Adresându-se națiunii

Ultimele săptămâni ni se desfășoară în amintire ca un asalt de întâmplări tumultuoase. Luptă politică în câmp deschis. În viscol. Nici n-ai timp, parcă, să te retragi în cazemata scobită în nămeți că jap! te și pocnește în tâmplă un bulgăre aruncat de armata inamică. Guverne au căzut, guverne s-au ridicat. Cei mai ieri lăudați, azi sunt ab initio blamați; căci motive se găsesc la orice colț de viață.

Oamenii au grăit.

Nici nu mai contează cine a început. Cert este că s-a ridicat la suprafața o mai veche dilemă a spectatorului român, același bătrân cetățean hăituit de lipsa acută a formei și a meteriei: cine ce spune și mai ales cum. De obicei, toți spun același lucru (nefundamental) și întotdeauna prost. Condamnabila generalizare este totalmente asumată.

Simplu spus, succesiunea de discursuri politice a ultimelor săptămâni ne-a făcut pe unii dintre noi să ne punem, din ce în ce mai serios, problema discursului politic. Sau, mai specific, a incapacității/lipsei de voință a multora dintre oamenii politici români de a-și construi un discurs elegant, cu un pregnant simț al realității și al răspunderii, axat pe idei specifice. Zi de zi, asistăm nu la dialog, ci la țipete, iar gestul de a intinde mâna, fie dinspre putere către opoziție, fie vice-versa, în vederea asigurării coabitării/compromisului ideal care să pună în valoare interesul național, este înlocuit, mai mereu, de gesturi precum arătatul cu degetul sau ridicarea pumnului. Fie că se grăiește de la tribuna Parlamentului, de pe treptele Cotroceniului sau în cadrul unei conferințe de presă, vorbitorii aleg (nu se știe pe ce criterii) să se rățoiască, să se încrunte, să fie cât mai ironici, să se învârtă în jurul cozii, desigur, să mai vâre câte o sopârlă alunecoasă și cu sânge rece pe mâneca adversarului politic.

Ai senzația, de pildă, că atunci când Președintele se adresează națiunii nu o face pentru că trebuie să dea seama de propria-i activitate în fața alegătorilor, ci pentru că, asta e situația, trebuie să le închidă gura proștilor cumva. Iar atunci când la vorbitor se înalță un taifun de patos, mulți dintre noi uităm că mai puțin importă demonul aparentei pasiuni, cât forța dramatică credibilă și, mai ales, coerența enunțului, în sensul de înlățuire ordonată a obiectelor și subiectelor.

Mai putin dramatic, dar ceva de tipul…

“What’s he that wishes so?

My cousin Westmoreland? No, my fair cousin;

If we are mark’d to die, we are enow

To do our country loss; and if to live,

The fewer men, the greater share of honour.

God’s will! I pray thee, wish not one man more.

By Jove, I am not covetous for gold,

Nor care I who doth feed upon my cost;

It yearns me not if men my garments wear;

Such outward things dwell not in my desires.

But if it be a sin to covet honour,

I am the most offending soul alive.

No, faith, my coz, wish not a man from England.

God’s peace! I would not lose so great an honour

As one man more methinks would share from me

For the best hope I have. O, do not wish one more!

Rather proclaim it, Westmoreland, through my host,

That he which hath no stomach to this fight,

Let him depart; his passport shall be made,

And crowns for convoy put into his purse;

We would not die in that man’s company

That fears his fellowship to die with us.

This day is call’d the feast of Crispian.

He that outlives this day, and comes safe home,

Will stand a tip-toe when this day is nam’d,

And rouse him at the name of Crispian.

He that shall live this day, and see old age,

Will yearly on the vigil feast his neighbours,

And say ‘To-morrow is Saint Crispian.’

Then will he strip his sleeve and show his scars,

And say ‘These wounds I had on Crispian’s day.’

Old men forget; yet all shall be forgot,

But he’ll remember, with advantages,

What feats he did that day. Then shall our names,

Familiar in his mouth as household words-

Harry the King, Bedford and Exeter,

Warwick and Talbot, Salisbury and Gloucester-

Be in their flowing cups freshly rememb’red.

This story shall the good man teach his son;

And Crispin Crispian shall ne’er go by,

From this day to the ending of the world,

But we in it shall be remembered-

We few, we happy few, we band of brothers;

For he to-day that sheds his blood with me

Shall be my brother; be he ne’er so vile,

This day shall gentle his condition;

And gentlemen in England now-a-bed

Shall think themselves accurs’d they were not here,

And hold their manhoods cheap whiles any speaks

That fought with us upon Saint Crispin’s day.”

Henry V, Crispen Speech

Battle of Agincourt (1415)

Și nu, asta nu este o critică gratuită. Nu îmi imaginez nici că prin alte părți ale lumii lucrurile sunt mereu așa cum ar trebui să fie, în mod ideal (vezi Julian Barnes, „MPTV”, Scrisori de la Londra) și nu insinuez nici deținerea în poseseie a artei elocinței. Sunt doar un cetățean care dorește ca atunci când ascultă să rămână cu o idee clară și constructivă, nu doar cu impresia lacrimogenă a vreunui colpo di passione. Context în care salut discursul lui Victor Ponta, indiferent de reacțiile stârnite sau a presupuselor intrigi politice. Naivitate asumată.