Tot ceea ce ştim este însă că Guşă nu numai că nu a infirmat aceste zvonuri, dar şi-a făcut din bunele relaţii cu Rusia fundamentul platformei sale politice externe. PIN-ul, mai mult un duet politic Guşă – Lavinia decât un partid, şi-a ales ca simbol electoral ursul. Cum Guşă nu şi-a mărturisit încă pasiunea pentru vânătoare, gândul mă duce inevitabil la simbolistica marelui prieten de la Răsărit. Să fii filo-rus în vremurile astea cu MTV, UE şi NATO la discreţie, poate să pară unora cool. Să te reîntorci la partidul pe care l-ai trădat urât, acolo unde adastă fostul ministru de externe Adrian Năstase, care la începutul anilor ’90 semna grăbit un tratat cu muribunda Uniune Sovietică, poate să pară altora predestinare. Vă spun sincer că aş fi trecut peste toate aceste constatări dacă nu l-aş fi văzut pe Cosmin Guşă în staff-ul de campanie al lui Geoană, acel Geoană al doilea om în stat, care a mers de mai multe ori în secret la Moscova în ultimele luni. Coincidenţă?
Basarabia este fără îndoială un subiect sensibil pentru orice român. Numai că provocările lansate în ultimii ani de comuniştii vorbitori de limbă rusă de la Chişinău ne-au reamintit că am plătit preţul de două ori: odată la Yalta şi o dată la Malta. Graniţa estică a lumii libere trece prin România, şi nu la graniţele ei fireşti, căci – aşa cum zice şi americanul, no pain, no gain. Inevitabil, Basarabia a devenit pentru noi fructul oprit. Discursul lui Geoană din ultima confruntare televizată privind politica externă s-a învârtit în jurul Basarabiei rupte de ţara mumă, vizând în acelaşi timp (aparent paradoxal) bunele relaţii cu Moscova, pentrucă – spunea diplomatul de carieră, ne-am văzut deja cu sacii în căruţa euro-atlantică. Şi, ca într-un film semnat de Hitchcock, în neclaritatea fundalului am putut zări, în momentele în care aflam aceste lucruri, figura lui Guşă. Genială regia de platou, sau poate doar coincidenţă?
Nu ştiu dacă Obama a bătut palma cu ruşii pentru un up-grade al împărţirii sferelor de influenţă, şi nici nu ştiu dacă remarca inexplicabil de dură a preşedintelui român referitoare la admiraţia lui Geoană faţă de preşedintele american are vreo legătură cu această supoziţie. Citatul dat de Băsescu, cu trimitere directă la suveranitatea naţională în relaţie cu Rusia şi la mersul “pe furiş” al lui Geoană la Moscova era din Nicolae Titulescu şi nu din Cocoş, aşa cum a încercat Geoană să glumească pentru a-şi camufla ignoranţa. Preferam să fie din Cocoş, cel puţin astfel Guşă ar fi fost doar o lugubră coincidenţă a istoriei post-comuniste la un pahar de şpriţ.

Este drept că pentru mulţi dintre votanţii de astăzi numele cu pricina generează confuzii, nefiind foarte clar pentru ei dacă este vorba despre nişte manelişti, băieţi şmecheri de cartier sau fotbalişti din generaţia de aur. Tocmai această previzibilă confuzie demonstrează că alianţa PSD – PNL nu este un anus contra naturii, ci o operaţie de schimbare de sex, pentrucă în zilele noastre – nu-i aşa? – nu mai contează de care parte a platformei politice eşti.

De duminica orbului şi-aduce aminte cineva?
Mult înainte ca România să fie land of choice, a fost Frontul Salvării Naţionale. Apoi s-a metamorfozat în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale), în PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România) şi – cu voia dumneavoastră – în PSDR (Partidul Social Democrat Român). Acest cameleon politic, călărit de Ion Iliescu de la comunism, prin socialismul cu faţă umană şi până în social democraţie, a înghiţit PSD-ul istoric, i-a furat identitatea şi şi-a vizat astfel paşaportul pentru internaţionala socialistă. Era o perioadă în care lupii tineri din PD, partid apărut în urma diviziunii celulare a aceluiaşi PSDR, se îmbrânceau şi ei pe scările internaţionalei rozalii. Nu pentru mult timp, căci au călcat în picioare alianţa din cadrul Convenţiei Democratice şi i-au trimis pe ţărănişti cu ochiul în soare, cu largul sprijin al liberalilor. Şi astfel ajungem la ignatul alianţei DA, atunci când PD a încercat să înghită PNL.

Penelism vs. liberalism
Ultimul mohican din triunghiul partidelor istorice anticomuniste reînviate în devălmăşia revoluţiei pentru a-i umbla cu sula în coaste lui nea Nelu, PNL-ul, a făcut atunci o mişcare inteligentă şi s-a refugiat în spinii celor trei trandafiri social democraţi. Simbioza dintre PNL şi PSD nu contravine însă logicii partidului unic cu secţii de dreapta, centru şi stânga, propovăduit de Iliescu încă din 1990, ci doar întârzie finalizarea acestei construcţii în care alternanţa la putere devine un arhaism democratic. Drept urmare, PD-ul lui Băsescu s-a ales din liberalism doar cu o linie şi un L, plus câteva cozi de topor. Aceeaşi mutare, făcută pentru a scăpa de foamea de liberalism a preşedintelui Băsescu, o vedem şi acum, înainte de turul doi al acestor alegeri prezidenţiale, căci riscul de a fi canibalizat este minim pentru un partid de dreapta vârât sub plapuma unui partid de stânga.
Anti-comunismul, morţii revoluţiei, parlamentul unicameral şi cota unică sunt formele unui discurs fără fond marca Băsescu, aşa cum Johannis este premierul liberal providenţial garantat de Geoană, măcar pentru primele patru luni grele de mandat, după care, la cererea poporului nescos din criză, îi vor rupe capul.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Fundalul luptei la baionetă dintre Băsescu şi Geoană la care asistăm deja este dat de eliminarea opoziţiei reale, de manipularea sindicatelor, atomizarea societăţii civile şi de monopolul economic. Toate acestea au condus România spre un model democratic privat în care relaţia dintre populaţie şi elita financiar-politică este asemănătoare cu cea dintre angajat şi patronat. Modelul se inspiră sincer din tradiţia democratică vest-europeană numai în măsura în care poziţia de lider a membrilor acestei elite nu este ameninţată de indivizi din afara sistemului, greu de controlat.
Traian Băsescu nu este un lider apărut de pe o orbită excentrică, el este doar un produs defect al acestui sistem, un politician care crede că fiecare partid este destul de matur pentru a lua democraţia în piept pe cont propriu, off-shore, bineînţeles. Şi până la urmă nu clientela de partid, mogulii de presă şi oligarhii din spatele celor doi finalişti prezidenţiabili reprezintă semnul că democraţia dâmboviţeană se află pe un drum înfundat, ci faptul că de fiecare dată când mergem la urne suntem nevoiţi să votăm răul cel mai mic. Facem pariu că nu le pasă?