Ar fi citeva directii obligatorii in care ar trebui sa mearga dl Hrebenciuc:

-consideratii despre culoarea violet si semnificatiile acesteia in ziua de joi

-hermeneutica atenta si dezasata a centrului Beauty & SPA al lui SOV et comp.

-reactiile critice de dupa 6 decembrie chiar ale colegilor de partid ai domnului Geoana

O suma a celor de mai sus ar contura o explicatie care ar sta bine pe picioare.

In plus, in vecinatatea eventualelor concluzii, ar putea fi updatata formularea lui Ion Iliescu cu privire la Mircea Geoana. Nu “prostanac”, ci “mare prostanac”! Dupa ce a fost in stare sa faca in ultima vreme, Mircea Geoana ar merita o asemenea avansare.

Ieri seara, la OTV (nu sariti pe mine! nu m-am uitat – am citit in presa de astazi!), Elena Udrea spunea la rindul sau ca ultima carte pe care a citit-o e scrisa tot de Mircea Cartarescu. Are insa un alt titlu – “De ce iubim femeile“. Lectura acestui volum a facut-o sa il “intr-un alt fel pe Mircea Cartarescu”.

Nu sint de acord sa judecam performanta politicienilor dupa cartile pe care le-au citit in timpul mandatului. Am – stiti bine cei care frecventati de mai mult timp blogul (blogurile) mele! – si probleme in a-i lua foarte in serios pe acei politicieni care isi scriu carti in timpul mandatului (vezi Emil Constantinescu!).

Pe de alta parte, a propos de Mircea Cartarescu, GSP da drumul peste putin timp unui proiect editorial foarte promitator. Amanunte aici!

Am vrut numai sa stiti

“Vinatoare” e, de fapt, termenul cel mai uzitat in “materialele” de presa care relateaza despre descinderea de la Balc. In alti ani, preferat era un altul – “macel“. Marele “macel” fiind, desigur, in 2005, cind, dupa ce a pierdut alegerile, Adrian Nastase a impuscat intr-o singura zi 23 de misteti. Dupa unele surse, chiar 24.

Ce s-o fi intimplat intre timp?

Nu e obligatoriu sa comentati aici

Pe scurt: Relu Fenechiu vrea la guvernare! Vrea, normal, si PNL-ul la guvernare. Zice ca luni va trimite o scrisoarea (daca am inteles bine, in nume personal!) catre Traian Basescu si Emil Boc in care le va cere acestora sa prezinte o oferta de colaborarea guvernamentala pentru PNL.

Femechiu explica: “Daca cei de la PD ar fi de acord ca noi, liberalii, sa gestionam politicile legate de finante, de investitii si de infrastructura, care sunt importante pentru noi, atunci ne asezam la masa si discutam. Liderii PDL spun mereu ca ne-au invitat la guvernare, dar ca noi am refuzat sa intram. Insa nu ne-au facut niciodata vreo oferta pentru a intra la guvernare”

M-am amuzat cind am citit aceste rinduri.

Intii, pentru ca, daca tin eu bine minte, in decembrie au avut loc consultari la Cotroceni. In al doilea rind, pentru ca, in decembrie cind la consultari sau in preajma consultarilor Crin Antonescu tipa dupa functia premier, Relu Fenechiu tacea melancolic.

In al treilea rind, ma intreb daca si acest gest al unuia din (pina acum!) pretorienii interesati lui Crin Antonescu echivaleaza cu pupatul papucului sultanului

In al patrulea rind, o fi oare aproape momentul cind locotenentul numarul 1 al lui Crin Antonescu, Ludovic Orban, va ridica mina pentru a infige cutitul in spatele liderului? Mina, cutit  – ambele, desigur, trebuie luate la figurat

Am nimerit, in dimineata asta, pe Pro TV. Un reportaj despre ciini si despre citeva masuri de protejare a celor deranjati de latratul ciinilor din apartamente. Oficialii Primariei sectorului 1 explica cum, punind o zgarda speciala la gitul ciinilor, se pot inhiba latraturile acestora. Acum urmeaza grozavia: un reprezentant al unei asociatii de protectie a animalelor nu e de acord cu aceasta masura fiindca prin utilizarea acestei cureluse ar fi afectat psihicul animalelor! Insul e ferm si, daca reporterul ar insista, sint sigur ca ar fi chiar vehement.

M-am frecat bine la ochi! Cum ar veni: ca sa nu fie afectat psihicul animalelor, trebuie sa acceptam sa fie afectat zilnic psihicul oamenilor! Pentru placerea unui ins de a avea un ciine zgomotos in apartament, e nevoie ca o scara intreaga sa sufere de pe urma latratului acestui ciine!

Cum putem invata in aceste conditii ce inseamna o comunitate si cit de important e respectul reciproc intr-o comunitate autentica?

A propos: stiti ca in fiecare zi vin la spitalele din Capitala zeci de oameni muscati de ciini din Bucuresti? Unii dintre acesti ciini fac parte, cu siguranta, dintre aceia pe care nu e bine sa ii deranjam cu nici o masura constringatoare fiindca le vom afecta – nu-i asa? – psihicul…

P.S. Nu, nu sint “impotriva ciinilor”. Sint doar impotriva nesimtirii…

E vorba de momentele care consemneaza “succesul” popular lichid de care s-a bucurat Adrian Paunescu in decembrie 89 in apropierea Ambasadei SUA.

Cele 4 minute si ceva de film le puteti viziona aici! Se pot da si mai departe In fond, sint parte din istoria noastra recenta.

Vizionare atenta si, de ce nu, placuta!

Le multumesc foarte mult si sincer colegilor de la Realitatea TV pentru ceea ce mi-ai ingaduit sa fac in aceste luni si pentru ceea ce am invatat de la ei (enorm!). Le doresc succes si sper sa treaca cit se poate de bine acest an care se anunta foarte dificil pentru mass-media.

P.S. Laura Cernahoschi si Costi Rogozanu sint ziaristi de prima linie. Ati vazut asta deja si sint sigur ca veti mai avea ocazia sa vedeti. Un gind bun din partea mea amindurora.

PS2. Nu as dori sa raspund in nici un fel producatorilor de bale jurnalistice si nici spagatistilor politici Mi-as pierde timpul in zadar cu ei, indiferent ca le-as spune doar doua vorbe sau doua fraze.

De atunci, de fiecare dată când nu mai puteam să înghit mizeria umană pe care meseria îmi cere s-o descriu, când nu mai suportam să văd şi să aud oameni şi visam pustiuri atomice curate, mă închideam undeva şi o ascultam pe Lhasa, “La tete est pleine/ Mais le coeur n’a pas assez” – capul plezneşte, inima tânjeşte. Cred că atunci când începea să cânte, cobrele dansau şi tigrii îi torceau la picioare. N-am văzut-o vie, cântând la Bucureşti, n-o ştiam pe atunci şi eram ocupat să mă iau de beregată cu diverse jivine. Şi totuşi, când o ascult mi se pare că am trăit o viaţă împreună, că ne-am iubit şi ne-am certat, că ne-am despărţit şi ne-am regăsit. Şi că acum îmi ţine capul la pieptul ei, la sânul pe care i l-a mâncat cancerul. 21 de luni a luptat cu el, cu zâmbetul şi cântecul pe buze.

Adversarii insa vor fi tentati sa joace murdar. Poate ca vor apela si la caseta de mai jos Nu stiu daca va mai iesi in prime-time Dinu Patriciu cu barba’i tremurind de indignare, nu stiu daca aceasta caseta va fi data in 48 de ore de o mie si ceva de ori la TV

Vom vedea

Deci, caseta

P.S. Eu nu cred ca Gheorghe va cere o expertiza la aceasta caseta

Pe de alta parte, cel putin pina acum, fiul lui Silviu Prigoana pare ca se va lupta la alegerile partile din a doua jumatate a lunii ianuarie cu o fantoma. O fantoma numita Radu Stroe.

Sincer, mi-as dori ca si candidatul PNL(+PSD+PC) sa fie trecut putin prin sita mass-media. Ar merita, macar o data, sa fie intrebat si despre ce a facut inainte de 89; poate ca nu ar inutil daca ar fi intrebat si daca a exista intre el si Securitate vreun fel de relatie. Poate ca ar fi de ajutor si acest material de documentare

Ministrul de Finante e, intr-un fel, opusul Externelor in privinta acumularilor de materie de imagine si de credibilitate pentru ocupantii acestui portofoliu. Mihai Tanasescu si, poate, Ionut Popescu sint singurii ministrii de finante care imi vin acum in mine si care au plecat din fruntea acestui minister fara ca imaginea lor sa fie serios szifonata.

Ca regula: ministrul de finante e urit, detestat, injurat. Nu doar de adversari; uneori, chiar de catre colegii sai de baricada politica.

Una din stirile fierbinti ale zilei de luni spune ca Andrei Gheorghe are sanse serioase sa fie purtatorul de cuvint al Ministerului Finantelor. Daca Andrei Gheorghe va intra, in cele din urma, in piine la Finante, mi se pare ca, cel putin ca subiect de contemplare si evaluare intelectuala, avem de-a face cu o situatie extraordinar de provocatoare.

Andrei Gheorghe, pentru Gindul: “Voi încerca să pun puţină ordine în comunicarea pe care-o fac ei“

Bun!

Luam ca punct de plecare citeva dintre premisele rulate in prezent (unele, inclusiv de catre doamna Zoe Petre – mama lui Dan Petre, consilier prezidential la o virsta frageda in mandatul lui Emil Constantinescu, exact cind doamna Petre era, intimplator, sefa Cancelariei Prezidentiale, consilier prezidential) (v-am mai spus ca am, din pacate pentru multi, o memorie destul de buna!)

Prigoana jr. e un “produs” al unui fenomen care a deformat intr-o masura apreciabila fragila si frageda democratia romaneasca – nepotismul.

Prigoana jr. a parvenit politic, ajutat, in mod evident si decisiv, de tatal sau – ins cu bani, “cu papagal”, cu influenta

Prigoana jr. e neexperimentat, deci candidatura sa pentru un mandat de parlamentar e inadecvata.

astea sint, inca o data, premisele!

——————————————————————————

Sa reamintim si dorinta lui Prigoana jr: anume, ca vrea sa faca o cariera politica in Romania!

——————————————————————————–

In aceste conditii, ce ar trebui sa faca un om precum Horonius Prigoana pentru a-si indeplini dorinta si, totodata, pentru a nu mai atrage dupa sine atita dispret, atitea ironii, atitea evaluari etic-necrutatoare? Cit trebuie sa munceasca si unde? Unde trebuie sa se retraga? La ce virsta ar fi potrivit pentru el sa intre in politica? Prigoana senior ar trebui renegat la un moment dat de fiul sau ori nu? Intrucit Prigoana senior e membru PDL, nu cumva ar fi mai bine pentru Honorius Prigoana daca ar candida din partea unui partid rival? Ar fi mai bine daca tinarul care vorbeste mai coerent decit multi dintre politicienii “cu experienta” si-ar uita dorinta de a face politica? Ar trebui sa isi doneze actiunile de la diversele societati saracilor? Sa isi vinda cumva BMW-ul si sa mearga cu Dacia?

Pe bune, ce ar trebui sa faca un om care are datele de pornire ale lui Honorius Prigoana? Nu cred ca e ultimul exemplu de fiu de om ajuns care are asemenea dorinte. De aceea, va invit sa privim chestiunea acestei candidaturi si din alt unghi – acesta este, de altfel, sensul “gimnasticii intelectuale de intretinere” despre care aminteam la inceputul acestei postari.

P.S. Cum spuneam si in precedenta postare, nu sint incintat de aceasta candidatura. Stiu ca pentru unii dintre dumneavoastra, aceasta precizare este inutila – tocmai de aceea o si repet

DISPROPORTIA e nota cea mai stridenta a receptarii publice a acestei candidaturi. E, as zice, o disproportie dubla.

a) in cele aproximativ 2 saptamani de cind stim cam cine sint cei care se vor infrunta in colegiul din care va merge inlocuitorul in Parlamentul Romaniei pentru Bogdan Olteanu, atentia mediatica e una excesiva vizavi de aceste alegeri partiale. Cred ca nu exagerez daca spun ca focalizarea mediatica a acum e comparabila cu, de pilda, cea din campania electorala pentru Primaria Generala a Capitalei. Sigur – sigur, exista si un context care explica multe in aceasta privinta: sint in aceasta perioada citeva saptamani aride pentru mass-media, asa incit multe subiecte care ar prinde un loc secundar pe agenda publica stau acum in prim plan mai mult decit intr-o perioada obisnuita.

b) disproportia in materie de apreciere si de judecare a unei asemenea candidaturi. Se repeta, mutatis-mutandis, raportarea mediatica de la Elena Basescu. Si atunci, si acum candidatii au fost aspru criticati de presa; la fel si cei care au stat in spatele lor. Doar ca  – aici e, de fapt, accentul pe care vreau sa il pun – in alte dati, in conditii comparabile, dpdv mediatic am avut cel mai adesea tacere, cind nu chiar incurajare.

Nu vreau sa spun ca tipul de raportare al presei de acum e neaparat incorent. Remarc doar citeva asimetrii si le propun spre reflectie.

P.S. Intrucit in colegiul din Capitala in care vor avea loc in curind alegeri partiale pentru Parlamentul Romaniei candideaza doar doi politicieni, e exclus ca vreunul dintre ei sa iasa, la final, pe pozitia a treia. Reamintesc: e pozitia de pe care a fost extras in noiembrie 2008 si adus in Parlament Bogdan Olteanu

Mai harnici, deci mai putin delasatori, mai putin lenesi!

Mucalit, partenerul meu de conversatie de acum citeva zile bune, mi-a sugerat ca presedintele actual, Crin Antonescu, e prea lenes pentru a realiza proiecte politice care presupun insistenta, rabdare si consecventa si ca fostul presedinte, Calin Popescu-Tariceanu, e, la rindul sau, prea lenes pentru a convinge liberalii nemultumiti de actuala stare de fapt din PNL ca exista o alternativa  pragmatica pentru acest partid.

Nu stiu daca lucrurile stau, intr-adevar, chiar asa. Nu stiu nici daca stau altfel

Mi se pare insa greu de contestat faptul ca PNL traieste, de ani buni, fara proiect politic. E prea mult, mult prea mult pamflet in pozitiile publice ale liberalilor si foarte foarte putine schite de idei care tin de proiecte politice si de politici publice. De altfel, e bine sa reamintesc ca, ultimii doi presedinti ai PNL isi reprosau unul altuia la intervale diferite de timp o anumita impotmolire in niste obsesii care nu fac bine liberalilor pe termen mediu si lung: anti-basescianism obsesiv si prea putina grija pentru a gindi autentic liberal, in sprijinul democratiei liberale si al pietei autentic concurentiale. Antonescu ii reprosa asta lui Tariceanu in 2008, iar Tariceanu ii reproseaza acelasi lucru lui Antonescu acum, de o luna incoace.

Un fragment:

Constatarea cu privire la cuplajul „criza economică-criza politică“ e una dintre afirmaţiile care au întrunit consens în spaţiul public românesc în ultimul an. Nu e singurul moment de consens din această perioadă – s-a spus, şi în a doua jumătate a anului a devenit tot mai evident, că întrucît 2009 a fost un an electoral, criza politică va fi cît se poate de manifestă, în vreme ce, exact din aceleaşi raţiuni electorale, criza economică va fi cît se va putea de mult pusă în paranteză la nivel oficial. Statistic şi comparativ, operaţiunea de „îngheţare a crizei economice“ este evidentă: mediul privat a fost acela care a resimţit, de multe ori dramatic, constrîngerile provocate de o criză economică imposibil de negat; sectorului public i s-a aplicat un strat dublu de „protecţie“ – alegeri europarlamentare şi prezidenţiale. Plecînd de la aceste evidenţe, avem un al treilea „predicat“ care a întrunit consensul: în 2010, criza nu va mai putea fi evitată şi va fi resimţită din plin. Criza economică, desigur!

În privinţa inevitabilelor şi tentantelor predicţii pentru anul care va veni, probabil că aceasta este singura proiecţie de bun-simţ ce se poate face: 2010 va fi un an în care, din punct de vedere economic, pare să nu existe altă variantă decît să se joace cu cărţile pe masă. La scurt timp după consumarea alegerilor prezidenţiale, premierul interimar şi – la ora redactării acestui articol – premierul desemnat de Traian Băsescu spune că a trecut vremea vorbelor, şi că „avem treabă“.

Imaginati-va, de asemenea, ca nu ar fi fost nevoie ca doi-trei colegi de trust (pe care nu o sa ii numesc aici) sa fi fost pusi in situatia de a folosi epitete si judecati mai dure decit mine cu privire la candidatul Mircea Geoana, la scurt timp dupa ce imi sugerau sau chiar ma acuzau ca sint prea dur in legatura cu personajul pe care il vedeau initial altfel decit mine sau pe care nu doreau sa il vada asa cum se infatisa el cuiva care priveste destul de relaxat si, in orice caz, dezinteresat la oferta prezidentiala din zona contracandidatilor lui Traian Basescu!

Pe scurt: imaginati-va ca Mircea Geoana ar fi ajuns presedinte al Romaniei!

Sau, daca va e cu neputinta asa ceva (desi, am mai spus-o, Traian Basescu a fost in aceasta campanie electorala mai vulnerabil decit niciodata si, prin urmare, mai usor de invins decit niciodata)…

Imaginati-va ca atletul bunului simt de inchirat cu ora, cu ziua sau cu saptamana indiferent de cine (Geoana, Vadim, Becali, oricine, dar nu Basescu! – do you remember?) ar fi ajuns in turul al doilea cu Traian Basescu! E greu de crezut ca domnul Antonescu ar fi fost in stare sa faca atitea mutari gresite intr-un timp asa de scurt cum a fost in capabil domnul Geoana, asa incit, pe scurt: imaginati-va ca liderul PNL ar fi ajuns presedinte al Romaniei!

Cum ar fi aratat Romania? Cum ar fi aratat garnitura de la Cotroceni? Cum ar fi aratat ICR-ul? DNA-ul? Guvernul? Dinu Patriciu? Nistorescu? SRS? Basescu? Serviciile secrete? Tariceanu? Emil Boc? Laura Codruta-Kovesi? Alexandru Sassu? Radioul public? Mircea Badea? Valentin Stan? Laptopul lui Valentin Stan? Stelian Tanase? HRP? Revista 22? Adrian Saftoiu? Claudiu Saftoiu? Adrian Nastase? Mircea Geoana?

In ce ma priveste, nu stiu daca m-ati mai fi putut citi aici, dar, sigur, nu as fi renuntat la www.patrasconiu.ro

P.S. Stiu ca istoria contrafactuala nu aduce cine stie ce profit concret. Dar a proiecta in acest registru al posibilului fragmente din istoria autohtona pe care tocmai o traversam poate fi un bun exercitiu mental. Acesta este, de altfel, singurul sens in care sugerez sa cititi textul de mai sus: ca pe un exercitiu de gimnastica a mintii!

Deci,

Prin urmare, momentul din noaptea Anului Nou in care Geanina Corondan a executat citeva miscari simpatice de „captatio benevolentiae” catre seful statului nu e necesar sa fie lecturat in sens literal si nici macar sa fie luat foarte tare in serios. „Sorcova vesela, sa traiti sa infloriti, TVR-ul sa-l iubiti! E bun versul asta ?!” – asa l-a intrebat vedeta TVR pe Traian Basescu, cel care, bun competitor de ring cum il stim, a returnat: „Puteti schimba directorul ca sa va iubesc”.

Da, Alexandru Sassu e o problema – si nu mica! – pentru ideea de televiziune publica. In mandatul sau, TVR a decazut si mai mult, adincind in felul acesta criza prelunga in care agonizeaza o televiziune care traieste tot mai mult din amintiri. Schimbarea mediocrului si obedientului sef al TVR e o chestiune urgenta si, iertati-mi formula mai dura, igienica. Intr-an 2009 foarte dificil si sub aspect mediatic, intr-un an in care presa a fost adesea toxica, TVR-ul condus de Alexandru Sassu a sporit toxinele mediatice din spatiul public.

O dezertare de asemenea proportii e greu de iertat si la mass-media private, dar e si mai greu de iertat la o instanta mediatica teoretic aflata in serviciul public. Prin urmare, oricite explicatii s-ar oferi pentru conduita alterata a managementului TVR, nici una nu sta ca justificare, iar masurile radicale trebuie sa fie iminente.

Dar, indepartarea domnului Sassu din fruntea TVR nu e decit un pas mic catre ceea ce ar trebui sa fie aceasta institutie. Poate ca un Al. Sassu in afara scaunului de PDG la TVR ar putea declansa brusc simpatii ascunse pentru aceasta institutie din partea anumitor personaje politice. TVR insa nu are nevoie de iubire, nici macar de iubirea lui Traian Basescu.

TVR are nevoie de respect. Respectul se pierde foarte usor si se cistiga foarte greu. Sub directorul a carui schimbare ar putea provoca simpatii sta o retea vasta si complexa de oameni si interese care au barat cu maxim succes, ani in sir, respectul pentru televiziunea publica.

In fine, succesorul domnului Sassu va trebui sa dezvolte o buna rezistenta la mesajele pe care le-ar putea primi de pe anumite telefoane.

Ma gindeam, intre altele, la ce nu am facut, la gesturi simple sau la decizii la indemina  care ar fi putut sa fie si care nu au fost.

Mi-am amintit, spre pilda, ca anul trecut nu am trimis nimanui nici o vedere scrisa de mina. Ca sa fiu sincer – sint ani buni de cind nu am mai scris cuiva cu pixul ori cu stiloul o vedere.

Apoi, mi-am amintit ca in 2009 nu am vazut nici un rasarit. M-am trezit de multe ori inainte de rasaritul soarelui, dar niciodata nu am stat citeva minute sa privesc doar cum rasare soarele.

Ma obisnuisem in anii trecuti, mai ales vara, sa ma scol macar o data pe an anume pentru a vedea un rasarit de soare. Anul trecut, nu am fost niciodata atent doar la rasaritul soarelui. Poate ca anul acesta…Poate ca anul acesta…

A propos!

Spun ca nu regret, cu atit mai mult cu cit in acest an care se termina am respirat multa lasitate in jurul meu si am vazut multa ticalosie la lucru.

Cam atit am putut spune in 2009, desi as fi avut mult mai multe de spus

Sarbatori fericite! Sa aveti parte de sanatate in anul care vine si, in sens bun, sa vi se implineasca macar jumatate din ceea ce va doriti cu adevarat!

Revin in forta, revin cu tupeu, revin fara rusine!

Se putea si mai rau, de acord: de pilda, cind li s-ar fi anuntat revenirea in platourile de televiziune, s-ar fi putut da drumul din culise si la citeva “perdele” de aplauze!

Poate ca ar o idee ca lui SRS si lui BChireac sa li se  ofere o emisiune – dar, neaparat, cu Nistorescu in rol de invitat permanent! Ar fi un trio imbatabil! O emisiune de canalism politic, in care sa vedem canalize politice!

A propos de automobilistul periculos care ramine Nistorescu: daca dvs, prietenii dvs sau inamicii dvs au ceva de demolat, de distrus, de ingropat, nu ezitati sa apelati la groparul Cotidianului! Si nu uitati, cum ne invita cindva Cornel Nistorescu: “Pivniceru – presedinte!” Am zis!

P.S. Sa stiti ca nu ma mira come-back-ul celor doi “dinozauri de presa”. Asa e in dictatura lui Basescu! Chiar asa! Nu altfel! Deci, nashpa!

L-am vazut si am zimbit, de fiecare data, amar: adevarul – vorba aceea! – e dincolo de noi astia, muritorii de rind care cerem coerenta, suplete si decenta unei legi, fie ea si o lege electorala.

Nu revin la reprosurile clasice; adaug doar citeva mirari in legatura cu ce se vede acum, cind intr-un colegiu, in urma dezertatii lui Bogdan Olteanu (marele invingator de pe locul al treilea din colegiul respectiv!) la BNR, sint necesare noi alegeri.

Asadar:

-cum se face ca la alegerile clasice legea VU recompenseaza si loserii, iar acum, cind se refac alegerile intr-un colegiu, cistigator e declarat cu adevarat cel care iese pe locul I, indiferent de cit obtine? nu ar fi in spiritul cirpelii legislative pe care au scos-o cei dintr-o “majoritate transparenta” (o majoritate nu doar de partid) ca si acum, macar din trei in trei colegii unde s-ar reface alegerile, sa mearga in Parlament si locul 2 sau chiar locul 3? apoi, nu cumva avem doua seturi de reguli diferite care trimite parlamentari in una si aceeasi institutie – unele in momentele electorale obisnuite si altele in momentele extraordinare? Nu ar trebui, la limita, sesizata CCR?

-ce justificare are faptul ca acum, la refacerea alegerilor dintr-un colegiu, nu au voie sa participe decit reprezentantii partidelor care au obtinut acces in Parlament la momentul electral clasic? Nu e o profunda discriminare asta?

(“Modificarea, făcută în luna septembrie la propunerea Autorităţii Electorale Permanente (AEP) şi intrată în vigoare odată cu promulgarea legii la finalul lunii octombrie, prevede că la alegerile parţiale pot participa numai partidele care la alegerile generale au îndeplinit pragul electoral prevăzut de le gislaţia în vigoare.“)

Ca regula: nu ar trebui sa fie facute legi pro-democratie si nu legi pro-aberatie si pro-improvizatie?

Conform unei “profetii” celebre, ar fi trebuit sa aniversam in aceste saptamani finalul tranzitiei. Nu sint asa de convins ca aveam asa ceva de aniversat – cred, mai degraba ca nu am consumat integral “tranzitia”. Nu stiu daca ne mai asteapta inca 20 de ani de tranzitie, asa cum senin profetea cinicul Ion Iliescu zilele trecute. Un Iliescu, el insusi grav-vinovat pentru ca anii de tranzitie ramasi sint inca asa de multi…

Avem insa, cu siguranta, de aniversat 20 de ani de libertate.De libertate si, inca o data, de doua decade fara precedent pentru istoria Romaniei.

Am citit multe “materiale” despre “20 de ani dupa 89″ si am observat ca multe dintre ele – si, as plusa, cele mai consistente! – apartin celor din afara Romaniei. E ca si cum cei care nu sint romani au fost mai interesati si mai atenti in legatura cu acest moment crucial caruia ii sintem contemporani.

Pot sa gasesc explicatii acestei stari de fapt. Dar nu vreau sa ii gasesc justificari. Nu vreau sa cred ca am obosit de atita libertate si nici sa ma gindesc ca inca sint multi oameni in aceasta tara care au “frica de libertate”.

P.S. Complementar la rindurile de mai sus…

Azi, 23 decembrie a aparut ultimul numar din Cotidianul. Cititi la Mihnea Maruta:

Îmi e foarte greu să aleg un singur moment frumos, în condiţiile în care sunt aşa de multe momente care candidează cu şansă la titlul de „cel mai frumos”. Şi nici nu o voi face. Există însă ceva – ca un fir roşu! – care trăieşte acolo, în zona superlativelor plăcute. Îi voi spune simplu: promisiunea de a face, zi de zi, un ziar de calitate, vestic în formă, în fond şi în scris!
Această promisiune e cea mai frumoasă amintire şi cea mai persistentă, pentru că, alături de colegii de la Cotidianul, am fost de multe ori în situaţia în care am împlinit-o sau am fost atât de aproape să o împlinim. Amintirea e cu atât mai preţioasă acum, când peisajul mediatic autohton e aşa de dezolant.

Omul acest minte despre ce a fost in urma cu 20 de ani la fel de senin cum bea apa.

Minte ca nu stie cine a tras, minte despre “fraudarea” revolutiei, minte despre sine si despre rolul sau in decembrie 89. Iliescu nu e erou al revolutiei din 1989, ci unul din marii profitori ai unui asemenea moment. Nu e co-autor al revolutiei din decembrie 89, ci un hot al ei.

Un mic fragment dintr-un interviu pe care Ion Iliescu il da presei ruse, mai draga:

V.N.: Cine a tras?
I.I.: Este inca o enigma.

Cum va spunea si mai sus: Iliescu minte cu nerusinare!

P.S. Inca ceva: bine ca macar anul acesta procurorul acela care desena astonase pe dosarele Revolutiei – ma refer la Dan Voinea – nu mai e facut erou!

Pe locul al treilea, Crin Antonescu.

Pe locul doi – pam-pam-pam! – s-a clasat Mircea Geoana.

Liderul social-democrat nu are ambitie daca nu cere renumararea raspunsurilor date celor care au facut cercetatirle de teren in urma carora a rezultat actuala ierarhie!

E un fel de a spune – care are de-a face doar parţial cu adevărul – că lumea aceea s-a terminat pentru mine în ultima decadă a lunii decembrie 1989. Nu înţelegeam prea multe – abia împlinisem 13 ani –, dar am simţit atunci că în jurul meu se întîmplă ceva important, ceva care va face ca lumea în care mă învîrteam să nu mai fie la fel ca înainte.

Iarna, dar şi vara, de fapt, în fiecare vacanţă, mergeam la bunici, “la ţară”. În decembrie 1989 am intrat în vacanţă mai devreme decît de obicei; nu mai ţin minte de ce s-a întîmplat aşa şi nici nu mai ştiu cum am ajuns acolo (deşi memoria mea, nu îmi explic de ce şi cum anume, stochează şi acum incredibil de multe detalii despre drumurile pe care le făceam de la oraş spre satul bunicilor).

Cronologic, probabil că primele amintiri despre acel decembrie ’89 pe care le pot detaşa sînt din 19 sau, cel tîrziu, din 20. În “povestea sfîrşitului” amănuntul acesta nu e chiar cel mai nesemnificativ. Iată de ce! Bunicul meu – fost colonel la grăniceri, comunist convins şi cumsecade şi, mai apoi, comunist nostalgic – avea un radio nu mai mare decît o palmă la care asculta mai mult îngrijorat şi mereu în linişte, aproape în fiecare seară, “Radio Vocea Americii”. “Europa liberă” nu prindea la radioul acela, care trebuie să mai existe şi acum aruncat prin vreun colţ al podului din bătrîna casă aproape părăsită! Acolo, la radioul care mergea cu baterii R6, auzisem prima dată de Mircea Crişan şi de Vladimir Tismăneanu, dar asta a fost înainte de ’89. Atunci însă, în decembrie, nu îmi amintesc nimic despre cei doi; în schimb, ţin minte perfect răpăitul mitralierelor pe care înregistrările de la Vocea Americii le difuzau obsesiv. Sunetul de arme era dublat sau însoţit de voci mai agitate decît le ştiam eu de obicei; vorbeau însufleţit despre Timişoara, despre “dictator”, despre morţii de acolo, despre Securitate, mai apoi, despre “terorişti”. Nu înţelegeam foarte bine ce se întîmplă; mitralierele pe care le auzeam la Vocea Americii sunau oarecum ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu, dar parcă mai spart. Bunicul meu bea ţuică moale de corcoduşe şi fuma, mai tăcut şi mai îngîndurat decît de obicei, eu mîncam mere coapte. Acestea sînt pentru mine, cronologic, primele detalii despre acel sfîrşit precipitat din decembrie 1989: lătrat de mitraliere la Vocea Americii, fum albastru de la ţigările “Mărăşeşti” pe care le fuma bunicul, colaci în tăvi băgate la cuptor şi mere coapte, dulci-acrişoare, pe plita sobei.

Nu aveam televizor acolo; de altfel, în tot satul nu cred că erau mai mult de cinci televizoare, dintre care două stăteau mai mult stricate. Nu am văzut cuvîntarea lui Ceauşescu din 21 decembrie. Nu o ţin minte în vreun fel direct; am învăţat despre ea atunci cînd am început să pun altfel cap la cap ceea ce s-a întîmplat atunci. În 22 decembrie, dimineaţa, asta îmi amintesc perfect, mă trăgeam cu sania pe pîrtia de pe uliţa casei bunicilor. Aveam un “tanc” albastru de care mă serveam cu multă bucurie şi cu care mă izbeam cîteodată de un tub de beton, plasat neatent, la curba pîrtiei. Urcam, coboram, iar urcam; din timp în timp, intram în casă şi îmi încălzeam mîinile. În tindă, un unchi vorbea încet şi tărăganat cu bunicul, care îi răspundea leneş. Fumau amîndoi ţigări “Mărăşești” şi, cu şube în spate, beau leneş din ceşcuţe ţuică fiartă. La radioul care mergea cu baterii R6 şi care, pesemne că după o căzătură, era bandajat la mijloc cu un elastic mai gros, cînta muzica. Era aşa de multă muzică în ziua aceea de parcă oamenii se temeau să scoată vreo vorbă. Deşi, în tindă, se auzeau voci, deşi la radio răsuna muzica, totul aducea mai degrabă a linişte şi era aşteptare. Recent, soţia mea mi-a spus că, în Rusia, cînd murea un mare lider comunist, la televiziunea naţională se difuza obsesiv, toată ziua, Lacul lebedelor; oamenii ştiau, în acest fel, că se întîmplase ceva important şi că urmau alte timpuri. Atunci, în 22 decembrie, la radioul naţional românesc eu ţin minte că era multă muzică; prea multă muzică.

Trebuie să fi fost trecut de prînz cînd avalanşa aceea de muzică pe care o păstrez în memoria mea afectivă a fost întreruptă de voci, doar unele diferite. Toate însă spuneau acelaşi lucru: “Am învins!”, “Dictatorul a fugit!”, “Ion Iliescu”, “Frontul Salvării Naţionale”, “un comitet de criză”. Bunicul a devenit îngrijorat; părea resemnat-învins. Unchiul, care ar fi vrut să plece cu o maşină de ocazie la oraş, a renunţat să o mai facă. Eu nu ştiam ce să cred; sînt sigur că m-am reîntors la săniuş.

Apoi, în seara de 22 decembrie, din nou, dar alternativ, la România 1 şi Vocea Americii: mitraliere care răpăie, morţi, răniţi, dictator, democraţia, comunism învins. Şi, cel mai des: “Doamne ajută!”, “Dumnezeu e cu noi”, “fraţi români”.

În zilele următoare, peisajul apocalipsei româneşti simulate în decembrie 1989 s-a colorat şi mai mult. Dictatorul care “a fugit” a fost prins. După ce a fost prins, a fost judecat şi condamnat la moarte. Pe 24 a tăiat bunicul porcul; pe 25 i-au împuşcat pe Ceauşeşti. Vestea despre moartea celor doi am auzit-o la radio; eram în casă şi frigeam şoric pe plita sobei.

Tot la radio am auzit că se vor da şi la televizor primele imagini de la proces. Am mers, era seară, la un fin care avea televizor – secvenţele de la procesul cuplului Ceauşescu şi de la execuţia acestuia (atent selectate şi decupate) sînt primele imagini pe care le-am văzut la “Televiziunea Română Liberă”. Abia după aceea am început să văd cine este Iliescu. Apoi, Roman şi Dinescu. Seara, la radio, aceeaşi partitură: mitraliere, morţi, terorişti.

Într-una din zile (28 decembrie?, 29 decembrie?), a venit cineva de la oraş; cred că mama, dar nu sînt sigur. Dacă nu era ea, era cu siguranţă ceva de la ea. O plasă în care erau mai multe bomboane de pom decît eram învăţat, două sau trei ciocolate chinezeşti (din acelea cu foiţa din aluminiu fină pe care o întindeam cu unghia şi din care decupam fîşii înguste din care făceam ghirlande pe care le le puneam în jurul becului), banane (galbene, frumos mirositoare, oarecum moi, numai bune de mîncat, nu ca altele, verzi şi tari, pe care trebuia să le ţin zile întregi pe şifonier ca să se coacă), două rude de salam cu şuncă. Am tăiat cîteva felii groase de salam şi le-am pus pe plită, alături de coca crudă din care îmi făceam singur pîinici, un fel de lipii dulci pe care reuşeam mai mereu să le ard puţin. Bunicul meu era în aceeaşi cameră cu mine; fuma, gînditor şi tăcut. Ţin minte perfect: am luat o felie de salam de pe plită, am muşcat din ea, am muşcat şi din lipie şi i-am zis: “Acum sînt sigur că va fi mai bine”. Mi-a răspuns: “Nu va fi mai bine”. Eu am insistat: “Ba da, va fi mai bine”. Nu a mai zis nimic; a continuat să fumeze. Atunci, lîngă sobă, fericit de la bucăţile de salam care sfîrîiau lîngă mine, am înţeles exact că s-a cam terminat. Că sa sfîrşit, într-un fel. Că va fi altceva, cu totul diferit. Dar nu atunci mi-am dorit să se termine. Am omis intenţionat să spun: în plasa care venise de la oraş erau şi cîteva portocale.

Să fi fost ’84. Sau ’85. Sau ’87. Nu mai ştiu exact. Era tot iarnă. Tot decembrie. Ninsese puţin în ziua aceea, cu fulgi apoşi, care se topiseră repede şi care făcuseră peste tot numai noroi. Nu ajunsesem încă la bunici. Nici nu luasem încă vacanţă. Eram la oraş. În acea zi, la alimentara din faţa blocului meu “se băgaseră” portocale. Încălţat în nişte cizme de pîslă cu talpă subţire de cauciuc, m-am aşezat la coadă. M-au trimis, de fapt, să stau la acea coadă. Mama, pesemne, era la o alta – probabil acolo unde “se băgaseră” ouă. Coada la care stăteam eu era pe patru rînduri. Cizmele mele de pîslă au bătut şi au absorbit vreo trei ore noroiul apos de la colţul alimentarei.

Îmbrăcat în haine gri, ca majoritatea oamenilor de la “coadă”, întorceam capul după fiecare fericit care ieşea şi se îndrepta spre casă cu o pungă de hîrtie cenuşie din care, ca şi cum ar fi zîmbit, străluceau la suprafaţă una sau două portocale. Era teribil de frig şi se întunecase deja atunci cînd am ajuns în faţă, aproape de galantar. Atunci, chiar după ce i-au pus în braţe punga celui din faţa mea, vînzătoarele au anunţat că se terminaseră portocalele. Nu se terminaseră, de fapt; cu ochii mei am văzut sub tejghea cîteva lăzi dosite. Însă uşiţa prin care vindeau marfa s-a închis chiar în faţa mea.

M-am întors acasă cu mîinile goale, ud pînă la genunchi, îngheţat şi cu multă ură în mine. Am plîns cu lacrimi fierbinţi, cu sughiţuri, cu furie, cu muci şi cu faţa în palme. Pentru mine, atunci s-a sfîrşit. Mai devreme. La sfîrşitul lui decembrie 1989, am mîncat cu tot cu coajă prima portocală din plasa în care mai erau banane, ciocolate chinezeşti, bomboane de pom şi salam cu şuncă. Cu ochii rîzînd. “Acum sînt sigur că va fi mai bine.” Bunicul meu, cum spuneam, fuma în tăcere după ce renunţase să îmi mai răspundă.

(Text extras din Almanahul “Sfîrşitului Lumii”, A.C. 2009)

Iata, de pilda, ce poate spune desemnatul UDMR pentru Sanatate, asa cum e consemnat in MO nr 157 din18 decembrie 2009:

8 decembrie, sedinta ordinara in Senatul Ronmaniei

“Ciuruiala versus normalitate si democratie”

Cine crede ca in decembrie 2009, in Romania, stat membru al UE, este timpul vendetelor politice si ca toti cei care nu au fost de o parte sau alta a baricadei trebuie inlaturati, se inseala amarnic. Cine crede ca e momentul sa fie ciuruita clasa politica doar pentru ca exista si ca aceasta atitudine face bine in cladirea unui mesaj catre electorat va ajunge sa fie nelegitimat, mai devreme sau mai tirziu, exact de acest electorat, dar, pina atunci, ramine ca pina la concretizarea acestui ciuruit de “dusmani ai poporului” – am denumit clasa politica – noi, cei care urmeaza sa fim inlaturari, sa ne facem datoria. Datoria inseamna azi a face legi bune, care sa ajute la iesirea din criza economica in care ne-a bagat Executivul celuin care ciuruieste tot ce ii apare in cale si nu are capul plecat, conform cerintelor stapinului.

Eu, tinar politician, aflat la primul mandat in Camera Superioara a Parlamentului – pe care unii, cu mitraliera politica, vor sa o execute pentru totdeauna – ma ofer sa fiu in primul rind, daca este vorba sa fim ciuruiti cu totii cei care nu corespund criteriilor descrise de stapin.

Multi dintre noi, stimati colegi – e momentul sa spunem acest lucru pe care il simtim aproape zi de zi de cind ne-am inceput mandatul – poate ne-am inselat in asteptarile noastre fata de parlamentarism, fata de ideea de democratie in Romania secolului XXI. Am crezut in mai mult, am crezut ca va fi mai usor de impus viziunile pe care le avem, am venit cu proiecte, ginduri si teluri nobile in Parlamentul Romaniei si sint sigur ca daca am fi lasati, am face lucruri dintre cele mai bune pentru aceasta tara. Ne cunoastem colegiile, ne cunoastem electoratul mult mai bine decit l-ar cunoaste un ministru sau un cnducator de institutie de la Bucuresti, care se bazeaza pe analize intocmite de serviciile deconcentrate, stim ce ar trebui facut, dar ce sa facem cind Executivul iti fura ideile, cind propunerile tale legislative sint luate in batjocura de catre institutiile statului, cind ti se propune pentru prima oara dupa mult timp un Guvern in care este desfiintata functia de ministrul pentru relatia cu Parlamentul.

Recistigarea incredetii cetatenilor in oamenii politici pare astfel o utopie, dar tot utopie parea si cind oamenii au inceput sa spere la inlaturarea regimului comunist atotputernic si cind unele partide politice au inceput sa spuna ca singurul drum al Romaniei este integrarea euroatlantica sau cind visam sa trecem granitele tarii doar cu actele de identitate.

Stimati colegi, utopiile sint pentru a fi inlaturate, pentru a fi rasturnate si pentru a fi facute nevazute ca si cum nu ar fi existat.

Va spuneam ca sint gata sa ma expun primul sa fiu ciuruit, daca aceasta este dorinta celui care ne e destinat sa ne conduca, dar cum si utopiile sint facute ca sa fie rasturnate, si clasa politica si, in cadrul ei, tinerii din aceasta clasa politica sint pentru a lupta impotriva mecanismului care ne propune condamnari si executii politice in masa, gen ciuruit.

Asa ca, inainte de toate, inainte de a fi ciuruit, sint sigur ca, impreuna cu multi colegi foarte stimabili din Parlamentul Romaniei, ne vom lupta cu armele noastre – care nu sint de eficienta unei mitraliere, dar care sint totusi de luat in seama – pentru idealuri de normalitate si constructie in societate, in care nu se incadreaza nici ciuruitul, nici distrugerea.

Gîgă? Un nou “prostanac” la orizont? Un vajnic absolvent maghiar al unei Universitati conduse de clanul Maghiar si parasutat la Bucuresti, in Parlament, dupa ce a fost bine verificat? Caragiale credeti ca nu ar fi fost invidios pe ce poate scoate probabilul viitor ministru al Sanatatii, un domeniu care are nevoie de un om cu mintea limpede? Un furnizor oficial de buna dispozitie si umor din partea Guvernului Boc IV?

Un fleac! V-a ciuruit domnul Cseke Attila cu vorbele domniei sale, nu? A propos, cum se va prezenta lui Traian Basescu – Cseke Atila, “gata sa fiu ciuruit”?

Da – sint subiectiv si va rog sa retineti ca nu ma deranjeaza deloc sa fiu asa! Ma cunosc cu domnul Baconschi, eu sint cel care a intermediat colaborarea – din punctul meu de vedere, impecabiladinspre TBaconschi ! – la vechiul Cotidianul, il pretuiesc foarte mult si pe diplomatul Baconschi, dar si pe eseistul, pe teologul si pe comentatorul de politica externa Teodor Baconsky (de recitit in acest sens nu doar textele sale din Cotidianul, ci si din Ziarul de duminica – suplimentul cultural de la ZF!).

Repet – salut aceasta nominalizare! O salut cu multe sperante, dar si cu aceesi placere cu care as mai fi dorit sa salut si alte nominalizari in Executiv care “nu au fost sa fie”.

P.S. Daca doriti sa ma injurati, va rog sa va puneti imaginatia la contributie – nu ma intereseaza nici o functia de ambasador, consul, consilier! Nimic de acest fel! Gindul meu bun pentru avansarea lui TBaconschi la Externe e neconditionat.

PS2. Altfel, TBaconschi la Externe e a treia reusita a “Dilemei Vechi”. Dupa Andrei Plesu si Adrian Cioroianu… Revista condusa de Mircea Vasilescu mai are cel putin un nume de ministeriabil la externe – Sever Voinescu

A-l privi pe Iliescu ca fiind responsabil pentru cei care au murit in Revolutie?! Eu am fost o tinta a celor care trageau in zilele Revolutiei, si nu organizatorul… Daca cineva ar incerca sa ma inchida, ar provoca un protest general in intreaga tara.

Cum se face ca, dupa ce se instalase in “centrul operatiunilor”, treceau gloantele pe linga Ion Iliescu ca si cum ar fi fost protejat de scutul unui mare zeu? Cum se face, mai ales, ca dupa ce cuplul Ceausescu fusesa capturat, au murit mult mai multi oameni?

Ce o mai face?

Ar fi avut loc in Romania politica 2009?

S-a grabit sa se retraga?

Ati dori sa revina? E, in afara Monicai Macovei, vreo alta femeie care sa fie de talia “politicianului Mona Musca”?

Pun intrebarile de mai sus, fara nici un gind ascuns. Mi-am amintit, de citeva zile, destul de des de Mona Musca…

P.S. Da, mi-am amintit de Mona Musca si cind am aflat sigur in aceasta seara ca Elena Udrea va ocupa un minister de mare anvergura…

piine, ceapa, rosii, ulei…

“Multumesc. Le voi minca de Craciun la Palatul Prezidential de la Cotroceni” – a promis, atunci, Mircea Geona.

Se va tine de cuvint? Se va rupe din sinul familiei si va veni sa manince produsele romanesti la Cotroceni? Va renunta, fie si numai pentru o ora, la placinta facuta de soacra sa?

Bonus. Tot Mircea Geoana, 6 martie, anul acesta: ” „Fie ca primăvara viitoare să fim din nou la Geoagiu şi, de ce nu, să culegem ghiocei pe o pajişte de la un palat pe care nu îl menţionez astăzi, dar pe care îl ştiţi bine”.

Azi, un decalog al reconstructiei:

1. Ideologia social-democrata trebuie sa stea la baza programelor si actiunilor noastre. Fireste, ele trebuie adaptate la situatia concreta din Romania, dar nu se poate ca noi sa sustinem programe contrare ideologiei noastre.
2. Toate programele si actiunile PSD trebuie sa tina cont, in primul rand, de interesul national. Apoi de interesul electoratului de centru stanga si de interesul membrilor nostri de partid.
3. In PSD trebuie reinstaurata democratia interna.
4. Trebuie reinstaurata solidaritatea interna intre membrii si organizatiile din partid.

Ce ati zice de un cuplu Mitrea-Diaconescu in fruntea noului PSD? Vi se pare improbabil?

Cum  sugeram si eu – fara sa stiu nimic sigur – intr-o postare de ieri!

Nu m-as grabi sa blamez aceasta optiune. Un probabil si, plusez acum, inevitabil cabinet Boc III are cu totul alte date de context (economic, politic) decit a avut cabinetul Boc I.

Sa vedem acum si ce garnitura de ministri va alege Emil Boc…

O sa fie niste luni intense. “Linistea” mult clamata in campania electorala era imposibila, indiferent de cine ar fi ajuns la putere.

Cum tot zic de citeva zile incoace: sa nu ne certam fiindca vin Sarbatorile! Adaug acum, precaut si resemnat: vom avea suficient timp sa o facem dupa

P.S. Traian Basescu avea cumva cravata violeta sau inca nu m-am trezit eu?

Joi l-a facut TB terci – asta nu spune Hrebenciuc, dar am vazut cu totii! – pe Mircea Geoana.  Taman joi, nu miercuri, cind, de fapt, doreau pesedistii. Exact in Joia Flacarii Violete, dupa cum ne spune “nea Viorica”!

Joi, la 10, de dimineata, vom avea noul nume de premier. Sper dreq ca TBasescu sa nu vina cu vreun pulovar violet pe el la Cotroceni ca atunci devine clara toata “lucratura” facuta in Ziua Flacarii Violete.

Cind vorbesc despre “coerenta” indoielnica a acestui proiect ma gindesc si la “arhitectii” lui, dar e imposibil sa nu ma gindesc si la Mircea Geoana, acelasi soldat de nadejde al “proiectului”, ajuns acum un fel de pudel al lui Crin Antonescu, din disperare si (cind vorbim de Geoana, nu e nici o noutate!) din prost plasament.

“Proiectul Crin” incepe exuberant, superficial si oarecum arogant, dar va fi rostogolit pe un teren minat. Nu e suficient sa faci surf pe valul unor vorbe despre care unii spun ca ar fi “mestesugite” (dupa cum stiti – vorbele lui Crin Antonescu nu m-au dat pe spate si continua sa nu ma impresioneze!). Nu e suficient sa iti faci freza in oglinda unor ironii pe care le plasezi din incheietura catre adversari. Crin Antonescu va intelege mai multe in curind Din proprie experienta, cum se spune

P.S. Aprecieri de genul “Crin, floare rara a politicienilor autohtoni” sau “Crin, un alt fel de politician” ma amuza foarte tare. Dincolo de asta, nu dau doi bani pe valoarea lor de adevar.

Ar fi surprinzator?

Ar fi dezamagitor?

Ar fi incitant?

Ar fi optim?

Se putea mai bine? Se putea mai rau?

Se poate mai bine? Se poate mai rau?

Campania „Europa libera, AICI” se adresează românilor care au ascultat şi au crezut în Europa Liberă, dar şi tinerilor care vor să afle ce a însemnat acest post de radio pentru părinţii lor şi pentru România, ţară al cărei destin a fost marcat în mod tragic de comunism.

Suntem convinşi că suntem milioane dar, acum, avem nevoie de cel putin 100.000 de români, care să ne ajute să aducem acasă 500.000 de pagini de documente şi, mai ales, mii de ore de emisiuni aflate pe benzi magnetice. Toate acestea urmează să fie arhivate, copiate, transpuse în format digital şi aduse pentru totdeauna în România, pentru a fi puse – permanent şi gratuit – la dispoziţia istoricilor, jurnaliştilor, studenţilor, tuturor celor interesaţi de istoria noastră recentă: tu, eu, copiii noştri…

O parte din tine e în altă parte. Fii alături de noi şi împreună vom aduce istoria acasă! Trimite un SMS, în valoare de 2 euro, la 8820 şi fii unul dintre cei 100.000!

Arhiva de emisiuni ale Europei Libere se află în prezent la Hoover Institution din Stanford, California. Aducerea ei în ţară şi înfiinţarea unui „Centru de Cercetare şi Documentare Radio Europa Liberă”, care să găzduiască şi să pună la dispoziţia tuturor românilor o copie a arhivei, presupune costuri de câteva sute de mii de euro.

O campanie iniţiată de echipa foştilor redactori ai Europei Libere, împreună cu Institutul Român de Istorie Recentă (www.irir.ro) şi susţinută de o serie de trusturi de presă sau mass media independente pe care le puteţi vedea în secţiunea “Parteneri Media”.

Eu cred ca ar trebui sa stie cit mai multa lume despre aceasta initiativa. Cu un efort minim din partea cit mai multor oameni, cred ca e posibil ca acest proiect sa reuseasca. Ar fi, imi masor bine cuvintele, vital pentru Romania, pentru istoria Romaniei…

Ei, luati de cititi acum:

nu mai e tiran, acum e cel mai bun băiat

Gata. Acuma nu mai e. Acuma gata, nu mai e, dacă e preşedinte

S-a terminat războiul…gata. Păi ce facem? O ţinem în războaie? Tată, Dumnezeu vrea pace. Cine e? Băsescu? Gata tată, pace. Păi ce facem acuma? Nu avem Guvern, acuma pace. Gata, jos pălăria, Băsescu preşedinte, face majoritatea, pune el Băsescu prim minstru, dacă a câştigat. Acuma gata, pălăria jos, pace. Fără pace n-avem Guvern, n-avem bani. Uite eu nu pot să fac o tranzacţie, oamenii imi spun «uite n-aveţi Guvern», murim de foame şi eu sunt primul care spune pace

Păi ce secure, cu preşedintele? Ce secure? Secure când eşti în lupte şi campanie. De acum omul, cinci ani, e puternic. Mai pot eu să ridic securea la el cinci ani? Îi zic, tată, salutare

Gata, piua! Eu ce va tot spun de citeva zile – vin Sarbatorile, sa nu ne mai certam, etc, etc. Gata! Hai, pa!

Nu spun ca asa s-a intimplat, ci doar ca s-ar putea intimpla: suma cu care se pare ca se cumpara la PSD un loc eligibil – foarte mica, dupa regulile pietei autohtone! – ar putea provoca un exod masiv al membrilor altor partide catre PSD. De altfel, sper ca nu v-a scapat iritarea lui Vanghelie, care avea ieri consideratii critice nu in legatura cu gestul in sine de a cumpara o functie/o pozitie/o favoarea, ci cu suma (mult prea mica).

Daca dl Geoana coboara la 3.000 de euro locul de parlamentar, o sa fie nashpa si pentru PDL si pentru PNL, ba chiar si pentru UDMR. PSD va deveni partid majoritar in Parlament! Cosmar!

P.S. Ati auzit ca Bula cere renumararea bancurilor cu el, in conditiile in care, in ultimele zile, au aparut atitea bancuri cu Mircea Geoana? Haideti, nu va mai prefaceti! Normal ca ati auzit

(foto – EVZ)

Nu e nevoie sa imi raspundeti, e suficient daca va intrebati si dumneavoastra ceea ce ma intreb si eu

E oficial, de acum

P.S. Discursul din aceasta seara nu a fost deloc rau. Pe cuvint! Putea sa fie si mai rau…

Da. Cred că voi câştiga de o manieră extrem de clară repetarea turului trei, pentru că, în clipa respectivă, această maşinărie infernală sper să fie descompusă şi descompletată printr-o manieră extrem de serioasă de monitorizare a acestor alegeri, în special în secţiile speciale şi în străinătate unde s-au produs cele mai multe matrapazlâcuri. Sunt convins că populaţia va vedea această repetare ca o posibilitate de a exprima voinţa autentică a majorităţii românilor. Sunt absolut convins că vom câştiga de o manieră categorică.

Intrebare: nimeni nu i-a spus la partid lui Mircea Geoana ca a pierdut alegerile? Of, of, cita rautate!

Azi, mai intii pe blogul lui Cristi Grosu, a aparut una din casetele “murdare” cu Mircea Geoana. Are 18 secunde, deci e comparabila ca durata cu cea in care apare Traian Basescu.

Nu ma grabesc sa spun ca aceasta caseta cu Geoana e autentica – rezervat, cum am fost si la cea cu Traian Basescu, mi se pare ca si aceasta este “lucrata”.

Intrebarea si curiozitatea mea e alta: o vom vedea, la TV, in citeva zile de acum inainte, macar de 10.000 de ori?

Iata ce ne mai spune liderul PSD, astazi, la implinirea unei saptamani de cind a devenit, in urma unor masaje cu exit-poll-uri, Mircea Geoana cel bataios a devenit presedinte pentru o noapte:

• Eu sunt convins ca ne vom putea sa ne uitam dincolo de ce spune Curtea, sunt convins ca si partea civica, ONG-uri, organizatii de media vor continua sa faca presiuni sa se afle adevarul (n.r. despre fraudarea alegerilor).

• Nici eu nu ma las, sunt destul de bataios si atunci cand stiu ca am dreptate mor cu dreptatea in brate, deci ma duc pana in panzele albe, mergem si la CEDO, mergem si la Comisia de la Venetia, mergem peste tot, si nu ca sa facem un rau democratiei romanesti”.

Mircea Geoană avea ieşire pregătită de staff şi de consilierii americani (la atacul lui Băsescu pe tema întâlnirii cu Sorin Ovidiu Vîntu, din seara care a precedat dezbaterea dintre cei doi candidaţi, n.red.). Traian Băsescu şi-a surprins şi propriul staff prin felul în care a pus întrebarea. Americanii i-au spus lui Mircea Geoană, pleci de la pupitru, îi pui mâna pe umăr şi îi spui: “Tot securist ai rămas, îi urmăreşti pe toţi?”. Americanii au scris un scenariu pentru un om care nu e în stare să facă aşa ceva. Geoană a rămas lângă pupitru. Nu era vorba de uitat, nu se putea urni

Cum ar fi fost daca Mircea Geoana ar fi spus asta? E ireprimabil un asemenea exercitiu de imaginatie, trebuie sa recunoastem.

Am un prieten care lucreaza in politie. Vineri mi-a povestit cum colegi de-ai sai, cu grad mai mic, au bagat “50 de geoane”. Nu m-am prins la ce se refera. Mi-a explicat. E miscarea pe care o ilustreaza imaginea de mai jos. “Geoanele” ar fi o specie de sarituri. Am auzit aceeasi expresie si intr-o conversatie jucausa purtata intre doi gardieni. Semn ca formula cu pricina e de mare viitor

E inevitabila o asemenea “plasa”, dar si destul de nefolositoare.

Mult mai utile mi se par, intr-o asemenea discutie, argumentele decisive, de tip juridic.

Iata doua serii de argumente in acest sens:

-Valeriu Stoica

-Cristina Traila

Pe de o parte, argumentele pe care le invoc si pe care le puteti gasi la linkurile de mai sus nu sint greu de inteles. Pe de alta parte, in lumina acestor argumente, deznodamintul demersului celor care contesta alegerile nu poate fi decit unul previzibil, si anume defavorabil lor.

Asta, inca o data, daca gindim “la rece”. Daca ne infierbintam, lucrurile se pot schimba…

Exista si “dupa”, dar si “inainte”.

Anca Mizumschi este una dintre poetele mele favorite. Am, de putine zile, ultimul sau volum, cu autograf

A aparut la editura Humanitas, o editura care este foarte foarte selectiva cu volumele de poeme.

Citez

Amenintari cu poezia

poezia ma cauta ca un cutit,

circulind prin mine pina cind

cineva intreaba cit mai am

din trait si ma spune la altii:

nu prea

mai putem face nimic pentru ea, are o boala

care ameninta viata si o poezie

care ameninta moartea

Pe vechiul blog de la Cotidianul, am scris-poate ca unii dintre dumneavoastra isi mai amintesc! -si despre precedenta cartea a Ancai.  Impreuna cu citeva poeme, gasiti aici “materialul” respectiv!

Ce e “Anca lui Noe”? O carte a prieteniei, despre prietenie, pentru ideea de prietenie. O carte care are citeva “interstitii critice” de Iulian Costache, dar si un savuros si delicat “comentariu grafic” de Vasile Muresan – Murivale.

Dar si asa ceva

Citez:

Anca lui Noe

mi-e pofta sa scriu, ca si cum

sunt gravida cu scrisul, de parca scrisul e un copil

care da din picioare in mine si bombeaza toate lucrurile

din interior spre exterior, bombeaza strazile din cartierul meu

care s-au imbracat in piele

frumos mirositoare si moale, trabsformindu-se in niste canapele fierbinti

bombeaza statiile care nu mai incap pe trotuare si devin transparente

de atita dilatare, ca niste continente subtiri pe o harta

care a ramas prea larga, astfel incit acum

in loc de numar pe autobuzele care se opresc in dreptul meu scrie

hic sun leones, bombeaza blocul cu ferestre cu tot

unde vecinii mei coboara scara

ca pe niste tobogane de la aqua parc

plecind intr-o calatorie pe apa la birou

bombeaza camera mea de copil unde mama si tata sunt deja gravizi,

dar nu cu mine, cu scrisul meu si totul se transforma

intr-un urias pintec bombat

Nepotrivita intreabarea din titlul pe care l-am pus, nu? Normal ca exista! Normal ca exista poezie

P.S. Citeva pagini din carte!

Stupida intreabrea

Imi place sa imi fac un ceai seara, de regula un ceai negru, citeodata un ceai verde. Imi place sa pun cana cu ceai pe un scaun linga fotoliu in care ma tolanesc si citesc.

Imi place sa citesc noaptea mai ales literatura. Anul acesta, cu o cana cu ceai linga mine, uneori doar cu un pahar cu apa minerala, am citit zeci de carti de literatura noaptea. “Citeva rafturi de biblioteca” – ar fi exagerat, dar nu foarte departe de adevar

Azi noaptea am citit jumate dintr-o carte pe care am pus mina recent si care m-a tintuit placut ieri citeva ore in fotoliul (in care imi place sa citesc si sa beau ceai). “From Russia with love” – e unul din cele (cred) sase volume aparute pina acum intr-una din cele mai “sexy” colectii de literatura pe care le publica editurile din Romania.

E o antologie de proza scurta ruseasca “de dragoste”. Contemporana! Priviti coperta de pe imaginea de mai sus sau, si mai bine, daca ajungeti intr/o librarie, priviti coperta de pe aceasta carte – va dati seama ca dragostea sau iubirea in ruseste nu suna deloc previzibil!

Adevarul e ca mi-as fi dorit sa termin aceasta carte noaptea trecuta. Mi-am zis “sa nu!” ca sa prelungesc placerea lecturii si pentru aceasta noapte.

Ulitkia, Politkovskaia, Eroffev, Vasilenko, Prilepin, Bolmat, Vasilkova, Limonov, Mamleev, Spektr, Kuklin, Bossart, Gorcev, Hurghin, Rubina, Naghibin, Sorokin – puteti merge in vizita la rusii astia si sigur nu o sa fiti intrebati, obsesiv, cum a fost intrebat Mircea Geoana despre vizitele sale la Moscova!

Ma duc sa imi fac un ceai!

Inca un ziar? N-avem destule deja?
Ion Ratiu

Da, avem. Avem 2000 de titluri, dintre care 50 de jurnale. Zic „jurnale” intentionat, pentru ca ziarele si gazetele sunt „publicatii periodice, avand de obicei aparitie zilnica” (vezi Dictionarul explicativ al limbii romane).
Atunci, de ce COTIDIANUL?
Raspunsul e simplu. Este vorba de democratie si profesionalism in gazetarie. Cetateanul trebuie informat. Altfel nu-si poate exercita drepturile si indeplini indatoririle. Pentru aceasta, are nevoie de fapte.
Reporterul aduna aceste fapte si le expune. El ia un instantaneu, prezinta o problema. E clar, fotografia nu trebuie retusata. E clar, toate aspectele problemei, toate situatiile trebuie redate obiectiv. Dar atat. Concluziile sa le traga cititorul. Un gazetar incapabil sa faca acest lucru nu rezista in Occident. Isi pierde slujba.
Bineinteles, vom si comenta. Explicit. Vom prezenta opinia noastra, a celor avizati in problema examinata, precum si opinia dumneavoastra, a cititorilor. Insa vom avea grija sa evitam orice confuzie intre fapt si opinie. Astfel, zicem noi, vom servi democratia.
Iata ce ne propunem!