RSS Feed

Accidentul lui Huidu, textul lui Tolo, Afacerea Watergate și Cazul Roșia Montană. Note de presă

vezi toate articolele de
19 Oct 2011 la 16:04 73 comentarii 3266 vizualizari.

Aparent, fiecare reprezintă un caz separat…

Accidentul lui Ștefan Huidu. Am citit comentarii pro și (mai ales) contra mediatizării excesive a acestui caz. S-a invocat argumentul ”vieții private”, în anumite cazuri un așa-zis linșaj al lui Huidu, apărarea imaginii victimelor, ”justițiarismul mediatic”. Până la un punct, cei care au afirmat aceste lucruri au dreptate. Doar că limita între exagerare și relatarea necesară este destul de greu de tras ținând cont de tragedie. Simpla relatare a faptelor e, deja, dureroasă și conține o doză de senzaționalism.

În privința mediatizării accidentelor rutiere m-am pronunțat cu ceva ani în urmă. Și sunt pentru. La concluzia asta am ajuns și după ce am discutat cu psihologi care mi-au confirmat că mediatizarea efectelor grave și foarte grave (inclusiv a unor imagini șocante de la accidente) are rol preventiv. De altfel, în unele țări, Poliția folosește asemenea imagini expunându-le public în același scop preventiv.

La argumentele psihologilor se mai adaugă unul subiectiv, personal. Tatăl meu a murit pe când aveam trei ani în urma unui accident de mașină. Îl știu mai mult din câteva fotografii și din povești. Pe marmura albă a crucii a mai rămas un epitaf: ”Aveai în față viața/ Și foarte multe de împlinit/ Dar nemiloasă, cruda soartă/ Pe toate le-a zădărnicit”. Avea 29 de ani. Acum sunt cu aproape zece ani mai bătrân decât tatăl meu. Dacă în urma mediatizării intense a accidentelor rutiere vor exista copii care își vor cunoaște și altfel părinții decât din fotografii, atunci presa nu a greșit.

***

Despre presă scrie și Cătălin Tolontan în ”Patru scrimere și o jurnalistă”. ”Nu sînt deloc cool. Cool e să înjuri ziariștii pe bloguri și să vestești moartea meseriei. Vorba unui personaj din serialul TV Boston Legal, ”pe vremea mea citeam jurnaliști care puneau faptele cap la cap, acum văd că se consumă opiniile unor amoebe care abia s-au născut în balta primordială a ideilor”. În conversația despre jurnalism, sînt, așadar, anapoda. Sînt conservator și optimist. Am argumentele mele, nu cine știe ce, ele țin de gramatică, de cunoașterea necesară înainte să te apuci să-ți dai cu părerea și de inteligența noilor generații care, e adevărat, ”văd media nu ca pe o sursă de informare sau de distracție, precum vechile generații, ci ca pe o platformă pentru conectare” (J. Walker Smith) și, tocmai de aceea, nu cred că se vor lăsa conectate de către proști. Primesc vești rele despre presă în fiecare zi. Și mă încăpățînez să livrez vești bune.”

”Vestea bună” se referă la câștigarea (apărarea) titlului mondial de către echipa feminină de spadă a României. Despre ”fracțiunile de secundă” decisive, aparent ținând de hazard, dar în spatele cărora se află ani și munți de oră de muncă pe planșă. Dar și despre textul unei colege de la GSP, Luminița Paul, care a anticipat victoria României, la puține momente după ce fetele noastre fuseseră eliminate la individual de chinezoaicele pe care aveau să le învingă în finală.

Da, presa are menirea să livreze vești bune. De altfel, în urmă cu aproape 30 de ani, când am citit prima dată ”Nadia” lui Ioan Chirilă (și apoi celelalte cărți ale lui) mi-am propus să devin jurnalist. Culorile din cărțile lui Chirilă, poveștile lui de pe toate meridianele (care transformau relatările sportive în cursuri de geografie, istorie și sociologie aplicată) contrastau evident cu griurile ”Epocii de Aur”. Nu aveai cum să nu-ți dorești să cunoști acea lume. Să livrezi ”veștile bune”. Visul din școala primară a devenit realitate: am ajuns jurnalist sportiv și, la 25 de ani de la prima lectură a ”Nadiei”, într-un sfârșit de toamnă canadiană, am transmis în direct o finală de titlu mondial. Celebra (și controversata) victorie a lui Lucian Bute în fața lui Librado Andrade (cea încheiată de campionul nostru într-o totală stare de buimăceală, dar în picioare). Dar presa nu se rezumă la ”livrarea veștilor bune”. Iar Tolo (și colegii lui) știu asta (de altfel, GSP este una dintre cele două instituții media din România care, în urma articolelor publicate în ultimii ani, au dus la căderea unor miniștri). O mare, o prea mare parte a presei autohtone (și de aiurea) a uitat însă că rolul ei nu se rezumă la ”veștile bune”.

***

”Adevărul” a reeditat în urmă cu doar câteva săptămâni, ”Toți oamenii președintelui”, de Carl Bernstein și Bob Woodward (mai găsiți cartea în librăriile ”Adevărul”). E cronica investigației celor doi jurnaliști de la Post în celebra ”Afacere Watergate”. Prin comparație cu presa actuală, câteva lucruri s-au schimbat în mod dramatic.

Mai întâi resursele alocate de Washinghton Post. Într-o primă fază, în care amploarea afacerii era departe de a fi dezvăluită, au fost peste 10 reporteri care au semnat diferite articole despre subiect. Apoi, în luptă au mai rămas doar ”obsedații” – cum au fost catalogați de colegii de breaslă – Bernstein și Woodward (sau ”Woodstein”, cum mai fuseseră botezați). Conducerea ziarului i-a susținut de la un capăt la altul al investigației, atât prin faptul că le-a permis să se ocupe exclusiv de un singur subiect, cât și împotriva atacurilor care au început să apară (în special din direcția Casei Albe și a administrației Nixon). O asemenea susținere a devenit o raritate în ultimii ani.

Mai apoi, colaborarea cu sursele. Este extrem de improbabil ca, la ora actuală, să mai existe foarte mulți judecători, procurori, funcționari publici care să ofere informații precum cele pe care le-au primit Bernstein și Woodward pe parcursul anchetei jurnalistice. Informații fără de care nu ar fi existat cine știe ce ”Afacere Watergate”. Cu atât mai mult cu cât au fost cazuri în care aceste surse au acționat din proprie inițiativă ori asumându-și repercusiuni majore în privința slujbei (și nu doar a slujbei) pe care o aveau. E o asumare a unei anumite responsabilități sociale (legate de cunoașterea adevărului), dar și de o încredere suficient de mare în probitatea jurnaliștilor. O asemenea încredere în presă (și în necesitatea demersului jurnalistic) am cunoscut în România până pe la începutul anilor 2000. După care totul a intrat pe un trend descendent (situația nu e cu mult mai fericită nici în cazul presei occidentale și americane și nici în colaborarea acesteia cu societatea civilă).

Mai mult, presa a început să fie din ce în ce mai mult văzută ca făcând parte din establishment, reprezentând nu atât interesele societății, ci pe cele ale grupului dominant, politic și/sau economic. E o percepție care generează ”frică de presă”, nu ”colaborare cu presa”. În mentalitatea cetățeanului obișnuit, jurnalistul a devenit din aliat, adversar. Iar presa o altă instituție ”de stat” (chiar și cea privată), precum justiția, poliția, Guvernul, Parlamentul, autoritățile locale etc. Acestor instituții publice li se adaugă corporațiile, care promovează, susțin, finanțează prin metode mai mult sau mai puțin ortodoxe politicienii și persoanele care ocupă funcții publice. Și presa. Din păcate, această percepție asupra presei are acoperire într-o mare măsură în ceea ce se întâmplă în realitate.

Iar tendința e de agravare a situației, nu de atenuare. Jurnaliștii care se încăpățânează să rămână de partea tradițională a baricadei (cea a societății civile) se lovesc de un nou obstacol: chiar societatea civilă. Care, în lipsa unor criterii de ”selecție”, generalizează și refuză să le mai ofere informațiile necesare pentru a-și duce anchetele la bun sfârșit. Nu știu dacă în SUA ar mai putea fi posibilă astăzi o anchetă de genul celei din ”Afacerea Watergate”. Iar în România cu atât mai puțin.

***

În acest sens, cazul Roșia Montană e cât se poate de ilustrativ. Comparația cu ”Watergate” nu e deloc disproporționată. Din 1995 (și, mai ales, din 1997), în acest caz au fost implicați atât afaceriști controversați (în frunte cu românul Frank Timiș, dar și Paulson, Steinmetz, Kaplan ori Peter Munk), precum și politicieni autohtoni din toate partidele. Și nu doar din România. La loc ”de cinste” se află șeful de cabinet al fostului premier britanic Tony Blair, Jonathan Powell, contractat de Thomas Kaplan pentru a gândi strategia de comunicare și de lobby a RMGC. Iar cazul ajunge până la președintele României, Traian Băsescu (suporter declarat al proiectului Roșia Montană și al cărui partid ”de suflet”, PDL, a fost sponsorizat oficial cu sute de mii de euro de către firmele lui Arpad Paszkany, aflat în relații de afaceri directe, ca reprezentant în România, cu societățile lui Peter Munk).

Miniștri, secretari de stat, ambasadori (în special ai Canadei, dintre care unul a ajuns în Consiliul de Administrație al Gold Corporation), parlamentari, consilieri județeni și locali, primari, președintele României, sponsorizări de campanii electorale (și nu doar), interese de miliarde de euro în joc reprezintă doar câteva din elementele care fac ca o comparație între Afacerea Watergate și Cazul Roșia Montană să aibă acoperire deplină.

Cum a reacționat presa autohtonă? Timid e puțin spus. Cu câteva excepții (de instituții media ori de jurnaliști la modul individual), mass media românești au instituit o blocadă asupra opiniilor critice și dezvăluirilor din Cazul Roșia Montană. Asta în timp ce materiale publicitare și comunicatele de presă ale RMGC au devenit ”știri” și ”informații”. În cazurile ”fericite”, unele instituții media au preferat să rămână în expectativă (fără articole, nici pro, nici contra). O asemenea atitudine nu poate să rămână nesancționată însă de societatea civilă. Un caz al cărui notorietate publică a ajuns (conform unui sondaj de opinie realizat în luna septembrie) la 85% la nivel național nu poate fi ignorat de presă, fără ca acest lucru să o coste. Cu atât mai puțin abordarea unilateral direcționată a subiectului.

Ce e interesant, e faptul că în ciuda acestei blocade mediatice împotriva opiniilor critice referitoare la proiect (practicată de cea mai mare parte a presei) și a avalanșei de mesaje propagandistice (publicitare sau mascate în articole și emisiuni editoriale), favorabile proiectului, opinia publică se menține împotriva lui. Această opinie publică majoritar împotrivă (la un procent de notorietate de 85%) are o singură explicație: existența unei rețele de comunicare paralelă presei (comunicare directă, rețele sociale). Astfel, presa nu doar că e asociată (la nivel de mental colectiv) cu  establishment-ul, ci a devenit și inutilă (atâta vreme cât și-a pierdut calitatea de mediator al informațiilor). A ieșit din joc. Ocazional, un accident precum cel al lui Huidu ori o ”veste bună” a unui titlu mondial pentru România (divorțul Columbenilor, dezastrul de la Fukushima – pentru a oferi și alte exemple), mai poate trezi interesul pentru mass media, crescând tirajele și audiența. Dar nu poate readuce încrederea în presă. Și e doar o problemă de timp până când și acest gen de informații se va difuza prin rețele paralele presei oficiale.

Va fi aceasta moartea presei? Poate. Dar nu și a jurnaliștilor. Sunt convins că vor fi destui cei care vor activa în rețelele paralele de comunicare. Pe cont propriu sau în grup.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari pagina personala

Cele mai comentate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Cele mai vizualizate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!


Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

Romania Curata
Curs de Guvernare

Ultimele comentarii

afacerea roşia montană alburnus maior alex mazilu antonescu banci basescu blaga blog Blogviu interviu Boc Bruxelles Bucuresti candidatura cianură cluj CNA comisia europeana corupţie criza CTP curtea constituțională Dan Diaconescu Dinu Patriciu educatie Elena Basescu europarlamentare experiment Facebook gabriel resources gaze de șist Gigi Becali guvern humanitas internet iohannis Istodor Johannis kelemen hunor Liiceanu macovei Media mihai goţiu motiune Năstase obama o fraza o poza parlament Parlamentul European pdl Plesu Polirom ponta presedinte protest proteste psd riscograma romani rosia roșia montană Rusia salarii securitate Senat sondaj steaua SUA suspendare Tariceanu tiff TRU UBB UE uichendist.ro unesco Vanghelie Vasile Blaga victor ponta voiculescu

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!