RSS Feed

A fost odată un oraș. Timișoara. Îl vreau înapoi

vezi toate articolele de
21 Jan 2010 la 14:39 un comentariu 2565 vizualizari.

A fost odată un oraș în vestul țării. Se chema Timișoara. Adolescent, pe băncile liceului, la Deva, la 160 de kilometri de Timișoara, visam să ajung student acolo. Era o atracție ciudată pe care mi-am explicat-o doar mai târziu. Când am înțeles ce ”nu era în regulă” cu Timișoara.

Pentru că, înainte de 89, din piața liberă a Timișoarei veneau ghetele Otter și blugii Levi Strauss, care îi urcau cel puțin o scară în ierarhia socială pe fericiții lor proprietari. Timișoara avea o echipă de fotbal care dădea peste cap calculele cooperativei. La Timișoara, la televizor se prindeau ”sârbii” și de acolo s-au extins în Deva, Sibiu și în alte orașe ”parabolicele” și televiziunea prin cablu (tot înainte de 89). La Timișoara stadionul se umplea la spectacolele trupelor sârbești, care băteau, de departe reprezentațiile Cenaclului ”Flacăra”. Înainte de Bregovici și Kusturica, de la Timișoara aveam o casetă audio cu Bajaga, pe care dansam până dimineața la chefuri (puteți asculta o piesă a lor, în timp ce citiți restul articolului).

În numele Timișoarei și al Punctului 8, în primăvara lui 90 am luat umbrele în cap la mitingurile anti-Iliescu de la Deva. Asta pentru că simpatizanților lui Iliescu li se băgase în cap că cei care protestam eram ”huligani aduși de la Timișoara cu autocarul, plătiți fiind cu mărci și dolari pentru asta”.

Cu toate acestea, pentru că, în 92, la Timișoara nu exista facultate de ”drept” sau ”jurnalistică”, am ajuns la Cluj. Nostalgia a rămas însă. Când mi se făcea dor, urcam seara în ”Foamea”, negociam cu nașul, și dimineața eram în Complex, la colegii mei care ajunseseră să facă facultatea acolo. Obiectivele ”turistice” erau bine definite: 1. hamburgerii de la tarabele din Complex; 2. berea nefiltrată de la ”Fabrică” (unde prima comandă era ”o masă de bere”, ceea ce însemna că masa, care nu era deloc mică, trebuia acoperită în întreaga ei suprafață de halbe pline) și 3. ciocolata caldă de la o gelaterie italiană deschisă în Piața Operei.

Plecam pentru 2-3 zile și ajungeam să stau câte o săptămână. Într-o zi, la Deva, unde ajunsesem chipurile venind de la Cluj (de fapt veneam de la Timișoara), mă interoghează mama: ”Auzi ce mă întreabă azi o colegă (care avea o fiică studentă la Timișoara — n.m)” ”Ce?”, întreb eu. ”Că tu unde ești student, că ea știe că ești student la Cluj, dar fiica ei te vede toată ziua prin Timișoara?” ”Și, dumneata ce i-ai răspuns?” ”Că și eu știu că ești student la Cluj”… Într-atât de mult mă obișnuisem cu aerul orașului încât fanii lui Poli mă luau cu ei să intrăm prin spatele stadionului, unde era un gard cu sârmă pe care îl tăiau cu cleștele, iar într-o zi am ajuns să dau un examen scris la Facultatea de Matematică, în locul unui prieten care absenta. Și să și iau examenul în numele lui.

Anii au trecut, nebuniile studenției s-au rărit. Între timp m-am împăcat și cu Clujul (oraș pe care îl detestam din cauza stării de asediu în care trăia, dar asta e altă poveste), escapadele la Timișoara s-au rărit, dar mitul a rămas în picioare. Asta până la sfârșitul anului trecut.

Despre ce s-a întâmplat pe 1 Decembrie 2009, am scris și atunci, ”la cald”. Mi-am propus să revin ”la rece”, după ce vorbesc cu prieteni din Timișoara (unii dintre ei au și fost în Piața Operei în acea zi) dar și după ce tensiunea campaniei electorale se va mai diminua. Pentru că imaginea acelui 1 Decembrie (cu mitingul și contra-mitingul pro/anti Geoană, Antonescu, Ciuhandu) mi-a arătat o cu totul altă față a orașului. O urbe auto-suficientă, mândră și izolată în mândria ei. Un oraș închis, în care este permis un singur punct de vedere și un singur adevăr — ”adevărul superior”.

În urma scrisorii deschise adresate atunci intelectualilor din Timișoara am aflat un lucru care m-a stupefiat: că există o hotărâre de Consiliu Local prin care mitingurile din Piața Operei sunt interzise. Adică în numele celor care în decembrie 89 au ieșit în stradă revendicând, printre altele, libertatea de exprimare, în Piața Operei este interzisă tocmai libertatea de exprimare! Pornind de la o motivare onorantă — respectarea memoriei eroilor căzuți acolo — se obține exact efectul contrar. Pentru că această hotărâre de Consiliul Local legitimează post-factum atât represiunea lui Ceaușescu, cât și eventuale represiuni ale altor dictatori (de s-o întâmpla să mai avem parte de așa ceva). Pentru că într-un spațiu în care, prin LEGE, sunt interzise mitingurile publice, autoritățile au DREPTUL LEGITIM de a interveni (inclusiv în forță) pentru a dispersa eventualele demonstrații!

”Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază. Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fi de acord cu mine. Dacă ești în stare să faci treaba asta, atunci am început să învățăm ce însemnează democrația”. Aceasta e una dintre lecțiile oferite de un politician drag timișorenilor care au ieșit pe 1 Decembrie în Piața Operei, Ion Rațiu (o puteți asculta aici). De ce nu o aplică este un lucru pe care cu greu îl pot înțelege.

Nu, Timișoara pe care o știu eu nu mai are nicio legătură cu Timișoara de astăzi. Din orașul deschis, care se răscula împotriva lui Ceaușescu și îi dădea cu tifla lui Iliescu, au mai rămas doar poveștile și amintirile. Timișoara de astăzi trăiește în stare de asediu. Și-a proclamat propriul adevăr și refuză să asculte (nu neapărat să și fie de acord) cu opinii contrare. Iar dacă ceilalți nu sunt de acord cu ei și nu le dau dreptate, se baricadează în spatele zidurilor. În perioada Funar, am trăit și am simțit pe viu, timp de 12 ani, ce înseamnă un oraș în stare de asediu. Ceea ce se întâmplă acum cu Timișoara este, practic, repetarea acelui experiment grotesc de la Cluj. Un experiment care poate avea diferite denumiri: ”adevărul nostru e mai bun”, ”noi știm mai bine”, ”să nu ne învețe alții”, ”noi suntem fruntea”.

Sper să ajung ca într-o zi să-mi plimb copiii pe străzile din Timișoara, să le povestesc despre Otter, Levi Strauss, Piața Operei, berea nefiltrată de la ”Fabrică”, Poli și Bajaga. Dar mi-e frică să nu dau peste un oraș cu porțile închise. Eu îmi vreau Timișoara mea înapoi.

***

Tot Bajaga:

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

1 comment

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari pagina personala

Cele mai comentate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Cele mai vizualizate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!


Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

Ultimele comentarii

afacerea roşia montană alburnus maior alex mazilu antonescu banci basescu blaga blog Blogviu interviu Boc Bruxelles Bucuresti candidatura cianură cluj CNA comisia europeana corupţie criza CTP curtea constituțională Dan Diaconescu Dinu Patriciu educatie Elena Basescu europarlamentare experiment Facebook gabriel resources gaze de șist Gigi Becali guvern humanitas internet iohannis Istodor Johannis kelemen hunor Liiceanu macovei Media mihai goţiu motiune Năstase obama o fraza o poza parlament Parlamentul European pdl Plesu Polirom ponta presedinte protest proteste psd riscograma romani rosia roșia montană Rusia salarii securitate Senat sondaj steaua SUA suspendare Tariceanu tiff TRU UBB UE uichendist.ro unesco Vanghelie Vasile Blaga victor ponta voiculescu

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!