“Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Părinţii care nu botează copiii îi lipsesc de harul înfierii duhovniceşti şi de bucuria de-a se împărtăşi de unirea cu Hristos Cel Înviat şi de slava Preasfintei Treimi. De asemenea, părinţii şi naşii care botează copiii, dar nu-i cresc sau nu-i educă în credinţă, nu-i iubesc cu adevărat, deoarece numai copiii botezaţi şi crescuţi în credinţă şi vieţuire creştină pot deveni buni cetăţeni ai Patriei pământeşti şi cetăţeni ai Patriei cereşti, adică ai Împărăţiei Cerurilor”.

Sublinierea îmi aparţine. Pentru cine doreşte detalii suplimentare, citatul este luat din Gândul.

În România, dacă-mi e permisă această parafrază, gura preafericitului adevăr grăieşte. În această societată de înaltă pseudofervoare şi pernicioasă pravoslavnicie, termenii “patrie”, “naţiune”, “stat”, “popor”, “ţară”, “societate” intră, în discursul public, în aceeaşi familie de cuvinte. Iar Biserica, se vede treaba, întreţine prin discursul întîistătătorului ei această confuzie, pe care încerc să o clarific, într-o mică măsură, mai jos.

CETĂȚEÁN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat.

Să adaug la această definiţie etimologia – cetăţean înseamnă locuitor al cetăţii, numele primar al oricărei comunităţi politice, pe linia Platon – Sf. Augustin. Ideea de cetate în ştiinţa politică a fost subsumată rapid celei de organizare statală, motiv pentru care astăzi spunem “cetăţeni ai unui stat” şi nu “cetăţeni ai unei patrii”.

PÁTRIE s.f. 1. Țară unde s-a născut cineva, țară de baștină. 2. Loc unde s-a născut cineva, loc de baștină; oraș, ținut, pământ natal. ♦ Mediu social din care face parte cineva. 3. Loc unde a luat naștere sau s-a dezvoltat o știință, o artă etc. [Gen. -iei. / < lat., it. patria, fr. patrie].

Şi aici să precizăm, pentru conformitate, că “patrie” provine, etimologic, din locul de obîrşie pe linie paternă (în latină, “patria mea” – locul din care vine tatăl meu), care conta în definirea cetăţeniei romane.

Precizarea mea este însă alta, dincolo de această confuzie, deliberată sau nu. La fel ca şi în cazul premierului Emil Boc, colportor al convingerii că în România nu se poate face nimic fără credinţă în Dumnezeu, doresc să precizez, pornind de la exemplul personal (care nu cred că e o excepţie) că poţi fi bun cetăţean al unui stat (şi nu patrii) fără să fii neapărat botezat şi crescut în credinţă (mai ales în cea ortodoxă, care vedem ce modele de bună cetăţenie dă, dacă ne uităm la noi sau la greci). Buna convieţuire în comunitatea în care te integrezi şi calitatea de bun cetăţean sunt dobîndite prin educaţie şi nu înnăscute. Educaţie, adică acea Fata Morgana a societăţii în care onor ne enervăm împreună.

Nu comentez contractul social cu Împărăţia Cerurilor, dar dacă şi Raiul este organizat ca un stat, iar PF Daniel recunoaşte asta, e de bine, în opinia mea )
E importantă, însă, distincţia între orice relaţie cu cele divine şi contractul social pe care cetăţenii îl semnează pentru a convieţui într-un stat, contract bazat pe legi cît se poate de terestre. Asta chiar dacă ele decurg, în spaţiul iudeo-creştin, din justiţia biblică şi iubirea christică.

Mi-am asumat România ca patrie, şi prin obîrşie, şi prin alegerea de a rămîne aici şi a lupta sisific cu saurienii din capul nostru. Mi-a fost dată şi păstrez calitatea de cetăţean al statului român, membru ONU, NATO, UE şi al multor altor organizaţii, părticică din planeta asta gata împărţită. Drept urmare, am calităţile care-mi permit să-i cer celei mai autoritare (citeşte: ascultate) voci a societăţii noastre s-o lase mai moale cu şantajul “nu poţi fi un bun cetăţean dacă nu eşti botezat şi educat creştineşte”.

Eu ştiu că suntem, statistic vorbind, cantitate neglijabilă în societate – noi, ăştia, care avem o problemă cu separarea statului de biserică în România, în secolul 21. Trebuie însă să ştiţi că existăm şi că democraţia, în definiţia ei modernă şi asumată (chiar dacă nu respectată), totuşi, de români prin sistemul politic de la noi – nu mai înseamnă doar voinţa majorităţii, ci perpetua negociere pentru împăcarea tuturor caprelor cu cît mai multe verze.

Aserţiunea PF Daniel ar fi avut validitatea ei, poate, în perioada formării naţiunii române, cam oricînd între Şcoala Ardeleană şi domnia lui Cuza. Lucrurile au evoluat – nu doar s-au schimbat, au EVOLUAT – şi am motive să cred că un astfel de şantaj civic este obsolescent.

La final, o dedicaţie pentru PF Daniel, că tot e o perioadă de înaltă trăire ideologică în corporaţie.

“Eu cred că şi bisericile trebuie sprijinite în România. Fără credinţă în Dumnezeu, nici dumneavoastră şi nimeni din ţara asta nu poate face nimic”, a spus Boc, întrebat de jurnalişti care este motivul pentru care Guvernul a suplimentat fondurile alocate unităţilor de cult.

Articolul, aici.

Sunt un nimeni din țara asta, profund jignit de această afirmație, pe care o consider visceralmente anacronică și care vă descalifică – moral (!!! – da, morala nu e un apanaj bisericesc!) – din calitatea de administrator al unui stat european de drept.

Credința în Dumnezeu – care pentru mine este obiect de observație individuală – nu se face cu bani, în umila-mi opinie de agnostic (confirmată de respectabili practicanți ai acestui sport gnoseologic), ci cu ceva gratis – credință, pur și simplu.
Vă asigur că aveți contribuabili la bugetul administrat de dumneavoastră care pot face ceva în țara asta fără credință în Dumnezeu. Contribuabili în fața cărora ar trebui să justificați mai pertinent și mai puțin hilar motivele pentru care Secretariatul de Stat al Guvernului finanțează cultele.

Îi rog pe toți cei care au să-i transmită premierului creștin-democrabil (!) un mesaj asemănător să-și argumenteze opinia aici – la fel, și pe cei care subscriu la teza teocrată a șefului guvernului României în anul 2011. Eu, unul, mă declar consternat de argument și dau cu un ignorant de ”wtf”, domnului Boc. Acesta ar cam trebui să danseze.

Pozele vin de pe site-ul companiei de construcții care a refăcut drumul din imagini.
Nu prea-mi vine să repet clișeele din familia ”eficiența germană și japoneză, noi stăm pe margine și tragem de timp”. La cum am văzut că merg treburile pe la noi, o astfel de schimbare pare venită de pe altă planetă.

Dacă după toată seria de dezastre care i-a lovit în ultimele zile pe japonezi putem vedea așa ceva, înseamnă nu atît că Japonia vine din viitor, ci că noi suntem – și rămînem – într-un trecut deprimant de îndepărtat.

Respectul și admirația pentru felul în care poate funcționa societatea asta din altă ligă au crescut și mai mult, cu toate sechelele lor de ermetism cultural. Jos toate pălăriile.

La final, două secvențe dragi din Visele lui Kurosawa – preferatul meu.

UPDATE – Fotografiile sunt parte a unui comunicat de presă al companiei East Nippon Expressway Company limited, care a construit și care administrează șoseaua cu pricina. Aflu de pe prezentarea companiei că a fost înființată acum 6 ani, după privatizarea CNADNR-ului lor. Inutil să precizez, comunicatul de presă unde apar și pozele e plin de scuze față de toată lumea pentru cutremur și pentru că echipele NEXCO nu au pus șoseaua la loc în secunda 2

Cum spuneam, o altă planetă.

Teofan consideră, potrivit relatării din România Liberă, că omul este răspunzător pentru tot ce se întîmplă în natură, și că exploatarea nesăbuită a resurselor naturale este ”în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale”. În fine – citez din articol – soluţia nu este ridicarea unor construcţii mai stabile în viitor, ci “înălţarea unor ziduri educaţionale şi legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet şi trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei”.

Nu mai am în acest moment niciun dubiu. Faptul că femeile au dreptul să facă avort, bărbații se uită la pornache și homosexualii există a provocat, în Pacific, un cutremur de 9 pe Richter. Dumnezeu nu a ales întîmplător acest loc. Japonia nu are perspectiva creștină asupra păcatului de moarte al Sodomei, avorturile sunt permise, iar benzile desenate și desenele animate japoneze cu conținut sexual explicit sau implicit și-au cîștigat un loc de cinste în imageria erotică iudeo-creștină din era globalizării.

Glenn Beck, gazda unor emisiuni la radio și pe rețeaua TV Fox (trust media pro-republican) afirmă, citat de Daily Mail: ”Nu spun că Dumnezeu provoacă seisme – dar nu afirm nici contrariul! Ce face Dumnezeu, e treaba lui Dumnezeu. Dar vă spun, (catastrofa din Japonia, n.r.) e un mesaj transmis nouă. Iar mesajul e „Știți chestiile alea pe care le tot facem? Nu prea-s bune. Poate că e cazul să nu mai facem cîteva astfel de chestii – zic și eu”.

Starea de ilaritate stîrnită de acest tip de viziune nu este depășită decît de șocul informațional și empatic provocat de amploarea seriei de dezastre din Japonia.

Continuu însă să cred că nici oamenii, nici Dumnezeu nu ar trebui trași la răspundere pentru asta, ci un pîrdalnic de cerc de foc al Pacificului, o păcătoasă de gravitație și un grec smintit care a furat pentru oameni focul de la zei și pe care-l chema Prometeu. Na.

La final, trebuie să dansăm cutremurător.

Dragii noştri conaţionali “vechi”, nevăzînd mai departe de plenitudinea burţii, au consimţit să-şi denigreze, o dată în plus, trecutul, prezentul şi pe ei înşişi, sub motivul altfel pertinent al unui abuz al statului asupra unei categorii de cetăţeni. Totul, într-o poveste cît o fabulă plină de pilde.

Pe scurt, epic: militarii în retragere au huiduit copios în timpul ceremoniilor de stat ocazionate de aniversarea Unicii Mici de la Iaşi, pentru că în fruntea ceremoniilor stătea şeful statului, Traian Băsescu. S-a huiduit la imn, s-a huiduit la prezentarea onorului, s-a huiduit la depunerea coroanelor. S-a huiduit la fiecare discurs – inclusiv la al lui Băsescu -, s-a huiduit mai puţin sau deloc la mini-slujba ţinută cu aceeaşi ocazie, precum şi atunci cînd a vorbit mitropolitul Teofan.

Opinez că gestul pensionarilor, rapid asumat şi de alţi ieşeni, este un deget mijlociu ridicat foarte vehement în direcţie autorectală. Şi-au bătut joc de solemnitatea unei sărbători fundamentale pentru existenţa statului naţional modern român, pe care altfel l-au apărat şi îl consideră factorul principal de coeziune naţională (mă rog, nu ştiu cît de important e 24 ianuarie pentru ardeleni, fiind vorba de unirea “regăţeană”). Asta în condiţiile în care oricum huiduielile erau aşteptate la mitingul de protest autorizat, programat cîteva ore mai tîrziu.

Nu e mare diferenţă faţă de ce s-a întîmplat astă toamnă în faţa palatului Cotroceni, cu poliţiştii şi “ieşi afară, javră ordinară”. Nu pot decît să constat încă o dată, dezolat, lipsa totală de înţelegere a românului faţă ideea de stat.

S-a arătat desconsideraţie faţă de stat şi respect faţă de biserică. Aceeaşi atitudine paradoxală, ca să nu-i spun ipocrită, pe care românul o are de secole. Acelaşi atavism feudal, în care românii cred că statul este Vodă, care trebuie să-i unească şi poarte prin luptă, nu-i aşa, şi dacă nu le place ceva făcut de stat, se duc cu jalba la Vodă (în vremuri de democraţie fragedă, asta se traduce prin huiduit şeful temporar al statului) sau, eventual, nu se supără dacă boierii îi scot ochii, îl mazilesc şi pun pe altul în locul lui, mai despot. Importantă e personificarea statului într-un om, că doar cu statul format de instituţii şi metodele moderne de protest e, nu-i aşa, prea complicat pentru răzeşi.

A contat cumva imnul de stat? A contat cumva memoria celor pentru care s-au depus coroane? A contat cumva onorul gărzii, adică o formă ceremonioasă de respect armată-stat? Nu. Pensionarii militari, pe bună dreptate nemulţumiţi de calvarul prin care sunt puşi să treacă de deciziile confuze şi prost gîndite ale executivului, au ales să bălăcărească, in corpore, istoria românilor, simbolurile statului şi reprezentanţii vremelnici ai acestuia (cu care aveau, de fapt, treabă) şi propria organizaţie socio-profesională – armata. Previzibil, chiar şi la acest nivel halucinant al desacralizării de sine, au ştiut să respecte biserica. Şi să reia huo-ul după nişte tatăl nostru.

Este regretabil să văd aşa ceva din partea unor oameni care şi-au petrecut viaţa profesională în disciplină, dînd şi executînd ordine şi, mai presus de orice, jurînd lucruri chiar pe simbolurile pe care le-au terfelit la Iaşi. Le-aş transmite pierderea speranţei că înţelepciunea vine odată cu vîrsta, reproşul că egoismul lor loveşte în generaţiile mai tinere şi le doresc pensii decente pentru care să nu fie puşi să alerge pînă la epuizare, cum am văzut că s-a întîmplat în ultimul timp. Şi le-aş aminti că Băsescu şi Udrea şi ceilalţi huiduiţi nu sunt statul, statul e sărbătoarea pe care au terfelit-o. Şi că Teofan nu le dă pensii mai mari ci, eventual, sarmale de hram, de pomană. Restul e placebo.

La final, o dedicaţie pentru domnii care au huiduit la Iaşi.

PS: Nu mai ştiu cine a enunţat locul acela comun cu “poporul care nu-şi respectă trecutul nu poate avea un viitor”. De asta m-am simţit ameninţat, ca român, de pensionarii militari.
PPS: Precizare: Mi s-a pus în faţă nuanţa “vezi că nu numai rezerviştii au huiduit, erau şi mulţi agitatori de la PNL şi PSD”. Am un contra-argument. Cînd ţi-ai petrecut decenii din viaţă sub jurămînt de respect faţă de patrie şi popor, să huidui la o sărbătoare a patriei simblurile unui stat care e, de jure, al poporului, mi se pare un sperjur descalificant. Nu am treabă cu agitatorii, ci cu nedreptăţiţii care au ales acel moment şi acea ceremonie să-i dea cu huo lui Băsescu.

Citatul care face subiectul comentariului de mai jos este următorul.
“Se încearcă acreditarea ideii că statul, guvernul, este responsabil pentru fiecare cetățean. Nu-i adevărat. (…) Statul nu mai are resursele comunismului”.

Nici rezervele gramaticale, nici cele constituţionale – pe care le-a remarcat foarte bine Mihai Goţiu într-un alt articol – nu fac obiectul indistincţiei mai jos comentate.

Problema mea e că preşedintele Băsescu, deliberat sau nu, ignoră chiar baza existenţei statului – contractul social – nefăcînd distincţie între statul social, statul asistenţial şi statul minimal pe care el însuşi îl pronează, prin reforma despre care tot vorbeşte (şi unde, programatic, ne întîlnim).

Liberalismul clasic, domnule preşedinte – de la care se trage inclusiv creştin-democraţia cu care partidul dumneavoastră de suflet, PDL, încearcă să se redefinească ideologic – spune cam aşa: eu, individul, mînat de interese comune cu alţi indivizi, fac cu aceştia un contract social şi formăm un stat. Semnatarii acestui contract devin cetăţeni ai statului cu pricina. Acceptăm, în acest contract, ca reprezentanţii aleşi de noi în stat să dispună de violenţă legitimă – armată, poliţie -şi de un sistem judiciar, cu care să facă ordine şi să asigure coexistenţa paşnică. Dacă, prin contract (cum e cazul la noi), cetăţenii adaugă statului şi atributul “social”, statul este răspunzător de administrarea unui sistem sanitar, a unuia social, a unuia educaţional de bază etc. Să nu uităm de cel fiscal, prin care cetăţenii plătesc aceste servicii pe care statul le gestionează. Foarte pe scurt:
- Statul e răspunzător pentru securitatea fiecărui cetăţean – dacă sunt atacat pe stradă, statul, prin poliţie, este obligat să mă protejeze;
- Dacă teritoriul statului este atacat din afară, tot statul, prin armată, este obligat să mă apere.
- Dacă am meciuri şi gîlceavă cu vecinul, statul este făcut răspunzător cu făcutul dreptăţii, prin sistemul judiciar.
apoi
- Dacă am căzut pe gheaţă şi mi-am fracturat piciorul, tot statul, prin sistemul medical de urgenţă, este dator să-mi pună piciorul în ghips.
- Statul este dator să mă ajute pe mine, copilul, să devin cetăţean funcţional, printr-un ciclu de învăţămînt care să-mi permită, după ce trec prin el, să mă descurc singur în viaţă.
- Dacă sunt în afara teritoriului statului şi păţesc vreo belea, tot statul este obligat să mă apere, oferind asistenţă consulară, potrivit convenţiilor internaţionale la care noi, cetăţenii, prin stat, am aderat.

Reamintesc aceste norme de abecedar al contractului social pentru a sublinia felul în care statul este răspunzător pentru fiecare dintre cetăţenii lui. Generalizarea indistinctă făcută de şeful statului este periculoasă prin destinatarii mesajului. Domnul preşedinte uită – sau ignoră deliberat – faptul că există o majoritate a cetăţenilor români incultă politic, care nu-şi cunoaşte decît parţial sau chiar deloc drepturile şi obligaţiile ce-i revin prin contractul social şi care a dat nenumărate dovezi că are o tendinţă aproape endemică de a încălca acest contract, tocmai pentru că nu-l cunoaşte şi/sau nu-l înţelege.

Nu am niciun dubiu că şeful statului s-a referit la percepţia aproape generalizată a românilor că statul social ar fi, de fapt, un stat-mamă, un stat asistenţial care este managerul general al tuturor treburilor societăţii – inclusiv alea private, cum era pe vremea comunismului. Este cumplit de adevărat că “autorităţile nu fac nimic” şi “aştept de la stat” sunt boli sociale cronice ale românilor. Faptul că domnul Băsescu nu a precizat acest lucru poate transforma mesajul prezidenţial într-unul cel puţin interpretabil, în sens barbarizant: Dacă statul nu e responsabil pentru fiecare cetăţean, iar eu am probleme cu vecinul, nu văd nicio problemă în a face, de pildă, ca Gigi Becali: sunt poliţie, pentru că-mi iau vecinul pe sus şi-l sechestrez, apoi îmi fac dreptate singur. Mă refer evident la povestea cu maşina furată a lui Becali, pentru care acesta a şi stat cîteva săptămîni în arest – un act clar de eludare a funcţiilor de bază ale statului – violenţa legitimă şi monopolul justiţiei.

“Acesta este comunismul exprimat în fiecare dimineaţă în mijloacele mass-media, şi anume că statul este responsabil, ceea ce nu este adevărat. Statul nu mai are resursele comunismului”.

Aceleaşi mass-media pe care le acuzaţi de prozelitism nostalgic comunist, domnule preşedinte, vă oferă zilnic nenumărate exemple de cetăţeni ai statului român care fac, pe planuri diferite, acelaşi lucru – de la evaziune fiscală şi băieţii deştepţi la dat în cap vecinului pentru un gard pus prost. Într-o astfel de societate de mici haiduci puşi să-şi facă dreptate singuri, faptul că nu aţi precizat despre ce fel de responsabilitate a statului este vorba poate îndemna mulţi concetăţeni să încalce inclusiv prevederile de bază ale contractului social mai sus amintit. Amintiţi-vă că, la români, conştiinţa democratică se opreşte, în tragic de multe cazuri, la plenitudinea galantarelor de care sărăcia nu-i mai lasă să se atingă, dublată de o indistincţie generalizată privind drepturile şi obligaţiile de cetăţeni – ceea ce a şi transformat societatea românească într-una de nostalgici deprimaţi, cu “era mai bine pe vremea împuşcatului” pe buze. Zic să vă luptaţi mai explicit cu statul asistenţial, nu cu statul în general.

Sunt întrutotul de acord cu scoaterea ideii de stat asistenţial din mintea românului. Pot fi de acord şi cu scoaterea conceptului de stat social din textul fundamental la următoarea reformă constituţională – la urma urmei, trecerea de la un stat social la unul minimal v-ar alinia ideilor marelui dvs. rival neoliberal Dinu Patriciu, care evoca privatizarea justiţiei şi chiar a armatei. Nu pot fi însă de acord să vorbiţi, indistinct, despre deresponsabilizarea statului faţă de cetăţeni. Sunteţi starostele unei democraţii fragede şi bolnăvicioase în care majoritatea demos-ului ar folosi prima ocazie să eludeze, cumva, contractul social şi să revină la stadiul pre-hobbesian de “homo homini lupus” şi mi se pare iresponsabil să generalizaţi astfel. Sunt convins că dacă-l mai aveaţi consilier pe dl. Cristian Preda nu v-aţi fi exprimat atît de…indisctinct

La final, o dedicaţie şefului statului, cu speranţa că reforma pe care îşi axează cel de-al doilea mandat va ţine cont mai degrabă de astfel de nuanţe, decît de parlamentul unicameral.

Assange a aruncat în ochii întregii lumi un adevăr. Adevărul cu A mare, după unii, o suită concertată de minciuni propagandistice, o rutină sîcîitoare şi o confirmare parţială a unor lucruri deja ştiute/bănuite – după alţii, un atentat la ordinea mondială după mulţi alţii. Nu mai puţin însă un adevăr – că hegemonia globală americană se menţine şi întreţine cu foarte, foarte multă informaţie, adesea neortodoxă politic sau diplomatic, adesea deranjantă pentru emiţător, receptor şi transmiţător deopotrivă. Că dublul limbaj şi ascunderea acţiunilor mîinii stîngi de mîna dreaptă sunt ingrediente de bază în gestionarea satului global. Rahat, marele secret al lui Polichinelle, că normele principelui lui Macchiavelli sunt universal valabile.

Extrem de lapidar, lucruri ştiute şi nu prea:
- Nu era un secret pentru nimeni că Pakistanul este un aliat extrem de incomod şi imprevizibil – graba şi intensitatea cu care singura putere nucleară islamică îşi dezvoltă arsenalul nu reprezentau, însă, informaţii publice.
- Intoleranţa Chinei la critici şi adevăruri incomode venite din ordinea democratică occidentală e un lucru de notorietate – Obsesia Politburo-ului comunist chinez pentru Google, violenţa şi vehemenţa atacurilor informatice împotriva companiei americane precum şi pretenţia Chinei de a controla realmente internetul cu un hacking generalizat – ceea ce Iranul, de pildă, încă nu poate să facă – nu erau însă cunoscute la adevărata lor importanţă.
- Că raporturile guvernelor din statele occidentale cu Washingtonul sunt, în ciuda aparenţelor egalitare, unele de servitude şi deferenţă uneori exagerată se ştia. Că britanicii, australienii ori chiar francezii se fac preş şi sunt gata să calce în picioare norme democratice la ei apărute pentru a apăra interesele de stat şi anumite echilibre internaţionale pro-americane nu era cunoscut la fel de bine (exemplul bombelor cu fragmentaţie americane pe care britanicii acceptau să le depoziteze la ei indiferent de tratatul internaţional de interzicere a acestora e relevant, în opinia mea). Oricum, la acelaşi capitol, abia aştept să aflu dacă ambasadei române de la Washington i s-a cerut să furnizeze datele biometrice ale Condoleezzei Rice sau ale lui Hillary Clinton

În opinia mea, amploarea fenomenului WikiLeaks atinge proporţii biblice, iar de aici la paralela evanghelică e doar la un pas.
Şi Iisus pretinde că a spus Adevărul – “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, în numele Tatălui său, care este Adevărul însuşi, iar creştinismul a devenit, în opinia creştinilor, căutarea perpetuă a Adevărului, unic şi de netăgăduit. Assange nu o face în numele tatălui, ci al “transparenţei” – noua definiţie a adevărului greu de suportat. Şi australianul a trîntit un adevăr în faţă, copleşitor prin amploarea lui şi frust, care are în acest moment cîţiva apostoli, foarte mulţi farisei şi extrem de mulţi soldaţi romani împotrivă.

Suntem, în această paralelă, cam pe la episodul grădinii Ghetsimani – Julian Assange este hăituit de Interpol, de poliţia suedeză şi, mai nou, şi de procurorii din ţara lui, Australia. Site-ul WikiLeaks a fost ultra-atacat, dat afară de pe serverele gazdă – şi-a găsit refugiu în neutra Elveţie, care şi ea, acum, e supusă presiunilor pentru a-l închide. PayPal, compania de gestiune a plăţilor electronice a cedat aceloraşi presiuni, iar acum refuză să accepte donaţii către Wikileaks. Assange are şi Iudele lui – cîţiva foşti colaboratori care nu-i recunosc “aura” mesianică, au fost deranjaţi de comportamentul lui dictatorial, iar acum vor să facă un site concurent. Ba, colac peste pupăză, are şi o mamă care-l plînge prin presă şi-şi vrea fiul înapoi.
Cu presiunea infernală a guvernelor care-i vor capul, este doar o chestiune de timp pînă cînd cel mai controversat personaj al momentului va ajunge, într-un fel sau altul, pe mîna autorităţilor.

De aici, paralela biblică nu poate fi decît fabulaţie. Nu m-ar mira însă prea tare dacă povestea se va repeta – Julian Assange să fie “martirizat” cumva (închis fără vină evidentă, judecat incorect ori asasinat), destinul şi sacrificarea lui să devină mit, iar apostolii transparenţei anti-sistem să-i preia, multiplice şi dezvolte mesajul şi, în vreo urmă, actuala ordine mondială sub hegemonie americană să fie răsturnată şi înlocuită cu o alta, cum s-a întîmplat cu Imperiul roman.

Pentru mine, personal, cele cîteva concluzii şi confirmări avute citind ce-am citit sunt, pe scurt, următoarele:
- A căzut orice fel de bastion al democraţiei universale şi universaliste. Democraţia trebuie să-şi exceadă propriile limite la vîrf ca să poată fi funcţională la bază.
- Decalajul real dintre stat şi cetatea politică, presupus inexistent în democraţia liberală, e tot mai mare. În absenţa transparenţei, nu înţeleg cît se va mai poate vorbi, la nivel înalt, despre stat de drept şi contract social. Reprezentanţii aleşi sau numiţi devin, în majoritatea cazurilor, guvernanţi, iar politicile publice, deciziile strategice şi relaţiile internaţionale sunt gestionate de elite care “ştiu ele mai bine” cum se procedează şi nu consimt să apeleze la vox populi decît dacă sunt sigure dinainte de răspunsul primit. Mai pe şleau spus, realpolitik-ul substituie politicul, în înţelesul său clasic, de maniere, iată, foarte puţin delicate.
- Adevărul trîntit în faţă, pe nepregătite, este, pentru cei mai mulţi oameni, greu, dacă nu imposibil de suportat. Pundiţii transparenţei politice sunt şi vor fi o minoritate, pentru că “minte-mă frumos” e infinit mai digerabil decît “spune-mi adevărul şi n-o să-ţi pară rău”.

La final, o piesă de încurajare pentru Assange.

Nu ascund faptul că sunt indignat atunci cînd văd evidenţe inebranlabile ale inerţiilor disperante în care bălteşte mintea românului, mai ales cînd e un român la putere. Mă refer, de această dată, la opinia, exprimată public, a ministrului de Finanţe Gheorghe Ialomiţianu, referitoare la impozitarea bisericii şi legalizarea prostituţiei, pe care o redau aşa cum am citit-o pe site-ul Mediafax:

“Este corect să impozitezi activităţile economice, dar sunt exceptate acele venituri din activităţi economice care sunt utilizate pentru activităţi culturale, pentru desfăşurarea activităţii în instituţiile respective. Trebuie să ajutăm biserica, pentru că de la buget nu vin foarte mulţi bani, iar această activitate cred că trebuie susţinută de stat”, a afirmat Ialomiţianu după ce a fost întrebat dacă este corect ca un comerciant de lumânări să plătească impozit, iar aceeaşi activitate derulată în biserică să fie scutită de taxare.

Aşadar, un demnitar al statului român numeşte investitul la bursă, cumpărarea de acţiuni, serviciile de alimentaţie publică şi turism neimpozitate, monopolul comercializării unor produse specifice, afacerile cu cherestea şi altele “activităţi culturale” (Profit de subiect să mulţumesc ziarului Adevărul pentru campania de anchete din această toamnă). Nu ar trebui să mă mire prea tare: PD-L, prin rezistentul la seducţie domn Baconschi (ce gust amar!) şi, in extenso, prin marii săi decidenţi nu a făcut niciun secret şi nu vede nimic suspect din ideea de parteneriat cu Biserica, aşa-numit social. În opinia mea, parteneriatul social cu BOR este paravanul sub care statul răsplăteşte, prin dări în administrare şi responsabilităţi lucrative, participarea clerului la campaniile electorale din România profundă. Parteneriatul este, în esenţă, unul politic şi, cel mai probabil, oricare mare partid român ar fi făcut, la putere, fix acelaşi lucru.
Ministrul Finanţelor, cel care trebuie să explice unei societăţi în criză de ce unii sunt mai egali ca ceilalţi la capitolul taxe şi impozite (adică la unul din aspectele de bază din contractul social) a găsit răspunsul perfect: traduce această “mai-egalitate” pe limba a mai dragă şi mai ipocrită-tabu a românului – credinţa lui, domeniu imuabil al fiinţării mioritice, subiect inalienabil şi inatacabil, deasupra oricărei critici, sub ameninţarea comiterii unui păcat strigător la cer. În acest cripto-stat de drept, nimic nu se face fără prezenţa şi cu binecuvîntarea Bisericii, aşa că “modestele” ei activităţi lucrative pot fi trecute cu vederea de către fisc. Mai bine, nu-i aşa, să nu vorbim despre asta. Domnule ministru, în nume personal şi al cîtorva mii de oameni din ţara asta despre care cred că sunt în asentimentul meu, vă bat obrazul şi vă dau cu un “huo”.

Nu, domnule ministru, această activitate nu trebuie susţinută de stat. Trebuie susţinută de cei care au nevoie de ea. Dacă statul susţine această activitate înseamnă că are nevoie de ea. Mă interesează mai puţin faptul că neplata contribuţiei la biserică este un păcat (vezi păcatul 180), cine are nevoie de serviciile religioase, să plătească. Pentru a n-a oară, suntem – sau ne dorim – semnatari ai unui contract social într-un stat de drept. Practica democraţiei liberale şi istoria europeană demonstrează, fără drept de tăgadă, că statul de drept e cu atît mai funcţional, cu cît separaţia puterii terestre de cea celestă e mai clară. În opinia mea, cu astfel de opinii, prezenţa dumneavoastră în fruntea celui mai important minister în vremuri de restrişte financiară este, dacă nu periculoasă, cel puţin toxică. Ca lemă, desconsideraţi un principiu prezent pe frontispiciul oricărei instituţii a statului italian – adică unul cu probleme asemănătoare cu ale noastre în ce priveşte biserica majoritară: “La legge è uguale per tutti”. Şi noi avem, aici în Mioriţistan, pretenţia că e la fel – dacă orice venit se impozitează, şi veniturile bisericii trebuie impozitate. Părerea mea şi a altora de pe ceste meleaguri suprarealiste.
Trebuie să dansaţi cu asta, domnule ministru, vă dedic ultimele versuri.

Acum, una şi mai şi:
“Haideţi să facem ceea ce trebuie. Să respectăm anumite instituţii. Nu cred că de dragul banilor la buget trebuie să exagerăm uneori. Aici (impozitarea prostituţiei – n.r.) o decizie trebuie luată împreună cu Biserica”.

No shit! Întrebaţi lupul ministru la oi dacă e de acord să devină vegetarian? Întrebaţi depozitarul şi garantul tuturor inerţiilor conservatoare ale românilor dacă e de acord ca societatea să facă un mare pas liberal către normă şi civilizaţie? Da, aveţi dreptate, guvernele spaniol, german sau olandez s-au consultat de n-au avut aer cu bisericile catolică, luterană şi calvinistă atunci cînd au normat prostituţia. Pe ONG-urile care vă pot prezenta rapoarte horror despre traficul de carne vie şi vă pot spune cum este educat cetăţeanul să ceară factură fiscală la bordel în Germania nu le-ntrebaţi? Pe guvernele scandinave – unele creştin-democrate – alea care au înjumătăţit prostituţia pedepsind pe cine cere servicii sexuale, nu pe cine oferă, le-aţi întrebat cum se face? Pe prostituatele româncele care o fac neştiind să facă altceva şi-ar vrea să o facă fără să fie zilnic bătute fără drept de apel de peşti şi clienţi şi poliţişti le-aţi întrebat? Ce să decideţi cu biserica, opusă universal, prin însăşi tulpina ei ideologică, preacurviei? Eu tind să cred că aţi dat o interpretare psihanalizabilă aceleiaşi idei de parteneriat social cu Biserica promovată de PDL şi acum sunteţi într-un preludiu amoros, motiv pentru care o sărutaţi atît de tandru.

Înţeleg şi pot accepta clivajul ideologic, încet dar sigur, al PDL de la postcomunismul FSN la liberalism prin absorbţia PLD-ului dizident din PNL şi apoi către creştin-democraţie, un spaţiu ideologic golit de golirea de sens istoric a PNŢ-ului. Asta deşi am serioase rezerve faţă de importanţa pe care ideologiile politice europene o au realmente în economia funcţionării partidelor parlamentare româneşti. Vă rog însă să priviţi mai întîi la membrii marcanţi ai familiei creştin-democrate europene şi apoi să trasaţi tipul de parteneriat cu Biserica şi felul în care această instituţie participă la politicile publice.

Tot pentru domnul ministru, cred că trebuie să danseze.

PS: Dacă unele activităţi trebuie scutite de la plata impozitelor pentru că sunt culturale, vă invit să scutiţi de taxe instrumentiştii şi actorii de pe la teatrele şi operele bugetare rămase fără bani, indiferent de ce fac, dacă vînd gumă sau fac trafic de arme. Scutiţi de impozite editarea de carte de literatură şi nu mai puneţi poeţii să umble pe la fisc. Şi, în general, scutiţi de taxe pe oricine poate demonstra că activitatea lui este una culturală.

cu mulţumiri pentru interes,
Paul şi Wile E. Coyote

G.W.F.Haendel – Ariodante – aria “Scherza infida” – Philippe Jaroussky
Asculta mai multe audio diverse

Am lecturat fragmentul din interviul acordat de maestrul Neagu Djuvara lui Mihai Radu pentru Academia Caţavencu – pasajul care mă face să aştern aceste cuvinte este următorul:

Rep: Cum e viitorul României?
Neagu Djuvara: Nu-l văd bine deocamdată. Dar cred că s-ar putea ameliora după un minimum de două generaţii. Asta cam e o lege universală. În două generaţii oamenii mai uită, tinerii merg prin alte părţi şi văd cum e viaţa pe acolo… Dar să nu uităm că noi sîntem legaţi de Europa care şi ea se duce pe rîpă.

Rep: Am intrat în Europa la spartul tîrgului?
Neagu Djuvara: Exact. Vom îndura şi vom suferi ca Europa acest început de Ev Mediu pe care eu îl văd ca absolut cert. Sîntem încă, împreună cu americanii, cei mai avansaţi, dar nu mai facem copii şi trecem printr-o criză inexplicabilă. Azi, tinerii europeni protestează, dar fără să vină cu ceva nou în loc. Dau foc la maşini, însă nu au nici o idee. E un fenomen de distrugere. Iar toate astea, pentru mine, sînt simptome. Ca şi schimbările din artă de la începutul secolului XX. Nu are legătură nici cu Primul Război Mondial, nici cu al Doilea Război Mondial, ci e o schimbare de civilizaţie. Între 1905 şi 1913 au loc schimbări brutale, ca să zic aşa, cum este cea pe care o face Brîncuşi în sculptură. Schimbările radicale din muzică, prin Şcoala de la Viena, care vine cu un soi de muzică nou, altceva decît fusese de la Monteverdi şi Palestrina. Acelaşi lucru în literatură cu Kafka, cu Eugen Ionescu, cu Beckett.

Perspectiva îmi dă nişte fiori cumpliţi, şi vreau să expun dezbaterii, aici, această temere. Pentru a mă face mai bine înţeles, va trebui să menţionez cîteva repere autobiografice în care, sunt convins, mulţi cititori de vîrsta mea şi mai în vîrstă decît mine se vor recunoaşte.
Am copilărit în comunism, în anii lui cei mai negri. Amintirile mele de copilărie sunt o supă schizoidă în care inocenţa a la Creangă se amestecă cu trauma totalitară. Am părinţi care nu o dată făceau foamea la propriu ca să mă întreţină, am amintiri cu trezirea în toiul nopţii pentru stat ore la coadă la cota de carne şi ouă şi la pîinea pe cartelă. Spuneam ziua la şcoală lecţii bine învăţate pe de rost despre fericirea de a trăi în comunism, pentru ca seara să ascult, cu groaza că ne aud vecinii de bloc, Europa Liberă şi Vocea Americii alături de tatăl meu. Căderea regimului Ceauşescu a însemnat pentru mine şansa de a vedea “luminile oraşului”, aşteptările de a vedea şi trăi civilizaţia de consum şi capitalismul aşa cum îl ştiam din filmele de la televizor. M-au speriat mineriadele şi m-au dezamăgit teribil, adolescent fiind, primii ani post ‘89. Speranţa a revenit pe la jumătatea anilor ‘90, atunci cînd a căpătat contur şansa europeană. Eram deja student şi aflasem multe, între timp, despre ce înseamnă democraţie şi stat de drept. Am trăit următorul deceniu cu speranţa uriaşă în integrarea euro-atlantică drept mîntuire modernă a României şi panaceu pentru rănile totalitarismului. Am suferit realmente cînd am ratat aderarea la NATO în 1997 şi în UE în 2004. Eram, cu lacrimi de emoţie, alături de iubita mea şi de prieteni în Piaţa Universităţii în noaptea de Revelion 2006-2007, cînd preşedintele Băsescu anunţa românii că sunt “europeni” cu acte în regulă. De atunci, pe unde, cînd şi cum pot – inclusiv aici, pe Vox Publica – apăr ideea de europenitate, lupt cu minţile nostalgice, conservatoare, obtuze ori retrograde şi visez, naiv, să văd pe străzile Bucureştiului viaţă şi civilizaţie ca la Praga sau Cracovia – nici nu vorbesc de Londra sau Amsterdam.

DAR DACĂ CHIAR AM AJUNS LA MASA EUROPEANĂ ŞI NESPĂLAŢI PE MÎINI, ŞI ÎN POST, ŞI PREA TÎRZIU? E de domeniul evidenţei clivajul teribil dintre mentalitatea românului, de la vlădică la opincă, şi ideea civică europeană – scriu aproape numai despre asta, cînd scriu. Zic “în post” pentru că – iarăşi e de domeniul evidenţei – respingem, regretabil, aproape firesc (noi, românii) bună parte din setul de valori care a consfinţit ceea ce e azi ideea de Europa.

Dar prea tîrziu? Adică atunci cînd, de bine de rău, românii vor fi învăţat mai mult despre democraţia liberală, drepturile şi obligaţiile lor ca cetăţeni semnatari ai contractului social, Europa n-o să mai fie ce e acum, asta nefiind de bine? Păi ce-am aşteptat şi sperat eu de 15 ani încoace?

Ei bine, aprecierea domnului Djuvara – nu-i voi spune profeţie – se leagă teribil şi oribil de lucruri pe care le aflu şi împletesc în fiecare zi. Trăiesc în societatea informaţională şi scriu, zilnic, ştiri din actualitatea internaţională. Văd că la Londra, la două parcuri distanţă, Liga de Apărare Naţională engleză, de extremă dreapta, denunţă islamizarea şi-i vrea afară pe imigranţi – în primul rînd pe cei musulmani – iar în acelaşi timp, şi tot la Londra, tineri “mujahedini” pakistanezi cer Parlamentului britanic să le permită folosirea legii sharia în regat. Văd că Suedia, mama europeană a ideii de calm social, are, pentru prima dată, extrema dreaptă anti-imigraţie în Parlament. Văd că în Olanda, mama europeană a toleranţei şi diversităţii, Geert Wilders, cel care consideră islamul o religie retrogradă şi crede că noi, românii, suntem nişte barbari care n-au ce căuta în UE a ajuns principalul jucător pe piaţa puterii (coaliţia de guernămînt a devenit posibilă odată cu concesii făcute partidului său, în schimbul accesului la guvernare şi al sprijinului parlamentar). Văd că în alegerile locale de la Viena, extremiştii de dreapta, tot anti-islam şi anti-imigraţie au, în prezent, un sfert din sufragii. Despre ascensiunea partidului Jobbik la vecinii ungari nici nu mai povestesc. Văd că Franţa – iar asta doare cel mai tare – cade încet, dar sigur de pe piedestalul de campion european al democraţiei, libertăţilor şi integrării minorităţilor . O Franţă care plăteşte, în post-post-colonialism, porţile deschise către imigraţia din Maghreb şi din alte foste colonii musulmane şi, frustrată de eşecul integrării acestor imigranţi, îşi varsă năduful pe ţigani sau dreptul de a fi sclav al femeilor care poartă burqa. În plus, îl văd pe Ahmadinejad, un mic bau-bau fanatic, scriindu-i papei, deja pornit într-o cruciadă instituţională şi ideologică pentru întoarcerea Europei secularizate cu faţa către Biserică, şi chemîndu-l la o luptă comună a creştinismului şi islamului împotriva “umanismului extremist occidental” (auzi formulare!).

Dacă peste toate aceste constatări alarmante suprapunem criza deficitelor bugetare şi faptul că, peste tot în Europa, paradisul asistenţei sociale şi al pensiilor se pregăteşte să nu mai fie deloc ce-a fost, devine de domeniul evidenţei că Europa, aşa cum am visat-o, nu se simte tocmai bine. Iar aici se conturează şi temerea mea: că, deziluzionaţi (citeşte: sărăciţi) de căderile din paradisul asistenţial european şi speriaţi de perspectiva a ceea ce pare o “islamizare” demografică, socială (asociată indisolubil cu ameninţarea terorismului) şi, în cele din urmă, politică a continentului, europenii “vechi” se vor refugia din nou, ideologic, în naţionalismul de dreapta, cu extremele lui cu tot, şi în creştinism – singurul sistem de valori care a legitimat, în Europa, militantismul religios.

Îmi este realmente teamă de refugiul în religie şi ultranaţionalism, în faţa unui posibil eşec al proiectului european. Îmi amintesc de celebra profeţie nefastă a lui Malraux, aia cu secolul XXI care va fi religios sau nu va fi deloc. Vorbim despre Islam, o religie evident imatură, care după 1400 de ani încă nu a înţeles să se detaşeze de politic şi care a conturat, din păcate atît de evident, noţiunea de radicalism religios. Vorbim despre creştinism, o religie care, în ciuda evidentei evoluţii şi a unei relative detaşări de politic, ascunde în latenţă germenii fanatismului – un termen, de altfel, inventat odată cu Reforma şi cu anabaptismul. Dacă europenii, cu structură demografică şi culturală atît de schimbată, ajung să se împartă între fideli şi cruciaţi, înseamnă că Djuvara are dreptate şi că intrăm într-o formă nouă de Ev Mediu – pe care eu o înţeleg hobbesian, la acest nivel, drept o revenire la stadiul de homo homini lupus, pentru că, între timp, peste gregaritatea colectivităţii s-a suprapus conştiinţa individuală. Adică toţi împotriva tuturor.

Voi continua să afirm că, cel puţin în Europa, religia este şi trebuie să fie o practică şi o libertate individuală, la alegerea fiecăruia, iar prezenţa ei în spaţiul public trebuie să semene cu cea a unui muzeu al europenităţii. Îi mulţumeşti că a fost, de bucuri de ce-a făcut frumos, înveţi din greşelile pe care le-a comis şi-ţi vezi de propăşirea ta ca individ şi cetăţean cu drepturi şi obligaţii într-o comunitate democratică.

Despre unde ne-am situa noi, românii, într-un astfel de context, sper să scriu o dată viitoare.

Dacă vă plac trupe precum Sisters of Mercy, Fields of the Nephilim, Bauhaus, Pixies, Joy Division, Cocteau Twins sau albumele de tinereţe ale Dead can dance, sugerez să nu rataţi acest concert.

Acum vreau doar să vă prezint preferata mea:

…precum şi cîteva minunate doamne, pe care abia aştept să le întîlnesc în această seară:)

Delicata şi serena Louise,

şi venerabila, dar pasionala Michelle,

cărora li se aduc şi flori – iasomii şi trandafiri.

PS: De obicei – un obicei tot mai rar, conjunctural – nu prea scriu despre muzică, ci o inserez în rîndurile depuse pe-aici. Trupa asta însă mă face să comit o excepţie.

Atenţie, aşadar! Biserica Ortodoxă Română vrea să-şi facă pohta istorică de lîngă Palatul Parlamentului, Catedrala Mîntuirii Neamului, cu ajutorul unor credite contractate de la bănci. BOR îşi face un titlu de glorie (aproape o vendetta împotriva celor care au criticat proiectul pe considerente financiare) afirmînd sus şi tare că va contracta credite pentru construirea mastodontului şi că nu va cere bani de la buget. Patriarhia estimează că pentru construirea CMN “la roşu” este nevoie de 100 de milioane de euro (anterior spusese 200 de milioane pentru acelaşi “roşu”). Banii contractaţi prin credite, afirmă BOR, vor fi restituiţi prin donaţii de la credincioşi. PRIN DONAŢII DE LA CREDINCIOŞI.

200 de milioane de euro? Hai, 100 de milioane de euro? Sunt bani mulţi şi cumpliţi. Nicolae Noica, fost ministru, boss prin adunarea laicatului BOR şi staroste peste proiectul CMN, spunea astă-primăvară la emisiunea lui că s-au strîns deja, în cîţiva ani, 4 milioane de euro. În cîţiva ani! Adică BOR are o potcoavă, îi mai trebuie trei şi calul, se împrumută să cumpere calul (plus căruţa), după care şi calul, şi căruţa vor trebui plătiţi în potcoave cerşite pe la grajdurile fiecăruia. Costul total al piramidei faraonilor în sutană depăşea, potrivit estimărilor, 400 de milioane de euro.

De la aceste premise, putem specula pe marginea următoarelor fapte:
- Proaste sunt băncile care vor da credit BOR pe baza promisiunii “strîngem noi bani de la enoriaşi şi vi-i dăm înapoi, cu toate dobînzile”, fără să ceară n-şpe garanţii cu averi mult mai palpabile şi consistente decît generozitatea pravoslavnicului român.
- Popimea română se va transforma într-o reală famiglia, venalizînd tot ce se poate venaliza în domeniul veniturilor neimpozitate. Vor creşte toate preţurile serviciilor religioase, de la botez, sfinţirea casei de boboteze şi înmormîntare la depunerea de acatiste şi lumînări.
- Am o prietenă al cărei tată este preot şi care mi-a povestit, lăsîndu-mă paf, cum tatăl ei era constant presat şi chiar şantajat să strîngă bani, cît mai mulţi bani, de la enoriaşii înstăriţi din parohie, şi chiar să ceară bani cu împrumut de la aceştia. Nu m-ar mira absolut deloc ca astfel de practici să se generalizeze (dacă asta nu se întîmplă deja).
- Dacă niciuna dintre ţepele de mai sus nu va funcţiona, banii de la bănci vin, trebuie rambursaţi iar enoriaşul nu marcă banu’, rămîne soluţia imorală, dar cea mai uzitată – şantaj ori prostituţie politică în raport cu aleşii locali. Dai o preacinstită contribuţie pentru Catedrală, te vorbim de bine la predica din timpul sfintei liturghii sau, cel puţin, nu te vorbim de rău. Nu dai, enoriaşii din parohie nu te vor vota la următoarele alegeri, because we said so. Şi uite-aşa, aleşii vor forţa mîna administraţiei centrale/locale să facă donaţii (din banii de lumînări, ce vă închipuiţi, doar nu de la bugete!) tot din banii contribuabililor, că doar e biserică de Stat. Aferim de halal, bre!

En passant, vreau să notez că Patriarhul României (aceasta este titulatura preferată în titluri de agenţia oficială Basilica – numele acestei funcţii mă deranjează foarte, însă am descoperit că se practică în toate marile biserici ortodoxe, aşa că m-am resemnat cu încă o dovadă a căpuşării Statului de către Biserică, specifică ţărilor majoritar ortodoxe) a blagoslovit locul unde-şi va face pohta ce-au pohtit toţi patriarhii. S-a întîmplat vineri, 3 septembrie, în compania altor cîţeva cinstite feţe, a cîtorva zeci de enoriaşi din adunarea laicatului şi a presei (“presei” însemnînd doar din trustul Trinitas). Evenimentul a fost consemnat în presă post-factum, nicidecum anunţat (contrar cutumelor, am remarcat că agenţia Basilica obişnuieşte să anunţe evenimentele de pe agenda Patriarhului României). Este de înţeles – dacă anunţau, se trezeau cu de-alde mine prin prejmuri, urlînd de după gardul casei Poporului cu vreo pancartă.

La final, o dedicaţie (încă o dedicaţie), de data aceasta celor care, în loc să-mi deconstruiască argumentele cu contra-argumente pertinente, se mulţumesc să mă insulte, să afirmă că sunt mason, plătit pentru ce scriu, extremist, neomarxist, rasist ş.a.m.d. Sunt moldovean şi mă cred ţigan, iar piesa de mai jos e soneria mea de telefon. Sunaţi!

PS: Printre argumentele care, în opinia BOR, justifică mega-catedrala se află faptul că în CMN va încăpea tot soborul de preoţi (la patriarhie încap doar 12 dintr-un necesar de 60), că pot fi puse mai multe scaune pentru bătrînii care asistă la liturghii şi că este revoltător că mamele cu copii în braţe trebuie să stea iarna în frig afară ca să asculte liturghia. Mamelor cu copii în braţe, dacă aţi sta la coadă la înscris copiii din braţe la şcoală, în loc de pupat moaşte şi stropeală cu busuioace, aţi avea mai mult de cîştigat. Dumneavoastră şi, mai ales, copilul din braţe.

Mi-a atras atenţia – cu gustul amar de rigoare – articolul de pe Hotnews despre faptul că suntem pe ultimul loc în Europa, într-un clasament al învăţării pe tot parcursul vieţii.

Bref: este vorba despre un clasament întocmit de fundaţia germană Bertelsmann, care se bazează pe 36 de indicatori din cele 4 tipuri de învăţare, aşa cum au fost ele definite de UNESCO: pentru dobândirea cunoştinţelor, pentru operarea cu acestea, pentru convieţuirea cu ceilalţi şi pentru construirea propriei vieţi (dezvoltare personală). Prima categorie ţine de şcoală, a doua se referă la învăţarea la locul de muncă şi la perfecţionarea profesională, a treia – convieţuirea cu semenii – se învaţă în cursul activităţilor sociale practicate în timpul liber, în timp ce modelarea propriei vieţi ţine de ce anume facem noi înşine pentru dezvoltarea propriei personalităţi şi creativităţi.

Ei bine, potrivit studiului german, noi, grecii şi bulgarii stăm cel mai prost în ce priveşte aptitudinile de a învăţa să trăim bine, alături de ceilalţi şi să folosim ce-am învăţat la şcoală. Clasamentul este condus, la fel ca majoritatea topurilor privind calitatea vieţii şi a societăţii, de statele nordice – Danemarca şi Suedia – urmate de Belgia şi Olanda.

Etete! Pe ultimele locuri sunt Grecia, Bulgaria şi România! Într-un top care arată cît de tolerant eşti cu străinii, cît de bine te adaptezi evoluţiei societăţii, cît de mult foloseşti în viaţă ce-ai învăţat la şcoală, cît de mult ştii să fii fericit, să-i faci pe alţii fericiţi şi să laşi ceva bun societăţii în urma ta.
Studiul nu se vrea, afirmă articolul, o măsură a inteligenţei individuale sau colective. El doar măsoară gradul în care condiţiile de învaţare dintr-o ţară contribuie la bunăstarea economică şi socială.

Grecia, Bulgaria, România. Sunt eu paranoic sau e o coincidenţă faptul că ultimele trei locuri sunt ocupate de singurele trei state majoritar ortodoxe din UE ? Eu cred că nici una, nici alta. Suntem produsul social al unei filosofii ontologice, gnoseologice şi comportamentale care ne ţine incapabili de evoluţie şi dezvoltare personală, în sensul sesizabil în mai toată Europa de la Nădlac încolo.
Dau cu huo.

Mai întîi, muzică – Swans – “Love of life” – o piesă dragă mie de ani buni, degrabă dătătoare de senzaţii oximoronice precum transa lucidă.

Vezi mai multe video din Muzica

Am urmărit cu interes conflictul din Polonia legat de prezenţa unei cruci de lemn în memoria lui Lech Kaczynski în faţa Palatului Prezidenţial din Varşovia. Pentru cine doreşte detalii, puteţi găsi aici, aici sau dincolo.

Pe scurt: după tragedia de la Smolensk şi pelerinajul incredibil din faţa Palatului Prezidenţial, în faţa acestuia a fost lăsată o cruce de lemn. Cînd episcopul Varşoviei şi edilii locali au decis mutarea crucii într-o catedrală din prejmuri, cîteva SUTE de demonstranţi ultracatolici s-au strîns în jurul crucii, s-au caftit chiar niţel cu poliţia şi, în cele din urmă, au convins autorităţile să lase crucea acolo. Ei bine, aseară, cîteva MII de tineri, mobilizaţi pe Facebook printr-un grup intitulat “Operaţiunea Crucea” au făcut un ditamai flashmobu’ în faţa aceluiaşi Palat, cerînd scoaterea unui simbol religios din faţa unuia din principalele simboluri ale statului polonez, secular prin Constituţie.
Argumente ale apărătorilor crucii:
- dacă acolo un milion de oameni şi-au plîns preşedintele mort în accidentul aviatic, crucea, cel mai simbol dintre simbolurile polonezilor, trebuie să rămînă.
- mutarea crucii ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, o insultă la adresa memoriei lui Lech Kaczynski (înmormîntat, altfel, alături de marii monarhi polonezi).
Argumente ale “duşmanilor” crucii, altele decît cele constituţionale, exprimate prin slogane şi lozinci, aseară:
- “Folosirea crucii în bătălia politică e opera Satanei! Jaroslaw Kaczynski (fratele defunctului preşedinte, n.m.), pocăieşte-te!”
- “Distrugeţi palatul prezidenţial, că face umbră Crucii!”
- “Crucile în biserici, Polonia este stat laic, respectaţi Constituţia”
- “Puneţi o roată în locul crucii” etc.

Povestea din Varşovia încă nu are deznodămînt, crucea de lemn e tot acolo, iar aseară nu s-au înregistrat bătăi sau îmbrînceli, pentru că poliţia s-a interpus între MIILE de demonstranţi anti-cruce şi ZECILE de contramanifestanţi catolici. Epic şi simbolic însă, s-au întîmplat destule cît să-mi permit cîteva comparaţii subiacente tematic între polonezi şi români.

Vorbim, aşadar, de o Polonie la fel de milenar catolică pe cît de milenară este ortodoxia la români. O Polonie în care clerul a sărit mereu în apărarea libertăţilor sociale, aşa cum le-a înţeles el, atît în timpul ocupaţiei naziste cît şi, mai ales, în timpul regimului comunist. O Polonie în care regimul s-a temut de biserică, şi în care dizidenţa preoţilor a fost regula, nu excepţia. O Polonie unde acum vreo două luni a fost canonizat un preot, Jerzy Popieluszko, pe care comuniştii l-au omorît în 1984 pentru că era solidar cu Solidaritatea lui Lech Walesa şi pentru că le vorbea enoriaşilor, din amvon, despre libertate, democraţie şi drepturile fundamentale ale omului. O Polonie în care biserica a fost parte activă a disidenţei anticomuniste. Totodată, o Polonie care a dat un papă care a săpat cu succes la groapa comunismului în Europa de Est. O Polonie profund catolică, încă homofobă şi antiavort, menţionată alături de Irlanda, Grecia şi Italia drept campioană a religiozităţii în Europa. O Polonie în care, iată, se găsesc cîteva mii de tineri care să sesizeze că prezenţa unui simbol religios în faţa unuia al statului este neconstituţional.

Din nou, muzică – din nou, Swans, trupa mea de inimi bleumarine, de data aceasta cu o elegie:

Asculta mai multe audio Muzica

Vorbim, aşadar, şi despre o Românie ortodoxă, în care clerul vizibil a fost adesea antisemit, în timpul legionarilor şi al regimului Antonescu şi, CNSAS ştie mai bine, colaboraţionist – fie şi prin tăceri vinovate şi limbi omagiale date Conducătorului Iubit în timpul regimului comunist, dacă nu prin clasica turnătorie. Nu-mi veniţi cu exemplele clasice “martiriul lui Steinhardt”, “arestarea părintelui Stăniloae” sau “numeroşii preoţi morţi în temniţele comuniste”. Onoare lor, însă toţi aceştia au fost excepţia, nu regula. La polonezi a fost invers, iar acum cîţiva ani ieşeau la iveală, ca rîmele după ploaie, preoţi colaboraţionişti care fie se retrăgeau ruşinaţi din preoţie, fie îmbrăcau rasa monahală, sperînd iertarea. O Românie în care o formă organizată, vocală şi vizibilă de disidenţă a fost, practic, inexistentă. Vorbim despre o Românie unde, în incinta Palatului prezidenţial, a fost renovată o biserică – şi asta cu bani grei, inclusiv după izbucnirea crizei (Da, veţi spune, Palatul Cotroceni e monument istoric, are o biserică acolo de cînd a fost construit, iar restaurarea se impunea. Ce caută, atunci, şeful statului la sfinţire?). Despre o Românie unde, în instituţia cea mai încărcată simbolic pentru stat – Parlamentul – domneşte un crucifix chiar deasupra prezidiului. În imediata vecinătate a aceleiaşi instituţii se pregăteşte ceva mult mai mare şi mai greu de mutat decît crucea de lemn din faţa palatului prezidenţial polonez: Catedrala Mîntuirii Neamului care, în afara existenţei inoportune şi a altor precondiţii cel puţin discutabile (bugetul, legalitatea obţinerii terenului, finalizarea proceselor de revendicări ale terenurilor, sursa de bani etc) va domina vizual – şi, implicit, şi simbolic – Palatul Parlamentului, principalul simbol al statului român şi a doua clădire, ca mărime, de pe planetă. Comparată cu CMN, crucea de la Varşovia pare un mizilic ridicol – şi totuşi, pentru simbolistica acestui mizilic ridicol s-au adunat cîteva mii de tineri.

Polonezii, aşadar, au putut încă o dată. Românii… mă întreb cîţi ar veni să se opună, în numele laicităţii statului – garantată de Constituţie – construirii catedralei în general, în coasta Parlamentului în special? În afară de Remus Cernea şi verzii lui, de membrii ASUR şi de cîţiva de-alde mine, care ţipă pe bloguri? Cît le pasă românilor că prea-iubita lor biserică naţională intenţionează să strîngă sute de milioane de euro ca să materializeze visul tuturor patriarhilor români, de cînd e BOR autocefală? Întrebarea e, evident, retorică. Ne vom pleca în continuare capul, să nu-l taie cine ştie ce sabie. Dacă n-am fi, aşa cum din păcate bine a spus Băsescu, o ţară de mîna a doua, mobilizarea ar depăşi nivelul unor grupuri pe Facebook.

La final, din nou muzică – aceeaşi piesă ca mai sus, într-un cover recent, pe care eu îl găsesc şi extrem de reuşit.

Asculta mai multe audio Muzica

Aşadar, domnul Mihail Neamţu a avut două remarci, pe care le reproduc aici şi pe marginea cărora îmi voi permite cîteva observaţii:

1)
Mihail Neamtu says:
Wednesday, 4 August 2010 at 3:24 pm
Articol superficial, scris la repezeala si amalgamind criterii de judecata. Un citat lung despre evolutia crestinismului medieval si apoi referinte la Jiji pravoslavnicul. Stie dl Virvea ce reactie a avut laicatul ortodox educat fata de pactizarile financiare intre Becali & unii episcopi avizi de bani? Ortodoxia nu este reductibila la comunicatele oficiale din Dealul Mitropoliei, desi acestea din urma merita comentate mai atent. Chiar vreau sa stiu: e o fictiune aceasta lista?

“88 aşezăminte pentru copii, 89 aşezăminte pentru vârstnici, 65 de centre pentru asistenţa familiilor şi persoanelor aflate în dificultate, 92 cantine şi brutării sociale, 25 centre medico-sociale şi policlinici, 14 centre de diagnostic şi tratament pentru persoane cu nevoi speciale, 6 centre pentru persoanele fără adăpost, 4 centre pentru victimele violenţei familiale şi agresori, 2 centre pentru victimele traficului de persoane, 9 grădiniţe şi centre educaţionale etc.”

Ce au facut asociatiile de atei, agnostici si militanti ecologisti, in plan social? E banal sa spui ca “se face prea putin” cind tu te remarci doar prin activism blogosferic.

Evident, cind spun toate acestea nu neg deficientele existente in planul actiunii sociale a Bisericii. Cred ca un plus de transparenta financiara ar creste increderea; cred ca activitatile unor fabrici de cherestea, de pilda, din manastirile moldovenesti trebuie fiscalizate la fel ca activitatile oricarei intreprinderi. La limita, putem pune impozit si pe pomelnice si acatiste, dar as vrea sa vad asta doar cind toate barurile, discotecile, terasele, hotelurile si celelalte locuri de entertainment elibereaza si ele corect bonuri fiscale, facturi, etc.

O ultima remarca pasagera: Voxpublica pare frecvent un loc plin jeg, mizerie, prostie si ignoranta etalata. Si aici e vina Ortodoxiei?

2)
Mihail Neamtu says:
Wednesday, 4 August 2010 at 5:40 pm
De acord Florin, se impune o cu totul alta comunicare, mai relaxata si mai parinteasca in acelasi timp. BOR e mereu in defensiva si se justifica ad infinitum pentru ca exista (complex existent si la PDL in spatiul public, cum observai cindva).

Pentru ambitia epistemologica a discursului dlui Virvea, ar fi trebuit sa ne intilnim cu o demonstratie a la Max Weber, dar nu e cazul. Pur si simplu, relatia intre mizeria oraselor noastre si invatatura BOR nu mi se pare evidenta. Ca e musai sa fie asa, ca a fost mereu asa, ca va fi pururea asa. Contra-exemple ar fi cu doldora, de la actiunile caritabile ale lui Gojdu in Transilvania sec XIX pina la initiativele pro-life de la Valea Plopului, astazi. Dar fiecare vede ce vrea. Eu ma simt obligat sa aflu lucrarea anonima, decenta, fara clopotei a crestinilor din aceasta tara – chiar daca pot observa, in acelasi timp, probleme de transparenta, comunicare, etc. Incerc sa nu fiu partizan, ci comprehensiv.

Acum ma retrag, nu voi mai avea acces la laptop niste zile bune, deci vacanta placuta!

Cu speranţa că dl. Neamţu va parcurge rîndurile de mai jos cînd va avea acces la laptop, aş dori să-i transmit următoarele:
- Domnul Neamţu nu are, probabil, de unde să ştie, pentru că nu a stat să citească toate articolele mele de pînă acum. Ei bine, pentru rezumat, problemele pe care le semnalează domnia-sa sunt teme recurente în rîndurile pe care am avut privilegiul să le aştern pe acest portal de OPINII. Subliniez “opinii” pentru că adesea mi se reproşează superficialitatea datelor ori a analizei – nu am avut şi nu am nici pretenţia obiectivităţii, nici a profunzimii demersului meu publicistic – cu nimic însă mai puţin motivat epistemologic decît al domniei sale. Atîta pot, atîta duc, iar dreptul la opinie îmi este garantat – la fel şi tututor cititorilor, inclusiv celor care se deranjează să mă insulte constant.

Nu anatemizez Biserica – nici instituţia, nici construcţia interioară din spiritul oricărui creştin. Faptul că eu, personal, sunt agnostic nu are legătură cu opiniile critice la adresa bisericii pentru că nimeni nu are dreptul să impună cuiva ce să creadă (dacă eu n-am treabă cu mîntuirea, asta nu înseamnă că nimeni nu trebuie să aibă vreo treabă cu mîntuirea). Mă erijez, domnule Neamţu, în instanţă critică dintr-o perspectivă strict civică – sunt deranjat, ca cetăţean al unui stat, de practici şi efecte ale creştinismului ortodox la noi, în varii manifestări ce depăşesc întrutotul practica religioasă individuală, care e un drept de necontestat. Asta deoarece am ajuns să consider că multe din defectele noastre ca societate, ca indivizi şi ca statalitate au de-a face direct cu influenţa milenară a creştinismului ortodox, precum şi pentru că nu există multe precedente critice în acest sens.

Există, însă – iar aici sper că nu mă veţi contrazice – o discrepanţă evidentă între axiologiile creştinismului ortodox, ultradominant la noi, şi cele catolico-protestante pe care se fundamentează construcţia europeană (îi vom spune, generic, Europa). Această discrepanţă este, în opinia mea, sufocant de evidentă atunci cînd vine vorba de integrarea României acolo unde o doresc, în Europa – integrarea, nu aderarea, aia există de jure de 3 ani şi jumătate. În marea majoritate a cazurilor, discrepanţa nu rezidă în instituţii, ci în mintea românului, profund – în opinia mea – neadaptată axiologiilor Europei. Nu cred să fi scăpat observaţiei dumneavoastră aceste discrepanţe, iar întregul meu demers, aici, e să încerc, în limite foarte evidente, să sparg tabu-ul post-naţionalist prin care nimic din “cele sfinte” locale – românitatea, calitatea practicii creştine la noi, istoria românilor, adaptarea la normele statului de drept etc – nu poate fi supus criticii. Tocmai pentru că sunt multe de criticat. Această critică este uneori, recunosc, strict pamfletară, vezi “băşcălioasă” (o tară mioritică pe care mi-o asum) – cea mai bună este însă cea argumentată sui generis, prin demers epistemic, ori reflexia raţională şi pertinentă pe marginea unor evidenţe, fără a sfida regula silogismului. Speranţa – sau finalitatea – demersului este o posibilă autocritică, să-i spunem, constructivă a românului, din perspectivă europeană, ceea ce ar face mai facilă evoluţia către Europa. Cîteva precizări suplimentare – dacă vă interesează, fireşte – pe marginea bazei motivaţionale puteţi găsi aici. Am explicat mai pe îndelete de ce scriu.

Ei bine, dacă opinez aici este deoarece cred aproape obstinat în şansa istorică de civilizare a României prin Europa şi în sensul Europei. Şi consider că spiritul refractar al unei majorităţi a românilor la aceste schimbări îşi are sorgintea în felul în care ortodoxia a modelat acest popor. Da, e sisific, dar mă simt aproape obligat să fac asta ca să-mi refuz dreptul la emigrare, pentru că, în ciuda cerbiciei critice (de multe ori autocritice), iubesc foarte mulţi români şi mă simt, la rîndul meu, român din multe puncte de vedere.

Odată precizate aceste argumente de ordin personal, cîteva remarci punctuale:
- dacă ONG-ismul ar fi avut un mileniu şi ceva la îndemînă să se manifeste, sunt absolut convins că participarea lor socială ar fi mult mai vizibilă;
- Ştiu bine ce reacţie a avut laicatul ortodox a propos de comportamentul cîtorva reprezentanţi ai clerului faţă de “modelul” creştin George Becali. Tocmai faptul că ştiu mă determină să vă dedic acest articol şi să-mi clamez o primă victorie. Am invocat constant, în articolele mele precedente, pasivitatea vinovată a laicatului ortodox cult, care să grăbeşte să se delimiteze de comportamentul majorităţii becalite, dar cauţionează prin tăcere sau prin stricte referinţe particulare la X sau Y mare teolog/duhovnic comportamentul Bisericii (mă refer, evident, la instituţie – BOR). Mai pe şleau, v-aţi indignat atunci, indignaţi-vă şi acum, pentru că acel tip de comportament s-a generalizat şi instituţionalizat.
- Şi mai pe şleau, vreau ca dumneavoastră sau domnului Baconschi să vă pese mai mult şi mai vizibil de partea cu taxarea (încă regret dispariţia “turnului înclinat”). Dacă v-aţi deranjat nu numai să citiţi articolul meu, ci şi să comentaţi pe marginea lui, mă declar onorat şi afirm că aş vrea ca dumneavoastră, cu pertinenţa gnoseologică aferentă, să remarcaţi mai des şi mai aplicat statutul de aproape-stat-în-stat, logo-ul simbolic de-a dreptul orwellian pe care şi-l arogă BOR în această societate (“toate animalele sunt egale între ele, cu excepţia unora, care sunt mai egale decît celelalte) cînd vine vorba de supunerea aceluiaşi regim economic şi, în general, ce vă nemulţumeşte, pentru că, evident, lucrurile care nu ne plac se aseamănă, iar dumneavoastră, nu-i aşa, aveţi un mare plus de credibilitate.

La final, aş vrea să vă mărturisesc faptul că buticul non-stop de la colţul blocului, de unde-mi mai iau ţigări în miez de noapte, este singurul centru comercial la care nu cer/nu primesc bon fiscal. În rest, cer bon fiscal şi pentru o bere luată pe plaja din Vamă. Poate că este timpul ca acele fabrici de cherestea să intre în rînd cu restul agenţilor economici…

…şi, în tradiţia mea personală, o dedicaţie, cu recunoştinţă pentru atenţia de care m-am bucurat (partea aceea a mesajului dvs. în care consideraţi VoxPublica o cloacă îmi explică de ce aţi reacţionat acolo şi nu aici – deşi nu sunt deloc de acord cu postulatul). Sper să vă placă piesa.

Cu respect necondiţionat,

Asculta mai multe audio Muzica

PS: Iertaţi dezlînarea stilistică, şi acest răspuns este scris oarecum pe fugă.

Asculta mai multe audio Muzica

De la unitatea economică la unitatea religioasă

Din secolul al X-lea pînă în secolul al XIII-lea, lumea orientală cunoaşte o profundă mutaţie. Structurat în jurul unei monede de aur, nomisma, care reglementează marele comerţ internaţional încă din secolul al VI-lea, Orientul bizantin cunoaşte, în a doua jumătate a secolului al XI-lea o gravă criză economică, marcată, între altele, prin devalorizarea nomismei şi sosirea negustorilor italieni ce canalizează spre propriile lor oraşe profiturile comerţului internaţional. Reacţia ce urmează în Orient îmbracă un caracter antilatin, naţional şi religios, care face din ortodoxie semnul tangibil al respingerii influenţelor occidentale şi speranţa reînnoirii.

O creştere economică neîntreruptă.
Stimulată de avîntul demografic manifestat începînd cu secolul al IX-lea, agricultura bizantină, care foloseşte din ce în ce mai mult fierul, aşa cum arată descoperirea a numeroase ateliere săteşti, ca şi nenumăratele menţiuni de fierari ambulanţi colindînd satele ca să repare uneltele, creează surplusuri de producţie a căror vindere relansează comerţul intern; această situaţie permite dezvoltarea unor meşteşuguri săteşti şi urbane ce tind să se specializeze.
Această creştere economică manifestă permite, de asemenea, formarea unei burghezii dinamice şi întreprinzătoare, ce se ocupă de afaceri şi nu şovăie să bată mările în căutarea unor profituri importante, admise de altfel de Biserică: spre deosebire de Biserica latină, cea ortodoxă autorizează împrumutul cu dobîndă. Totuşi, această burghezie va renunţa la negoţ şi se va consacra tranzacţiilor financiare, integrîndu-se în aparatul de stat. Spre deosebire de cea din Occident, ea nu va constitui o clasă mijlocie. Cei ce reuşesc se integrează rapid în aristocraţia statului, ceilalţi, mai nenorocoşi, se reîntorc la fel de repede de unde au venit.
Atracţia exercitată asupra bizantinilor de achiziţionarea de rente de stat e legată de adevăratul cult pe care-l au faţă de moneda lor etalon, nomisma sau banul de aur de 4,55 de grame, a cărui stabilitate a făcut din ea moneda de referinţă a marelui comerţ internaţional pe lîngă care moneda de argint, miliaresion-ul, se găsea într-un raport de 1 la 12. Cu toate acestea, masa de aur fiind, grosso modo, stabilă din secolul al VI-lea pînă în al XI-lea, orice creştere semnificativă a activităţii economice nu putea decît să producă serioase probleme monetare, fie frînînd dezvoltarea schimburilor prin lipsa banilor în numerar, fie devalorizînd nomisma în scopul creşterii masei monetare în circulaţie.
Succesorii lui Vasile al II-lea au reţinut acest al doilea aspect. Devalorizările nomismei în perioada 1026-1060 reprezintă consecinţele unei economii în expansiune. Această adevărată “revoluţie monetară din secolul al XI-lea e prea tîrzie, oferind veneţienilor tot felul de posibilităţi să speculeze şi să accelereze declinul nomismei, înlocuită în secolul al XII-lea cu ducatul veneţian ca monedă de referinţă în marele comerţ internaţional.

Asculta mai multe audio Muzica

Am ţinut să remarc acest paragraf pentru că am urmărit, în aceste săptămîni, polemica david-goliatică dintre ONG-ul Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR – sunt amic pe Facebook cu cîţiva dintre membri) şi ditamai Biroul de presă al Patriarhiei – asta după ce ASUR a formulat o petiţie prin care cere taxarea BOR şi a celorlalte culte şi asociaţii religioase din România.

Primul răspuns al Patriarhiei a fost halucinant prin auto-suficienţa condescendentă din formulare, al doilea prin ipocrizie, la fel de condescendentă. Între cele două replici ale BOR a stat o expunere de argumente a ASUR. Am pus linkurile pentru cine are timp şi chef să se amuze/enerveze de o parte sau de alta a polemicii care mi-a arătat, o dată în plus, nu că avem biserica “naţională” pe care o merităm, ci că suntem în halul în care suntem pentru că principalul factor de influenţă socio-culturală al românilor de-a lungul istoriei lor e aşa cum e.

De peste o mie de ani, aşadar, biserica ortodoxă acumulează averi şi cîştigă putere şi influenţă în decizia politică (citeşte: căpuşează statul). Mai mult, de peste o mie de ani, ortodoxia generează burghezia parvenită (am bani, deci am putere), cu ambiţii de elită conducătoare. În Ţările Române, tot biserica a generat clasa de mijloc, burghezia română dacă vreţi (sf. secolului al XVIII-lea pînă pe la 1848), pentru că devenise obeză din punct de vedere economic – avea, deci, nevoie de un balast controlat şi de estomparea clivajului dintre economia rudimentară agrară a enoriaşilor şi mijloacele de producţie pe care le deţinea biserica. Burghezia de sorginte ideologică ortodoxă nu are însă mentalitatea unei clase de mijloc occidentale, motor principal al economiei bazate pe producţie, ci îşi doreşte accesul la putere, iar capitalul se obţine nu de la zero, prin producţie şi comerţ, ci prin tranzacţii, împrumut cu dobîndă şi exploatarea unui bun economic sau financiar pre-existent.

Vă sună cunoscut ? Jiji pravoslavnicul, de pildă, poate cel mai emblematic reprezentant al acestei şcoli ontologice? Toată cultura românească a “scăpătării”, atîrnătorismul de buget, filosofia lui “bă, tu ştii fiul cui sunt eu?”, propedeutica “descurcatului” şi “şmecheriei”, ştiinţe aplicate pe tot parcursul vieţii cu finalitatea mîntuitoare “să SE scoată, să SE ajungă” etc. etc – toate acestea inculcate de familie şi societate din fragedă pruncie?

De peste un mileniu cu aceleaşi strategii, aşadar – mă întreb ce şanse-şi dă oricine încearcă să schimbe ceva în statutul de stat în stat al BOR – adică ce a încercat ONG-ul sus-amintit. Îmi amintesc, de altfel, că subiectul impozitării cultelor ajunsese, săptămîna trecută, subiect de dezbatere în “Fabrică” la Realitatea TV. Reprezentantul BOR nu a reuşit să decapiteze argumentele ASUR pe cît a făcut-o un parlamentar liberal, Mihăiţă Calimente. No comment – concubinajul stockholmian pe care-l tot invocam în articole precedente dintre biserică şi reprezentanţii oricărui nivel de autoritate politică, de la şef de stat la ultimul vornic, e la fel de viabil ca oricînd.

Asculta mai multe audio Muzica

Nu mai daţi vina pe secolele de influenţă otomană pentru apucăturile noastre bizantine, că şi turcii tot de la Constantinopole au învăţat ce-au învăţat. Şi de cîte ori vă mai plîngeţi că vă sufocă aceste tare sociale care contrastează cu civilizaţia occidentală (mă adresez celor care se pregătesc să-mi spună că peste tot sunt şi ignoranţi, şi hoţi, şi şmecheri, şi aroganţi etc, nu doar la noi), aruncaţi un ochi peste un mileniu şi ceva de creştinism răsăritean în spaţiul carpato-danubiano-blabla. Nici pentru statisticile recente privitoare la gradul de cunoştinţe ştiinţifice, de încredere în cele esoterice, înţelegere a cîştigurilor democraţiei sau de respect faţă de aproapele. Suntem produsul social, cultural, economic şi istoric a peste un mileniu de “cizelare” bizantină adusă şi menţinută de ortodoxie. Aşa că, une fois de plus, avem ce merităm.

Asculta mai multe audio Muzica
Cu excepţia ultimei piese selectate – care a mai fost pe-aici, dar revine pentru închiderea cercului muzical – coralele inserate sunt aranjate şi interpretate de ansamblul “L’Arpeggiata” al lutistei Christina Pluhar, ceea ce vă dorim şi dvs.

Certaţi-mă, dacă vă pasă.

Ştirea, pe care o puteţi citi în The Daily Telegraph, este că, peste nu mult timp, în Franţa se va intra la închisoare pentru că ţi-ai insultat în mod repetat partenerul de viaţă sau pentru că îl acuzi pe nedrept de infidelitate. O nouă lege, care defineşte violenţa psihică în cuplu şi o transformă în fapt penal a fost aprobată în unanimitate de deputaţii francezi. Prin această lege, cei care îşi insultă sau umilesc partenerii, fie că sunt căsătoriţi sau doar trăiesc împreună, sunt pasibili de pînă la trei ani de închisoare şi amenzi de pînă la 75.000 de euro. În stabilirea pedepselor, judecătorii vor analiza emailuri, sms-uri, mărturii ale apropiaţilor sau certificate medicale eliberate de psihiatri. Argumentul ministrului care a trecut prin parlament proiectul de lege: violenţa fizică începe cel mai adesea de la cea psihică. Înaintea unui pumn care distruge mariaje şi familii există cuvinte grele care, adesea, fac acelaşi lucru. Se merge cu un pas mai aproape de rădăcina răului, aşadar.
Magistraţii francezi însă se declară extrem de sceptici în privinţa noii legislaţii, despre care afirmă că e doar o concesie făcută lobby-ului feminist şi că va fi imposibil de aplicat.
Trebuie menţionat că noua legislaţie se va aplica în paralel cu cea prin care hărţuitorii sau agresorii sexuali sunt obligaţi să poarte brăţări cu GPS prin care poliţia să se asigure că stau departe de victimă. Mai trebuie menţionat şi că legea nu discriminează între violenţa psihică exercitată de bărbat asupra femeii şi viceversa – însă e destul de clar pentru toată lumea cam cine terorizează pe cine pînă la nivel penal.

Connasse de merde, je t’encule salope d’mes 2, putasse bonne a ne rien foutre etc.
Couillon merdeux, ntm branleur cretin, tu ne vaux 4 sous, va te faire sale connard etc.

Fă proasto care eşti tu proastă, urîta dracului, aşa te-a învăţat mă-ta cînd te-a trimis de-acasă etc.
Boule, ratat nenorocit, niciodată n-ai fost în stare de nimic, las’ că ştiu eu că ţi-o tragi cu aia etc.

Amintiţi-vă nu atît certurile voastre conjugale, cît cele “n” momente jenante la care aţi asistat în public, cu soţi care ţipau la soţii şi-ţi dădeau cu tuzguramăti dacă încercai să intervii, femei care fugeau desculţe pe casa scării, urlînd infernal, eventual cu o vînătaie proaspătă.

La cît de multă violenţă este în toate colţurile şi aspectele societăţii româneşti, creşterea pragului de punitivitate – indiferent de cît de aplicabilă e, în practică, legislaţia – a violenţei în cuplu nu poate fi decît de bun augur. Deja există un acut sentiment de impenitenţă pentru violenţa fizică, în ţara asta barbară în care bătaia e ruptă din rai. Opinez că ameninţarea cu pedepsirea, fie şi potenţială, a mizeriei persistente din comunicarea interpersonală ar domoli în judicioasă măsură cocalarismul şi piţiponceala, orice formă ar lua acestea, precum şi tendinţele agresive aproape ubicue ale feudalului mioritic prins între tranziţie şi criză.

Să se facă linişte, prin lege, în patul conjugal, zic:) Vă aştept cu opinii. Şi cu o folie.

Asculta mai multe audio Muzica

Secvenţa deja legendară din ultimul Star Wars îmi revine în minte de cîte ori preşedintele Traian Băsescu, ales, confirmat prin referendum şi reales se manifestă ca Ludovic al XIV-lea.
Românii l-au vrut şi îl vor pentru că nu înţeleg democraţia – iar cînd o înţeleg, nu prea le plac idei precum normă, lege, respect, drepturi, instituţii – REGULI. Nu ar trebui să mire pe nimeni paragraful din Strategia Naţională de Apărare, care pune campaniile denigratoare de presă printre vulnerabilităţi. Este efectul direct al încrederii cu care o majoritate a românilor l-a investit cu putere voievodală pe şeful statului. Este consecinţa firească a toleranţei societăţii (inclusiv a presei, şi ea imatură din punct de vedere al înţelegerii democraţiei liberale moderne) faţă de derapajele non-democratice ale partidelor politice. Este doar unul din primele efecte ale faptului că principalele cîştiguri ale răsturnării regimului totalitar au fost dreptul la rugăciune şi plenitudinea galantarelor, iar românii nu au cerut mai mult de la democraţie.

Simpla menţionare a presei – indiferent de grobianismul, subiectivitatea, mediocritatea sau imoralitatea ei – ca factor ce slăbeşte securitatea ţării este extrem de periculos, însă se subsumează logicii autoritare a românilor – în frunte cu cel care se întoarce de aşa manieră cu faţa spre ei – Traian Băsescu. Pentru că românii sunt incapabili de reforme endogene, un despot luminat îi conduce spre reformă, aşa cum îl duce pe el viziunea. Această formă de a instituţionaliza teama autorităţii politice faţă de critica/atacul de presă reprezintă, însă, o evoluţie pentru pentru felul în care şeful statului interpretează of! atît de româneşte democraţia. Menţionarea acestui tip de vulnerabilitate într-un document fundamental pentru decizia de stat nu e un act voievodal, ca cele de tipul găozari, jurnalişti-tonomat, ţigancă împuţită sau păsărică. E “the next level” în materie de “divide et impera” feudal. Probabil obsedat de reforma cuzistă şi de imaginea domnitorului cu ocaua prin pieţe, şeful statului se transformă din mic voievod în monarh. Se trece de la feudalism la absolutism – evident, ambele în cheie post-modernă. E mai inSidious decît Sidious însuşi. Probabil că nimic nu se va schimba în atitudinea autorităţilor statului faţă de presă, dar presa va simţi în permanenţă o sabie a lui Damocles şi se va autocenzura. O lovitură mult mai inteligentă decît şantajul economic din epoca Năstase – şi o idee tipică de despot luminat, care nu trebuie să bată decît o şa pentru ca toată herghelia de iepe să priceapă.

Dedic Impetuozităţii-sale preşedintele o secvenţă minunată dintr-un film la fel de minunat, cu o muzică întrutotul minunată. Pe Molière, în context, l-aş compara cu Radu Moraru:)

Din perspectivă băsesciană, aşadar, totul are logică şi se circumscrie mult mai vastului proiect de reformă a statului fără reformă a societăţii, de reformă a României peste capetele nu-prea-reformabile ale românilor.

Am, însă, o nedumerire – evident, retorică – legată de lista vulnerabilităţilor în care se află şi campaniile de presă care denigrează instituţiile statului. Îşi va găsi, vreodată, pe această listă a vulnerabilităţilor un paragraf de genul “tendinţele contra-istorice ale Bisericii Ortodoxe Române, decurgînd direct din natura dogmatică a instituţiei şi absenţa separării de facto între stat şi biserică”?
Evident că nu, nimeni nu ar îndrăzni să susţină o asemenea blasfemie. Iaca mă trezesc eu, un blogărache oarecare acolo, să susţin că omniprezenţa permanent stimulată, extrem de vie dar niciodată directă a acestei instituţii în viaţa politică şi socială a cetăţii este o “vulnerabilitate” – pentru stat şi pentru societate deopotrivă.
E nevoie de argumente.
- Ortodoxia este, prin ea însăşi, contraprogresistă. Formarea, perpetuarea şi apărarea tradiţiei – indiferent dacă tradiţia e bună sau nu din perspectivă etică/istorică – fac parte din preocupările de bază ale ortodoxiei. Este logic, aşadar, ca orice progres real – adică desprindere de vechi şi asimilare de nou – să se lovească de opoziţia ei. Iar BOR, materializarea instituţională a ortodoxiei la noi, deşi perfect adaptată la noile realităţi (cum, de altfel, s-a adaptat în permanenţă tuturor realităţilor româneşti) s-a opus şi se va opune oricărei schimbări structurale a societăţii, cel puţin de dragul propriei supravieţuiri, dacă nu din convingeri imuabile. BOR este o “vulnerabilitate” pentru că subminează în permanenţă evoluţia, în calitate de principal spălător de creiere şi chirurg de lobotomii de-raţionale.
- Slugărnicia permanentă, opulentă şi extrem de frustrantă dovedită de clasa politică faţă de interesele BOR este o altă evidenţă a “vulnerabilităţii”. Atunci cînd, cu bună ştiinţă, bani publici sunt dirijaţi către construirea de biserici în detrimentul şcolilor (da, e un clişeu, dar chiar aşa e), atunci cînd, în profund dispreţ faţă de statul de drept, autoritatea de stat care gestionează treburile cultelor (Secretariatul de Stat pentru Culte) este “reformat” şi luat de sub administrarea Ministerului Culturii pentru că acesta e vremelnic condus de un non-ortodox, atunci cînd pohta megalomanică numită Catedrala Mîntuirii Neamului e menită pur şi simplu să domine, simbolic, Statul, nu se poate vorbi în alţi termeni despre această instituţie. Şi, încă o dată, BOR ştie doar să spună “să fie primit”, nu şi “nu, mulţumesc”.
- Participarea evidentă a clerului la campaniile electorale la nivel local, la nivel de parohie, vulnerabilizează statul. Pentru că cetăţeanul enoriaş, ne-educat democratic, va credita mereu spusele unui preot, investit cu autoritate morală şi “înţelepciune omniscientă”. Cetăţeanul va vota cum îi spune popa, alesul se va grăbi să ajute sfînta Biserică, iar clasa politică – atît de hulita, altfel, clasă politică – arată cum arată.
- Biserica vulnerabilizează statul prin “confiscarea” spaţiului civic în mintea pravoslavnicului. Mi-a rămas întipărit în memorie reportajul unei agenţii de presă pe 30 noiembrie 2008, cînd secţiile de vot erau aproape goale şi bisericile ultra-pline, de ziua sf. Andrei. Nimic mai elocvent pentru felul în care biserica reuşeşte să ţină captivă calitatea de cetăţean a individului, pentru a o privilegia pe cea de enoriaş.

Cercul vicios al vulnerabilizării statului şi societăţii de către biserică nu se poate rupe decît dacă: Biserica îşi va vedea de un lung al nasului (ceea ce pare imposibil) în raport cu statul, dacă politicienii vor fi trăsniţi peste noapte cu leuca progresului democratic (la fel de imposibil) sau dacă românii vor înţelege, în sfîrşit, că a crede în ceva este un drept, nu o obligaţie, şi că apartenenţa la un cult şi practicarea cultului ca atare sunt drepturi private, şi nu publice. Şi că omniprezenţa criteriului religios în deciziile publice este toxică pentru orice tip de reformă. Din nou, pare imposibil.

Poate că măcar vizionarul nostru post-vodă-pre-rege-Soare de la Cotroceni va înţelege asta. Altfel, să nu se aştepte la mari succese ale reformei.
La final, că tot mi-am amintit de amicul meu Lully, un hit personal – la passacaille d’Armide:

BIROUL DE PRESĂ
AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Tocmai l-am văzut. Ce să zic ?

MUA-HA HA HA HA HA !!

Ruşinică, prea-sfinţiţilor. Ipocriţi au fost, ipocriţi sunt încă /şi-or fi în neamul bisericesc. Nu daţi înapoi o iotă de la mizeria aia de Catedrală a Mîntuirii Neamului prost, acest 11 septembrie anunţat asupra statului laic de drept. Veţi fi nevoiţi fie să plantaţi o ruină în miezul Bucureştiului – cum e Casa Radio, ceea ce e deja prea suficient -, fie să creşteţi taxele pentru nunţi, botezuri, înmormîntări şi lumînări, fie – deşi nu prea cred – veţi fi nevoiţi să vindeţi proprietăţi şi să vă restrîngeţi activitatea. Fie, cel mai probabil, veţi sta pe capul politicienilor pe care deja i-aţi lobotomizat (vorba ceea, v-au dat bani şi înainte de anunţarea măsurilor de austeritate) şi vă veţi vinde influenţa electorală la gloatele cu drept de vot. În perpetuarea violului multisecular asupra ideii de stat secular. Anunţul vostru cu cinele filantropice echivalează cu peisajul baroc al unei cine vînătoreşti în care voi, aşezaţi pe-o rînă, în poziţii bucolice, aruncaţi din prea-saţietate o ciosvîrtă la dulăi.

Hai, preasfinţiţi, că puteţi mai mult, doar e vorba de enoriaşi şi de activele voastre! Un prim pas ar fi să spuneţi politicienilor dresaţi “nu, mulţumim”, în loc de “să fie primit, Doamne-ajută!” cînd vi se mai oferă plocoane cu bani din buget. I-aţi prostit pe toţi într-un asemenea hal, încît nu mai am nicio aşteptare de bine de la ei. Iar eu, personal, vă rog să nu mai staţi atît de mult în afara timpului şi să înţelegeţi că, pentru supravieţuire, aveţi nevoie de o de-mîrlănizare. Nu aveţi cu ce plăti catedrala şi ne-o veţi arunca tot nouă pe cap. Aşa să vă ajute dumnezeu, pe cît ajutaţi voi evoluţia/supravieţuirea acestei societăţi.

iaca o dedicaţie pentru cinstitele feţe – o manea ce reflectă întrutotul accepţiunea mioritică a prosperităţii “în ciudă”:

Amin!

Încerc în rîndurile de mai jos să găsesc resurse personale de optimism din ceea ce se preconizează a fi o criză a crizelor, evitînd, pe cît posibil, aserţiunile cinice (deşi poporul fără oglindă merită adesea mai mult decît cinism). Inserez în paragrafe cîteva concerte şi arii mai vesele ale prietenului meu Vivaldi, în interpretări alese pe sprînceană. Lectură descrîncenată, audiţie, sper eu, plăcută…

Asculta mai multe audio Muzica

Sintagma din titlu spune, în opinia mea, totul despre noi. Avem o istorie de autoreferenţialitate de-a dreptul sinucigaşă cultural (cunoaşteţi povestea, cultul eroilor martiri ai neamului, noi, portarii creştinătăţii care am apărat Europa de păgîni etc) care ne-a servit de oglindă. Avem – am tot scris despre asta – un deficit cronic de simţ autocritic şi de introspecţie – implicit, de responsabilizare individuală şi socială, în egală măsură. De fiecare dată cînd Ceilalţi ne pun oglinda în faţă, respingem visceral imaginea, pentru că nu ne place (ce, noi suntem popor de hoţi, leneşi, ţepari, ignoranţi, incapabili, aşa cum se tot vede în oglinzile puse pe noi de străini?). Aşa am ajuns un popor fără oglindă.

Ei bine, a venit încă o notă de plată pentru faptul că am scos capul în lume fără să ne aranjăm niţel. În ţara normelor făcute şi aplicate după ureche, în ţara în care respectul are ca umbră ipocrizia, în ţara în care contemplaţia nimicului este nucleu de coeziune naţională, plătim pentru toate impotenţele noastre istorice – şi asta dintr-o dată. Sau, sper eu, ne luăm o oglindă, iar despre asta doresc să scriu aici.

Asculta mai multe audio Muzica

Un prim motiv de optimism porneşte de la un clişeu – ce nu te doboară, te face mai puternic. În ce priveşte România post-criză, ambele îmi convin în egală măsură, important e să se schimbe ceva. Dacă se duce dracului toată rapiţa, vom fugi şobolăneşte care-încotro şi măcar ne-am salvat pieile şi conştiinţele de acest loc “binecuvîntat”. Dacă românii învaţă să se uite la ei înainte să spună/facă/arate ceva, după o perioadă în care stau faţă în faţă cu consecinţele propriilor decizii – ar fi minunat, e fix pohta ce-am pohtit!

Un alt motiv de optimism: individual (sper că veţi fi de acord cu mine), foarte mulţi români sunt, de fapt, nişte oameni minunaţi. Gîndiţi-vă la oricare dintre cei pe care îi cunoaşteţi şi apreciaţi. Imediat după asta, gîndiţi-vă că nu există colectivitate românească – firmă, clasă, organizaţie, reuniune, nuntă, înmormîntare – orice asociere organizată de români – în care oamenii să nu-şi scoată ochii între ei de o manieră sau alta. Un român e ceva mişto. Mai mulţi români la un loc e ceva, de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, foarte nasol. Ei bine, o criză realmente zguduitoare pentru o societate anomică este, în opinia mea, oglinda perfectă. Românii vor fi nevoiţi să se uite la ei înşişi şi unii la ceilalţi şi să se întrebe cum de-au ajuns în halul ăsta. Şi să facă, sper eu, nişte ordine în viaţa lor.

Asculta mai multe audio Muzica

Am motive să cred că următorii doi-trei ani vor tranşa multe neclarităţi ale românilor în raport cu ei înşişi. Cum se raportează la ei ca indivizi, cum se raportează la ei înşişi ca cetăţeni, cum se raportează la stat, la biserică, la nevoia de educaţie, la ideea de fericire, de dezvoltare personală, de responsabilitate socială. Este, practic, o loterie, iar eu în acest moment nu pot decît să speculez. Dar dacă toate aceste finalităţi cognitive sau ontologice sunt defecte în societatea românească – şi cam sunt – atunci criza majoră va separa nişte boabe de neghină. Schimbarea, oricare ar fi ea, nu poate decît să mă bucure, pentru că starea actuală a lucrurilor a devenit insuportabilă.

Să le iau un pic pe alea două care mă dor pe mine – Statul şi Biserica.

Am senzaţia (poate e doar wishful thinking, dar e mai mult decît nimic) că strînsul curelei dincolo de ultima gaură va schimba raportul românilor cu statul lor. Va deveni evident pentru toată lumea că rolul statului în spaţiile public şi privat trebuie limitat la maximum şi că societatea, multitudinea de indivizi care semnează contractul social, trebuie să vadă în stat nimic mai mult decît un instrument de justiţie şi securitate, un garant al acestui contract. Dacă statul nu mai dă mîncare, dacă statul nu va mai ţine pe braţe – şi asta prost – milioane de asistaţi care se uită la el ca la icoane, românii se vor orienta spre alte surse de bine. Iar în lipsă de alte repere majore, se vor uita la ei înşişi – adică în oglindă Spuneam şi într-un articol anterior că acordul cu FMI şi inevitabilele măsuri de austeritate sunt nu cauza, ci ocazia, pretextul cu care actualul preşedinte va putea reforma statul. Problema este că degeaba va reforma statul – indiferent cum o va face – dacă societatea nu se va reforma şi ea. Iar societatea nu se reformează decît sui-generis – chiar şi una pre-democratică, aşa cum e a noastră. Aşadar, bine-ai venit, criză, sper să laşi urme.

Asculta mai multe audio Muzica

Schimbarea felului în care românii se raportează la mega-biserica lor naţională şi de stat. Prin autismul speculativ cu care insistă să construiască, în această perioadă şi în condiţiile existente, Catedrala Mîntuirii Neamului, BOR creează un dublu clivaj care-i va fi, la un moment dat, profund dăunător. Primul este faţă de enoriaş. Printr-un credit enorm pe care speră să-l plătească din donaţiile enoriaşilor, BOR forţează, practic, mîna pravoslavnicului. Vor creşte preţurile serviciilor divine, va creşte tariful propagandei electorale din altar – per ansamblu, venalitatea bisericii va creşte, direct şi indirect. Îmi pare greu de crezut că, deja ultrastrîmtorat de criza economică – asta nasoală, care abia începe – românul, de la nou-născut la ultimul pensionar, va găsi generozitatea să dea ceva peste 10 euro (de căciulă!) pentru ca biserica naţională să-şi vadă pohta ce-a pohtit de cînd e ea autocefală. Iar dacă nu va strînge direct banii de la enoriaşi – 200 de milioane de euro doar pentru prima fază, la roşu – BOR va strînge cu uşa politicianul, adică statul, adică bugetul, adică tot enoriaşii. Pentru că acel credit va trebui plătit, iar băncile nu prea ştiu de milostenie. Opinia mea este că, indiferent cum va face rost de aceşti bani, dacă se va obstina să înceapă construcţia CMN în plină criză, BOR se va decredibiliza, ca instituţie, în faţa propriei turme de enoriaşi.

A doua decredibilizare vine chiar din sînul Bisericii. Suntem un popor în perpetuă căutare de soluţii miracol, de oameni providenţiali, de salvare exogenă, de pronie cerească. Ei bine, în opinia mea, criza asta fără niciun Dumnezeu va pune serios la încercare credinţa românilor. O capcană a ortodoxiei în care va cădea însuşi spiritul ortodox – asta pentru că, preferînd să disemineze importanţa tradiţiei, mai degrabă decît a dogmei, BOR păstoreşte o turmă de miei ai lui Hristos în majoritatea ei needucată, versatilă şi gata să schimbe o promisiune costisitoare (cum e credinţa) cu o alta, în care “să-i iasă ceva”. În relaţia lor condiţionată, aproape mercantilă, cu divinitatea, românii (cei mai mulţi dintre ei) vor aştepta şi acum miracolul care să-i scape de năpastă – iar miracolul nu va veni. Speranţa mea rămîne ca, între două acatiste, românul să se întrebe de ce anume ceva nu se leagă. De ce se roagă (de bani, de sănătate, ca de obicei) şi nu iese din coşmarul constrîngerilor cotidiene. Este suficient cît să mă facă optimist că, la finele crizei, multe griuri se vor separa în alb şi negru şi la acest capitol, al autenticităţii credinţei creştinului mioritic majoritar.

Există, evident, şi reversul negru al medaliei – statul să reia drumul către totalitarism, pe fondul lipsei de reflexe democratice din societate, iar Biserica să-şi consfinţească şi chiar să-şi consolideze rolul mult-visat, de lider de facto al românilor. Dacă asta va aduce criza, vom fi ştiind, cel puţin, unde ne aflăm, iar eu mă duc printre străini.

Dacă intrăm într-o perioadă mai neagră decît sfîrşitul anilor 80, sunt absolut convins că modificările vor fi şi substanţiale, şi substanţiate de cei doi factori – criza şi reforma statului. Este, practic, o ocazie la fel de mare ca cea din 1989, cu esenţiala nuanţă că, de data asta, nu decidem noi schimbările (nu că am fi prea capabili să decidem pentru noi înşine, în general) ci suntem nevoiţi să acceptăm ideea de Schimbare, căreia va trebui să ne adaptăm, deopotrivă individual şi societal. Iar după toate astea eu, unul (şi, probabil, mai mulţi ca mine) voi şti dacă mai are vreun rost să sper ceva decent pentru poporul meu, ăsta fără oglindă. Că dacă nu, îmi fac băgăjelul.

Evident, la final, o Folie:

Asculta mai multe audio Muzica

PS1: Mulţumesc Oanei pentru titlu – voi mai detalia şi exploata sintagma.
PS2: Mulţumesc celor care au înţeles să mă încurajeze.

Aflu, aşadar, din Daily Telegraph că, în faţa unui deficit bugetar gigant, noul guvern de coaliţie din Marea Britanie se pregăteşte să aplice “soluţia canadiană” pentru reducerea datoriilor publice. Într-un material separat de background, publicaţia explică şi ce înseamnă “soluţia canadiană”.

Pe scurt, povestea arată cam aşa:
La începutul anilor ‘90, Canada traversa o criză financiară majoră, cu un deficit bugetar de 9% din PIB şi perspective negre asupra economiei. Ei bine, în patru ani, între 1992 şi 1996, premierul Jean Chretien a transformat acest deficit uriaş în creştere economică, prin ceea ce a rămas în istoria economiei moderne drept “soluţia canadiană”. Conştient că eficientizarea economiilor bugetare şi îngheţarea salariilor şi pensiilor sunt insuficiente, Chrétien a dispus ca TOATE cheltuielile ne-esenţiale ale guvernului să fie reduse. Singurul domeniu scutit de măcelul bugetar au fost pensiile.

În rest, o comisie inter-ministerială a cerut fiecărui minister să indice toate domeniile care nu ar trebui finanţate de guvern. Comisia a întocmit o serie de recomandări către o a doua comisie, la fel de interministerială. Aceasta, la rândul ei, l-a consiliat pe prim-ministru. A urmat o serie de reduceri drastice a bugetelor: cel de cercetare a fost înjumătăţit, subvenţiile pentru agricultură, sănătate şi educaţie au fost reduse, în medie, cu 20%, la fel şi ajutoarele pentru străinătate sau în reţelele de transport. Faptul că miniştrii au fost responsabilizaţi prin participare directă la decizia executivă a împiedicat demisiile obişnuite în cazul reducerilor bugetare şi a asigurat stabilitatea guvernului în anii cei mai grei. Sexy perspectivă, nu..?

Costurile sociale nu au fost deloc mici. Zeci de mii de asistenţi medicali, profesori şi funcţionari din sistemul public au devenit şomeri. Rezultatul a fost însă că, de la un deficit de 9%, economia Canadei a intrat pe creştere economică în timp record – 4 ani. Mai mult, în ciuda unei contracţii a economiei de peste 2% în 1991, povara fiscală a crescut, pînă în momentul revenirii pe creştere, cu numai 0,3%. Mai simplu spus, nu creşterea taxelor a salvat economia, nici reducerea pensiilor, ci reducerea cheltuielilor inutile/dispensabile – viaţa bugetară cu strictul necesar (o placă destul de des auzită în dezbaterile publice din ultima perioadă, fără aplicabilităţi dîmboviţene, deocamdată). La 15 ani de la acei ani de austeritate, canadienii spun că succesul s-a datorat, în egală măsură, profunzimii şi rapidităţii cu care guvernul liberal a operat restructurările bugetare.

Cuvîntul-cheie din rîndurile de mai sus este şi rămîne “liberal”. Aşadar, măsuri drastice, fundamentate în liberalismul economic, aplicate pe fondul unui stat social cu cheltuieli bugetare sufocante. Toate astea, într-un guvern cu decizie transparentă, solidaritate şi control decizional reciproc. Un citat memorabil dintr-unul din miniştrii guvernului canadian de la vremea respectivă: cheia succesului acestor măsuri stă în rapiditatea acestora, pentru că lasă să se întrevadă luminiţa de la capătul tunelului. Daily Telegraph spune că asta se pregătesc să facă David Cameron şi Nick Clegg.

Se poate întîmpla aşa ceva în România? Adică, în eventualitatea în care guvernul cade, banii de la FMI întîrzie şi, miracol, PNL chiar ar ajunge din nou la putere cu un guvern minoritar, sprijinit tacit de o majoritate parlamentară – ar fi posibilă o “soluţie canadiană” adaptată local? Doar vorbim tot de un stat-mamă, cu cheltuieli publice uriaşe şi hiper-aparat birocratic, plus asistenţă socială greoaie.

Toată soluţia canadiană a însemnat tăiere în carne vie (fascinantă expresie, “bloodbath budget”!). Evident, înaintea oricărei comparaţii trebuie respectate nişte proporţii: România nu e superputere economică globală (ci dimpotrivă), România trebuie să ţină cont şi de deciziile de la Bruxelles – care în ultima perioadă numai liberale nu sunt (vezi presiunile cu taxarea tranzacţiilor financiare sau controlul riguros al pieţelor pentru evitarea unei noi crize – Sarkozy le vrea pe amîndouă). Canada are, în afara reputaţiei de paradis al asistenţei sociale, şi unul dintre cele mai prestigioase sisteme bancare, caracterizate de prudenţă şi stabilitate (ceea ce a permis ţării să treacă mult mai uşor peste criza financiară). În plus, nu se poate face comparaţie între ce înseamnă buget pentru cercetare sau stimulente oferite agriculturii între cele două ţări – disproporţia e covîrşitoare. Dar asta nu e treaba mea, nu am competenţe economice care să-mi permită observaţii economice dincolo de ce e scris mai sus.

Rezervele mele serioase nu au legătură cu economia, ci cu faptul că românii nu sunt canadieni – inclusiv, sau mai ales, că liberalii români nu sunt liberali canadieni.
Au românii puterea să strîngă serios din dinţi ? Mai mult, are cineva din PNL curajul să spună românilor “dacă ajungem noi la putere, vă va ustura mai tare, dar mai puţin timp”? Cum explici unei naţiuni obişnuite să sugă de la ţîţa statului nu numai că nu mai e lapte, dar şi că nu te mai hrăneşte mama deloc, tre’ să te te apuci să-ţi obţii singur de papa? Singura premisă pozitivă ar fi faptul că sindicatele tocmai au avut ocazia să-şi demonstreze impotenţa – ori românii să-şi demonstreze pasivitatea mioritică legendară – aşadar, se poate risca o refomă bugetară aspră şi bruscă fără tulburări sociale majore. Dacă PD-L, care s-a depărtat tot mai mult de liberalismul pe care odinioară şi-l revendica prin absorbţia PL-D de către PD, şansa rămîne PNL, care PNL evită (citeşte: nu are curajul) să definească în termeni tranşanţi costurile sociale ale reformelor – altfel, atît de necesare.

Pun întrebările astea retorice aici mai mult aşa, ca să răbufnesc În rest, rămîne cum am stabilit: avem ce merităm.

La final, piesa care mă rebîntuie zilele astea, ani buni după ce aproape că o uitasem. Oximoron muzical perfect – un ambiental cu mesaj ecologist, făcut din sampling de sunete şi imagini toxice. Adică un “clasic postmodern”, dacă mi-e şi mie permis un oximoron. În tinereţile mele, piesa era un mare hit de sîmbătă noaptea, la Chill-Out Zone.
Aşadar, Coldcut/Hextatic – “Timber”.

Filipica agramată a avocatului-senator Iulian Urban mă obligă, însă, la cîteva precizări – unele cu repetiţie. Nu voi comenta inepţiile alesului, Costi Rogozanu s-a ocupat deja.

Senatorul dă măsura realei lui surse de inspiraţie revenind, pe blog, cu un apel al lui Victor Roncea – un personaj pe care l-aş caracteriza mai degrabă în franceză sau engleză, pentru că limba română nu are destule cuvinte din familia celor pe care le-aş folosi. Un triumf exaltat al prostiei retrograde.

Homosexualii sunt pentru societate ceea ce broaştele sunt pentru un ecosistem – indicator de sănătate. Balta curată şi sănătoasă are broaşte suficiente – şi pentru prins libelule, şi pentru servit ca snack de către şerpi, şi pentru plăcute “madrigali amorosi” nocturne. Invaziile de alge, poluarea, seceta afectează imediat, şi în primul rînd, coloniile de broaşte.
În cinstea şi onoarea broaştelor, aceste fenolftaleine ale naturii, o piesă de ele făcută, de alţii compusă – pentru urechi fine de premianţi:)

Asculta mai multe audio Muzica

La fel, cu cît societatea are o atitudine mai tolerantă, chiar apropiată faţă de comunitatea LGBT, cu atît se va arăta mai sănătoasă. Numesc societate sănătoasă una bazată pe principii şi instituţii ale democraţiei liberale, care se raportează la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca reper moral şi juridic, cu instituţii funcţionale şi transparente, cu leadership responsabil. Evident, nu prea e cazul la noi, din varii motive expuse în nenumărate feluri, aici şi aiurea. Cu cît e mai mare deficitul de democraţie (nu cel din legi şi instituţii, cel din capul oamenilor), cu atît membrii comunităţii LGBT vor avea mai mult de suferit. Cu cît vor fi mai marginalizaţi, cu atît societatea se îndepărtează de normele modelului social european.

Am remarcat că, aşa cum se temea, la un moment dat, Teodor Baconski (pe vremea cînd încă sprijinea “turnul înclinat” din Dilema Veche), românii adoptă euroscepticismul înainte de a deveni europeni. O sumedenie de voci, în sărăcirea accelerată dată de criză, se exprimă tot mai puternic împotriva sistemelor de valori adoptate de societatea românească în drumul ei către aderarea la Uniunea Europeană – din care decriminalizarea homosexualităţii şi condamnarea discriminării practicate la adresa acestora au devenit, totuşi, realităţi. Nu spun că a fi homofob înseamnă a fi automat duşmanul Europei (şi restul continentului e plin de homofobi), spun însă că a-ţi da singur cu barda-n ştiţivoiunde, ca societate, negînd un cîştig social evident (Iulian Urban fix asta face) înseamnă să fii maestru al artei tăiatului crăcii de sub picioare.

Derapajele extremiste de tipul celor invocate de tandemul Urban-Roncea sunt, din fericire, tot mai rare – doresc, totuşi, să atrag atenţia apologeţilor acestui tip de discurs că:

- Suntem un stat de drept, chiar dacă mai mult pe hîrtie, şi că drepturile LGBT – inclusiv cel de a-şi cere recunoaştere socială şi drepturi civile – sunt garantate de lege.
- Nu trăim, din fericire, într-o teocraţie, în care preceptele biblice să fie cuvînt de lege – deşi e evident că nu puţine sunt minţile leneşe sau opace care şi-ar dori astfel de simplificări.
- Argumentul cu cheltuielile publice pentru asigurarea securităţii la parada gay este cel puţin naiv, deşi aş tinde să îl consider ipocrit. În anii trecuţi, cînd nu era criză, găseaţi alte pretexte. La pelerinajele pe la moaşte şi învierile pe plajă sunt tot atîţia jandarmi şi poliţişti, dacă nu mai mulţi. În plus, sunt convins că dispozitivul de securitate la parada gay ar fi substanţial mai mic, dacă marşul nu ar fi sub constanta ameninţare a celor care gîndesc ca Urban şi Roncea.
- Ofensa adusă convingerilor majorităţii – nu discut natura acestor convingeri – nu este ilegală şi nici măcar imorală. A devenit evident pînă şi pentru voi că barbarismul şi intoleranţa sunt de partea voastră. Aşa că pregătiţi-vă pentru tot mai multe astfel de ofense, pînă vă veţi plictisi de “urlat”. Nu suntem în Iran, nu suntem nici măcar Rusia sau Grecia. Suntem un stat european, cu cetăţeni care-şi cunosc drepturile – măcar o parte dintre ei -, nu o biserică cu 20j’ de milioane. Aşadar, dacă vă ofensează cîteva zeci de steaguri-curcubeu, n-aveţi decît să vă uitaţi în altă parte.
- Chestia cu copiii care ar fi “corupţi” la vederea homosexualilor e cea mai cretină dintre toate. În societăţile în care astfel de dezbateri sunt, pur şi simplu, desuete nu a crescut nici numărul de gay, nu a scăzut nici rata natalităţii, iar de familii homosexuale dezorganizate, care să-şi bată copiii adoptaţi încă nu am auzit.
- Ar trebui să sprijiniţi acordarea de drepturi civile cuplurilor de homosexuali, de la uniune civilă cel puţin, la dreptul de adopţie. Într-o ţară cu atîţia copii făcuţi pe bandă rulantă pentru alocaţii, cu copii instituţionalizaţi şi condamnaţi din start la un destin de infractor sau sclav, legalizarea adopţiilor pentru cuplurile de homosexuali le-ar da copiilor de care vorbeam o şansă (şi nu mică, mare pare a cuplurilor de gay şi lesbiene e formată din persoane educate şi de condiţie materială cel puţin decentă), în plus ar uşura sarcina statului şi ar reduce numărul de minori pe care-i vedem cerşind la intersecţii.
- Ar trebui să vă pese mai mult de ce se întîmplă în mintea voastră atunci cînd auziţi cuvintele “ţigan” sau “homosexual”. Şi să-l trageţi de urechi pe Urban pentru un astfel de discurs, pentru că vă face de rîs.
- Ar trebui să vă delimitaţi, revoltaţi, de asocierea dintre homosexualitate şi pedofilie, pe care multe voci extremiste o practică (inclusiv cele două mai sus-invocate). Prima este o calitate umană a unora dintre semenii noştri, decurgînd direct din dreptul natural. A doua este o practică reprobată de toate normele morale şi legile pe care le cunosc.
- De cîte ori invocaţi “dezmăţul” drept caracteristică a manifestărilor homosexualilor în public, gîndiţi-vă că cel puţin un concetăţean consideră făcutul de cruci în autobuz cel puţin ridicol, îmbulzeala la pomeni publice şi moaşte cel puţin pornografică, iar hula voastră strict feudală – eră în care consider că vă e, de altfel, locul.
- Amintiţi-vă că democraţia nu este dictatura majorităţii, ci voinţa reprezentativă şi reprezentată a cetăţenilor. Democraţia, dreptul la exprimare, libertăţile civile sunt pentru toţi, nu doar pentru o majoritate. Amintiţi-vă că înainte de a fi botezaţi în vreun cult, sunteţi cetăţeni, iar înainte de a fi cetăţeni, sunteţi oameni. Calitatea de om, pe care o aveţi şi voi, şi cei care pe care îi huliţi nu cred că poate fi pusă la îndoială. Şi bag mîna în foc că cei mai mulţi dintre homosexualii care vor mărşălui sîmbătă acolo au mai multă conştiinţă civică decît voi.

La final, cîteva dedicaţii – una pentru prietenii din comunitatea în sărbătoare, mai sus apărată:

Vezi mai multe video din Muzica

Vă doresc putere de luptă şi discreţie – nu uitaţi, sunteţi “broaştele” acestei societăţi.

Una senatorului Iulian Urban:

Vă declar “noul Hoară”.

şi una pentru Victor Roncea şi apelul său către Oprescu:

Vezi mai multe video din Muzica

get over it.

În loc să dănţuiesc la AC/DC (a propos, a fost răcoare, a fost relativ înnorat, dar nu a fost potop şi nu s-a pogorît furia Domnului asupra a ‘jde mii de unelte ale Necuratului, semn că rugăciunile alea citate de Mihai Goţiu au existat, dar nu îndeajuns) am stat tolănit pe canapea, cu maieul pătat cu găurele şi berea la pet sub bot (ştiţi arhetipul) şi i-am urmărit pe Daniel Barbu şi Alfred Bulai explicîndu-i lui Mihai Tatulici cum e cu barbarismul la români şi cu post-democraţia.

O teză minunată: lumea cunoscută ca “democratică” trăieşte, de fapt, într-o post-democraţie. Contractul social, afirmă dl. Barbu, a ajuns un soi de praf în ochi, de mascaradă televizată pentru aburit ochii cetăţeanului. Deciziile executive se iau, de fapt, în cadru extrem de restrîns, între şeful executiv şi principalii potentaţi economici, excluzînd participarea democratică directă la acest act. Erau date ca exemple întîlnirile lui Sarkozy pe yacht-uri mediteraneene cu CEOs de la marile corporaţii – după care Sarko ieşea cu verdictul providenţial sau măsurile-minune în public – sau deciziile guvernamentale anunţate obscur de Tony Blair restului cabinetului britanic prin telefon, după cine ştie ce consultări. Dacă aşa stau lucrurile, nu pot decît să fiu optimist – va fi, cîndva (sper eu, destul de curînd) democraţie în România. Pentru că, la noi, toate evidenţele duc spre concluzia că asistăm la epilogul unei pre-democraţii şi că vom asista, nu foarte tîrziu, la o etapă democratică în România, pe care sper să apuc să o trăiesc.

Barbarismul politic românesc are rădăcini foarte adînci – de la absenţa unui corpus politic românesc la schizoidia sau imaturitatea democratică a intelighenţiei din societatea noastră. Dl. Barbu definea partidele politice drept “cureaua de transmisie” slabă dintre statul slab (nota mea: “mituirea” permanentă a cetăţeanului, ca mască pentru perpetuarea/dezvoltarea unei clase supra-sociale în partidocraţie, în afara normelor care gestionează societatea – adică feudalism pur) şi societatea la fel de slabă (nota mea: complexul mămăligii care nu explodează, pasivitatea condamnabilă a cetăţenilor sugari la statul-mamă, care învaţă primii paşi de la Biserica-tată – de unde învaţă mai degrabă să aştepte, să se roage şi eventual, să spere, decît să acţioneze). Acelaşi domn deplîngea absenţa din corul public – în contextul recentelor decizii anunţate şi încă neaplicate de Guvern privind reducerea cheltuielilor bugetare – a unor voci care, altfel, sunt piloni ai societăţilor dezvoltate – universităţile, asociaţiile patronale, marile cotidiene, bisericile. Referitor la acest ultim actor enunţat, erau comparate reacţiile ceor două principale culte de la noi: Arhiepiscopia Romano-Catolică a deplîns reducerea alocaţiilor, BOR şi-a exprimat temerea că se vor sista construcţiile de biserici. No comment, pravoslavnicia chiar este egală cu ea însăşi.

Ce legături consider eu că e între paragrafele de mai sus: mai întîi, avem o manifestare mai clară asupra a ceea ce înseamnă democraţia europeană de mileniu III. În al doilea rînd, avem o conturare mai explicită a nevoii de educaţie istorică a societăţii în care trăim.

A devenit evident odată cu euro-scepticismul că întregul proiect european este o creaţie a elitelor politice, şi nu un construct democratic stricto-sensu, al conturării unui proiect de jos în sus. Lideri aleşi democratic de nemţi şi francezi s-au dedicat, acum juma’ de veac, unui proiect măreţ care transcende democraţia, în sensul ei clasic – Europa unită ca superputere economică şi politică cu juma’ de miliard de oameni, mai deştepţi decît chinezii, mai liberali ca americanii şi mai puternici ca ruşii. Cetăţeanul, tributar de veacuri bune conceptului de naţiune, n-ar fi acceptat asta atunci, şi mulţi cetăţeni ai Europei încă nu o acceptă nici acum (respingerea tratatului constituţional european la referendumuri în 2005 şi adoptarea tratatului de la Lisabona prin vot parlamentar, cu unica excepţie a Irlandei, sunt dovezi în acest sens).

Ei bine, noi ne construim şi ne vom autodefini, în timp, ca provincie de margine a imperiului – poate primul imperiu construit pentru indivizi din istorie. Îmi pare o ocazie realmente istorică de propăşire, căreia noi îi cam dăm cu piciorul, deşi e cea mai mare greşeală. Construcţia europeană ne dă, de fapt, “ocazia” să demonstrăm că, realmente, nu putem face nimic prin noi înşine. Nu tu stat de drept, nu tu model social european, nu tu minimă conştiinţă civică – nu tu nici măcar supravieţuire în modelul economic capitalist. Ce să mai zic de integrare în modelul civic, politic sau economic european.

Toate aceste decalaje – care mie, personal, îmi par sufocante – îşi au sorgintea în pre-democraţia românească. În barbaria politică a românilor, care-şi vînd voturile pe zahăr şi mici cu bere, cărora le pasă doar dacă “le iese şi lor ceva” din orice iniţiativă publică (cred că expresii precum “şi mie ce-mi iese la faza asta” definesc perfect înţelegerea populară românească asupra capitalismului), care ignoră sau neagă, defetist, valoarea votului lor, care se vor conduşi de oameni providenţiali şi nu de instituţii – în condiţiile în care, de 200 de ani încoace, cetăţenii de pe malurile Atlanticului, cum se exprima D. Barbu, au înţeles că democraţia funcţionează doar dacă oamenii sunt conduşi de legi şi de instituţii, şi nu de alţi oameni. În această ordine de idei, rîd amar amintindu-mi de o femeie din gloata protestatarilor pensionari de săptămîna trecută de la Cotroceni (unde, astă-toamnă, îşi cereau subvenţiile şi agricultorii) – femeie care, cu microfonul TV în faţă, afirma nonşalant că a venit să protesteze la Cotroceni şi nu la Guvern faţă de tăierea pensiei pentru că “Băsescu a promis, Băsescu să facă ce-a promis”. Asta înseamnă pre-democraţie, în comparaţie cu post-democraţia mai sus evocată: incultură politică, devoţiune ipocrită (în loc de contract onest) faţă de autoritate, apatie socială dependentă de plenitudinea burţii şi îngrăşarea cefei.

Am auzit nenumărate voci care deplîng, văzînd anomia generală a societăţii româneşti, “lipsa de proiect” a României după aderarea la NATO şi UE. Îmi permit să recomand eu una, care-mi pare cea mai firească: după aderare, integrare. Dez-naţionalizarea românului şi “europenizarea” lui, prin educaţie şi muncă (o să spuneţi că sună marxist: suedezul ar pune că sună “suedez”, francezul la fel, olandezul aşijderea). CTP ironiza impecabil, la un moment dat, temerea exprimată de preşedintele Băsescu cu privire la pierderea suveranităţii, dacă nu strîngem cureaua ca să respectăm angajamentul cu FMI: poate că ar fi chiar mai bine să ne pierdem suveranitatea, tocmai pentru că, prin noi înşine, nu ne-a ieşit nimic calumea.

Ei bine, eu nu iau o astfel de teză drept ironie ci, evident, drept utopie. România are o şansă, cu potenţialul ei economic şi de forţă de muncă, să devină o provincie prosperă a viitorului imperiu. Condiţia primară ar fi să nu ne mai batem atîta în piept cu discursul mitologic şi contraproductiv – ăla apărat îndeobşte de naţionalismul ortodox sau post-comunist (iată, şi aici, cele două religii dominante ale românilor recenţi se întîlnesc): de la Ştefan cel Mare şi sfînt care a ţinut piept păgînilor (d’aia suntem în ultimul hal de levantini), de la Mihai Viteazu care a unit românii (în niciun caz n-avea pohte de plătit cămătarii şi mercenarii) sau Brîncoveanu sacrificat pentru credinţa lui (în niciun caz pentru că era dator peste cap Înaltei Porţi). Mai pe şleau: dacă, la nivel individual, ne-am putea distanţa de aşa-zisele repere naţionale şi ne-am impregna, cumva, de repere europene (pînă una-alta, nu am avea cu ce ne ruşina la acest capitol, de la Cantemir la Ana Aslan), avem o şansă ca, atunci cînd vom evolua, natural, de la pre-democraţie la democraţie, să devenim un reper democratic într-un imperiu post-democratic, în care vom munci şi prospera îngălaţi, dîndu-ni-se iluzia 3D a democraţiei.

Închid acest delir pro-european cu două piese: prima ironie eurosceptică post-Maastricht din cultura pop:

şi o bucată de Cantemir, un european protocronic:

Asculta mai multe audio Muzica

PS: Am aflat cu regret că a murit Ronnie James Dio. Nu am fost vreodată mare fan, dar i-am ascultat peregrinările – şi solo, şi cu Rainbow – de Black Sabbath nu mai zic – ba chiar şi cu Heaven and Hell. Îmi pare tare rău de dispariţia lui. Un omagiu mic, pe schelet ozzy-istic:

Kanellos (adică Scorţişoară) este un cîine vagabond din Atena devenit deja mit urban, cu şanse deloc mici să se transforme în legendă. Motivul – este mereu în mijlocul acţiunii la protestele violente ale anarhiştilor atenieni. Mi-a plăcut enorm personajul (descoperit de presa britanică) – aşa că sîmbăta trecută a devenit ştire la Realitatea TV.

Are, aşadar, o colecţie de filmuleţe cu colaje şi înregistrări pe youtube, iar de cînd pozele au apărut pe site-urile The Guardian, Liberation sau Corriere della Sera, acestea s-au înmulţit. Iată un montaj apărut luni (oarecum logic, e ilustrat muzical tot cu Rage Against the Machine)

Nici nu mai contează dacă e vorba de acelaşi cîine sau nu, mitul s-a născut şi, aşa cum revoluţia înnăbuşită din Iran şi-a găsit o icoană în Neda, frumoasa împuşcată de Gărzile Revoluţionare, Kanellos este deja simbolul sportului preferat al anarhiştilor greci – protestul violent între două sticle de Mythos )

Am păstrat pentru final dovada video a epifaniilor şi faptelor de arme ale lui Kanellos.

PS: Cel mai mişto comentariu primit cînd l-am pus pe Kanellos pe Facebook a fost că acesta nu poate fi decît Ares, zeul războiului, care coboară din Olimp de cîte ori oamenii îi aduc jertfe pe străzile Atenei!

ελευθερία, Κανέλλoη!

Aţi vrut stat asistenţial, v-a durut în fund de violarea sistematică a normelor democratice moderne ? Na-vă de la stat. Aţi spus ani de zile “nu fac politică”, “nu-mi plac politicienii”, “Băsescu ne-a promis reforma statului” ? Reforma statului se petrece sub ochii voştri şi pe punga voastră.

V-a durut fix în pix la alegeri şi aţi mers ca oile votînd după promisiuni şi carismă, nu după idei ? Sau, mai grav, nu aţi mers pentru că “mă doare-n fund de politică”? Aveţi un vodă la care vin răzeşii acum să-şi ceară partea de dijmă. Aaaah, veţi spune, oricum nu aveam pe cine vota ?? Atunci învăţaţi să fiţi cetăţeni şi candidaţi voi, dacă nu credeţi că aleşii din parlament vă reprezintă – deşi voi i-aţi ales. Iar data viitoare fiţi responsabili, mergeţi la vot şi aveţi grijă cu cine votaţi.

Lipsa crasă de conştiinţă cetăţenească şi de interes pentru treburile cetăţii ne-a adus în această poziţie. Nu v-aţi debarasat de comunism, nu aţi contenit o clipă să vă gîndiţi că statul trebuie să vă asigure totul. Pour une fois, sunt de acord cu Traian Băsescu. Da, acţionează ca un vodă, da, se substituie puterii executive, da, rămîne un populist neplăcut care duce pulimea cu fofîrlica. Dar asta merităm, l-am ales, acum ne spălăm cu el pe cap.

Şi va fi reformă, cum vrea el.

Am auzit duminică seara o teză excelent enunţată – nu fără amăcăriune – de Daniel Barbu, omul pe care-l respect cel mai mult în ţara asta. Băsescu a început deja reforma în direcţia statului minimal. A spus în repetate rînduri că avem profesori mediocri care scot tîmpiţi pe bandă ? Ei bine, spune domnul Barbu, Legea Educaţiei e primul pas către privatizarea sistemului de educaţie. Dacă după 9 ani de şcoală liceul devine facultativ, în 3-4 ani e foarte posibil ca acesta să fie plătit. Iaca cum statul scapă de o povară bugetară majoră. A spus Băsescu în varii forme că avem medici puţini şi incompetenţi, că 40% dintre diagnostice sunt proaste, iar acum se închid 200 de spitale vai de mama lor? Este începutul privatizării restului de spitale şi, la vremea cuvenită, a întregului sistem sanitar. Încă din campanie, remarca Daniel Barbu, Băsescu afirma că statul nu trebuie să coste mai mult de 15% din PIB – ei bine, pentru a putea face asta fără revoluţie, avea nevoie de masca FMI. Pentru că acolo unde ajunge FMI-ul se creează premisele unor reforme structurale. Mai pe şleau, scrisoarea de intenţie către FMI este nu cauza, ci ocazia perfectă a unor transformări structurale care nu vor întîrzia să vină.

Aşa că, cu tot cinismul pentru care, de data asta, nu-mi voi cere scuze: s-a dorit reforma statului, acesta e doar începutul. Sau credeaţi că se face delicat şi pe furiş, fără strîns din fund?

La final, două dedicaţii: una pentru românul asistat social

sind sie bereit
unter der Sonne
sind sie bereit
unter dem Mond
das Zeitgericht
es wird vergehen
der Preis ist hoch
und die Musik ist tot

sind sie bereit
unter der Sonne
sind sie bereit
unter dem Mond
das Zeitgericht
es wird vergehen
die Farbe ist dunkel
im Licht des Todes

sind sie bereit
unter der Sonne
sind sie bereit
unter dem Mond
das Zeitgericht
es wird vergehen

das ist das Ende
das Ende vom
Ende

…şi una (nemuzicală, dar mai muzicală) pentru preşedintele României încă asistate, Traian Băsescu:

Această nevoie a venit subit după lecturarea unui editorial pe alocuri excelent semnat de Dan Tăpălagă în Hotnews. Nu mă voi referi nici la obiecţiile pe care le am faţă de unele remarci ale articolului, nici la gradul ridicat de pertinenţă al principalelor teze, ci la un paragraf în care este rezumat un comentariu televizat.

“L-am auzit, de pilda, miercuri, pe domnul Emil Hurezeanu vorbind la Realitatea TV argumentat si, ca de obicei, patrunzator, despre problema inadaptarii Estului la modelul capitalist occidental. Etica ortodoxa pare mai putin compatibila cu spiritul capitalismului. S-ar putea, mai spunea dl Hurezeanu, ca protestele violente din Grecia sa ridice chiar problema esecului aderarii Estului la zona euro, tocmai pentru ca in Est munca si respectul fata de regula capata alt sens.”

În opinia mea, atît comentariul domnului Hurezeanu, cît şi interpretarea rezumativă a domnului Tăpălagă sunt MULT prea blînde. Etica ortodoxă nu pare, ci ESTE incompatibilă cu spiritul capitalismului. Este aceeaşi problemă a absenţei “privatizării” Bibliei şi a transformării muncii în instrument principal al mîntuirii. Exemple ? Discursul liturgic ortodox simplifică problema păcatelor capitale, pe care le împarte în păcate de moarte şi păcate strigătoare la cer. În privinţa listelor normative, de pildă, cele şapte păcate, care includ lenea şi trufia (aproape omniprezente la ortodocşi şi sursă principală a inerţiilor capitalului cîştigat în spaţiu ortodox) sunt mult mai puţin prezente, ca atare, în predici decît cele şapte taine sau cele zece porunci. Pravoslavnicul, elin sau rumân sau rus, înţelege mai puţin sau deloc, astfel, că spartul de seminţe în aşteptarea ajutorului providenţial al statului sau al şefului Statului, (în taxinomia pravoslavnicului acesta este însuşi Dumnezeu, substituit adesea de locţiitorii seculari) este un păcat şi că Dumnezeu nici nu dă, nici nu bagă în gură, ci că trebuie să-ţi iei/produci/cîştigi singur şi instrumentele supravieţuirii (alimentele, adăpostul) şi pe cele ale vieţuirii (dezvoltare personală, prosperitate, belşug).

Că tot îl menţionam pe Weber – ortodoxia nu permite “dezvrăjirea” întru acumularea de capital, iar asta se vede pînă şi terminologic. Românul prosper (habar nu am cum numesc grecii asta) “agoniseşte”, “se căpătuieşte”, mult mai degrabă decît “strînge”, sau “economiseşte” – semn că şi acumularea de capital are, prin însăşi esenţa noastră culturală, o dimensiune a “căpătuirii” care nu are nimic de-a face cu spiritul capitalismului. La ortodocşi, cel sărac cu duhul şi sărac lipit pămîntului, în general, este binecuvîntat şi are loc asigurat în Rai după Judecata de Apoi. Bogaţii sunt, in corpore, oameni ai diavolului, iar singurii bogaţi “buni” sunt cei care-şi împart averea (nu contează cum au făcut-o) celor săraci şi se duc să se roage apoi tot restul vieţii, de preferinţă în pustie. La protestanţi, munca toată viaţa permite, pe cît posibil, spălarea păcatului originar şi a altora acumulate în timpul vieţii în faţa lui Dumnezeu. Munca generează capital, care generează profit, şi nu e un păcat să faci asta atît timp cît nu te lăcomeşti şi cît profitul tău este reinvestit în folosul comunităţii (alt cuvint care ne lipseşte din vocabularul interior, noi suntem “turma lui Hristos”). Din acest punct de vedere, în opinia mea, egalitarismul şi nivelarea întru sărăcie pronate de ortodoxie sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decît forme arhaice ale comunismului.

Dar divaghez. Providenţialismul propăvăduit de ortodoxie în mesajul către credincioşi împiedică, pur şi simplu, enoriaşul să dezvolte o filosofie a muncii în scopul mîntuirii, cu beneficul efect colateral al acumulării de capital şi, implicit, al bunăstării. Dacă de o mie de ani i se spune, într-o formă sau alta, că toate vin de la Domnul, cum să înţeleagă rapid românul că nu trebuie să mai aştepte niciun ajutor şi că trebuie să se ajute singur, muncind? Avem, de secole, aceleaşi aşteptări puturoase: Măria-Sa dă şi ia, boierul/groful dă şi ia, Guvernul ne scapă de/ne pune pe spinare, Statul/partidul ne dă/ne naţionalizează, Preşedintele/statul ne dă/ne ia. De un mileniu ne raportăm, în acumulările noastre de bunuri, la forma supremă de autoritate a momentului şi, necondiţionat, la puterea divină. La televizor, interpreţii şi comentatorii discursului public perorează non-stop în clişee de genul “autorităţile nu fac nimic”, “răspunderea Guvernului”, “statul îşi bate joc de noi” etc. Dacă eram o societate normală, cu un stat minimal de drept şi o cultură funcţională şi sănătoasă a capitalului, nu am fi fost permanent deresponsabilizaţi public într-un etern şi sufocant “vox populi, vox Dei” – fiecare individ ar şti, cît de cît, că este răspunzător pentru propriul destin. Cea mai mare parte a românilor nu ştie asta.

Cea mai mare parte a românilor îşi pigmentează crezurile şi comunicarea cu “Doamne-ajută”, “Doamne-fereşte”, “cum o vrea Domnul” etc. Delegăm, în mileniul III, după ce am sărit din feudalism în despotisme luminate şi totalitarism, cu un extrem de precar exerciţiu democratic, aproape tot Weltanschauung-ul nostru puterii divine. Mai mult şi mai grav, investim puterea statului – care ar trebui să ne reprezinte interesele – cu o formă de putere divină (providenţială) în care el ne hotărăşte destinul şi evoluţia, şi nu invers. Înţeleg, în această ordine de idei, ameninţările cu proteste ale sindicatelor şi militantismul populist/stîngist al opoziţiei şi televiziunilor drept o confirmare a incapacităţii noastre vernaculare de a concepe statul ca pe un instrument în folosul individului, investit de cetăţean cu autoritate, prin contractul social. Cred că românii vor continua supravieţuirea plină de frustrări în aceeaşi notă atît timp cît, la două decenii de la presupusa moarte a statului-mamă totalitar, încă mai aşteaptă ajutor de la stat. Cu riscul unei aserţiuni cinice, pînă nu vor dispărea toţi apologeţii cuplului de sintagme “de la Stat”/”de la bunul Dumnezeu”, nu avem nicio şansă, ca societate, să evoluăm în spirit capitalist, cu toate că jinduim după ordinea şi prosperitatea “de dincolo”, construite în cultura zelului post-luteran şi prin alte activităţi decît pupatul icoanelor. Iar ca indivizi putem face asta doar dacă plecăm şi ne integrăm în societăţi care au înţeles acest lucru. Pînă cînd nu ne vom înţelege pe deplin drepturile şi obligaţiile care decurg din calitatea naturală de indivizi pe planetă, cetăţeni ai statului şi membri activi ai societăţii, vom continua să spargem seminţe la poartă sau la colţul blocului şi să înjurăm “autorităţile care nu fac nimic”.

La capitolul ăsta cu incapacitatea ortodoxiei de a disemina – nu dogmatic, ci pedagogic – partea cu munca şi capitalul din etica protestantă constat un paradox (a se citi ipocrizie instituţională): cînd e vorba de propriile activităţi, biserica ortodoxă – şi la noi, şi aiurea – este guvernată de un remarcabil spirit capitalist. Eficienţa activităţilor ei economice (la limita venalităţii, dacă nu uneori peste această limită), puterea lobby-ului generator de politici publice favorabile pe lîngă puterea seculară şi menţinerea acerbă a monopolului moralei la nivel public şi individual sunt tot atîtea dovezi că, atunci cînd vine vorba de propriile-i interese, Biserica Ortodoxă acţionează într-un spirit capitalist foarte bine asimilat. Nu mă refer doar la BOR, ci la toate bisericile-surori pravoslavnice europene – în primul rînd cea greacă, cu o influenţă publică şi o putere economică şi mai mari decît ale BOR. Este evident că, din această perspectivă, biserica ortodoxă calchiază drumul istoric al celei catolice în modernitate, cu un deficit de versatilitate retorică. A propos, a observat cineva suprapunerea invaziei cultelor protestante în Brazilia, în ultimele trei decenii (ceea ce l-a făcut pe Papă să meargă acolo cu mesaje de reconvertire), cu transformarea acestei ţări într-un tigru economic mondial?

Mi-am cam pierdut speranţa pentru mine – nu şi pentru societate. Probabil că eu şi încă o generaţie după mine – asta captivă pe Internet şi autistă civic şi politic – nu vom apuca să vedem o Românie nu numai aderată la, şi ci integrată în Europa şi în spiritul ei. Societatea, însă, evoluează – există tot mai mulţi români care au depăşit faza “căpătuirii” şi care influenţează mentalităţile economice în sensul bun-capitalist al lucrurilor. Problema mea e că asta se întîmplă sufocant de încet, iar timpul – şi al meu, şi al românilor în general – începe să nu mai aibă răbdare.

În încheiere, fără legătură direct de directă:) cu cele scrise mai sus, am revăzut într-o cheie nouă, după ceva ani, un clip clasic al amicilor mei Rammstein (îmi revizuiesc audiţiile în aşteptarea concertului din iunie):

Subit, metafora sexy-SM din clip despre stockholmianism a devenit, mult mai mult, una neaoşă. Mi-a venit – n-aş putea să descriu exact cum – să înlocuiesc, în minte, figura Albei-ca-Zăpada-travestit cu cea a preşedintelui-Vodă, să sublimez metafora aurului-drog în cea a beţiei de putere, iar cei şase pitici Rammstein aveau, subit, chipurile unor potentaţi ai puterii politice, nu neapărat din PD-L. Să menţionez, totuşi, că cel care întinde mărul otrăvit – clăparul trupei, altfel – mi-a adus aminte de Elena Udrea

În ce hrubă multimilenară în care n-ați văzut încă lumina, ca-n cartea a șasea, trăiți, băi, domnilor ?

Bine că vă umpleți de misoginisme de rahat de la Pavel încoace. Bine că vă place să credeți că dacă aveți țîțele mai mici ca ale femeii aveți dreptul să faceți gît, cum făceau ciobanii evrei din mileniul II înainte de Șmecher. Florine, cînd o să simt nevoia, o să fac duș la cinci metri deasupra pavajului din Piața Operei, la burta goală, dacă mă va urca cineva pînă acolo. Să văd dacă vei avea aceleași obiecții.

Prostituție înseamnă venalitatea duplicitară a amicilor tăi popi care nu se mai satură de păduri și proprietăți – vezi cazul amicului Pimen-degrabă-turnătorul, care s-a grăbit să arunce anatema peste alt pravoslavnic, Flutur de la Suceava, pentru un fleac de cincime din fondul forestier al celui mai împădurit județ al României, Suceava. Prostituție e amicul tău Streza cu anatemele lui debile peste ăla de la Atlassib. Într-o țară de barbari, îți poți permite să te iei de o femeie care înțelege viața și libertatea individuală altfel decît tine și decît 80% dintre cei din jur. Și de un sistem corporatist care-și vinde marfa altfel decît în regulile voastre multimilenare, dar la care v-ați adaptat, în subsidiar, teribil de repede. Cînd vei învăța ce e înțelegerea – nu neapărat acceptarea – axiologiilor Celuilalt fără ca asta să-ți deranjeze ție ordinea intimă și/sau socială, vei fi un european în Europa. Pînă la proba contrarie, ești un bizantin din Bizanț. Bleah!

Fuck off, băi, anacronicilor.

Asculta mai multe audio Muzica

Degeaba vă caca pe voi de pudici, cînd sunteți pornografici în cele publice. Vă desfid cu scîrbă ofensivă falsa pudoare, atît timp cît cauționați mizerii și lăudați forme de ipocrizie publică. În orice societate AVANSATĂ (am spus avansată, nu doar diferită), o acțiune publicitară ca aia Dove+Tabu este absolut normală și nu încalcă nicidecum bunele moravuri. Fac ceva pe moravurile voastre atît timp cît atîtea capitole din Constituția de tine invocată, Florine, are articole care nu sunt respectate neam de amicii tăi pravoslavnici aflați vremelnic la putere.

Într-o societate normală și tolerantă din mileniul 3, oamenii nu numai că au înțeles că nu sunt uniți în cuget și-n simțiri, cum v-a învățat PCR și cum vă învață acum BOR – ce-ți pare ție curvă poate îmi pare mie iubirea vieții sau o creatură hiper-estetică și admirabilă, precum și viceversa -, dar stimulează chiar libertatea de exprimare, atît timp cît nu încalcă libertatea celuilalt. Între voi, ăștia care vă dați cu curu’ de pămînt că își arată o femeie nurii în public și talibanii scoși de americani din peșteri cu boxe cu heavy-metal diferențele devin nesemnificative. Vă apropie aceeași mizerie de pe creier. Data viitoare cînd mai văd vreun sinistru fanatic în Pamperși în săptămîna mare prin oraș, mînjit cu pseudo-sînge și biciuit de pseudo-legionari în uralele pseudo-pravoslavnicilor, îi dau în judecată pe organizatori pentru atentat la adresa bunelor moravuri. Adică de ce trebuie să văd eu unul care face pe Christul și tu să nu vezi una care face pe Venus ? ce, zeul tău e mai șmecher decît zeița mea?

Du-te, omule, în Iran și lasă-mă pe mine în Europa, unde m-aș duce cu țara asta altfel atît de faină pe multe alocuri.

Na, băiete:

Complicated Universal Cum – I can hardly wait from Fake Diamond Records on Vimeo.

PS: Florine, tare mi-a mai lăsat un gust amar postarea ta. Te-ai dus de la inima mea, să știi.

Am găsit pe youtube o înregistrare de la evenimentul publicitar cu pricina.

Nu voi perora aici nimic personal – nici ce cred eu despre motivația fetei sau trofeu, nici despre ea, nici despre ce fel de publicitate consum. Îmi pare însă evident că nu are nimic de-a face nici cu prostituția, nici cu pornografia. Reprobarea pudibondă a unui asemenea eveniment mi se pare în continuare fariseică și imundă. Îmi mențin părerile.

PS: Nu m-am așteptat ca un text spontan și indignat să stîrnească atît de infinit de mai multe comentarii decît cel cu constituția. Sau decît materialul lui Florin – ăla cu voluntariatul, care mi s-a părut decent și pertinent. Constatarea faptului că și comentatorii privilegiază știrismul/senzaționalismul/scandalul (chiar și involuntar provocat) unei dezbateri debarasate de povara momentanului e mai amară decît fernetul din fața mea. A propos de comentatori – o privire de ansamblu peste această peste-sută de comentarii mi-a arătat, mai clar decît în ocazii precedente, că prezența mea aici își are rostul. Mă uit la critici (puțini), la detractori (foarte mulți) și-mi dau seama că scot, în privința celor dintîi, cam ce e mai bun din ei – iar în privința pravoslavnicilor, cam ce e mai rău. Arcadie, faptul că-mi dorești să mă spînzur e cel mai plăcut compliment pe care-l puteam primi aici. Mă flatează, îmi place.

Un doi mai plăcut tuturor, zic.

Aş vrea să punctez în rîndurile de mai jos cîteva observaţii personale despre acest proiect, în lumina celor auzite la dezbaterea de ieri. O primă observaţie este că, din fericire, aproape toate forţele politice vor să profite de contextul creat de referendumul din timpul alegerilor prezidenţiale şi să modifice Constituţia, însă aproape fiecare din aceste forţe doreşte modificarea ei în alt fel. Tot din fericire, suntem la nivelul de propuneri şi nu de impuneri, pentru că proiectul de lege propus de guvern ridică mai mult de un semn de întrebare.

Părerile s-au dovedit a fi quasi-unanime în cîteva direcţii:

- Modificările propuse de Guvern sunt, în majoritatea lor, politice, şi nu s-a umblat mai deloc la articole privind separarea mai clară a instituţiilor în stat, ori acordarea de drepturi cetăţeneşti suplimentare.
- Odată modificată astfel, Constituţia va slăbi puterea Parlamentului, întărind-o pe cea a Preşedintelui şi acordînd şi mai multă putere Curţii Constituţionale.
- Practic, România se va transforma într-o republică-aproape-prezidenţială, cu o Curte Constituţională omnipotentă, iar democraţia se va transforma, şi mai mult decît e acum, într-o partidocraţie – pe fondul unui clivaj tot mai evident între cetăţeanul absent (citeşte: electorul iresponsabil şi incult politic) şi reprezentanţii puterii politice. Adică aceeaşi schizoidie pe care o tot invoc eu din comportamentul vernacular românesc.

La ultimul capitol de mai sus aş vrea să menţionez excelenta remarcă a lui Dan Şova de la PSD – acesta a spus, destul de franc, că, deşi au viziuni diferite, partidele parlamentare nu se vor grăbi să se opună prea mult acestor modificări propuse de PD-L. Motivul, pe cît de cinic, pe cît de plauzibil, ar fi acela că toate partidele sunt interesate de putere şi că unde e azi PD-L ar putea fi, la alegerile următoare, PSD sau PNL. Aşadar, partidele româneşti sunt gata să rupă echilibrul puterilor în stat, să anuleze primatul cetăţeanului în statul de drept – totul de dragul şi cu speranţa acaparării/menţinerii puterii.

Ar mai fi de remarcat o explicaţie la fel de tăioasă venită din partea reprezentantului UDMR la acea dezbatere, Attila Varga. La finalul dezbaterii, mi-a explicat că UDMR este perfect conştient de caracterul sisific al oricărui efort de a schimba primul articol din Constituţie în sensul renunţării la sintagma “stat naţional”. În primul rînd pentru că însuşi articolul 152 din constituţie nu permite asta, apoi că niciun partid parlamentar românesc nu este dispus să pună în dezbatere caracterul naţional al unui stat cu 18 minorităţi recunoscute. Numai că UDMR îşi face datoria faţă de propriul electorat, care aşteaptă declaraţii publice pe această temă, iar, respingînd din start discutarea acestei teme, partidele româneşti îşi fac datoria faţă de electoratul român. Un fel de “hai să ne jucăm de-a naţionalismul, fiecare cu ai lui” fără ca asta să schimbe, vreodată, ceva.

Odată constatările de sus puse cap la cap, senzaţia mea e că partidele, prin omniprezenţă în structurile de putere şi societatea românească – prin pasivitate/apatie reuşesc, de fapt, să aducă lucrurile pe făgaşul firesc – şi atît de nefericit – al românităţii istorice. Ambiţia întregii societăţi de a “intra în Europa” prin aderarea la UE a impus tipuri de conduită – precum democraţia, toleranţa, diversitatea, respectul pentru Celălalt – destul de greu de digerat de către urmaşii Mioriţei. Practic, legislaţia a luat-o înaintea societăţii, dar aşa, cu o astfel de modificare a textului fundamental, lucrurile par să revină, încet, la “normal”.

Deocamdată, normalitatea este o re-feudalizare (în unele aspecte chiar re-tribalizare) a societăţii româneşti, consfinţită de un Vodă (preşedintele) cu puteri uriaşe, sprijinit de un corpus politic prosper de boieri cu capete plecate (conducerea partidului politic dominant) şi aflat în raporturi perpetue de asociere/hărţuire cu alte cîteva clici boiereşti, care stau pe margine şi aşteaptă ca norodu’ să le dea sprijin pentru putere odată la patru ani. Diferenţa ar fi că şi Vodă poate fi schimbat odată la cinci ani, deşi tentative de mazilire, uzurpare şi scos ochii – plus represaliile de rigoare – vor exista la tot pasul.

Încă o dată, avem ce merităm. Asta merităm atît timp cît, pentru majoritatea, democraţia se limitează la plenitudinea frigiderului şi cît şcoala românească nu pregăteşte cetăţeni, ci olimpioţi (foarte puţini, iar ăştia pleacă) şi consumatori de orice li se bagă pe gît (sufocant de foarte mulţi). A propos de consumatori, demonstraţia făcută de Asociaţia Pro Democraţia, cum că românii sunt gata să se pronunţe prin referendum la orice tîmpenie li s-ar propune – mai ţineţi minte cîţi s-ar grăbi să retragă cetăţenia romilor infractori, cîţi ar accepta reintroducerea pedepsei cu moartea, cîţi ar arunca după gratii pe cei care critică biserica etc – îmi pare elocventă pentru situaţia în care ne aflăm la nivelul culturii politice. Şi-mi explică de unde tristele hîtrisme de genul “mămăliga nu explodează”, ori “ce ţară frumoasă, păcat că e locuită”.

Pentru cei dintîi, la final, o folie de premianţi:

Asculta mai multe audio Muzica

Pe scurt, povestea arată în felul următor: Sunday Telegraph a pus mîna pe un document confidenţial, rezultat parţial al unui brainstorming făcut de angajaţi ai guvernului, la finalul căruia a apărut o listă, “Vizita Papei ar trebui să includă…”. Să menţionăm că Papa va vizita Marea Britanie (unde trăiesc patru milioane de catolici) în septembrie şi că, pe fondul scandalului cu muşamalizarea cazurilor de abuzuri sexuale şi a marilor inerţii doctrinare ale Bisericii, nu puţine sunt vocile pregătite să-i dea cu “huo” lui Benedict al XVI-lea – adică exact ce nu dă bine pentru gazde la nicio vizită de stat.
Iaca lista:

Evident, pentru că lista era emanaţia de la un angajat al Ministerului de Externe, David Miliband s-a sesizat primul, au fost prezentate scuze oficiale, funcţionarul cu pricina din Foreign Office a fost mutat disciplinar – ce mai, toată tevatura inerentă unei gafe diplomatice de proporţii. Mişto-ul funcţionarilor guvernamentali britanici conţine însă sugestii prea drăguţe ca să nu le repet “sotto voce” în română, cu adaptările de rigoare:
- Papa să lanseze prezervative “Benedict” (la noi ar merge o gamă întreagă, funcţie de aptitudinile înalţilor ierarhi, sau cu slogane de genul “nu dă în gît ca la securitate”, “rezistent ca Mîntuitorul în deşert”, cu aromă de tămîie, cu gust de anafură etc);
- Papa să binecuvînteze un parteneriat civil a la british (adică doi homosexuali care se iau);
- Papa să schimbe politica în ce priveşte prezenţa femeilor în cler, şi să hirotonisească femei (asta mi-a amintit de o fostă colegă de serviciu care-şi luase liber să meargă la nuştiuce biserică abia inaugurată, pentru că atunci şi numai atunci avea voie să treacă prin altar – atît timp cît femeile acceptă încîntate normele ecleziastice care le privesc, nu mai am nimic de comentat);
- Vaticanul să sponsorizeze o reţea de clinici de luptă împotriva SIDA; (după ce a scos mizeria cu prezervativele care mai mult contribuie la răspîndirea SIDA, papa chiar ar trebui să facă asta, şi s-o facă în Africa, unde i-a ieşit porumbelul);
- Papa să vorbească despre democraţie şi să fondeze un comitet al dialogului împreună cu Consiliul Europei (asta mi s-a părut cea mai tare, e mai utopică decît faza cu prezervativele – care era, evident, un mişto) etc.

Nu vreau să comentez aici motivele pentru care guvernul britanic a simţit nevoia să-şi ceară scuze, nici caracterul evident ironic al concluziilor ajunse la grupul de reflecţie, nici responsabilitatea unui funcţionar din Foreign Office. De altfel, precizează Daily Telegraph, concluziile erau oricum însoţite de o notiţă care sublinia că listele ieşite după brainstorming au ţinut cont şi de ideile cele mai “îndrăzneţe”. Ceea ce îmi pare mie relevant este că o societate mult mai avansată decît a noastră – cea britanică, evident – a spart de mult şi în varii forme noţiunea de sacrosanct şi că lumea nu s-a prăbuşit. De la îndrăzneala şi eleganţa Utopiei lui Morus, trecînd prin “God save the Queen” urlat de Sex Pistols la “să-l arestăm pe Papă că a protejat pedofili” – care-i ambiţionează pe ateii lui Dawkins şi pe secularişti, felul în care britanicii înţeleg critica civică îmi pare cel mai bun posibil. Fără să-i poţi suspecta de tendinţe deicide, britanicii au ştiut, de-a lungul timpului, să conteste orice părea de necontestat, iar la ei – spre deosebire de noi – s-a înţeles de mult timp că una din bazele unei democraţii solide este critica – indiferent dacă ea frizează blasfemia sau lezmajestatea. Spun asta pentru că e obositor să văd îndîrjirea cu care, la noi, sunt apărate idei “sacrosancte” care stau să se prăbuşească. Un exemplu recent:

- Apărarea sintagmei “stat naţional” din primul articol al Constituţiei. În dezbaterea mai amplă despre reformarea (rescrierea, aş zice eu, subscriind la ce preciza Sever Voinescu) Constituţiei, toate partidele au sărut de derrière în sus cînd UDMR a ridicat mîna şi şi-a spus of-ul etern cu statul naţional – adică eliminarea sintagmei în viitoarea Constituţie. Mie puţine lucruri îmi par mai evidente decît faptul că asistăm, în Europa, la o lentă şi discretă, dar ireversibilă disoluţie a naţiunilor. Oricît se feresc să o spună cu voce tare, liderii europeni cîntă prohodul “Europei Naţiunilor”, cea atît de dragă euroscepticilor. Pînă şi reglementările în domeniul traficului aerian vor trebui, iată, sincronizate, după povestea cu norul de cenuşă vulcanică – de restul politicilor comunitare deja implementate, libertăţile de circulaţie şi interdependenţele socio-economice de toate felurile nu mai zic. În acest timp, conceptul de naţiune, care se apropie deja de desuetudine, este apărat cu îndîrjire aici, la noi şi în alte societăţi aflate în criză identitară. Pe fondul dezvrăjirii istoriei românilor (trăim încă o uluire generală că Mihai nu era chiar Viteazu, iar Ştefan nici foarte mare, nici prea sfînt etc.) şi a poftei deşănţate de consum globalist, toate celelalte forţe politice au exclus din start posibilitatea eliminării sintagmei, pentru că, nu-i aşa, suntem uniţi în cuget şi-n nesimţiri. Se perpetuează, cel puţin la Bucureşti, o confuzie voită între federalizare şi autonomie, în sintagma “autonomie culturală” se pune invariabil accent pe sperietoarea “autonomie” şi nu pe specificitatea ei culturală. Poate vă întrebaţi “dar ce legătură are asta cu lista de mişto-uri antipapale de la Londra şi ofuscarea Vaticanului?” – are, în sensul vehemenţei cu care minţile şi instituţiile anacronice se opun unei evoluţii inextricabile a societăţii, modelate de Om. Oamenii evoluează şi se adaptează, individual şi colectiv, ca animale politice ce sunt, iar formele efemere (la scara istoriei) de organizare socială, culturală sau politică, precum biserica, un stat anume sau partidele politice, trebuie să aibă flexibilitatea de a se adapta evoluţiei sociale, şi nu invers. În plus, între două înfulecături de Big Mac, mai fiecare român se bate cu pumnul românesc în piept, înjurînd Duşmanul nevăzut şi scheletul din dulap. Remarcabil îmi pare – a propos de iubiri de neam şi glie – faptul că, la noi, pînă şi naţionalismul este prost înţeles şi, implicit, prost aplicat. În primul rînd, românii trebuie să plece din România ca să ajungă să-şi iubească realmente ţara. Că o fac ca nişte extremişti retrograzi sau ca oameni providenţiali care vor să implementeze aici ce-au văzut afară, contează mai puţin – cert e că discursul naţionalist al diasporei e, oricum, mai coerent decît cel local. În al doilea rînd, mi se pare grav că patriotismul a fost confiscat de naţionalism şi subsumat acestuia – o situaţie pe cît de jenantă, pe atît de pernicioasă. Practic, în percepţia publică românească, aproape orice critică a românilor, fără duşmani arătaţi cu degetul, se traduce prin lipsă de patriotism. Le-aş aminti celor foarte mulţi români captivi ai acestei convingeri un dicton latin – “Castigo te non quod odio habeam, sed quod amem” (te pedepsesc nu pentru că te-aş urî, ci pentru că te iubesc). Sunt nevoit aşadar, în această cacofonie ideologică generală a românilor, să am mai multă încredere în proiectul european, pentru că niciun proiect endogen nu a funcţionat pînă acum, iar acum am deja senzaţia că se duce oricum dracului toată rapiţa. Dacă aş şti că mai trăiesc 50 de ani, aş pune pariu că, la vîrsta senectuţii, o să apuc să văd şi papi inaugurînd clinici pentru tratarea bolilor cu transmisie sexuală ori preoţi ortodocşi binecuvîntînd cupluri homosexuale, şi o Europă profund cosmopolită, gospodărie-model într-un sat global în care va conta mai mult că eşti european decît român, secui, catalan, leton sau kurd din Germania. Şi nişte români mai puţin barbari.

De dragul unei mari idei proto-europene, în vogă pe vremea iluminismului – şi de dragul urechilor fine – primele două părţi din “Le Concert des Nations” a lui François Couperin – La Francoise

Asculta mai multe audio Muzica

şi L’Espagnole

Asculta mai multe audio Muzica

- Ziua Naţională a Bunului-Simţ – o zi în care fiecare român, între beri şi manele, să încerce, pur şi simplu, să nu fie mîrlan. Este, probabil, o sărbătoare mai greu de respectat decît postul pascal. Înseamnă aproape să ceri imposibilul, însă provocarea merită, date fiind problemele cu care se confruntă societatea. Deja am o viziune cu o intersecţie blocată din Bucureşti, în care şoferii îşi zîmbesc şi trimit bezele )

- Ziua Naţională a Voluntariatului – o zi în care românii să facă orice gest judecabil etic drept “bine dezinteresat” – de la strînsul peturilor din jurul blocului la luatul unui chiştoc de pe jos şi strămutarea acestuia în inaccesibila pubelă de alături. Asta, trecînd prin flash-mob-uri de arătat obrazul sau fundul instituţiilor care nesocotesc sau desfid calitatea noastră de cetăţeni, diverse acţiuni de plantare de arbori şi alte civisme atît de rare pe la noi.

- Ziua Naţională a Toleranţei – o zi în care fiecare român să încerce să socializeze cu cineva realmente diferit. Să stea rumânu’ la o bere cu un gay ştiind că e gay şi vorbind despre apropieri, nu despre diferenţe, să-i invite în casă la cafea/bere/prînz pe romii care urlă la fereastră după fiaaaare vechi, să-l invite acasă, la un duş, pe homeless-ul care a mutat toţi călătorii din tramvai în jumătatea opusă a vehiculului. Am un coleg la serviciu care e un simpatizant vizibil al Noii Drepte. Într-o astfel de zi de sărbătoare aş bea o bere cu el.

- Ziua Naţională a Grobianismului – o zi în care fiecare român să scoată, în condiţii inofensive, ce e mai rău din el. În care să facă mizerii aproapelui, să înjure tot ce are de înjurat, să arunce pe jos ambajalul, să dea din coate şi să-şi dea manelele la maximum. Dacă asta ar garanta că în restul de 364 de zile situaţia ar fi diferită, eu, unul, m-aş supune, o zi pe an, unui astfel de supliciu.

Rammstein – Ich Tu Dir Weh from Last Tour International on Vimeo.

- Ziua Naţională a Românului – nu a României, nu a Românilor, a românului – o zi în care fiecare român să şadă, între mititei, bere şi manele, să se uite la el şi să încerce să se judece pe sine ca român – cu orice va fi însemnînd asta pentru el. Un fel de zi a sinelui, în care să nu sărbătorim naţiunea, statul, limba, cultura etc, ci Sinele (nea Martine, nu te răsuci în mormînt, că ştii ce spun). Iar la berea de seară să încerce să tragă o concluzie privitoare la el, eventual să ia o decizie care-l priveşte pe el în raport cu sine şi cu societatea în care trăieşte. Poate schimbă ceva.

Asculta mai multe audio Muzica

Sugestii şi completări, vă rog ? poate iese de o petiţie, ceva … (Mai are rost să precizez că toate sunt utopii?)

Sarcasmul haios de mai sus, recomandat de un comentator, îmi pare un exemplu de reacţie civică la nemulţumirile din societate – genul de “viral” din care aş vrea să văd mai des şi pe HappyFish şi la televizor, nu numai în campanie electorală. Pentru că nu numai atunci românii au nemulţumiri. La ei există o problemă cu abuzurile sexuale comise de preoţi ? Membri ai comunităţii reacţionează: proteste cu papucei pe gardul catedralei, grafitti pe capele, miştouri postmoderne ca cel din flmuleţ. Noi, românii, însă stăm pasivi şi clevetim în pieţe – inclusiv în această agora.

Dar nu despre asta doream să scriu, ci despre efectele unei astfel de iniţiative politice.

Este încă un simptom stockholmian în năbădăioasa relaţie de concubinaj între Biserică şi Stat, cu copiii abuzaţi români – şi cu consecinţele ce decurg din abuz, vizibile în întreaga societate. Este un pas în faţă către falimentul forţei politice seduse de biserică şi incapabile să gestioneze sarcinile statului – stat supraîncărcat, care nu mai face faţă solicitărilor la care s-a angajat singur, cu complicitatea pasivă a societăţii, captive, încă, a modelului “stat-mamă”. Statul are organisme şi instituţii menite să ofere asistenţă socială directă, are angajaţi în acest sens şi, totuşi, delegă responsabilităţi – şi bani din buget – unei instituţii private de utilitate publică, corporaţie privilegiată care nu taie chitanţe şi nu dă socoteală pentru banii primiţi de la stat. E ca şi cum ai face o lege specială prin care să elimini licitaţiile, atunci cînd vrei să privatizezi o companie de stat şi-ţi convine un singur cumpărător.
Nu e mai puţin adevărat că BOR are deja centre de asistenţă socială pentru bătrîni, şi încă funcţionale şi bine administrate (ştiu două în judeţul Neamţ care arătau bine). Îmi rezerv, însă, dreptul de a nu avea încredere nici în buna-credinţă a BOR în ce priveşte folosirea unor bani bugetari strict pentru destinaţia lor (s-a întîmplat asta de n ori în România din ‘89 încoace, iar BOR are antecedente cu schituri cu termopane construite în rezervaţii naturale), nici în cucernicia caritabilă a domnului Videanu. Dacă PD-L va trece o astfel de lege prin parlament, chiar că nu-şi mai merită L-ul din acronim (nici PNL-ul nu a fost mai breaz pe vremea lui Tăriceanu, cînd a făcut un parteneriat social cu Biserica). Dacă apartenenţa la popularii europeani se traduce, paronimic, prin apartenenţa la populism mioritic, nu mai e nimic liberal în politica PD-L. Nu cunosc tehnic sistemul de asistenţă socială – din fericire pentru mine, încă nu am avut de-a face cu el – dar aş prefera să-mi sfîrşesc zilele într-un azil administrat de vreun ONG sau de o companie de clinici private. Chiar aşa, în siajul afacerilor veroase cu statul, omniprezente în discursul public de la noi, aş cîrti, poate, mai puţin dacă parteneriatul s-ar face cu vreo MedLife, MedSana sau alte Med-uri. O companie privată pusă pe profit ştie să taie chitanţe şi, în cazul unor abuzuri, poate fi trasă la răspundere în justiţie – ceea ce nu prea se întîmplă cu bugetarii BOR. Sper ca printre cititorii VoxPublica să se afle un expert care să mă lămurească dacă există nereguli financiare sau legale într-un astfel de parteneriat. Că din punct de vedere al eticii statului de drept, clar nu e.

PS: Azilurile făcute de Biserică cu banii primiţi din parteneriatul cu statul român vor avea pavaj de marmură de la Marmosim? )

La final, un român sadea, spunînd Crezul. Amin!

Iar la final de tot, două şlagăre franţuzeşti din nopţi de-odinioară, cu ansamblul meu de suflet, Le Poême Harmonique al domnului Vincent Dumestre. La voce, doamna Claire Lefiliatre:

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Mă abţin, deocamdată de la comentarii. Oricum, palparea limitelor dreptului îmi pare salutară pînă şi în ţara care a inventat common law. În rest, nu poţi privi o astfel de informaţie decît zîmbind.

Tot din ciclul “nu m-am putut abţine” – Fără legătură directă cu subiectul, un pasaj extrem de drag mie din L’Orfeo de Monteverdi – doamna Sara Mingardo, în rol de cioclu-Silvia, nimfa care-i dă lui Orfeo vestea morţii prea-iubitei – copleşită, splendidă.

Complicitatea mass-media progresiste şi a organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului care găsesc revoltător, de exemplu, faptul că Elveţia a interzis în urma unui referendum construcţia de minarete a făcut ca, recent, Comisia pentru Drepturile Omului a ONU să condamne „islamofobia‘‘, dar să închidă ochii la faptul că în Pakistan sau Egipt creştinii sunt declaraţi prin lege cetăţeni de rangul al doilea. Pentru că veni vorba despre referendum, există şi la noi un grup în creştere care vede în creştini şi creştinism un pericol de moarte pentru democraţia românească. Este o nouă stângă, care se consideră cosmopolită, atee, luminată, eliberată de crimele staliniste, tolerantă şi democratică.

Întorcîndu-mă la o oareşce coerenţă discursivă, doresc să mă detaşez din start de o astfel de înregimentare. Mă declar progresist, apărător al drepturilor omului, cosmopolit, tolerant – în mod clar eliberat de crimele staliniste, ca şi de Holocaust – şi definitely un democratic, văd în creştinism un pericol pentru democraţia românească (sigur nu de moarte, iar aici sunt niscai nuanţe), DAR:
- nu-mi asum nicidecum stînga politică
- nu mă consider un ateu

Doamnelor, domnilor! Cine crede în puterea individului şi în abilităţile sale raţionale ca prim factor al fiinţării sale nu e de stînga. Cine-şi doreşte separarea mai clară de jure şi MULT mai prezentă de facto dintre biserică şi stat nu e (neapărat) de stînga. Cine-şi doreşte un stat de drept minimal, non-asistenţial deci non-abuziv, o societate a drepturilor individuale şi a egalităţii de şanse nu poate fi de stînga. Cine preferă capitalismul veros, dar generator automat de creştere economică şi propăşire socială în favoarea gestionării de către stat a destinelor individuale ale cetăţenilor săi nu e de stînga.
Sunt absolut dezolat de tendinţa generală a opiniei publice de la noi de a suprapune/asocia dreapta politică şi creştinismul. La noi, concubinajul biserică-stat transcende doctrinele politice (adică există indiferent de cine e la guvernare) tocmai pentru că nu există decît hibrizi doctrinari la noi. Liberalii, marea deziluzie, îşi asumă un discurs filocreştin oarecum “luminat” – însă nu-mi amintesc de vreo poziţie critică la adresa acestui concubinaj din partea vreunei voci publice a PNL. Asta mai ales pentru că un mare partid liberal ar trebui să accepte şi să propună curente neo şi meta liberale (între care libertarienii sau neoliberalii de inspiraţie structuralistă). Purtătorii stindardului de stînga sunt şi mai jenanţi în această perspectivă. Deşi pravoslavnicia transcende la noi, cum spuneam, doctrinei politice, vocile publice ale PSD sunt, parcă, şi mai jenante în “smereniile” asumate – asta pentru că stînga europeană (la care PSD este, de facto, aliniat) este, în alte ţări, noul stindard al separării puterilor în stat şi al drepturilor individuale reprimate, pînă de curînd, în numele fricii de Dumnezeu. Pînă şi Ion Iliescu s-a resemnat, la vîrsta senectuţii, şi a început să se crucească prin biserici.
Despre PD-L ce să mai spun… termenul de “liberal” din nume nu i se mai potriveşte aproape deloc. Aderarea la partidul popular european, dublată de regimul aristocraţiei pravoslavnice din conducerea partidului a marginalizat sau suprimat vocile liberale. PD, cum bine îi spun în continuare liberalii, s-a transformat aproape peste noapte în partid creştin-democrat, cu accent pronunţat pe creştin şi – din mari păcate – tot mai vag pe “democrat”. În acest context, cu lideri care aduc lumină de la Ierusalim alături de popi, cu voci influente care evocă nevoia de dictaturi luminate nu pot decît să mă întreb ce-o fi în sufletul celor doi liberali doctrinari ai partidului, Valeriu Stoica şi Cristian Preda (mai ales domnul Preda, care mi-a predat, la facultate, suflul liberal:) ). A propos de aristocraţia principalului partid de la guvernare, încă un episod concupiscent cu perversiuni din budoarul concubinilor Biserică şi Stat (statul fiind, în episodul de faţă, o autoritate publică locală), aici. Pe scurt, articolul lui Cornel Nistorescu dezvăluie un troc de favoruri dintre Adriean Videanu şi BOR, din care articolul conchide că Videanu ar fi ţepuit Biserica, luînd un teren în concesiune la un preţ ridicol. Eu conchid că Biserica a sacrificat un bun mai mic pentru un viciu mult mai mare – să-şi facă pohta ce-a pohtit, catedrala mîntuirii neamului prost în buricul tîrgului. Încet, încet, cu prezidenţiabili care se bat în piept cu pravoslavnicia lor, cu politicieni care nu ştiu cum să facă mai bine sluj la altar în schimbul voturilor mirene, principiile statului de drept înaintează prin tînăra democraţie românească cam ca personajul din videoclipul următor în oraşul ostil (măiastru Chris Cunningham, bătăuşi, vechii mei prieteni Leftfield):

Vezi mai multe video din Muzica

Aş dori să mai fac o menţiune pe marginea editorialului din România Liberă evocat la începutul acestor rînduri. Trecînd peste faptul că sondajul nu a manipulat decît comentatorii predispuşi la lecturi pe diagonală şi generalizări futile, mi-aş permite cîteva observaţii despre “pericolul” de a fi creştin în lume, aşa cum a fost el evidenţiat deopotrivă în editorial şi în articolul lui Florin, pe care l-am evocat tot la început.
Creştinismul s-a vrut şi, pe alocuri, chiar a fost forţa civilizatoare a planetei din ultimul mileniu. Îi datorăm, pînă una-alta, cea mai bună modelare socială şi individuală a omului din cele existente (în sensul antropocentrismului, al respectului pentru viaţă şi pentru fiinţa umană). Aşa-numitele persecuţii anti-creştine din vremurile noastre sunt efecte indirecte ale vocaţiei apostolice şi viziunii globale a bisericii, care încă visează la o cetate globală a Domnului (deşi ceva mai discret decît musulmanii cărora încă le mai promit, unele voci, califatul islamic mondial). Şi prezenţa lor în spaţii culturale deja cristalizate şi “confiscate” de alte culturi, în care creştinismul nu mai poate vinde promisiunea mîntuirii şi nici nu a reuşit să se impună. Or a fost prea tîrziu şi nu mai puteau aplica metodele de creştinare din perioada Cruciadelor şi a colonizării Americii, or a fost prea devreme, iar creştinismul dominat demografic de adepţii altor culte a intrat, minoritar fiind, în defensivă. Ciocnirea civilizaţiilor în societăţile involuate (în spiritul modern al legilor) ţine de inefabil şi va dura cît timp vor exista oameni pentru care credinţa va fi mai importantă decît dezvoltarea personală şi socială într-un stat de drept. Dar este o tîmpenie să vorbeşti de creştini ca de cetăţeni de mîna a doua sau de persecuţii sistematice în state cu majoritate islamică. Cu excepţia răbufnirilor locale, majoritatea covîrşitoare a statelor – pînă şi Iranul – garantează drepturi minorităţilor religioase. În numeroase ţări arabe – inclusiv Egipt sau Irak, citate de autor – creştinii fac parte din elita profesională şi socială, nefiind nicidecum o categorie defavorizată. Mai degrabă asta stîrneşte invidia fidelului de rînd. Cred că singurul exemplu contrar pe care-l cunosc e cel de anul trecut din Egipt, cînd panica declanşată de virusul A/H1N1 a dus la sacrificarea tuturor suinelor, crescute exclusiv în comunităţile creştine. Cînd vorbeşti de persecuţii, trimiţi automat la un regim politic practicant al discriminării sau opresiunii pe criterii religioase, or nu e cîtuşi de puţin cazul. Intoleranţa religioasă din Mosul, în prezent aproape părăsit de minoritatea creştină nu ţine, iar, de persecuţia statului, în lipsa unei autorităţi reale a statului irakian în acel creuzet al violenţelor şi intereselor. În majoritatea locurilor despre care vorbim – inclusiv în oraşul nigerian Jos, unde de vreo doi ani izbucnesc din nimic reale măceluri între creştini şi musulmani, este vorba despre invidia comunităţilor musulmane, mai paupere, care se consideră frustrate de relativa prosperitate a comunităţilor creştine.
Un exemplu în sprijinul argumentului este Siria, o ţară stabilă, cu deficit real de democraţie, dar cu un echilibru interetnic şi interconfesional de invidiat faţă de alte societăţi musulmane – şi asta dintr-un motiv unic – statul este puternic, iar ambiţiile acestuia sunt progresiste. În Siria, unde 9% din populaţie e creştină (de diverse confesiuni), minoritatea e prezentă mai peste tot în structurile de conducere, la conducerea spitalelor, a universităţilor, a marilor companii. În plus, la pelerinaje creştine locale merg împreună toate bisericile, plus sunniţi, şiiţi şi alawiţi şi – la Damasc, cel puţin – oamenii de o confesiune ştiu să se bucure de sărbătorile altora. Barbarie interconfesională există peste tot, dacă e de deplîns ceva în aceste locuri ale “prigoanei”, e refuzul sistematic al ieşirii din paradigma religioasă şi trecerea la normarea statului laic de drept. Numai că, deocamdată, pare utopic să ceri asta pakistanezului de rînd. Îmi place să cred că, din acest punct de vedere, românii sunt mai înţelegători decît majoritatea sunnită din Pakistan.
Iar în India, care este o lume în sine, cu un miliard de locuitori, de o diversitate uluitoare, majoritatea hindu persecută, tot local şi nu la nivel de stat, cam pe oricine nu-i de aceeaşi confesiune, inclusiv pe musulmani şi pe sikh. Asta n-a împiedicat-o pe Maria Tereza să-şi atingă gloria la Calcutta, nu?
Exemplu de persecuţie religioasă rămîne China, unde exemplele sunt binecunoscute şi fac subiectul ştirilor la fiecare răbufnire locală de violenţă – şi unde comuniştilor li se fîlfîie de cele religioase atît timp cît nu se cîrteşte, de nicio manieră, împotriva partidului şi a Chinei Mari (creştinii din Shanghai, ca şi musulmanii din Xinjiang şi tibetanii, şi-o fură destul de des tocmai din aceste motive).
Iar dacă mi se permite un argument final, în afara acestei obsesii globale mînate de obsesia că mîntuirea în Cristos este Adevărul ultim şi vocea eliberării, care trebuie diseminată peste tot, creştinismul este săpat interior, doctrinar, tocmai de obsesia pentru adevărul ultim, total, ce trebuie strigat peste tot – o particularitate între celelalte mari culte – care a împins oamenii, în modernitate, spre adevăruri de genul “Dumnezeu nu există, l-am inventat noi ca să explicăm ce încă nu înţelegem”, “adevărul e prea greu de suportat, aşa că mai bine îl ignor sau trec la altă religie”. Se va merge mai departe pe aceste filiere, pentru că omul din spaţiul iudeo-creştin evoluează în Adevăr, fiind permanent preocupat de acesta. Iar celelalte mari religii, care promit fie ordinea interioară prin supunere, ca Islamul, ori liniştea interioară prin promisiunea reincarnării, ca budismul, vor avea de cîştigat. De aceea cred că gigantul creştin are picioare de lut şi că, sub presiunea propriei greutăţi a adevărului, se va prăbuşi (la scară milenară, evident).

La final, o dedicaţie domnului Fumurescu, a cărui atitudine de ieri mi-a amintit de unul din oratoriile mele preferate, din care pun, mai jos, sinfonia, cu o traducere aproximativă a textului. Sunt sigur că mă voi face înţeles

Am decis, în gîndurile mele, să-i întreb şi să-i iscodesc pe cei înţelepţi despre toate lucrurile din această lume. Le-am văzut pe toate, din cîte s-au petrecut sub soare, şi am contemplat toate acele lucruri rîvnite peste măsură de fiii Omului. Am văzut că totul e deşertăciune şi suferinţă pentru suflet.
Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune.

Asculta mai multe audio Muzica

Întîmplător sau nu, cel mai cunoscut marş funebru e compus de Frederic Chopin.

Doamna mea Sara Mingardo în Filarmonica din Cracovia, cu un fragment din Eja Mater – parte din Stabat Mater-ul lui Vivaldi.

Îmi pare atît de rău. O să caut o sticlă de vodcă de-a voastră, să cinstesc memoria morţilor voştri. Dziękuję pentru tot!

Îmi poate explica cineva – dintre apologeţii tezei că ortodoxia e cel mai bun/puternic/solid/andurant/garantat forever motor al istoriei românilor – ce legătură e între ce se vede în imaginile de mai sus şi sintagma “bună-credinţă”, luată ad literam ? Nu de alta, eu am o explicaţie, dar, în mod cert, aceasta nu concordă cu a majorităţii.

Dacă rolul Bisericii în comunităţile rurale este atît de important – adesea mai important decît al şcolii – cine ar trebui să spună acestor oameni că ceva nu e în regulă? Iar dacă aceşti miei ai lui Hristos nu văd nimic în neregulă cu imaginile de mai sus, cine ar trebui să insiste, totuşi, că ceva e în neregulă? Sau, poate, mi se pare doar mie că ceva nu e în regulă şi, de fapt, aşa arată şi trebuie să arate devoţiunea religioasă în această societate…

Că românii au rămas cu trauma cozilor şi a îmbulzelii (fenomen despre care nu am aflat să fi existat înainte de comunism) e mai mult decît evident. Oriunde se dă ceva e rost de-o coadă, iar dacă e şi gratis, e rost şi de îmbulzeală. E întîlnirea cea mai jalnică între cele două religii pe care le-a cunoscut România modernă – ortodoxia şi comunismul. Ambele surse de gregar, ambele surse de ipocrizie inextricabilă, menite să prelungească şi, uneori, să amplifice tarele din ADN-ul nostru.

Vreau argumente. Nu să-mi spună, a n-a oară, creştinul citit că adevărata credinţă ţine de intimitate. Uite că la majoritatea membrilor acestei societăţi credinţa nu prea ţine de intimitate, ci dimpotrivă. Şi nu-mi spuneţi că astea sunt situaţii excepţionale şi că, în rest, adunările de români credincioşi seamănă cu pelerinajele la Lourdes sau concertele la Scala. Aş vrea să aflu cine ar trebui să se ocupe de acest tip de educaţie şi, mai ales, cum. Dacă imaginile de vineri de pe la Izvoarele Tămăduirii la pet nu sunt relevante pentru că se văd la fiecare pelerinaj, sezon de bilete de tratament pentru pensionari, super-promoţii sau solidaritate faţă de diverse persoane publice certate cu legea, dar care “au ajutat biserica şi sunt buni creştini”, să amintim un episod inedit de anul trecut.

Interpretez imaginile de mai sus drept o dovadă extrapolabilă a refuzului majorităţii (aceeaşi majoritate care, cum demonstra recent un sondaj, înţelege democraţia drept dictatură a majorităţii, în sensul antic, al “puterii poporului”) de a prefera altceva – studiul, de pildă – intermedierii umane în apropierea de Hristos – altfel, sportul nostru naţional. Românii preferă oricînd interpretarea duhovnicească a drumului către mîntuire unei îndrumări duhovniceşti de tip pastoral (inutil să precizez că am o problemă gravă cu termenul “pastoral”). Am găsit, de altfel, numeroase astfel de poveşti ilustrate care m-au amuzat preţ de jumătate de secundă – pentru că în a doua jumătate mi-am amintit că sunt, cel puţin etnic şi formal, la fel ca mine. Nu pot să nu amintesc, în context, o ştire care m-a amărît la fel de mult, pe la sfîrşitul anului trecut, mai ales că era vorba de moldoveni, cu pravoslavnică reputaţie de blajini şi toleranţi.

Mi se face teamă că acest tip de comportament nu va dispărea decît odată cu ultima generaţie care a prins măcar o secundă de comunism. M-am întrebat dacă, totuşi, alergia românilor la civism şi civilitate şi refuzul quasinaţional al educaţiei nu e o consecinţă a alergiei – cît se poate de fireşti, altfel – la comunism. Tătuca Lenin spunea “învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi”, iar Ceaşcă visa, în ultimii lui ani, muncitori cu studii superioare şi ţărani intelectuali. Mă întreb dacă românii nu refuză cumva educaţia, în acest caz, doar pentru că regimul totalitar punea atît de mult accent pe ideea de educaţie (că şi aia era, în multe aspecte, o fastidioasă, dar destul de eficace spălătură pe creier e altă poveste) încît, ca şi darwinismul, ca şi preocuparea pentru cercetare sau pentru sport, educaţia a ajuns să fie respinsă in corpore, inconştient, de o societate democratică aflată în stadiu uterin şi preocupată de păpat placenta consumistă. Un pretext pe care l-aş găsi banal şi jenant, dacă ar fi invocat. Şi mă mai întreb dacă prevalenţa învăţăturii bisericeşti, aşa cum e ea catehizată la noi, nu e pretextul pentru care alte aspecte ale comportamentului civic în afara, poate, a pioşeniei la slujbă pot fi uşor ignorate – cum se întîmplă, din păcate, atît de des în societatea noastră.

Or, poate, explicaţia acestor manifestări gregare precede trauma comunistă şi ţine tot de specificul ortodox? De absenţa individului din societate ? De întîietatea “noi”-ului asupra “eu”-ului, de adversitatea cultivată multisecular între “noi” şi “ei” (şi niciodată între “eu” şi “el”) pe fondul lipsei privatizării Bibliei? Dintre societăţile moderne fondate de creştini, cele mai avansate (atît în evoluţia conştiinţei de sine, cît şi a celei comunitare) sunt cele protestante, în care intermedierea ecleziastică dintre Scriptură şi credincios dispare, în care munca şi binele făcut comunităţii constituie calea spre mîntuire, nu postul şi rugăciunea. Şi, cel mai important în context, în care creştinii nu sunt turma lui Hristos sau mieii lui Dumnezeu, ci o comunitate de Indivizi – indivizi liberi, care aleg să trăiască împreună, obligîndu-se să respecte un set de reguli – în cazul menţionat (al protestanţilor fondatori de civilizaţie), normele decurgînd din mărturisirea lui Hristos prin cuvîntul lui Dumnezeu, revelat de Biblie şi explicat de pastor, aşa cum a fost explicat şi de Luther sau Calvin.

Un exemplu: la noi, pînă prin secolul al XVII-lea, pe vremea mitropolitului Varlaam şi a lui Antim Ivireanul, corpus-ul clerical era majoritar analfabet, liturghia se oficia în slavonă (adesea nici preoţii nu prea ştiau ce spun), iar prima carte bisericească accesibilă românilor “profunzi” era nu Biblia propriu-zisă, ci un anume Chiriacodromion (sfîrşitul sec. al XVII-lea – începutul sec. al XVIII-lea), un rezumat de Biblie pentru uz clerical, un fel de “Bible for idiots”, accentuat pe tradiţie şi făcut în limitele şi înţelegerea cîtorva mai citiţi din acele vremuri. N-ar trebui să mă mire, în acest context, retardul uriaş de poftă de cultură în general şi de cultură civică în special pe care-l demonstrăm, în comparaţie cu celelalte societăţi europene. Pentru noi e mai importantă “unirea-n cuget şi-n simţiri” decît drepturile individuale, cunoaşterea de sine, calitatea de cetăţean, perfectarea şi respectarea contractului social sau responsabilitatea individului în societate. Iar pe asta nu o pot reproşa fundamentelor creştine ci, dimpotrivă, necunoaşterii acestora. Iar ne-cunoaşterea este, pînă la proba contrarie, emblema ştanţată pe creştinul român. Mi-e teamă că situaţia va continua cît timp românii se vor considera în continuare – evident, inconştient – o turmă, în care fiecare vrea să pună gura pe cît mai mult fîn, în care Sinele nu există, iar respectul pentru Sine nici atît.

În faţa emblematicelor noastre comportamente, de tipul celor de mai sus, o dedicaţie strămoşească, meta-mioritică, direct de la MC Piele. Secunda 58, vă rog.
.

Ei, vedeţi că aveţi o putere de convingere teribilă ?

UPDATE: Aşa cum şi intuiam, candidatura lui Remus este un simbol, explicat aici. Reproduc argumentaţia, la care subscriu întrutotul, mai jos:

Luni, 5 aprilie, am depus un dosar de înscriere la alegerile parţiale pentru Colegiul nr. 19 din Bucureşti, de data asta ca independent. După cum se ştie, legea electorală actuală interzice atât partidelor neparlamentare, cât şi independenţilor să poată candida.
Am depus acest dosar ştiind foarte bine că nu voi putea candida. Evident că dosarul va fi respins. Am făcut-o însă din câteva considerente:

1. Acest demers al meu este unul pur principial şi vizează apărarea unor valori democratice golite de conţinut de actuala clasă politică precum pluralismul politic şi dreptul de a alege şi a fi ales. Fără respectarea acestora este o iluzie să credem că România va prospera şi că libertăţile individuale ale cetăţenilor vor fi respectate de către actuala clasă politică.

2. Este un gest simbolic care arată că alegerile din România după 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989 nu sunt unele democratice şi pluraliste. În mod ironic, aceste alegeri parţiale seamănă izbitor cu cele care se organizau în perioada comunistă când pe buletinele de vot, pentru primării spre exemplu, figurau câte doi candidaţi ai partidului unic, iar cetăţenii formal “aveau de unde alege”. Situaţia actuală din România arată cu prisosinţă că din punct de vedere al incompetenţei, corupţiei şi spiritului de castă manifestat de actuala clasă politică atunci când îşi acordă privilegii, avem la putere un partid unic. Între PDL, PNL şi PSD nu se pot trasa linii de demarcaţie clare din punctul de vedere al practicilor medievale de utilizare a puterii pentru a se înstăpâni asupra cetăţenilor şi resurselor acestei ţări şi nu pentru a servi interesul public.

3. Mai mult, atunci când am încercat să candidez pentru Colegiul 1 din Bucureşti foarte multe figuri publice au fost de acord că legea este nedreaptă iar politicieni de la cele trei mari partide au promis că o vor schimba pentru a permite şi altora să candideze, nu doar partidelor parlamentare. Acest lucru a fost afirmat şi de către dl. Radu Stroe care a şi câştigat colegiul. Au trecut de atunci câteva luni iar aceste promisiuni nu s-au realizat.

4. Cele două candidate, Teo Trandafir şi Liliana Mincă, ar trebui să se retragă din competiţie şi să ceară mai întâi schimbarea legii sau emiterea unei Ordonanţe de Urgenţă de către guvern pentru a se permite şi înscrierea altor candidaturi. Altfel victoria oricăreia dintre ele va fi una lipsită de glorie.

5. Voi ataca în instanţă decizia de a mi se respinge dosarul candidaturii şi voi încerca să arăt că legea este una injustă şi că subminează însăşi temelia democraţiei care depinde în mod esenţial de alegeri libere, corecte şi pluraliste.

6. În condiţiile unor încălcări flagrante ale drepturilor fundamentale în România şi a desfăşurării unor alegeri injuste inclusiv prin cumpărare de voturi şi legi electorale discriminatorii şi nedemocratice care ar putea fi uşor reparate prin decizii politice simple şi la îndemână, este ridicol să se iniţieze modificări ale Constituţiei. Politicienii care au dominat scena politică după 1989 au fost în majoritate fie ostili democraţiei, fie necunoscători ai principiilor de bază ale acesteia. În aceste condiţii, este imposibil ca aceste persoane să fie cei care îndreaptă România înspre o democraţie veritabilă. Este nevoie de cu totul alţi politicieni şi de alţi profesori de democraţie pentru ca aceasta să fie deprinsă şi să funcţioneze la un nivel acceptabil în ţara noastră.

6 aprilie 2010

Remus Cernea

Intenţionam să scriu despre perspectivele interesante găsite pe forumul Ministerului Educaţiei, pe subiectul importanţei religiei în şcoli. Despre religie – aşa cum se studiază ea în România, catehist, nu cultural – ca disciplină în triunchiul comun al materiilor în ciclul preuniversitar. Despre binecuvîntarea Patriarhiei dată noului proiect al Legii Educaţiei. Doream să fac o comparaţie între simplificarea mesajului christic şi fumatul intensiv de marijuana, din perspectiva unică a domnului Dan Puric, vedeta pascală de pe Realitatea TV – omul care a reuşit, pentru o secundă, să mă facă să-mi doresc o apocalipsă a bunului simţ şi o insurgenţă de tip jihadist a raţiunii. Adică să dau lumea cu curu’n sus.

Ei bine, nu. Remus Cernea, care mi-e prieten public (aşa cum am mai spus), candidează în pofida ironiilor nesfîrşit mai reputatului coleg de pe VoxPublica, Ioan T. Morar. La felul în care am ajuns să văd România, domnule Morar, candidatura lui Remus mi se pare cel mai banal – şi binevenit – exerciţiu de democraţie. Nu şansele lui contează, aşa cum la dumneavoastră nu contează calitatea sau pertinenţa exerciţiilor critice despre varii cărţi, vernisaje, vinuri, ci credinţa (!! – şi asta da, credinţă! a nu se citi convingere) că aveţi ceva de spus, şi persistenţa în această credinţă (sunteţi vizibil în publicistică de cel puţin 15 ani, cred). Nici măcar băşcălia (un termen despre vorbeşte domnul Puric la RTV: “Umorul românesc este umor de cea mai bună calitate pentru că este unul creştin, care nu jigneşte pe nimeni. Băşcălia e a ateilor”) post-Divertis-istă cu care l-aţi împroşcat pe Remus în acel articol nu contează. Contează faptul că s-a ajuns în halul în care e nevoie de o palpare permanentă şi publică a statului de drept – aşa cum e legitimitatea candidaturii lui Remus – ca să pipăim democraţia şi să urlăm că “este” – a propos de postarea argheziană pascală. Habar nu am dacă are vreo şansă la concurenţă cu fosta Oprah a noastră, doamna Teo, sau cu fostul apostol al adevăratului Dumnezeu al românilor – 6/49 – doamna Lili. Cert e, în opinia mea, că discursul dumneavoastră, domnule Morar, l-a convins. Atît timp cît vocile publice, chiar şi de pe poziţii persiflante, mobilizează cumva societatea civilă, există speranţe. Ajung, aşadar, să vă mulţumesc că l-aţi luat în neaoşă băşcălie pe Remus Cernea.

La final, două dedicaţii: una pentru domnul IT Morar,

şi una pentru Remus:

PS: Problema cu religia în trunchiul comun al învăţămîntului preuniversitar mi se pare foarte gravă. La fel şi contemplaţia fariseică a BOR în privinţa noii legi a educaţiei. Voi reveni asupră-le. Help us, Adi Wan Săftoiu, you’re our only hope

…
R: Ia spune, tu de ce te-ai spălat cu ou roşu şi bănuţ pe faţă?
F: Ca să fiu dorită şi bogată.
R: Aşa ştii tu că se va întîmpla?
F: Aşa m-a învăţat bunica.

(În prealabil, un dialog quasi-similar între reporter şi fratele mai mare, de 8-9 ani, care se spălase cu oul roşu şi bănuţul ca să se facă “frumos şi bogat”).

Da, formularea doamnei Săftoiu e justă şi extrapolabilă în largul domeniu al educaţiei – nu poţi repara o maşină stricată cu o cheie la fel de stricată.

În momentul ăsta, larvele coapte de indigenii din Noua Guinee mi-ar mirosi mai bine decît pasca şi drobul. Şi mă panichează gîndul că n-o să prind nici la pensie o Românie decentă. Iar faptul că cea mai mare sărbătoare a sufletului creştin se transformă, mediatic, în pornografie publică şi dezmăţ exhibit îmi aruncă privirea spre deşertul Gobi sau insulele Svalbard-Spitzbergen ca spre tărîmuri ale făgăduinţei.

Ce păcat, curăţirea sufletului este, indiferent cum o faci, cea mai eficientă igienă ontologică.

Asculta mai multe audio Muzica

PS: Cu scuze pentru ignoranţa în materie, azi nu e, totuşi, sărbătoare şi pentru creştinii protestanţi şi neo-protestanţi ? Poate-mi spune cineva, că în presa mainstream nu am auzit/văzut nimic despre anglicani, luterani, baptişti, reformaţi, unitarieni etc.

Am asistat, din ce în ce mai dezolat, la un spectacol al comunicării cum nu am mai gustat în cele trei luni de spus lucruri în această agora numită VoxPublica. Postările mele au născut reacţii negative mult mai diverse în violenţa şi vehemenţa lor decît pînă acum. Au început să mă pomenească, direct sau nu, alţi autori de pe blog, iar comentatorii au început să mă invoce – negativ, cel mai adesea – în reacţiile lor la articolele semnate de bloggeri mult mai reputaţi de pe VoxPublica. În viaţa mea nu mi-am văzut numele şi cuvintele atît de des invocate! Am fost numit – iar astea erau persiflările decente – un “cool” de stînga, teribilist, gay, neocomunist, neomarxist, satanist, mason, sclavul lui Vîntu, emul al lui Ion Iliescu, consumator de ierburi, ateist (!) liberaloid – lista e mult mai lungă şi nu ea face obiectul acestor rînduri.

Văzute în ansamblu, comentariile m-au atras spre cîteva concluzii pe care doresc să vi le expun.

1. A devenit evident pentru mine că o critică susţinută a românismului este nu numai posibilă, ci şi necesară şi funcţională. Încă de la primele articole aveam îndoieli asupra oportunităţii unei astfel de critici – sancţionare constantă a derapajelor anacronice din societate, cu argumente invocînd ceea ce eu consider a fi sursa majorităţii tarelor noastre – creştinismul ortodox românesc. Ei bine, incertitudinile tind să se risipească. Mi-a devenit evident că intoleranţa românului la critică este cronică, şi că secolele-lipsă de autocritică au, realmente, un efect devastator asupra conştiinţei de sine a conaţionalilor mei. Este omniprezentă, în spaţiul public românesc, o critică “particulară” a românilor: mai toţi nemulţumiţi de “situaţia” imediată, diatribe la adresa politicianului X sau Y, revendicări a puţin din nimic în stradă, dispreţ împroşcat ca monedă curentă a dialogului, o stare generală de culpabilizare la fel de generală a Celuilalt şi extrem de puţină, dacă nu deloc autocritică. Critica “generală” este blasfemie, trădare de neam, crimă de lez-majestate etc. Românii sunt atît de ataşaţi de ideile puţine şi fixe pe care le-au înţeles din creştinism în cultura “tradiţiei” şi nu a dogmei, încît orice ironie la adresa sistemului lor de valori devine blasfemie patibulară, iar un “atac” mai consistent devine sursă inepuizabilă de ură – ură, altfel, aproape omniprezentă într-o societate care ar trebui, teoretic, să fie guvernată de iubirea de aproapele. În acest spectacol al urii nefireşti, teza autocriticii se simplifică, iar ideile pot fi vulgarizate mai uşor, prin apariţia dihotomiei şi dispariţia nuanţelor. Mai pe şleau, – mă adresez acum îndeobşte criticilor radicali – îmi dau seama că înţelegeţi cu atît mai bine ce am de spus, cu cît mă demonizaţi mai mult. La limită, ca să-l parafrazez pe Russell, cînd veţi ajunge să mă căutaţi cu pistolul veţi începe să vă uitaţi, în sfîrşit, la cauzele răului din voi. Voi continua.
2. Feedback-ul primit pe VoxPublica mi-a limpezit cîteva judecăţi axiologice oarecum pauşale, dar destul de uşor de textualizat:
- Realmente, românilor le lipseşte cultura dialogului polemic! Dialectica e foarte rară, iar ceea ce s-ar putea numi “dialog” este, cel mai des, un schimb răspicat de argumente pigmentate cu atentate – uneori sinucigaşe – la adresa decenţei în discurs. “Dialogul” este, cel mai adesea, un schimb vehement de replici fără niciun fel de sinteză, iar mai importantă decît coerenţa propriilor argumente este demantelarea cît mai vizibilă a tezelor/argumentelor interlocutorului. Din ingredientele acestei cacofonii pe care cu indulgenţă un lingvist ar putea-o numi “dialog” nu lipsesc niciodată sarcasmele, insultele şi chiar atacururile sub centură. VoxPublica se transformă adesea, din această perspectivă, în VoxHisterica (cu complicitatea ipocrită a autorilor, de multe ori).
- există un deficit aproape general de contextualizare. De cele mai multe ori, comentariul unui text se limitează la aprobare/dezaprobare in corpore, demers succedat, eventual, de extrageri de text din context şi, evident, un enunţ şi mai categoric pro/contra pe marginea textului. Privind aproape orice articol cu peste 50 de comentarii, remarc, invariabil, numeroase critici formulate pe marginea unui extras din textul articolului – cel mai adesea fiind ignorată complet ideea generală a acestuia sau teza concluzivă formulată de autor. Comunicatorul român se dovedeşte şi sub acest aspect un iubitor al analizei fără sinteză, sau a unei proaste înţelegeri a sintezei ca verdict axiologic şi taxinomie imediată. Poate că este vina mea, iar eu am o altă înţelegere a comunicării. Oricum, din această perspectivă, VoxPublica nu mai e un Hyde Park al enunţurilor, ci o VoxTetracapilotomica răspicată la cafelele de peste zi.
- Credinţa românilor rămîne o frază de dînşii inventată. Nimic din filosofia iertării, a întoarcerii obrazului, foarte puţină smerenie (în sensul strict religios al cuvîntului) şi foarte, foarte multă violenţă – asta reiese din privirea generală a discursului critic al pravoslavnicilor. Principala pornire a credinciosului asumat în faţa criticii – indiferent de natura ei – este imprecaţia. Asta-mi spune mie destul de multe despre ipocrizia congenitală a românilor, despre efectele unei culturi multiseculare a jumătăţilor de măsură, a capului plecat ce nu e tăiat de sabie, a unui histrionism aproape schizoid între credinţa “extrovertă”, extrem de manifestă în societate, şi compromisurile intrinseci cu dogma – cel mai adesea provocate de necunoaşterea ei. Nu e un secret nici măcar pentru realii creştini practicanţi că majoritatea covîrşitoare a celor care se revendică identitar din creştinismul ortodox dă dovadă de lipsă crasă de cultură ecleziastică şi că diversele forme de contractualism exogen cu Biserica sunt substanţial mai importante decît trăirea creştină efectivă, limitată la postul aproximativ şi înţeles doar alimentar, luarea luminii, crucile în faţa fiecărei biserici şi – iată – denunţarea foarte vocală ca blasfemii strigătoare la cer a unor poziţii critice.
3. A devenit evident că destinatarii principali ai articolelor mele – mă refer, evident, la românii creştini care au citit mai mult de-o carte – încep să-şi pună întrebarea dacă “teribilistul ăsta neomarxist gay mason etc” nu are, pe undeva, dreptate. Am remarcat o stare de disconfort în discursurile critice mai “spălate” atunci cînd am suprapus, peiorativ şi în scopuri pur provocatoare, incultura cu ortodoxia. Mai tare decît ironiile cu iz blasfemiator a “durut”, se pare, băgarea tuturor creştinilor în aceeaşi oală a iresponsabilităţii de sine în faţa istoriei. Creştinii culţi nu se vor în băgaţi în aceeaşi categorie cu pravoslavnicul de rînd. Asta-mi spune mie că apelul meu la educaţie în interiorul corpus-ului laicatului ortodox, apel care-i vizează în primul rînd pe creştinii educaţi, are o şansă să fie băgat în seamă. Sper să se şi înţeleagă că numai prin participarea lor activă, ca “insideri” ai trăirii creştine, la educaţia dogmatică a majorităţii se mai poate salva ceva din faţa tot mai pătată a românilor cucernici. În lipsa capacităţii BOR de a-şi face un “update” al discursului ecleziastic la nivelul cerinţelor acestei societăţi, singura speranţă vine de la practicanţii cu educaţie. Apatia acestora, atît de costisitoare pentru nivelul moral al societăţii chiar este, în acest caz, un al optulea păcat.
4. Aş aprecia mai multă pertinenţă din partea “apărătorilor” spuselor mele, precum şi un discurs mai substanţiat – doar argumentele nu lipsesc! Foarte adesea, cei care se declară de acord cu mine cad rapid în tentaţia băşcăliei şi a sarcasmelor ieftine, ceea ce e contraproductiv dialogului pe care îl încerc aici. Butaforiile ironice din articolele mele sunt mijloc, nu scop, şi nu e nicidecum binevenit excesul atunci cînd îţi propui să aperi idei. Cu tot respectul, nu scriu aici doar ca să-i luăm pe pravoslavnici la mişto. Finalitatea este – respectînd, evident, limitele şi proporţiile impactului unor articole citite de cîteva sute de oameni – trezirea unei crize de conştiinţă a românilor ca început de tratament al unei boli cronice încă nediagnosticate.

Aş vrea să clarific, la final, o chestiune: atunci cînd invoc nevoia de autocritică sunt primul care-şi face autocritica. Am fost întrebat adesea aici (iar din “adesea”, cel mai des am fost întrebat pe un ton persiflant) de ce nu plec din România, dacă sunt atît de supărat pe români. Nu plec pentru că am ales să rămîn şi să lupt, în limitele mele şi ale normelor accesibile în acest stat, cu ceea ce nu-mi place nici la mine, nici la ai mei conaţionali. Sunt primul care se supune autocriticii tocmai pentru că palpez limitele înţelegerii democraţiei la români cu ideile mele pentru mulţi greu de digerat. Am ezitat mult înaintea acestui demers, la care am recurs inclusiv ca să mă curăţ pe mine de tarele mele socio-culturale. Să nu-şi închipuie cineva că-mi permit să cert românii pe aici fără să fiu eu însumi expus criticii voastre şi autocriticii mele. Şi o fac nu sub protecţia anonimatului, ci cu nume şi prenume şi poză. Îmi vărs ofurile într-o agora care, aşa mică şi imperfectă cum e, e locul în care, iată, mă pot face auzit – cît se poate de româneşte, dar şi de civic.

Acestea fiind spuse, doresc – încă o dată – cele bune şi cuviincioase, de această dată, românilor cu trăiri creştine – adică Paşte fericit, cu speranţa că vor ieşi, după Înviere, ceva mai deschişi privitului atent în oglindă.

Vezi mai multe video din Muzica

Sf. Toma (pe numele-i de mirean Tom the Cat) şi sf. Silvestru (pre numele-i pămîntean Sylvester the cat) au fost doi neprihăniţi cu blană şi gheruţe, ce adesea le erau tăiate în osăbite feluri de nelegiuiţii Ieremia (botezat de unii satanişti Jerry), duşmanul dintotdeauna al lui Toma, şi Gonzală-cel-Iute, zis Speedy Gonzalez. Ci iată cum suferit-au cei doi martiri, de pildă, atunci cînd aduceau prinos muzicii preaiubite:

Sf. Toma, torturat de Ieremia în timp ce-l preaslăvea pe Liszt:

Vezi mai multe video din Animatie

Sf. Silvestru,

martirizat în Lumea Nouă de Gonzală şi de banda lui, între care se afla şi nelegiuitul Orlando. Vă avertizăm, urmează imagini şocante:

Ba mai rău, smeritul Silvestru a fost chinuit şi de păcătosul Elmerie Fudulul (ştiut de mulţi ca Elmer Fudd), un netrebnic temut de toată lumea. Singura fericire a martiriului e că Sf. Silvestru a ajuns în Rai:

Vezi mai multe video din Animatie

Ci văzînd atîta prigoană elmerească împotriva credincioşilor, însuşi înalt-prea sfinţitul Bugsie Urecheatul l-a răzbunat pe sfînt, pedepsindu-l pe nelegiuitul Elmerie aşa cum merita – cu muzică. Apostolul Bugsie îi administrează păcătosului o dreaptă şi meritată bărbiereală italo-spaniolă. Aleluia, aleluia, aleluia, slavă ţie, sfinte Silvestre!

Vezi mai multe video din Animatie

În martiriul sf. Toma,

diabolicul Ieremia îl cheamă, întru chinuirea şi martirizarea sf. Toma, şi pe unchiul său Pecos, unealtă a satanei în chip de bătrîn hillbillie ci apucături country-eşti. Bătrînul smintit îl torturează pe neprihănitul sfînt Toma cu cîntarea diavolească “ch-ch-ch-ch-craambleee”. Ca răul să fie pînă la capăt, nelegiuitul unchi îl lasă pe Toma fără bincuvîntatele-i mustăţi din a căror ciupire iese însăşi Therpsicore. Doamne, iartă-l!

Vezi mai multe video Haioase

Şi aşa şi în multe alte feluri pătimit-au cei doi sfinţi pe altarul pisiceniei. Lăudat fie-le numele, acum şi din anii ‘30 şi-n vecii vecilor, amin! Mă duc să mă rog pentru ei.

Cine a urmărit articolele mele şi-a dat seama, fără efort, că sunt un “inconditionnel” al muzicii preclasice. Din muzica preclasică – nu fac un secret nici din asta – cu cea mai mare plăcere ascult muzica sacră, de la motete şi vespre monteverdiene la oratoriile lui Händel şi Stabat Mater-ul lui Albinoni. Muzica de inspiraţie şi devoţiune creştină compusă între 1580 şi 1760, aşadar vreme de aproape două secole, continuă să rămînă pentru mine principalul efect pozitiv al creştinismului în civilizaţia europeană – alături de arhitectura gotică şi de poeziile lui Ioan al Crucii.

În 2007 şi 2008, pe vremea asta, participam, într-o beţie eufonică neîncetată, la Misteria Paschalia – un festival de muzică sacră barocă organizat anual la Cracovia în Săptămîna Mare. Un fel de Liga Campionilor la baroace, cu cele mai bune ansambluri şi cu cele mai bune voci ale Europei, reunite în opt seri de vis. Pentru că în ultimii doi ani nu mi-am mai permis acest lucru, doresc să adun aici cîteva din preferatele mele ascultate acolo – acolo unde se poate, în aceeaşi interpretare – şi cu cîteva comparaţii din muzica psaltică ortodoxă (adesea cu nimic mai prejos, nici în registru muzical, nici în profunzimea trăirii).

Psalmul LXX – In te Domine, Speravi – am audiat prima versiune, cea latină, într-o capelă sculptată în sare – evident, într-o salină – la 120 de metri în subteran, cu cea mai teribilă acustică la care am avut vreodată acces. Mai jos e interpretarea de studio – vă asigur că şi cea live e la aceeaşi înălţime.

Asculta mai multe audio Muzica

1 In te, Domine, speravi,
non confundar in aeternum.
2 In iustitia tua libera me et eripe me;
inclina ad me aurem tuam et salva me.
3 Esto mihi in rupem praesidii
et in domum munitam, ut salvum me facias,
quoniam fortitudo mea et refugium meum es tu.
4 Deus meus, eripe me de manu peccatoris
et de manu contra legem agentis et iniqui.
5 Quoniam tu es exspectatio mea, Domine;
Domine, spes mea a iuventute mea.
6 Super te innixus sum ex utero,
de ventre matris meae tu es susceptor meus;
in te laus mea semper.
7 Tamquam prodigium factus sum multis,
et tu adiutor fortis. -
8 Repleatur os meum laude tua,
tota die magnitudine tua.
9 Ne proicias me in tempore senectutis;
cum defecerit virtus mea, ne derelinquas me.
10 Quia dixerunt inimici mei mihi,
et, qui observabant animam meam,
consilium fecerunt in unum
11 dicentes: “ Deus dereliquit eum!
Persequimini et comprehendite
eum,
quia non est qui eripiat ”.
12 Deus, ne elongeris a me;
Deus meus, in auxilium meum festina.
13 Confundantur et deficiant adversantes animae meae;
operiantur confusione et pudore, qui quaerunt mala mihi.
14 Ego autem semper sperabo
et adiciam super omnem laudem tuam.
15 Os meum annuntiabit iustitiam tuam,
tota die salutare tuum:
quae dinumerare nescivi.
16 Veniam ad potentias Domini;
Domine, memorabor iustitiae tuae solius.
17 Deus, docuisti me a iuventute mea;
et usque nunc annuntiabo mirabilia tua.
18 Et usque in senectam et senium,
Deus, ne derelinquas me,
donec annuntiem brachium tuum
generationi omni, quae ventura est.
Potentia tua
19 et iustitia tua, Deus,
usque in altissima, qui fecisti magnalia:
Deus, quis similis tibi?
20 Quantas ostendisti mihi tribulationes multas et malas;
iterum vivificasti me
et de abyssis terrae iterum reduxisti me.
21 Multiplicabis magnitudinem meam et conversus consolaberis me.
22 Nam et ego confitebor tibi
in psalterio veritatem tuam, Deus meus;
psallam tibi in cithara, Sanctus Israel.
23 Exsultabunt labia mea, cum cantavero tibi,
et anima mea, quam redemisti;
24 sed et lingua mea tota die meditabitur iustitiam tuam,
cum confusi et reveriti fuerint, qui quaerunt mala mihi.

Acelaşi psalm, într-o interpretare ortodoxă, găsită pe trilulilu:

Asculta mai multe audio Muzica

Psalmul 70
1. Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac.
2. Întru dreptatea Ta, izbăveşte-mă şi mă scoate, pleacă urechea Ta către mine şi mă mântuieşte.
3. Fii mie Dumnezeu apărător şi loc întărit, ca să mă mântuieşti,
4. Că întărirea şi scăparea mea eşti Tu.
5. Dumnezeul meu, izbăveşte-mă din mâna păcătosului, din mâna călcătorului de lege şi a celui ce face strâmbătate,
6. Că Tu eşti aşteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea din tinereţile mele.
7. Întru Tine m-am întărit din pântece; din pântecele maicii mele Tu eşti acoperitorul meu; întru Tine este lauda mea pururea.
8. Ca o minune m-am făcut multora, iar Tu eşti ajutorul meu cel tare.
9. Să se umple gura mea de lauda Ta, ca să laud slava Ta, toată ziua mare cuviinţa Ta.
10. Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă laşi pe mine.
11. Că au zis vrăjmaşii mei mie şi cei ce păzesc sufletul meu s-au sfătuit împreună,
12. Zicând: Dumnezeu l-a părăsit pe el, urmăriţi-l şi-l prindeţi pe el, că nu este cel ce izbăveşte.
13. Dumnezeule, nu Te depărta de la mine; Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte!
14. Să se ruşineze şi să piară cei ce defăimează sufletul meu, să se îmbrace cu ruşine şi înfruntare cei ce caută să-mi facă rău.
15. Iar eu pururea voi nădăjdui spre Tine şi voi înmulţi lauda Ta.
16. Gura mea va vesti dreptatea Ta, toată ziua mântuirea Ta, al căror nume nu-l cunosc.
17. Intra-voi întru puterea Domnului; Doamne, îmi voi aduce aminte numai de dreptatea Ta.
18. Dumnezeule, m-ai învăţat din tinereţile mele şi eu şi astăzi vestesc minunile Tale.
19. Până la bătrâneţe şi cărunteţe,
20. Dumnezeule, să nu mă părăseşti,
21. Ca să vestesc braţul Tău la tot neamul ce va să vină,
22. Puterea Ta şi dreptatea Ta, Dumnezeule, până la cele înalte, măreţiile pe care le-ai făcut. Dumnezeule, cine este asemenea Ţie?
23. Multe necazuri şi rele ai trimis asupra mea, dar întorcându-Te mi-ai dat viaţă şi din adâncurile pământului iarăşi m-ai scos.
24. Înmulţit-ai spre mine mărirea Ta şi întorcându-Te m-ai mângâiat şi din adâncurile pământului iarăşi m-ai scos.
25. Că eu voi lăuda cu instrumente de cântare adevărul Tău, Dumnezeule, cânta-voi ţie din alăută, Sfântul lui Israel.
26. Bucura-se-vor buzele mele când voi cânta ţie şi sufletul meu pe care l-ai mântuit.
27. Încă şi limba mea toată ziua va rosti dreptatea Ta, când vor fi ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută să-mi facă rău.

O altă exemplificare este Psalmul CXII (CXI) – “Beatus Vir” al lui Claudio Monteverdi, audiat într-o interpretare realmente excepţională în catedrala Sf. Iosif, cea mai mare din Cracovia, de o somptuozitate şi o sobrietate care te lasă fără respiraţie, cu acustică pe măsură. “Beatus Vir” este parte a unei colecţii de corale, vespre şi motete publicate de Monteverdi spre sfîrşitul vieţii şi numite “Selva Morale e Spirituale”.

Asculta mai multe audio Muzica
PSALMUS 112 (111)
1 ALLELUIA.
ALEPH. Beatus vir, qui timet Dominum,
BETH. in mandatis eius cupit nimis.
2 GHIMEL. Potens in terra erit semen eius,
DALETH. generatio rectorum benedicetur.
3 HE. Gloria et divitiae in domo eius,
VAU. et iustitia eius manet in saeculum saeculi.
4 ZAIN. Exortum est in tenebris lumen rectis,
HETH. misericors et miserator et iustus.
5 TETH. Iucundus homo, qui miseretur et commodat,
IOD. disponet res suas in iudicio,
6 CAPH. quia in aeternum non commovebitur.
LAMED. In memoria aeterna erit iustus,
7 MEM. ab auditione mala non timebit.
NUN. Paratum cor eius, sperans in Domino,
8 SAMECH. confirmatum est cor eius, non timebit,
AIN. donec despiciat inimicos suos.
9 PHE. Distribuit, dedit pauperibus;
SADE. iustitia eius manet in saeculum saeculi,
COPH. cornu eius exaltabitur in gloria.
10 RES. Peccator videbit et irascetur,
SIN. dentibus suis fremet et tabescet.
TAU. Desiderium peccatorum peribit.

Acelaşi psalm, versiunea corului Stavropoleos – pentru cine e amator, am urmărit şi urmăresc live acest cor de cîţiva ani buni, şi-l consider cel mai bun de la noi. Bate de departe ce-am ascultat la mînăstirile Neamţ, Lainici şi la catedrala mitropolitană din Iaşi.

Asculta mai multe audio Muzica
Psalmul 111
1. Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte.
2. Puternică va fi pe pământ seminţia Lui; neamul drepţilor se va binecuvânta.
3. Slavă şi bogăţie în casa lui şi dreptatea lui rămâne în veacul veacului.
4. Răsărit-a în întuneric lumină drepţilor, Cel milostiv, îndurat şi drept.
5. Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută; îşi rânduieşte vorbele sale cu judecată, că în veac nu se va clinti.
6. intru pomenire veşnică va fi dreptul; de vorbire de rău nu se va teme.
7. Gata este inima lui a nădăjdui în Domnul; întărită este inima lui, nu se va teme, până ce va ajunge să dispreţuiască pe vrăjmaşii săi.
8. Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului.
9. Puterea lui se va înălţa întru slavă.
10. Păcătosul va vedea şi se va mânia, va scrâşni din dinţi şi se va topi. Pofta păcătoşilor va pieri.

Muzica sacră din perioada lui Ludovic al XIV-lea are un caracter cu totul aparte. Lully, De Lalande, Charpentier şi, in extenso, François Couperin sunt două generaţii de compozitori unul şi unul, unitari şi diferiţi deopotrivă. O particularitate a muzicii sacre franceze, în afara folosirii extensive a “fauxbourdon”-ului, este limba latină cu accent francez – o idee personală a cardinalului Mazarin, prin care încerca să-i menţină în Biserică pe francezii tot mai seduşi de protestantism şi de liturghia în franceză.

Marc-Antoine Charpentier (1643-1704) o vedetă în vremea lui, rămas celebru, în zilele noastre, doar pentru “Te Deum”-ul lui, devenit logo-ul muzical al uniunii eurovision.
Deniile lui, “Leçons de Tenebres du Mercredy, Jeudi et Vendredi Sainct” sunt printre cele mai frumoase muzici pe care le-am ascultat vreodată.

Iată psalmul XIV, “Doamne, cine sălăsluieşte în altarul Tău” – l-am audiat în altă interpretare, cu nimic mai prejos, în aceeaşi capelă din salina Wieliczka. Aici, ansamblul francez “Il Seminario musicale” al contratenorului Gérard Lesne.

Asculta mai multe audio Muzica
PSALMUS 15 (14)
1 PSALMUS. David.
Domine, quis habitabit in tabernaculo tuo?
Quis requiescet in monte sancto tuo?
2 Qui ingreditur sine macula et operatur iustitiam,
qui loquitur veritatem in corde suo,
3 qui non egit dolum in lingua sua
nec fecit proximo suo malum
et opprobrium non intulit proximo suo.
4 Ad nihilum reputatus est in conspectu eius malignus,
timentes autem Dominum glorificat.
Qui iuravit in detrimentum suum et non mutat,
5 qui pecuniam suam non dedit ad usuram
et munera super innocentem non accepit.
Qui facit haec, non movebitur in aeternum.

Acelaşi ansamblu, compozitor, acelaşi “Lecons de Ténèbres du Jeudy Sainct”, partea a treia – plîngerea lui Ieremia:

Asculta mai multe audio Muzica
(de la 17:09, partea mea preferată – Ierusalime, Ierusalime, întoarce-te la Domnul, Dumnezeul tău!)

În fine, Psalmul VXIX (Doamne, spre ajutorul meu ia aminte), de o frumuseţe care l-a transformat într-un hit personal de ascultat în mp3 player, prin tramvai:

Asculta mai multe audio Muzica
PSALMUS 70 (69)
1 Magistro chori. David. Ad commemorandum.
2 Deus, in adiutorium meum intende;
Domine, ad adiuvandum me festina.
3 Confundantur et revereantur,
qui quaerunt animam meam.
Avertantur retrorsum et erubescant,
qui volunt mihi mala.
4 Convertantur propter confusionem suam,
qui dicunt mihi: “ Euge, euge ”.
5 Exsultent et laetentur in te omnes, qui quaerunt te;
et dicant semper: “ Magnificetur Deus ”,
qui diligunt salutare tuum.
6 Ego vero egenus et pauper sum;
Deus, ad me festina.
Adiutor meus et liberator meus es tu;
Domine, ne moreris.

Psalmul 69
1. Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te!
2. Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce caută sufletul meu;
3. Să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi voiesc mie rele;
4. Întoarcă-se îndată ruşinaţi cei ce-mi grăiesc mie: “Bine, bine!”
5. Să se bucure şi să se veselească de Tine toţi cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeule, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: “Slăvit să fie Domnul!”
6. Iar eu sărac sunt şi sărman, Dumnezeule, ajută-mă!
7. Ajutorul meu şi Izbăvitorul meu eşti Tu, Doamne, nu zăbovi!

François Couperin (1668-1733) are o muzică de o frumuseţe copleşitoare, şi asta nu numai pentru amatorii de baroc francez. “Leçons de ténèbres” a lui Couperin este şi acum una din compoziţiile cele mai interpretate în Săptămîna Mare. Interpretarea mea preferată este cea de mai jos – sopranele Emma Kirkby şi Judith Nelson şi ansamblul “The English Concert anfd choir” al lui Christopher Hogwood.

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Tot Francois Couperin, “Antienne”-ul din Office de Tenebres, tot o compoziţie pentru denii, în alt registru – psalmul 70, “In te Domine speravi”, postat şi mai sus. Tot Il Seminario Musicale al lui Gerard Lesne:

Asculta mai multe audio Muzica

Am postat acest mini-best-of personal nu pentru criticii mei fervenţi, ci pentru cei care fac diferenţa între critică şi atac, între polemică şi ceartă. Am fost şi voi fi recunoscător creştinismului pentru construcţia Europei de azi, cel mai bun loc posibil de pe planetă în vremurile noastre. Sunt recunoscător pentru ideea de iertare, de spirit comunitar, de generozitate şi de sacrificiu de sine pentru un bine superior, comun. Sunt recunoscător, ca meloman, pentru muzici ca cele de mai sus. Iar critica pe care o fac în postările mele vizează strict neadaptarea instrumentului creştinismului, Biserica, la realităţile mileniului III, pentru că ce mai des ţine în loc societatea, sau chiar o trage înapoi, în faţa încercărilor ei naturale de a evolua. Sper să am comentarii legate de muzică, nu de ateism.
Doresc un Paşte liniştit – şi interior, şi exterior – tuturor celor cu trăire creştină.

Articolul 34 din Constituţie o spune clar:

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

Or, dacă legea îi dă femeii dreptul să facă avort şi dreptul să aleagă momentul în care se supune întreruperii de sarcină, ceea ce fac medicii nu este doar abject, ci şi ilegal. Medicul trebuie doar să stabilească data intervenţiei pe criterii tehnice, adică medicale, şi să performeze operaţia.
Ce fac medicii focşăneni – am înţeles că asta se întîmplă şi în alte spitale, probabil tot cu nume de sfinţi – seamănă cu poveştile aberante din Occident cu anjagatul pakistanez de la hypermarket care a refuzat să transporte baxurile cu alcool, a fost concediat şi apoi despăgubit în instanţă. Sau cea cu taximetriştii musulmani de prin State care refuzau să ia la bord cîini şi au fost obligaţi prin lege. Diferenţa fundamentală între cele două tipuri de situaţii este că musulmanii care-şi băgau criterii religioase în activitatea profesională lucrau în sistemul privat, iar la Focşani e vorba de bugetari, adică de angajaţi şi, în ultimă instanţă, de reprezentanţi ai aparatului de stat.

Statul român, aşadar, concubina Bisericii, cedează încă o dată insistenţelor acesteia şi face ce-i spune ea. Din acest moment, abuzul în funcţie de la Focşani seamănă cu prezenţa crucii în Parlament şi cu ungerea lui vodă-preşedintele statului de către întîi-stătătorul bisericii naţionale.

E ăsta stat de drept, în care drepturile omului sunt respectate? Ei fîs, e un moft, democraţia asta cu drepturile individuale.

Îi rog pe comentatori să nu-mi bage bullshit-ul creştin cu viaţa care începe în momentul concepţiei. Nici voi nu credeţi tîmpenia asta, altfel aţi sărbători naşterea lui Iisus de Buna Vestire, nu de Crăciun. În România există o lege care garantează dreptul femeii la avort pînă într-a X-a săptămînă. De aici începe discuţia.

La final, o arie vivaldică plină de indignare, cum ar trebui să fie şi femeile care-şi văd un drept încălcat de stat. Mulţumesc, doamnă Mijanovic, mulţumesc, domnu’ Biondi.

Aşadar, potrivit acestui sondaj, eu şi cei ca mine împărţim ţara aproape în două. 47%, adică aproape jumătate, vor un referendum care să mă bage la închisoare, 46% nu. Din cei 47%, 88%, adică aproape toţi (adică undeva între o treime şi jumătate din locuitorii acestei minunate ţări) vor ca eu să fiu pedepsit penal pentru că exprim atitudini critice la adresa bisericii ortodoxe, a ortodoxiei, a românilor ortodocşi şi a prezenţei dogmei religioase în mileniul III, în ansamblu.

Mai mult, mă fac vinovat de multiple infracţiuni. Critic religia ortodoxă cu contraargumente împrumutate din filosofia politică şi din simţul comun? 3 ani la răcoare, cu spovedanii săptămînale la duhovnicul din penitenciar, de 10 ori tatăl nostru şi de 5 ori crezul pe zi, sub supravegherea gardianului. Apăr ţiganii, homosexualii, secuii şi toate celelalte minorităţi de care românii ar scăpa la prima ocazie ? 10 ani de răcoare la izolator, cu rugăciuni pînă fac scurtă la limbă. Trimit în derizoriu discursul extremist, obtuz şi adesea agramat al pravoslavnicului de serviciu ? Execuţie în piaţa publică, precedată de un flit între ochi de la fiecare dreptcredincios jignit de spusele mele. Am luat în răspăr sfînta Biserică naţională şi aproape de stat, care e mai egală ca celelalte instituţii din stat şi-şi revendică impunităţi ? Blasfemie! Recluziune pe viaţă în altar, cu bătăi zilnice cu cădelniţa-n cap! Fac apologia statului de drept, a drepturilor omului şi a europenităţii ca apartenenţă identitară ? Exil cu şuturi în cur pe ultimii 10 km pînă la graniţă – cară-te şi lasă-ne în credinţa noastră strămoşească, noi ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamu’ nostru atît de întreg la cap! Aproape că mă văd judecat de un complet condus de Jiji-Vodă, cu barda lui Mihai Viteazul într-o mînă şi Biblia în cealaltă, cu blogger-ul acela foarte vocal, “lucid” pe post de procuror şi cu Vadim, aprodu’ minune. Doar sunt infractor în opinia a cam jumătate din români, pentru varii delicte de opinie!

Asculta mai multe audio Muzica

Sondajul comanda de Asociaţia ProDemocraţia este trist de relevant, şi asta dintr-o dublă perspectivă.

Vezi mai multe video din Muzica

Pe de o parte, evidenţiază cît de ataşată este societatea românească, obtuză şi închistată cum e, de justiţia feudală – de dreptatea lui Vodă, în zilele noastre Vodă fiind personificat fie de preşedintele statului, fie de televizor şi tabloide. Judecăţile categorice, procesele de intenţie şi verdictele rapide par să fi sedus iremediabil această societate dominată de pravoslavnici. Dacă vine sondaju’ şi-ţi propune întrebări despre referendumuri aberante, tu, române, degrabă dai curs impulsurilor tale xenofobe, homofobe, de fast-justiţie. E mai uşor decît să fii responsabil şi să judeci niţel înainte să debitezi o inepţie împotriva timpului. La fel ai făcut în 2000, cînd l-ai adus pe Vadim în turul doi la prezidenţiale cu argumente de genul “îmi place că-i nebun, dă m*ie la bozgori şi ţigani”. Dă socoteală pentru asta la Judecata de Apoi, dacă tot crezi în ea. Văzînd sondajul, ajung să mulţumesc că nu suntem Elveţia, pentru că acolo dezideratele societăţii civile chiar sunt supuse plebiscitului. În al doilea rînd, sondajul e relevant pentru că ne repune în rînd cu habotnicii planetei. Mă uitam ieri la sondajul Gallup, publicat anul trecut, despre importanţa religiei în viaţa oamenilor. Suntem vecini cu Iran, Grecia, Filipine, Brazilia, Somaliland. Sunt mîndru că ţara mea se află pe această listă! Bombe la minorităţi – în Iran , atac permanent la statul “ostil” – în Grecia, exhibiţionism religios dincolo de masochism în Filipine sau lapidări pentru adulter la somalezi. Românilor poţi să le propui să voteze orice – important pentru ei e să-şi exprime o opinie, să fie auziţi de mai mult decît de ei înşişi – la asta se limitează înţelegerea noastră asupra democraţiei.

De cînd scriu pe Voxpublica am primit nenumărate comentarii care-mi cer să fac o distincţie mai clară între religie şi credinţă. Nu voi face asta, pentru că toţi cei care cauţionează, prin tăcere cel puţin, această disfuncţie majoră – aş spune chiar axiomatică – a societăţii în care trăim nu-şi merită vreun piedestal al respectului. Vă grăbiţi ba să luaţi în răspăr astfel de preocupări, pe care le consideraţi marginale (“ce, bă, n-are ce pune lumea pe masă şi ţie-ţi arde de statul de drept şi de poponari?”), ba să demonetizaţi în trei vorbe critica (“n-ai înţeles nimic din poporul român, noi suntem creştini de 2000 de ani şi aşa vom fi mereu, nu-ţi convine, pleacă!”), fără să încercaţi să înţelegeţi că tocmai astfel de percepţii deficitare asupra propriei condiţii ca societate ne transformă şi în hoţi, şi în ţepari, şi în muncitori degeaba, şi în submediocri, şi în retarzii Europei. Cît timp creştinii “literaţi” din societate nu vor face eforturi publice de educare a majorităţii ignorante, nu merită puşi în altă oală. Degeaba spuneţi aici că, într-adevăr, credinţa este un aspect intim al vieţii. Dacă nu vă potoliţi turma exhibiţionistă făcînd-o să înţeleagă că trăieşte în era toleranţei şi a multiculturalismului, dacă nu cîrtiţi împotriva obstinaţiei cu care Biserica îşi revendică această societate aruncînd vălul obscurantist, al “duşmanilor” de tot felul asupra minţii pravoslavnicului, nu sunteţi cu nimic mai buni decît ei. Iată aici doi reprezentanţi de fală care se scuipă. În loc să mîncaţi căcat cotidian preaslăvind românismul, mai bine v-aţi face autocritica de anacronici extremişti care trageţi societatea înapoi în evul mediu. Huo!

Asculta mai multe audio Muzica

cateva cuvinte pentru ateisti….. care a fost primul oul..sau gaina??? explicati-mi voi asta cu logica voastra cu tot …. si daca nu reusiti…aflati ca mai exista si alte lucruri inafara de logica… unul dintre ele ..e credinta… iar voi va dati atat de destepti…sunteti atata de infumurati…ca uitati… de unde aveti logica… carui fapt se datoreaza insusi faptul ca ganditi… logic sau nu… uitati ca sunteti creati de cineva… iar Acel cineva este insusi Dumnezeu . credeti ca stiinta le explica pe toate..gresit..stiinta explica ceea ce a creat dumnezeu… tot cea ce explica stiinta…este explicat in biblie..pe intelesul tuturor .. astfel incat si omul simplu si omul invatat sa poata intelege… voi astia ateisti..ar trebui sa nu uitati un lucru… Adevarul despre care vorbeste crestinismul se refera la un adevar care tine de libertatea voastra a noastra a tuturor.. pentru cei care ati citit biblia..aflati ca ea se refera la sfarsitul vremurilor…. biblia ne da o solutie…. daca credem in adevarul relatat in biblie..avem o sansa de salvare. Uitativa la ce se petrece in lumea asta… Am ajuns sa fim sclavii banilor.. nu traim sa fim fericiti traim sa facem bani ..( din pacate) Dumnezeu nea facut astfel incat sa fim liberi. Tu sa poti fi ateist eu sa fiu crestin..sau musulman..sau ce cred eu de cuviinta ca e bine pt mine.. Insa pe viitor..nu vom mai avea aceste optiuni… va fi un singur guvern mondial..si o singura religie… voi .ateisti sau nu..veti fi obligati sa credeti in ea… si atunci sa va vad… unde ati ajuns cu infumurarea voastra.. fiindca acea eligie va fi una falsa… o religie in care toti cei multi vor fi scalvii celor putini aflati la conducere. va multumiti sa nu cautati adevarul crestin ..prin simplul fapt ca adevarul scris in biblie..nu vi se pare logic… sa va vad eu cu ce cuvinte si cu cata logica ai reusi tu sa previ pe cineva in scris despre lucruri care se vor intimpla peste 2000 de ani… cu logica ta de acuma..astfel incat peste 2000 de ani..oamneii de atunci..sa te inteleaga perfect..cu logica cu 2000 de ani mai avansata. Cred ca ar fi imposibil. Asta poate fi raspunsul…la intrabarile voastre… de aceea e important sa crezi ce scrie in biblie… de aceea e atat de importanta credinta… daca gandesti logic..nu ai cum sa afli adevarul… adevarul e mai presus de logica noastra a oamenilor.. nu e o ecuatie matematica… care trebui rezolvata … adevarul e foarte simplu: Noi suntem ai lui dumnezeu …lasati sa fim liberi pe pamant. indiferent ca suntem crestini musulmani sau ateisti.. suntem liberi … si asta e cel mai de pret lucru. pacat ca multi dintre voi..veti renunta la dreptul de a fi liber de bunavoie… nesiliti de nimeni..din simplul fapt ca nu veti cunoaste adevarul… Numarul de care se vorbeste in biblie.. 666 ca fiind nr lui lucifer… e prezent deja printre noi…si in scurt timp.. ne va rapi libertatea …. si vom avea de ales intre a muri… sau a fi de acord cu noua religie ( nu e sigur dar cel mai probabil va fi religia New Age ) ,( iar ca dumnezeu absolut un fel de Iisus al tuturor religiilor va trebui sa ne inchinam lui Maitreya ) . pt cine nu ma crede… si are impresia ca eu vorbesc numai baliverne… cautati pe net mai multe despre proiectul Blue Beam. si daca veti cauta suficient….. veiti face o comparatie intre cea ce se vorbeste in biblie… in apocalipsa.. si ce urmeaza sa se intimple in urmatorii..5-15 ani….lucruri care ne vor rapii liberatea … asa cum o stim acum.. poate veti deveni si voi credinciosi.. si nu veti mai face pe infumuratii nu veti mai cantarii totul in functie de logica.. pentru cine crede ca are argumente pro sau contra cea ce am scris eu aici puteti intra pe id-ul meu : perfect.roberto sa vorbim mai multe.

Dragă Roberto, sunt întrutotul de acord cu tine. Aşa cum spune şi ID-ul – adică ceva identitar, nu? -, eşti perfect. Eu unul, dacă mi-aş permite, te-aş plăti să ţii zilnic discursuri în acest registru despre credinţa la români – eventual în deschiderea apreciatelor conferinţe ale lui Dan Puric. Ai reuşit să evidenţiezi, în doar cîteva rînduri, paradigmele sentimentului religios la români – retorica impecabilă, discursul plin de elocinţă, mesajul de pace şi unitate globală sub semnul credinţei, înţelegerea deplină a mesajului cristic, soarta de popor ales întru popoare a românilor, hula şi fărădelegea cu care se acoperă cei ce nu cred că ştiinţa explică doar ce a lăsat Domnul pe pămînt.

Într-o astfel de ordine, în care tu, Robert-perfectule, eşti etalonul, nu mă miră nici faptul că suntem prin cele mai religioase naţiuni ale Europei, cel puţin la divel declarativ, nici că o cununie religioasă – vorba aia, una din tainele voastre – arată astfel. M-am distrat copios văzînd că acordăm la fel de multă importanţă religiei ca locuitorii statului american Arkansas – diferenţa e că ăia produc bani, noi producem agramaţi de pe băncile şcolii.

Te salut, creştine, tră-ţi-ar postu’! Sunteţi ceea ce meritaţi să fiţi. Te “împăiez” aici ca să te vadă urmaşii pravoslavnicilor. Hai cu Denia !

Asculta mai multe audio Muzica

Şi uite, Robert, la final, o manea pentru tine:

Asculta mai multe audio Divertisment

“Într-o societate laică, credinţele religioase sunt acceptate ca drept al celor care şi le asumă, şi nu ca datorie ce poate fi impusă. Asta înseamnă că este nevoie de o dispoziţie laicizată şi tolerantă din partea religiei, incompatibilă cu viziunea integristă care tinde să transforme pentru toată lumea dogmele proprii în obligaţii sociale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte forme de cultură comunitară, aşa cum afirmă Tzvetan Todorov în “Memoria răului, ispita binelui“: “Apartenenţa la o comunitate este, într-adevăr, un drept al individului dar, sub nicio formă, o datorie; comunităţile sunt binevenite în sînul democraţiei, doar cu condiţia să nu genereze inegalitate şi intoleranţă” (Fernando Savater – Viaţa eternă, Polirom, 2008)

Am citat din Savater şi l-am pus să cînte pe Jello Biafra nu pentru a porni un nou solilocviu despre nevoia de laicitate şi stat de drept în România, ci unul despre comunitatea băutorilor de bere nefiltrată. Sunt un “inconditionnel”, cum spune franţuzul, al berii nefiltrate, păstoase, savuroase, care se bea calumea doar în crîşme spălate de prin centru. Şi al berii albe belgiene, olandeze sau germane, chit că e ambalată şi pasteurizată. Apelul meu se adresează tututor celor care, din inerţie, integrism beristic sau ignoranţă, ajunşi în vreo cîrciumă care serveşte şi alte beri la draft, ignoră nefiltrata. Spre bucuria mea, în mai multe crîşme din Bucureşti se poate consuma bere nefiltrată la draft – şi încă una foarte bună, Holsten albă.

Spre nefericirea mea, cultura berii nefiltrate la noi e destul de precară, iar spectrul electiv e destul de îngust. În afara nefiltratei de la Holsten, în Bucureşti mai puteţi savura – într-un singur loc, după ştiinţa mea (dacă mai ştiţi şi altele, aştept recomandări) – o bere de casă, la Berestroika, o cîrciumă relativ nouă, dar ambiţioasă şi plăcută. Berestroika are propria ei făbricuţă de bere (cum era Becker Brau pe vremuri) şi propune trei tipuri de bere – blondă, roşcată şi brună – toate proaspete şi nefiltrate. Toate sunt bune, toate ar fi şi mai bune dacă apa din Bucureşti ar fi ceva mai de calitate. Blonda (7,5 lei halba de 400ml) este acidă, amară şi păstoasă – foarte revigorantă, şi merge de minune cu platourile de peşte afumat servite acolo. Roşcata (8 lei halba de 400ml) e o minune, e dulceagă şi savuroasă şi deopotrivă înşelătoare – adică dacă intenţionezi să ieşi pe mai mult de o cărare, recomand roşcata. Bruna (9 lei paharul de 500ml) seamănă cu orice Dunkel de calitate, merge de minune cu cîrnăciori, friptane şi alte cărnuri grele. În plus, crîşma propune show-uri live cu iluştri (ne)cunoscuţi care cîntă orice evergreen plăcut în crîşmă, de la “quizas, quizas, quizas” la “Besame mucho”. Una peste alta, pentru cine vrea altceva decît Tuborg, Ursus sau Stella Artois la draft, merită cel puţin încercat.

Să revin însă la Holsten weizen cu cîteva recomandări şi o rugăminte de sugestii, caz că aveţi.

- De departe, locul în care se bea cel mai mult şi mai bine este Oktoberfest, o crîşmă de pe strada Şelari, cu cîteva mari avantaje – este deschisă non-stop (adică, pentru habotnicii nefiltratei, poţi bea una şi la 5 dimineaţa, sau măcar poţi face o noapte albă de beri şi conversaţii fără să se uite personalul cînd la tine, cînd la ceas), are cel mai mic preţ din oraş (6 lei halba de 400ml, plus oferta de bere la metru, în care iei opt halbe la preţ de şapte). O atmosferă în general animată, cu monitoare de privit meciuri, forfotă permanentă, chelneriţe amabile şi rapide la serviciu, cu muzici foarte mişto (de la Bob Marley şi Manu Chao la Motorhead şi Iron Maiden, trecînd prin Paraziţii şi House of Pain) în context crîşmatic. Cîteva dezavantaje – grupul sanitar e mai degrabă insalubru, muzica şi meciurile sunt, uneori, la un volum care face imposibilă conversaţia şi, mai ales, nu are bucătărie – dacă ţi se face foame, ai de ales între trei tipuri de sandwich neambalate şi submediocre, ceva alune/chips, plus castraveţi muraţi pentru demahmurizare. Pentru amatorii de seri lungi cu nefiltrată şi maratoane de bere la metru însă, e locul ideal. Foarte important, calitatea berii la Oktoberfest e apropiată de o loterie – poţi nimeri o nefiltrată foarte apoasă sau foarte păstoasă, funcţie de momentul în care a sosit/a fost desfăcut butoiul.

- 50 de metri mai sus, pe aceeaşi stradă, se află Bordello’s – un pub foarte plăcut, decorat cu poze cu dame de companie de altădată, cu muzica nici prea tare, nici prea încet, serviciu rapid şi amabil, toalete curate şi atmosferă de crîşmă hiperspălată. Nefiltrata era 7 lei aici, cînd am fost ultima dată, şi are avantajul că se serveşte la 500ml, nu la 400.

Pe strada perpendiculară şi concurentă întru crîşme, celebra Smârdan, se mai află cel puţin două pub-uri care propun nefiltrată – Half-Half şi St Patrick’s (celui dintîi nu i-am găsit site-ul, probabil nu are încă). În ambele nefiltrata costă 8 lei paharul de 500ml. Avantajul e că în ambele locuri am găsit nefiltrata impecabilă, iar St.Patrick’s are şi o bucătărie excelentă (am încercat plăcinta irlandeză cu pui şi supa franţuzească de ceapă, ambele au fost peste aşteptări). Dezavantajele – la primul – e că muzica e tare şi deloc extraordinară, iar la St Patrick’s serviciul e foarte lent (faptul că e permanent aglomerat nu e o scuză).

Am mai băut nefiltrată la celebrul Caru’ cu Bere de lîngă Stavropoleos – acolo e însă scump, serviciul e lent, în plus şi eu fac ciorbe şi friptane mai bune ca ei. Nefiltrata e propusă la 7,2 lei paharul de 400ml.

Aş menţiona, en passant, că cea mai bună bere nefiltrată din România este, totuşi, cea băută la Berăria fabricii de bere Timişoreana – evident, din Timişoara. Din păcate, se pare, accesul la acea mirabilă licoare e limitat la locul cu pricina. Aşa că ură viscerală şi invidie perfidă pentru timişorenii care ştiu ce comoară au în urbe )

Trebuie să menţionez că postarea mea nu e nicidecum una publicitară – îmi place, pur şi simplu, foarte mult berea nefiltrată şi doresc să recomand onor cetitorilor amatori de aşa ceva cîteva locuri în care am găsit-o şi prin care am peregrinat şi eu.

Fortuna imperatrix!
la final, un concert de Vivaldi care merge bine cu orice neam de bere

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica

The Future Sound of London – My Kingdom
Vezi mai multe video din Muzica »

Un papa atît de bun, încît mi-am promis să fie singura reţetă pe care o voi repeta “à la carte”. Reţeta a fost sugerată de o prietenă cu reale aptitudini culinare şi “rafistolată”, vorba unor oameni dragi, de mine. Consider că e o reţetă urbană în ciuda aparenţei ele rustice, pentru că arată a haleu de crîşmă de multe stele prin delicateţe şi diversitatea gusturilor. Aşadar, pentru papa ăsta trebuie:
- doi păstrăvi evisceraţi, curăţaţi uşor de puţinii solzi.
- cartofi
- un plic de piper verde – eu aveam boabe, dar le-am strivit şi a ieşit foarte bine
- nişte piper alb
- muştar boabe
- o ţîră de ulei (eu am folosit ulei picant de măsline)
- coriandru boabe
- unt
- stafide
- două roşii
- o lămîie
- busuioc
- mărar
- sare
-vin alb sec

apoi,
- Un vas de cuptor încăpător pentru peşti – eu am unul de ceramică, probabil însă că e bun şi unul de sticlă termorezistentă
- O cratiţă de teflon cu capac (sau orice vas cu capac de care să nu se prindă lucrurile la găteală)

Bon.
Tava de ceramică (sau vasul de Jena) se unge uşor cu unt şi se pun aşa, în zig-zag, cîţiva stropi de ulei, nu mult. Se fac două paturi de roşie, adică se taie roşia discuri subţiri se aranjează pe lungimea vasului – pe roşii stă peştele la cuptor. Se presară, peste roşii, busuioc şi sare şi nişte piper verde. Acum, peştii evisceraţi, spălaţi – se pun în burtă nişte stafide, boabe de muştar şi coriandru (nu mult), o ţîştirică de unt, piper alb măcinat şi două trei felii de lămîie (tăiate discuri sau semidiscuri). Se aşează peştii pe patul de roşii şi se presară peste piper verde (cu generozitate, că la găteală se face o crustă). Mai puneţi şi deasupra cîteva boabe de coriandu. Cuptorul încălzit dinainte, Gata. Se ţine chestia 30 de minute la cuptor la foc mai mic şi, la fiecare 10 minute, se scoate tava şi, cu o linguriţă, stropiţi peştii cu sosul format. Cum daţi peştele la cuptor, puneţi şi cartofii la fiert. Care cartofi să fiarbă bine, iar cînd s-au fiert, scurgeţi apa, daţi cu sare şi tarhon şi, tot acoperit, mai lăsaţi pe foc fără apă şi agitaţi cratiţa din cînd în cînd. De aia ziceam cratiţă de teflon. Cartofilor li se formează astfel o crustă uşoară, care prinde sarea şi tarhonul şi e absolut delicioasă, iar cartofii nu se prind de fundul cratiţei. Cînd e gata peştele, adică după două stropiri cu sos şi 30j de minute la foc mic, scoateţi tava şi puneţi peste cartofii din cratiţă. Stropiţi totul cu zeama a juma’ de lămîie, presăraţi mărar pe peşte şi pătrunjel pe cartofi, desfaceţi vinul, umpleţi paharul, iar restul vă priveşte. Na dovada

Spuneam că papa mi se pare urbană, asta şi pentru că mi-a reamintit cele două piese extrem de dragi şi importante din buletinul meu de meloman. Care vă invit să savuraţi.

“Era pe aicea în ţară pe aceaste vremi un vistiiariu mare, anume Grigore Halepliu, care multe mîncături şi jafuri au făcut… [apoi] au fugit peste Olt, la neamţi, de frica faptelor ce făcuse. Măria Sa Nicolae Mavrocordat i-au scris cărţi cu blîndeaţe ca să vie şi nimenea nice o nevoe nu va avea şi au venit. Şi măcar că ştiiia Domnul toate faptele lui ceale reale şi mîncăturile lui de la Ioan vodă Mavrocordat, dar toate acealea călcîndu-le, l-au cinstit cu boeriia aceaia ce o au avut, vistiiar iar mare. Şi au fost cu acea boerie pînă la al patrulea an al domniei Măriei sale în cinste şi întru tot binele mai mult decît alţii. Dar precum lupul, cum să zice, că-şi leapădă părul, iar nu năravul, aşa şi acest vistiiar, năravul de jafuri şi de mite şi de alte răotăţi nu-l lăsa, ci, de ce mergea, mai mult să lăcomiia. Mite de la toţi lua mari şi nicio ispravă nu le făcea, mai vîrtos ca în loc să le facă bine, le făcea rău. Închidea pe la siimeani, în vistierie, pen grosuri. Luase obrăznicie mare, nu băga samă nici pe boiarii mari, nici pe al doilea, îi înfrunta, îi înjura, bătea, cît n-au mai putut răbda cei necăjiţi de el, ci au început a da jalbe la Domn, unii cu răvaşă, alţii cu gura, de nedireptăţile lui. Şi văzînd Măriia sa că iaste atîta boerime şi sărăcime jăfuită de dînsul şi necăjită, vrînd să facă direptate, l-au pus la opreală şi i-au poruncit cui ce au luat să întoarcă… că nu era unul care să nu-i fie dat mită şi nici o ispravă nu văzuse. Aşadar, fiind la opreală, au pus Domnul de i-au luat sama din vistierie şi l-au găsit cu bani mulţi mîncaţi. Că Domnul îi făcuse pecetluiri ca să de rînduială unora, altora ce cheltuise şi el îşi da sama cu iale… Dar Domnul, ca un milostiv ce era, nici un rău nu i-au făcut, fără cît au poruncit să de rînduialele acealea şi l-au lipsit de boerie… La aceasta, bucuratu-s-au toţi, şi marii şi micii, că li s-au luat acel lup de asupră… Ţara dar, precum s-au zis şi mai sus, era în bună stare dintru buna chiverniseală a Măriei sale Domnului“.

Pierre Lescalopier, călător francez în Ţările Române, sec. al XVI-lea
“Ei [valahii] urăsc foarte tare pe papă şi biserica romană şi cinstesc pe voievodul lor ca pe Dumnezeu şi în toate acţiunile şi rugăciunile lor îl pun întotdeauna în frunte. Ei beau peste măsură; primul pahar este în sănătatea lui Dumnezeu, al doilea în sănătatea voievodului, al treilea în a sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor creştini, între care nu ne cuprind şi pe noi, al cincilea îl beau pentru pace, iar al şaselea încep să-l închine pentru cei de faţă, cu mari ceremonii şi cu urări de mîntuire, sănătate, drum bun şi întoarcere bună, de împlinire a dorinţelor etc“.

Vă sună ceva cunoscut din cele de mai sus ?

Capitolul I – Sf Spinoza despre libertate

1. Îţi scriu aceste cuvinte ţie, barbar politic de pe ceste plaiuri mitíce, cu deşarta speranţă că vei cugeta asupra învăţăturilor Sf. Spinoza Iudeul, care lăsat-a bună povaţă despre ce e libertatea şi ce să faci cu ea.
2. Căci în fiecare zi-mi arăţi că eşti parte a gloatei şi nu a Cetăţii, că libertatea ce ai e un bun dispensabil atît timp cît ai ce băga la ghiolban şi că ţi-o vinzi uşor de dragul burţii.
3. Află dar, barbare, că, aşa cum spunea sf. Spinoza, Omul este Dumnezeu pentru Om, iară înainte de aceasta nu există nimic care să se pună împotriva nevoii de libertate a omului. Căci libertatea este o necesitate dinlăuntruri a Omului, asemeni cum e şi Dumnezeu, o nevoie de dinăuntru – aşa spus-a sf. Spinoza, iară libertatea este opusul constrîngerii, este străduinţă şi devenire.
4. Omul care trăieşte între Oameni – toţi şi fiecare dintre aceştia Dumnezeu pentru el – este cu atît mai liber, cu cît are mai puţine constrîngeri de dinafară. Libertatea este interioară şi necesară însăşi condiţiei de om. De aceea, barbare, nu eşti un om liber cît timp îţi îndrumi viaţa după tîlcuiri locale precum “aşa se face”, “aşa vrea Dumnezeu”, “aşa e pe la noi, din bătrîni”. Ci smulge-te din tradiţia ta cea plină de constrîngeri şi învaţă că libertatea prin tine însuţi e mai fără de preţ decît Legile ălea care nu se schimbă de milenii. Omul evoluează – şi-n cuget, şi-n simţiri.

Din lumea libertăţii ca necesitate individuală, un cînticel – soloist on a solo list:

Capitolul al II-lea – Sf. Spinoza despre religie şi politic
1. Ci spune, o, barbare, sf. Spinoza despre legătura dintre cele spirituale şi treburile Cetăţii: nimeni nu ştie să transfere în totalitate – nu contează cui – dreptul său natural, ori capacitatea de a raţiona/judeca liber în orice circumstanţă. Prin urmare, sf. Spinoza îl contrazice aici pe Sf. Mare Apostol Toma Măsarul (Thomas Hobbes, pre numele-i de infidel), care spune: ca oamenii să nu se omoare între ei, trebuie să cedeze parte din drepturile lor naturale – alea nasoale – unui suveran, care să le aibă pe toate, să fie şi rege, şi sacerdot suprem.
2. În societatea civilă, aşa cum a conturat-o Calvin pocăitul şi a definit-o Sf. Ioan Lacătu, trebuie să existe o “religie” publică, al cărei conţinut să se reducă la un credo categoric, dar scurt, precum mesajul iubirii à la Iisus, drepturile omului à la Rousseau, republica laică, garantată de armată à la Atatürk etc.
3. “Religia” publică (îi putem spune religie civică) e un credo asumat de societatea civilă şi nimic altceva, zice sf. Spinoza. Puterea politică, distinctă de orice credinţă, trebuie să permită existenţa diversităţii religioase şi nu trebuie să persecute vreun cult.
4. Religia publică, aşa cum fost-a descrisă mai sus, asigură convieţuirea socială şi reglementează viaţa oamenilor care compun societatea civilă. Aceasta se face prin guvernarea oamenilor nu exploatînd emoţiile lor negative (teama de necunoscut, frica, suferinţa, ura etc.) ci prin stimularea celor pozitive (dorinţa de a fi mai aproape de libertate, de a fi mai bun, dorinţa de a lăsa în urmă ceva folositor societăţii etc.).
5. Printr-o astfel de “religie” publică, într-un regim contractualist funcţional, gloata se transformă în comunitate, teama se transformă în încredere şi armonie, pasiunea furibundă evoluează spre raţiunea normativă.

La aşa dulce şi cuvioasă zicere duhovnicească, o cîntare pe măsură. Picioarele mi se opresc la porţile tale, Ierusalime. Mazel Tov!

Asculta mai multe audio Muzica

Capitolul al III-lea – Sf. Spinoza despre Dumnezeu. De ce e Dumnezeu mişto şi nu tiran
1. Deus sive Natura. Dumnezeu este totuna cu Totul, cu Natura, zice sf. Spinoza. Dumnezeu Este, şi Dumnezeu este Tot.
2. Omul nu se află, aşadar, într-un raport de subordonare faţă de divinitate – nu se raportează la Dumnezeu nici ca la un suveran gelos, nici ca la un stăpîn, un rege crud şi iute la mînie. Ci omul, ca floarea, piatra, prezervativul sau stick-ul USB este ÎN Dumnezeu. (Adică albăstreii ăia de 4 metri de pe Pandora citiseră Spinoza, de aia aveau, vorba cuviosului Rogozanu, USB-uri pentru unirea cu Dumnezeu:) )
3. Ci aceasta se întîmplă deoarece Dumnezeu este perfecţiunea, iar omul se apropie/depărtează de Dumnezeu în funcţie de pasiunile sale. Cu cît omul dă mai mult curs tristelor pasiuni (teama, ura) cu atît se îndepărtează de Dumnezeu. În aceeaşi măsură, omul e cu atît mai aproape de Dumnezeu cu cît dă curs pasiunilor “pozitive” şi raţiunii. Recte, omul poate fi (cu tendinţă spre “este”) Dumnezeu pentru om. Aşa grăit-a Sf.Spinoza.
4. Ci zice sf.Spinoza că, într-un regim tiranic, omul este în mîna tiranului care îl manipulează folosindu-se de pasiunile sale negative (“De ce le e frică nu scapă”…!! – un exemplu local) şi că, dînd curs fricii, angoaselor de tot felul, omul de îndepărtează de Dumnezeu. În sens invers, într-o Cetate care îşi bazează resursele de putere pe libertatea individului într-un sistem politic legal, gradul de perfecţionare al omului – implicit de apropiere de perfecţiunea divină – este în creştere.
5. Accesul la libertate politică şi participarea la treburile Cetăţii, zice sf. Spinoza, este una din posibilităţile omului de a se apropia de divinitate – nu pe calea superstiţiei, ci pe cea a raţiunii.

O glorioasă Folie pentru acest om, fără număr!

Asculta mai multe audio Muzica

Nu e de mirare aşadar, o, barbare, că nu vei accepta, poate, niciodată felul acestui iudeu de a-l înţelege pe Dumnezeu. De altfel, nici ai lui nu i-au acceptat viziunea, l-au denunţat ca ateu şi l-au excomunicat din sinagogă. Sf. Spinoza a refuzat un Dumnezeu antropomorf şi personal, tiran autoinstalat la conducerea lumii. Învăţăturile sf. Spinoza, spune un exeget pre numele-i Gilles Deleuze, au avut un rol cheie în “afirmarea modernităţii politice ca şi cucerire de către individ a drepturilor sale fundamentale, între care primul este libertatea de a gîndi, independent de orice autoritate exterioară”.

Dar de ce-ţi spun ţie, o, barbare, despre acest om ? păi uite de ce:
- ţi-e lene să gîndeşti, de pildă cînd te duci la vot – sau cînd nu – iar apoi, nemulţumit de ce se întîmplă în Cetatea ta şi cu tine, dai zi şi noapte cu gura că ăla-i corupt, că toţi sunt hoţi, că ăla-i mincinos, că autorităţile nu fac nimic, că tot de la Dumnezeu vin toate. Şi data viitoare cînd ai de ales faci la fel, ori eventual taci şi suferi spunînd, cum ai învăţat tu de la părinte, că toate-s deşertăciuni şi că oricum fericirea nu vine decît în viaţa de apoi.
- habar nu ai ce să faci cu libertatea de gîndire – implicit cu raţiunea. Dacă eşti român, eşti campion la sporturi precum băgatul tuturor în aceeaşi oală, aruncatul cu nuanţa cît mai departe de enunţ, procese de intenţie şi suspiciuni-viteză, cursa de conspiraţionism esoteric-tembel etc. Nu ţi-ai rupe din preţiosul tău timp de învîrtit mititei sau înghesuit la reduceri la Mr.Bricolage o clipă să pui mintea să lucreze mai departe de “oricum aşa vrea Dumnezeu”.
- Trăieşti în şi perpetuezi o cultură a isteriei intime şi publice, în care crezi că nu poţi fi auzit decît dacă ţipi sau faci ceva nasol, ca să atragi atenţia. Din libertate ai înţeles doar că ai dreptul să mănînci orice rahat, cu toată iresponsabilitatea, că oricum nu te bagă nimeni în seamă. Pentru tine democraţia se limitează la diversitatea şi abundenţa produselor din galantare, la care oricum te repezi ca raţa la muci dacă ai un ban de cheltuit – indiferent dacă-i muncit sau cîştigat pe datorie. Şi sufoci spaţiul public, extrovert şi teatral cum eşti, cu urletele.
- Te doare-n ştiituunde de trebile Cetăţii atît timp cît ai ceva pîine şi mult circ. Iar dacă pîinea se face mai mică din cauza circului, iniţiativa ta e să-i înjuri pe toţi din faţa televizorului – şi cam atît.

Na, asta-i pentru tine!

Asculta mai multe audio Muzica

PS: aţi observat de cîte ori este invocat numele Domnului în convorbirile senatorului Cătălin Voicu, şi în ce circumstanţe?

- Poliţiştilor li se interzice să întrebe suspecţii care le e “numele de botez” (Christian name, cum zic ei), ca să nu ofenseze musulmanii, indienii sikh sau alte religii.
- Poliţiştilor li se interzice să se mai adreseze femeilor cu apelative gen ,,dragă”, ,,draga mea”, ,,scumpo”, ,,iubi” etc., ca să nu le pună în situaţie jenantă sau ofensatoare.
- Poliţiştii nu mai au voie să consoleze supravieţuitori, răniţi, rude ale vreunor victime etc îmbrăţişîndu-i, pentru că ar putea părea neprofesionist.
- Poliţiştilor li s-a atras atenţia că sintagma ,,rasă mixtă” (adică metisaj – mixed race) trebuie înlocuit cu ,,parentaj mixt” sau “moştenire culturală mixtă”.

Alt exemplu, de data asta la scară de Scotland Yard:
- Poliţiştii nu mai au voie să folosească expresia “viol în grup” (gang rape) pentru că termenul stîrneşte prea multă emoţie – acesta trebuie înlocuit cu “viol cu agresor multiplu” (multi-perpetrator rape).

- Poliţiştilor din Warwickshire li s-a cerut să nu mai spună ,, ’seara bună tuturor” (“evenin’ all”, formulă consacrată de un realizator TV cu ani în urmă), pentru că ar stîrni confuzie printre cei cu “origini culturale diferite” în ce priveşte momentul zilei (probabil pentru că la musulmani e seară doar după ce apune soarele, n.m.).

În fine, mai scrie articolul citat, alte cuvinte pe care poliţiştii ar trebui să le evite sunt ,,businessman”, ,,housewives” sau ,,child”.

Acum, că mi-am amintit de dragii noştri compatrioţi:

şi asta…

dar şi asta

Acum stau şi vă întreb. Este evident că în ţara care a inventat corectitudinea politică se pot atinge şi culmi ale corectitudinii politice. Dar în ţara “ţigăncilor împuţite” şi a marelui refren “cucu’ nu cloceşte, ţiganu’ nu munceşte”, a lui “dă-i mă-n p*** mea de bozgori”, a marii declaraţii amoroase “femeia trebuie bătută, că ştie ea de ce” etc., vi s-ar părea sau nu necesar ca anumite formule uzuale ale limbii române să fie contrarecomandate/interzise în discursul autorităţilor publice?

Aş dori să întocmim un mic dicţionar al expresiilor ofensatoare auzite în cadru public – primim şi cu cele mai interesante link-uri

Altfel, un weekend ca primăvara, tuturor, şi două cîntecele dragi mie – şi primăvăratice.

Asculta mai multe audio Muzica

Asculta mai multe audio Muzica