… si-atunci ne-au condamnat pe toti la libertate. Am infrant?

… pentru ca, haideti s-o recunoastem, e greu. Iti amintesti o data, iti amintesti de doua ori, de noua, de nouasprezece, de douazeci de ori. Si, de fiecare data, e tot mai greu : Cat mai poti sterge cu o bucata de paine un ceaun deja gol ? In ce mai poti sa iti inmoi amintirile dupa atata amar de ani ? Peretii  sunt de-acum uscati. Dar sa mai si scrii despre asta ? Scrii o data, de doua, de noua, de noausprezce. Uneori mai inspirat, alteori mai putin. Dar pana cand ? Cat mai poti mima, cu piosenie, entuziasmul pentru Revolutia din ’89 ? Asa ca, decat sa mai insiruiesti inca o data platitudini, ca toti gaunosii, preferi sa-ti vari, obosit, condeiul in teaca. Revolutia a izbandit. Revolutia te-a infrant. Sau tu ai infrant revolutia, nici nu mai conteza. Poate v-ati infrant unul pe celalalt.

Aici a nimerit-o Sartre – suntem condamnati la libertate. Da, libertatea e grea. Nu va luati dupa statuile si tablourile ce-o infatiseaza zvelta, gratioasa, cu parul si sanii in vant, eventual cu un steag in mana. In realitate,  asa e doar la inceput – atunci cand iesi pe strada si strigi sa-ti acoperi frica de-ti cuprinde maruntaiele. Atunci, si cateva zile, luni sau ani, dupa. Atunci e frumoasa, atunci faceti dragoste, atunci va fugariti si tavaliti pe pajisti cu maci. Dupa, incepe sa-mbatraneasca, sa se ingrase, sa-i cada sanii si parul. Libertatea te poate strivi, ca o femeie grasa, transpirata, careia ii mai pute, la rastimpuri si gura. Cel putin, asa se vede. Asa se simte.

Duse sunt idealurile de-atunci. Apus e romantismul. Nu ti-a folosit la nimic. De profitat, au profitat cinicii, demagogii, fanfaronii. Securistii si turnatorii. Scursurile. Ooo, si daca lucrurile ar fi macar atat de simple ! Cu asta se mai poate trai. Un rau identificabil, un rau care poate fi aratat cu degetul, care poate fi pipait, e un rau suportabil. Asa l-am suportat pe Ceausescu, asa am fi suportat si democratia. Albul era alb, si negrul, nergu. Stiai macar unde ti-e dusmanul. De-acum, insa, lucrurile sunt mai complicate. Raul mai pervers. Isi schimba infatisarea de la o zi la alta, iti aluneca printre degete, tocmai atunci cand ai zis ca l-ai prins. La fel ca si binele. Nici albul nu mai e tocmai alb, nici negrul intotdeauna negru.

E vremea griului. A cenusiului. Daca e sa il crezi pe Adam Michnick – si de ce n-ai face-o ? – are si cenusiul frumusetea lui. Daca stii unde s-o cauti. Aparent, e ultima solutie care ti-a mai ramas – sa te profesionalizezi in nuantele de cenusiu. Sa te transformi intr-un estetician al griului.

Argumentul lui Michnick ar fi convingator, daca nu ar veni taman in preajma Craciunului. Craciunul e mai « vechi » decat Revolutia. Si totusi, afara de cazul in care esti de-alde Remus Cernea, fara suparare, de Craciun inca te mai bucuri. De Craciun inca nu te-ai plictisit, cum nu te-ai plictisit inca nici de colinde. Aceleasi, de macar cateva sute de ani. Bine, vei spune, dar aia e traditie. E altceva. Eu nu trebuie doar sa-mi reamintesc – sa spunem ca asta inca mai pot face. Sa admitem ca as mai gasi cateva picaturi din acel Decembrie in care sa-mi inmoi sufletul. Eu, insa, trebuie sa si scriu. Ceva nou. Ceva altfel. Ceva proaspat. An, dupa an, dupa an. Stiu. Si episcopii, an de an, trebuie sa scrie o pastorala de Paste. Si de Craciun. Or, in cazul lor, nu mai e vorba de a stoarce cuvinte noi din ceva petrecut acum 21 de ani. Vorbim aici de peste o mie de ani si numai Dumnezeu stie cate sute de mii de pastorale. An, dupa an, dupa an. Sigur, multi se rezuma la platitudini. Pentru cine insa s-a caznit sa le parcurga, numarul platitudinilor ramane surprinzator de mic. Cum de izbutesc ?

Inclin sa cred ca raspunsul se afla in felul in care te uiti la lume. In Weltanschauung, daca preferi. Daca noi ne-am plictisit de Revolutie, ei nu s-au plictisit de Craciun. Si asta pentru ca inca il privesc cu uimire : Da, lumea e departe de a fi raiul pe pamant. Da, noi suntem departe de Doamne-Doamne, departe de ceea ce am vrea sa fim. Eu sunt. Dar, macar la rastimpuri, mai putem trage cu ochiul pe gaura cheii, minunandu-ne : Cum a fost cu putinta asa ceva ? Vorba poetului, tot e ceva mai presus de fire.

Sa te poti inca mira inseamna ca mai poti inca iubi. Nu degeaba se zice ca filosofia incepe in mirare. Pentru ca filosofia nu e intelepciune. E iubire de intelepciune. Si, chiar daca nimeni nu filosofeaza douazecisipatru de ore din douazecisipatru, ba nici macar zi de zi, uneori, la rastimpuri, o mai face. Si-atunci, dragostea e acolo, rabdatoare, asteptandu-l. Si el, nimenea, se mira. Se minuneaza. Cum a fost cu putinta asa ceva ? Doar nu mai esti nici tanar, nici la trup curat. Si, daca esti norocos, chiar daca femeia de langa tine imbatraneste, chiar daca i se lasa sanii, chiar daca nu va  mai fugariti si tavaliti prin campuri de maci, precum odinoara, ba de multe ori va certati si va aruncati vorbe grele, la rastimpuri, va mai si opriti. Sa va trageti sufletul. La rastimpuri, o mai privesti si pe gaura cheii. Si-atunci, ca babele, inca-ti mai duci mana la gura, a mirare : Cum a fost cu putinta asa ceva ? Si-atunci dragostea e acolo, rabdatoare, asteptandu-te.

Asa si cu Revolutia. Asa si cu libertatea. Ca si cu filosofia. Ca si cu Craciunul. Ca si cu femeile.