achite la timp onorariile negociate. Astea sunt condiţiile pe care un organizator trebuie să le asigure. Să zicem aşa, îngrăşământul necesar pentru ca floarea numită “artă” să înflorească.

DM -  Care este adevarata ta satisisfacție după un spectacol? Aplauzele? Zâmbetul oamenilor?

LL – Şi aplauzele, şi zâmbetul oamenilor, şi încă un lucru: feeling-ul acela din plexul solar, care îţi spune că ai făcut un lucru bun.

DM -  Cine este “Costel the geek”?

LL -  “Costel the geek” e un personaj apărut ad-hoc în piesă. Pentru că Lucian, care ne-a asigurat sonorizarea, era şi el pe scenă cu noi, l-am integrat armonios în echipă.

Nu poţi pretinde că un lucru care există pe scenă nu există. Nu e artistic, şi nu e teatral. Trebuie să reacţionezi just la tot ce există în jur. Iar dacă apare brusc un băiat care apasă pe butoane, nu poţi continua ca şi cum nu ar fi acolo.
Poate dacă schimbăm locaţia, Costel the geek va dispărea, dacă ne vor asigura sonorizarea din alt colţ al barului. Cum ar veni, Costel-the-geek e primul personaj mutabil din istoria teatrului.

DM -  Cum a primit comunitatea LGBT romanele  tale? Scrii despre gay, poveștile tale sunt oarecum diferite și  există o psihologie a fiecarui personaj…

LL -  … scriu despre oameni. În poveştile mele, există gay şi hetero, oameni buni şi oameni răi. Reacţia publicului din Pride (de asemenea, un amestec de gay şi de hetero) a fost absolut în regulă. Pentru că din punctul lor de vedere, nu a contat sexul personajului interpretat de mine, ci trăirile lui.

Ceea ce e adevărat însă, e că abordez tematica LGBT cu mai mult curaj decât alţii. Ceea ce nu e meritul meu, ci rezultatul falsei pudori a colegilor mei de generaţie.

DM – Circula zvonul ca vei face parte din singura trupă de travesti (de profesioniști)  din Romania, Toxice. Este adevărat?

LL : Nu ştiam că Toxice este singura trupă de travesti din Românica. Am discutat cu băieţii despre lucrul ăsta, ne-am jucat un pic cu ideea, şi încă suntem în discuţii. Deocamdată este o enigmă a viitorului.

DM – Ești și traducătoare în același timp. Titluri celebre precum “Misterul Daliei Negre” de Steve Hodel au fost traduse de tine. Te inspiri din personajele carților pe care le citești?

LL – Din unele, da. Ferească Dumnezeu să mă inspir din Dalia Neagră, care a fost ucisă într-un mod oribil, tăiată în două şi eviscerată de un psihopat din Los Angeles!  A fost una din cele mai atroce crime ale secolului 20.

DM -  “O iubire homosexuală poate avea nuanţe chiar mai frumoase decât o iubire heterosexuală” – sunt vorbele tale… Rondo Capricioso rămâne prima ta iubire? Cum a aparut această carte?

LL – “Rondo Capriccioso” e un prim roman, prima mea incercare de a lua literatura în piept. Şi, da, e acolo o poveste de dragoste cu destul de multă limonadă, să înduioşeze cititoarele sensibile. Dar îmi place să cred că nu siropul e trăsătura mea distinctivă, ci sarea şi piperul.

Am petrecut o oră frumoasă în compania Lorenei.  Mi-a demonstrat înca o dată că talentul, pasiunea și daruirea se cultivă.  Cu fiecare cortină ce cade ești mai împlinit, acumulezi  mai multă experiența și poate satisfacție.

Foto , arhiva personala Lorena Lupu

-Facturile mult prea mari la întreţinere  au devenit în ultima lună subiect de discuţie în întreaga ţară. Oamenii s-au trezit cu cheltuieli mult mari mari decât anul trecut din cauza faptului că în luna ianuarie temperaturile au fost mai scăzute, iar furnizorii au trebuit să livreze populaţiei agentul termic la cote maxime. Până aicea nimic ieşit din comun. Frigul nu le-a permis oamenilor să închidă caloriferele (cei care au repartitoare), însă autorităţile locale nu s-au gândit să acorde mai multe subvenţii, astfel ca populaţia să plătească un preţ mai mic pe gigacalorie.

Este o problemă la nivel naţional, care îi afectează în principal pe cei cu venituri reduse sau medii. Nu mai vorbim de cei care au rămas în urma disponibilizărilor masive, atât din mediu privat, cât şi de la stat fără locuri de muncă. Ei cum îşi vor achita cheltuielile? Cum vor face ca să nu fie restanţieri? Ne întrebăm dacă în ţara asta îi mai pasă cuiva de aceşti oameni. Oameni, care până mai ieri au lucrat în fabricii şi uzine, iar acuma au o pensie de mizerie. Pentru ei ce se mai poate face? citeste continuarea

Mai sunt aproape 40 de ore pâna la Congresul în care social democrații își vor alege un nou lider, însă apele sunt foarte tulburi, iar informațiile pe surse au început să se contrazică de la oră la alta.

Timp de o săptamână cei mai importanți lideri care anunțaseră că vor candida s-au tot răzgândit, punctele de interes maxim fiind renunțarea lui Adrian Năstase, dar și anuntul că președintele fondator al PSD, Ion Iliescu, renunță la politică.  Citește continuareala la Irina Ursu

“AIESEC, cea mai mare organizaţie studenţească din lume, este platforma internaţională destinată tinerilor ce vor să îşi descopere şi să îşi dezvolte potenţialul pentru a avea un impact pozitiv în societate.
AIESEC oferă peste 6500 de poziţii de conducere, organizează 350 de conferinţe pe an pentru cei 28.000 membri ai săi şi derulează un program de stagii de practică în care sunt implicaţi peste 4400 de studenţi şi masteranzi ce au oportunitatea de a lucra şi trăi într-o altă ţară. ”

Daniel Mitre : Am auzit AIESEC în o gramada de locuri, însa putina lume stie ce este AIESEC?

Militaru Tomita: Da e adevarat, as putea spune ca e o strategie pentru a atrage curiozitatea studentilor. AIESEC este cea mai mare organizatie de studenti din lume, o platforma internationala care îti da sansa sa-ti dezvolti abilitatile, cu care mai apoi sa ai un impact pozitiv în societate.

DM: Unul din motivele pentru care studentii aplica în AIESEC e programul Exchange, un fel de Work & Travel, poate ne poti spune mai multe despre el.

MT: În primul rând trebuie sa clarific un lucru, Exchange si Work & Travel sunt doua programe foarte diferite, cu toate ca la prima vedere par acelasi lucru. Exchange este principalul program desfasurat de AIESEC la nivel global. Programul asigura organizatiilor implicate personal calificat, cu un raport foarte bun pret-calitate, pe termen scurt, care sa raspunda cerintelor firmelor de a desfasura activitati importante sau de a concepe si derula proiecte care necesita cunostinte specifice si au nevoie de o angajare temporara.
Programul ofera studentilor, proaspat absolventilor, masteranzilor, tinerilor doctoranzi oportunitatea de a obtine experienta internationala, vizând atât dezvoltarea lor profesionala si personala prin lucrul într-o companie din strainatate cât si aducerea unui plus de valoare companiei care beneficiaza de acest program. Cuvântul cheie aici si care face diferenta de Work & Travel e diversitatea culturala, care e o necesitate daca vrei sa te dezvolti din punct de vedere profesional, si nu numai.

DM : Ai spus ca AIESEC e cea mai mare organizatie de studenti, în ce tari mai gasim AIESEC si cum functioneaza el având în vedere dimensiunea lui.
MT : Într-adevar, dimensiunea ca organizatie e impresionabila. AIESEC e prezent în 107 tari si trebuie sa precizez ca fiecare tara are mai multe locale, în marile orase. Când ma gândesc la AIESEc, ma gândesc, ca si organizare, ca la o corporatie multinationala, activitatea sa fiind împartita pe departamente ca Marketing, Finante, Exchange, Talent Management etc. De exemplu eu sunt membru în AIESEC Sibiu ( www.aiesec-sibiu.ro) de mai bine de un an, pe departamentul Marketing, echipa Information Systems. Munca mea în AIESEC a fost pe domeniul în care studiez, de la webdesign pentru siteul si blogul AIESEC Sibiu (blog.aiesec-sibiu.ro) pâna la lucrul cu componente hardware pentru calculatoarele pe care AIESEC Sibiu le are în dotare.

DM: Interesant, ne poti da câteva exemple de proiecte din AIESEC Sibiu?

MT: Desigur, nu stiu cu ce sa încep. Pai de exemplu AIESEC University si AIESEC Access, proiecte la care am facut parte din comitetul de organizare. AIESEC University vine în întâmpinarea studentilor cu traininguri pe soft skills, cu trainnee adusi de peste mari si tari, a caror experienta vor sa o împartaseasca cu alti studenti, prin intermediul unor workshopuri.
AIESEC Access e un centru de training adresat tot studentilor sibieni pe managementul timpului, abilitati de comunicare, abilitati de prezentare, lucrul în echipa, managementul proiectelor, finantari si antreprenoriat. Toate trainningurile sunt oferite de manageri de companii si trainnee specializati în domeniile lor.

DM: Se pare ca timpul vostru liber e asaltat de AIESEC, cum te descurci?

MT: Sa mai adaug ca am si un job part time? Pentru multi timpul pare sa se scurga foarte repede, fara sa aduca vreun rezultat. Secretul consta în time management, fara de care nimeni nu poate reusi în viata.

Arad se numeşte oraşul meu. Întins ca palma unui om cu liniile vieţii, norocului, dragostei şi carierei cam netezi, Aradul forfoteşte de claxoane de maşini străine, frânturi de conversaţii cu gramatica pusă la punct şi fâlfâiri de frunzet bogat când vântul de pe Mureş suflă (şi cam suflă), sesizând copacii de prin parcuri. Aerul cetăţii miroase a parfumuri amestecate, iar luminile străzilor găuresc întunericul serii în cel mai romantic chip.

Avem o istorie semeaţă, un prezent măgulitor şi un viitor luminos, noi, arădenii. Cu toate acestea, spre deosebire de Havana, Aradul a ieşit rănit din comunism, iar tranziţia, cu tonurile ei de gri, a învîrtit cuţitul în rană. Sunt multe lucruri pe care le-aş schimba la Arad, şi anume non-culorile posace care umbresc viaţa oraşului, aşa cum ar trebui sa fie.

Clişeul postdecembrist numărul unu în acest colţ de Balcani este lamentarea generală vizavi de gropile din asfalt. Ei bine, voi intra cu capul înainte în subiect. Cu cât te îndepărtezi de centrul pus la punct ca o clasă înainte de inspecţie, străzile te cam lasă baltă. Ca pieton nu e atât de problematic, dacă laşi la o parte estetica, însă toate celelalte categorii de participanţi la trafic au de suferit. Copiii pe role îşi târâie picioarele pe nişte trotuare ca după bombardament. Ce fac ei nici nu seamănă cu mersul pe role, ci cu o proba stupidă la ceva concurs de weekend la o televiziune provincială. Bicicliştii ocolesc, se opresc, îşi iau bicicleta pe sus şi data viitoare cheamă un taxi. Nici vorbă să aibă piste speciale pentru ei, şi dacă au, acolo stau parcate maşini. Drept urmare, le rămâne extrema dreaptă a şoselei, teren minat, pentru că acolo se termină straturile succesive de asfalt din tentativele urbanistice precedente, şi, deci, s-a format un mare şanţ care trebuie evitat cu atenţie. Şoferii urlă cel mai tare, pentru că urlă la toţi: la pietoni, la biciclişti, la municipalitate şi unii la alţii. Şi au de ce.

Traficul e aglomerat, benzina se consumă, timpul trece şi nervii cresc. Gropile adâncesc problema şi se adâncesc pe ele însele, şi uite-aşa avem blocaje de trafic ce coincid cu blocaje de circulaţie sangvină firească de-a lungul şi de-a latul iubitului Arad. Asta aş schimba: aş face străzi mai late, cu un asfalt proaspăt mereu; aş înlocui intersecţiile mari, la care se aşteaptă cu sferturile de oră, cu pasaje; aş turna piste roz pentru biciclişti, care să nu se intersecteze cu şoselele, şi care să ducă oriunde vor ei; aş repara trotuarele, să nu rămână nicio domnişoară cu tocurile înfipte în crăpăturile asflatului şi niciun băieţel cu rola blocată în vreo groapă inoportună.

Acum că am rezolvat-o cu drumurile, mai trebuie să rezolv şi problema şoferilor. Nesimţirea unora dintre ei mă lasă fără cuvinte. Aş instala camere video care să surprindă activitatea fiecărei intersecţii, iar oricărui nesimţit care se încadrează aiurea, blochează pe cineva, se opreşte în mijlocul intersecţiei, ascultă muzică foarte tare, aruncă chiştoace pe geam sau face ceva asemănător care să deranjeze ceilalţi participanţi la trafic i-ar veni un plic acasă, cu poza moacei sale “gealate” plus o amendă usturătoare, să-i facă educaţie.

Alt lucru mare pe care l-aş schimba la Arad este modul în care se construiesc clădirile noi. Centrul e în regulă; dar cum te îndepărtezi de el, retina îţi este sodomizată de nişte contraste care n-au ce căuta într-un oraş civilizat: casă dărăpănată lângă bloc de sticlă până-n cinşpe etaje lângă bisericuţă ortodoxă lângă palat cu turnuri şi lei de etnie lângă bloc comunist, gri, cu geamuri mici şi atmosferă de lagăr. Nici nu ştiu ce soluţii să dau: dărâmarea cu buldozere pe care stă scris “dreptate” a tuturor ororilor arhitectonice ar merge, dar doar în vise sau science fiction. Dar, dacă banii nu ar fi o problemă, cu siguranţă că la asta aş decurge. Şi apoi aş construi clădiri în stil art nouveau în locul lor.

Realitatea crudă mă împinge înspre soluţii mai în acord cu timpurile în care trăim, aşa că nu-mi rămâne decât să las în pace ceea ce a fost deja construit şi să dau o directivă care să oblige orice persoană, fizică sau juridică, ce vrea să construiască în Arad, să prezinte planurile construcţiei unei echipe de arhitecţi specialişti în urbanism care să aprobe sau să dezaprobe, după caz, construcţia. Ştiu că măsura este în vigoare, teoretic, deja. Ei bine, eu aş pune-o în vigoare şi practic. Nu putem schimba mare lucru din răul făcut, dar putem evita să facem rău mai departe.

Câinii vagabonzi nu abundă în Arad. Nu în centru, cel puţin. Pe la periferii, se poate întâmpla totuşi să te întâmpine pe-nserat o haită flămândă şi mai mult decât ostilă de dulăi, care să te înconjoare, mârâie, latre şi care să-şi perforeze sau sfâşie tivul pantalonilor. Experienţa e înfricoşătoare, chiar dacă nimeni nu păţeşte mare lucru. Aşa că aş castra toţi câinii Robin Hood de pe alei şi i-aş duce într-un loc unde să primească mâncare, îngrijire şi de unde să poată fi adoptaţi de doritori. La fel şi cu pisoii sau orice alte animăluţe rătăcite prin jungla urbană.

Sărăcia din Arad n-o constaţi într-o plimbare la şosea sau la o cafea matinală cu prietenii. Dar ea există, în ciuda fondurilor europene şi neeuropene acordate regiunii. Aş schimba la Arad ignoranţa cetăţenilor săi vizavi de lucrurile mari, cu adevărat importante. Aş trimite la şcoli consilieri din primărie să ţină ore de educaţie civică, în adevăratul sens al cuvîntului, elevilor. Şi aşa cum membrii partidelor parlamentare pot ieşi în mijlocul oamenilor în campaniile electorale, i-aş trimite şi “în timpuri de pace”, să ţină întruniri deschise pentru cetăţeni, unde să explice utilitatea programelor PHARE şi SAPARD, şi altele asemănătoare.

Aş face educaţie antreprenorială cu arădenii, aşa cum nu se face acum. Şi nu-mi pot imagina de ce oamenii termină doisprezece clase ştiind densitatea populaţiei Madagascarului sau sensul “clopotelor verzi” şi “cirezilor agreste” ale lui Ion Barbu, ştiind rezolvări de integrale şi spaţii vectoriale şi numele cnejilor de pe lume, dar neştiind cum începi o afacere, ce acte îţi trebuie, ce facilităţi îţi oferă Statul Român şi cum calculezi nevoile pieţei.

Şi cam atât, în primă fază, m-ar face fericit şi m-ar umple de patriotism local şi mai tare decât sunt în acest moment. Şi după ce Aradul visurilor mele va exista în realitate, dacă voi observa probleme noi, izvorâte din prea multă bunăstare, voi reveni cu un articol care să le rezolve. Până atunci, astept să-mi ziceți voi ce schimbari vreți la orașul vostru!

A. Toader

Deja tânăra generație este obișnuită să-si vadă parinții utilizănd tot felul de instrumente “pe care le ating”…

iXL este special conceput pentru cei mici. Dispune de un ecran tactil, reproduce fisiere foto, audio și este prevăzut cu câteva jocuri didactice.

Inginerii de la Fisher Price au declarat că au fost inspirați de produsele Apple, celebre în toată lumea, pentru a asigura micilor utilizatori un home screen bogat în aplicații și parinților un port usb prin care vor putea adăuga fișierele multimedia direct din calculator.

Prețul aproximativ al produsului este de aproximativ 60 euro

(credit foto)

…Poate nu doar candidatii astia minune sunt indiferenti. La fel suntem si noi! Daca deschizi atent ochii pe strada o sa vezi atata durere incat te va misca cu siguranta. Si imi vin in minte toti batranii care au ramas pe strazi datorita unor legi nenorocite si a celor care profita de naivitate. Sunt curios cum ne-am  manifesta daca in viitorul apropiat am ajunge in situatia sarmanilor de pe strada.

In seara asta vine Mos Nicolae. Teoretic! Constat ca a mai ramas din el doar aglomeratia din hipermarketuri, copiii disperati, agatati de carucioarele de cumparaturi ale parintilor, majoritatea alcoolici, si cate o colinda cu Hrusca care se aude prin difuzoarele magazinelor.

Fratele meu alb, frate roman… ai votat si vei vota si maine ca un … Sunt convins ca nu stii pe care sa-l stampilezi. Si daca  tot nu te simti nenorocit de politica romaneasca, atunci te-au nenorocit bancile, cu telefoane de amenintare si executori grasuti ce-ti sparg usa.
Am avut o campanie electorala plina de pupincurism  mai incalcit decat nodul gordian. Si luni… Te vei trezi la fel ca si azi sau maine. Cu speranta ca ai stampilat bine!

Accesand  http://mobile.twitter.com descoperim o versiune mult mai complexa decat precedenta.

Are la baza WebKit, deci este compatibil cu Android, iPhone, Nokia S60, Palm si foarte probabil Opera Mobile si BlackBerry.