Alexandru Tomescu, omul cu Stradivarius sub degete, EXCLUSIVITATE blogul istodor: “Vreau sa cant tot! Acum e momentul, acum e energia.”

Domle, e cel mai tare. Are vioara-n singe si Stradivariusul la buricul degetelor. De marti porneste  in Turneul Stradivarius. Eu si Bumbutz il vom urma. Din cind in cind. Nu-l lasam singur.

Iata interviul:

Vioara este unul din putinele obiecte perfecte create de catre om

Pe cand citeam SF am dat peste o nuvela in care niste umanoizi, undeva intr-un viitor foarte indepartat, pe o nava spatiala, s-au adunat si au cantat pe niste instrumente arhaice, din niste materiale organice de mult disparute, o muzica din care nimeni nu mai intelegea nimic, dar totusi ii emotiona. Era vorba despre o orchestra… Am fost foarte impresionat sa intalnesc violonisti si in nuvelele SF!

Vioara este unul din putinele obiecte perfecte create de catre om. Faptul ca de mai bine de 350 de ani modelul este neschimbat vorbeste de la sine.

In termeni pur tehnici, vioara este un amplificator. Tehnologia de la 1650 functioneaza perfect si astazi,mai mult: inca nu a putut fi depasita.

Alexandru Tomescu & Horia Mihail from Cosmin Bumbuț on Vimeo.

Povesteşte-mi viata ta prin jocuri-sentimente şi viori la care-ai cintat de-a lungul anilor, din copilărie pînă astăzi.

E o galerie intreaga – de la vioara sfert, mica de tot, pe care am inceput sa scartai, vioara jumatate la care am castigat primul concurs international in Italia, sau vioara ceheasca cu care am luat cele mai multe premii – practic un instrument alaturi de care nu am pierdut niciun concurs! Intr-un fel, seamana cu sirul de foste iubiri – fiecare te-a ajutat sa ajungi pana la un anumit punct, ai invatat cate ceva, dupa care apare altcineva! Diferenta e ca viorile nu vorbesc, nu sunt geloase una pe cealalta si poti canta pe cate viori vrei tu intr-o singura zi. Sau intr-o ora.

Exista totusi modalitati prin care o vioara isi arata resentimentele: lasata necantata prea mult, incepe sa-si piarda din sunet, nu mai raspunde asa usor – si atunci e nevoie de timp, rabdare si atentie ca s-o trezesti din nou la viata (la fel ca o persoana, nu?) Apoi sunt hachitele in cel mai pur sens al cuvantului: totul este perfect, temperatura, umiditatea, presiunea atmosferica, sala de concert, violonistul – si totusi, vioara nu vrea sa sune! Ce vrea sa insemne asta? Revolta sau revolutie – nicidecum. Vioara, a carei varsta poate depasi 300 sau 400 de ani, al carei istoric „medical” poate include numeroase operatii pe cord, infarcturi, transplant de organe vitale (ma refer aici la crapaturi in zonele cheie, inlocuiri de elemente deteriorate etc.) are pur si simplu o zi proasta! And there’s nothing you can do about it. Desigur, sa canti concertul pe o alta vioara.

Care-i muzica ce-ţi arătă pe ce lume eşti? De ce?

Muzica galagioasa, agresiva care se aude in majoritatea mall-urilor din Romania nu lasa nicio indoiala cu privire la locul in care te afli. Muzica, buna sau rea, ajunge sa-i conditioneze mental pe cei care o asculta, cu sau fara voie. Si lucrul acesta il stiu multi dintre cei care vor sa manipuleze. Sunetele au deschis intotdeauna lumi, au creat atmosfera – imagineaza-ti un film romantic la care auzi coloana sonora a unui film horror – rezultatul va fi un film horror!

Imi place sa ascult muzica tare – visez la un loc izolat in care sa nu-mi fie teama sa rasucesc la maximum butonul de volum. Nu doar muzica clasica, orice fel de muzica – atunci cand o intelegi, cand ajungi sa te identifici cu compozitorul – ajunge sa faca parte din tine, aproape fizic. Cateodata am senzatia ca insusi ritmul batailor inimii se adapteaza dupa cel al muzicii. Si nu o data, atunci cand cant un pasaj rapid, din ce in ce mai rapid, ma trezesc gafaind!

Cand aud viorile, violele, violonceii, toate instrumentele orchestrei, acordandu-se si incalzindu-se inainte de concert – stiu ca sunt acasa. Pentru mine scena de concert e acasa – acolo am eu puteri depline. (sper sa nu se inteleaga ca acasa la propriu, la mine in apartament, as avea vreo problema!) Cantand pe scena pot sa-i fac pe oameni fericiti sau tristi, intrebatori sau relaxati, pot sa ii tin cu sufletul la gura – senzatia aceea, ca tii la capatul arcusului sufletele a 1.000 de spectatori – e incredibila. (sigur, asta se intampla in acele seri in care sunt realmente inspirat).

Ai auzit de mine? from Cosmin Bumbuț on Vimeo.

Ce cînţi şi te duce gîndul la moarte? De ce?

Un violonist foarte slab, care chinuie cu placere sadica o biata piesa muzicala (si pe cei care-l asculta) trezeste in mine porniri nu tocmai pasnice (niciodata concretizate).

Requiem-urile – si nu sunt putine – Mozart, Brahms, Verdi, Faure – sunt lucrari orchestrale si trebuie sa faci parte dintr-un ansamblu ca sa te poti bucuri ca participi activ la nasterea acelei muzici.

Pe ce muzici cînţi cu bucurie?

Piesa mea happy – Preludiul in mi major de Bach. Luminoasa, vesela, sprintara, cu unele incruntari pe la mijloc, si cu multa energie pozitiva.

Dar Bach e doar una dintre partituri.

Care-s partiturile care te omoară, de grele, de insipide ce sînt?

Cele scrise fara talent, fara inspiratie, in care compozitorul nu avea nimic de spus. Si asta se simte atunci cand vrei sa memorezi piesa – Bach de exemplu, e foarte usor de memorat fiindca muzica la el are intotdeauna o logica, o dezvoltare, o devenire. Sunt compozitori care au utilizat desigur tot felul de artificii si ornamente de poleiala – doar ca sa-ti ia ochii. Piesele lor sunt cel mai greu de memorat, fiindca te tot invarti in cercuri, opturi, patrate, fara sa ajungi undeva. Si acolo vine raspunderea interpretului – daca n-are de ales si trebuie sa cante piesa respectiva – sa-si foloseasca toate resursele tehnice, creative pentru a da sens acelei muzici. Am incercat sa cant mereu piese care-mi plac, cu care ma pot identifica. Altminteri, daca mie nu-mi place ce cant, cum sa ma astept sa ii placa ascultatorului?

Ce bucăţi de muzică, dintre alea mari vorbesc, nu vei cinta vreodata?

Vreau sa cant tot! Nu voi canta in public piese pe care inca nu le inteleg – si aici e adevarat ca sunt lucrari care au nevoie de un timp mai indelungat de lucru si nu doar de lucru, de stat, de trait impreuna cu piesa respectiva (o asculti, sau din contra, n-o asculti, dar te gandesti la ea pana ce ajunge sa te obsedeze, de-ti potrivesti cadenta pasilor cu ritmul muzicii) – pana ce simti – gata! Acum e momentul, acum e energia.

Pe tine te bucură Mozart?

Mozart este intr-adevar lumina si bucurie, dar in acelasi timp este si foarte uman. Multa lume il vede ca pe un ingeras asexuat, dand molcom din aripioare – nimic mai fals! Avea un temperament ardent, o viata foarte agitata – si lucrurile astea se regasesc in muzica lui, daca o canti incercand sa-l intelegi pe Mozart ca om. Isi schimba foarte des starea de spirit, cred ca era putin nebun – si trebuie sa fii nebun ca sa poti compune asa cum a facut-o el. Prin urmare, ca interpret, trebuie sa devii, pe durata concertului, putin nebun, sa simti in tine acele alunecari bruste de la hohote de ras la melancolii sfasietoare.

Ce spui despre Beethoven?

Daca Bach scria muzica adresandu-se direct lui Dumnezeu, Beethoven a introdus oamenii in peisaj. La Bach strici muzica daca te implici prea mult, la Beethoven nu se poate canta detasat.

Wagner, în ce colţ al sufletului îţi cîntă?

Inca nu m-am apropiat foarte mult de muzica lui Wagner fiindca iti cere timp, iti cere sa te scufunzi cu totul in ea, sa asculti zile intregi numai Tetralogia. Atunci poti sa o intelegi si sa o traiesti cu adevarat. Enescu, dupa ce a ascultat Wagner pentru prima data, a fost atat de tulburat ca era cat pe ce sa fie calcat de tramvai!

Te-ai urca cu Bach în tramvaiul 5?

M-as urca cu el in acel tramvai, chiar si fara bilet! Cand vine vorba despre compozitori care-mi plac, e o lista intreaga. Bach e undeva deasupra acestei liste. El a scris Biblia violonistilor – cele 6 sonate si partite pentru vioara solo, singura partitura pe care as lua-o cu mine pe o insula pustie. Mi-ar placea sa-l cunosc ca om – putina lume stie despre temperamentul lui, datorita caruia a fost intemnitat nu o data, despre pasiunea lui pentru matematica, despre lacrimile pe care le avea in ochi atunci cand termina de compus „Pasiunile dupa Matei”.

Cînd eşti un figurant şi vioara e mai bună ca tine?

Cand apari pe scena nepregatit; poti sa ai in maini cel mai tare Stradivarius din lume, ca tot nu te va ajuta.

Ce-i o vioara? Ce-i un interpret? Care are fiţe mai mari?

Intrebarea imi aminteste de 2 versuri hazlii: Ce e cercul? Un patrat. / Cum e unghiul? Cracanat. Vioara este ceea ce face violonistul din ea – cheie a portii raiului sau suprema tortura – scartaiala fara de sfarsit. Interpretul e un fel de alchimist – daca are formula magica, poate sa scoata aur din orice.

Unde te răneşte vioara? În ce loc o răneşti tu?

Noi, violonistii, ne recunoastem imediat dupa niste semne mai mult sau mai putin ascunse: „stampila” de pe gat, care este un indicator necrutator al orelor de studiu (sau de nestudiu – niciodata sa nu crezi un violonist care pretinde ca studiaza 12 ore pe zi si are pe gat un semn abia cat o aluna…), o umflatura pe aratatorul mainii drepte, de la arcus.

Am avut odata o vioara, superba, impecabila, neatinsa si necantata de nimeni, construita in 1927. Niciun lutier nu-i facuse vreo reparatie, nu dezlipise fata sau spatele ei – era, pe scurt, o vioara „virgina”. Tin minte si acum ce ezitari am avut in a ma apuca sa cant pe ea – mi-era mila de frumusetea aceea neatinsa! M-am gandit apoi ca trebuie sa plateasca si ea un pret, pentru a fi acolo, pe scena. Si l-a platit, s-a procopsit cu cateva mici zgarieturi, semne ale cantatului ici si colo – dar a devenit o vioara adevarata, care avea si glas, nu doar frumusete lucioasa. Cu ea am castigat cele mai multe concursuri, in anii ‚90.

Din ce se hrăneşte o vioară?

Muzica, muzica si iarasi muzica. Fara ea, vioara moare, se transforma intr-o frumoasa carcasa numai buna de pus intr-un borcan. Viorile traiesc pe scena, in mana interpretilor si sunt gata (asa cred eu?) sa plateasca pretul din frumusetea lor pentru a fi acolo, pentru a se acoperi de aplauze.

Care va muri mai întîi? Nu-ţi pare rău?

Normal, eu! Viorile au 10 vieti in ele, mai ceva ca pisicile. Stiu povestea (adevarata!) a unui Stradivarius care a fost pierdut de un violonist american, la Los Angeles, luat de apele revarsate (era o mare furtuna) si dus in ocean. Toata lumea il credea pierdut pentru totdeauna. Pana ce la cateva zile dupa vijelie vioara este gasita pe plaja, murata, dezlipita, facuta praf. Dupa un an de restaurari (cum ar veni, chirurgie plastica si nu numai) – de exemplu, lemnul a fost tinut multe luni in apa de mare, a carei salinitate a fost redusa treptat pentru a nu-l supune unor socuri prea mari – vioara era din nou pe picioare, si ceea ce e uluitor – nu-si pierduse sunetul! Si eu am vazut viori care au trecut prin accidente groaznice, dar care, dupa restaurari ce au durat cateodata ani de zile, au revenit la viata!

Ivry Gitlis avea un raspuns foarte fain cand era intrebat de vioara lui: „nu e vioara mea, eu sunt violonistul ei!” Generatii intregi de violonisti au cantat pe vioara pana sa ajunga la mine si sper ca multi altii vor urma. Fac parte dintr-un lant, dintr-o istorie.

Cum e Romania? Ce-ti da siguranta?

Din punct de vedere muzical, in mare parte virgina! Exista un potential urias, o dorinta si o deschidere pentru muzica clasica in mare parte nesatisfacuta. Nu ma refer la Bucuresti sau la marile orase, ci la localitati pe care le-am vizitat in turnee, cu colegii mei din Romanian Piano Trio, Razvan Suma si Horia Mihail, si in care, cand am auzit: „am asteptat un astfel de concert 30 de ani” mi-au dat lacrimile. Siguranta, de fapt confirmarea ca ceea ce fac are rost si sens mi-o dau tinerii care vin la concerte – ei sunt cei care imi dau incredere in viitor.

De ce traiesti?

Ca sa ma bucur de viata, fie ca sunt pe scena, fie in afara ei si ca sa ii fac si pe altii sa se bucure.

De ce nu te sinucizi?

As trisa, cand am inca atatea de facut! Ma gandesc insa din ce in ce mai serios sa imi iau la un moment dat un an de vacanta – in care sa ma apuc foarte serios de caligrafia chineza, sau la fel de serios, de apicultura. Sau de plantat copaci. Sau de nefacut nimic. Inca nu sunt hotarat, de aceea inca nu mi-am luat acel an sabatic…

Crezi in extraterestri?

Da, si sunt curios daca si ei se intreaba: „Crezi in existenta oamenilor??”