… amintiri din uniforma ce nu uniformizeaza (de Laura Cernahoschi, George Damian, Mihnea Maruta si AF)

… alex, de la focusblog, a avut o idee, zic eu, cat se poate de buna: sa le ceara unor ziaristi sa-si rememoreze amintirile din armata. Cum, in majoritatea cazurilor, era vorba despre armata obligatorie, parerile reprezinta ceva mai mult decat o simpla incursiune in memorie (nu ca astea, in sine, ar fi putin lucru). Pana acum au raspuns la apel (sic!) Laura Cernahoschi, George Damian, Mihnea Maruta si, cu voia Dumneavoastra, ultimul pe lista, suprasemnatul.

Eu zic ca merita sa cititi. Si, pentru a va face pofta, va ofer cateva mostre. Textele integrale pot fi citite pe:

www.focusblog.ro

sau, si mai exact, pe:

www.focusblog.ro/2011/08/fie-zi-cu-soare-fie-sau-cerul-noros-patru-jurnalisti-si-amintirile-lor-din-armata

Laura Cernahoschi

Viața mea în uniformă

În generația mea sunt o raritate: „am făcut armata”. Chiar dacă încă nu se renunțase la armata obligatorie, majoritatea celor de o vârstă cu mine au fentat-o prin mastere nesfârșite, boli închipuite sau pur și simplu ignorarea anunțurilor de recrutare. Nu fac parte din cei care cred că te face mai bărbat spălatul WC-ului cu periuța de dinți, mestecatul de pietre din mâncarea de fasole, degeratul în cazarmă sau suportarea unui gradat a cărui unică defulare este umilirea celor care în viața de zi cu zi îi sunt superiori prin pregătire și situație socială.

În ciuda celor de mai sus…toți cei care au făcut armata păstrează o nostalgie aparte vremurilor cu uniformă, oricât de tare le-ar fi urât atunci: poate pentru că erau tineri și aveau toată viața înainte, iar greutățile erau mai ușor de suportat. Armata rămâne pentru bărbați cam ca nașterea la femei: un ritual de trecere și un chin pe care îl rememorează veșnic. Cărtărescu scria undeva că, deși abia a supraviețuit armatei, primul lucru pe care l-au făcut, el și colegii lui de facultate, când s-au revăzut la Universitate, a fost să bată pas de defilare în fața amfiteatrului Odobescu.

Să fim bine înțeleși: viața mea în uniformă propriu-zisă a durat doar câteva săptămâni, pregătirea militară undeva în munții țării, pregătire prin care trece oricine devine ofițer, chiar dacă profilul jobului său nu este să tragă cu pușca sau să dezamorseze mine. Primul lucru pe care l-am aflat atunci a fost chiar legat de uniforma însăși: nu se fac uniforme de camuflaj urban pe mărimea mea. Așa că m-am mulțumit cu o uniformă cu vreo zece numere mai mari pe care am legat-o bine cu o centură din vremea R.S.R.-ului, din aceea cu stema veche pe cataramă – și am suflecat-o la mâneci și la pantaloni. Al doilea lucru a fost să mă bucur de bocancii noi pe care i-am primit, culmea, mărimea 35! Probabil de aceea eram singura care beneficia de bocanci fără miros moștenit de la purtătorii anteriori, pentru că nu mulți soldați poartă 35 la picior. Bucuria mea a fost însă o prostie, după cum aveam să aflu ulterior…

Armata te învață să te bucuri de lucrurile simple: o cană de ceai cald după ce ai ieșit în zorii zilei pline de brumă la careu, o baie fierbinte acasă când te duci în permisie, după o săptămână în care ai avut apă caldă pentru duș o singură după-amiază, sau un WC cu apă curentă, după ce la poligon ai avut de-a face cu WC-uri în fundul curții, curte desfundată de patru zile de ploaie, de plecai de acolo cu cinci kile de noroi pe fiecare bocanc…

[...]

George Damian

Prin anii ’80 maiorul Mocanu era ofiţer de serviciu la o unitate de tancuri dintr-un orăşel din sud. Era duminică, zi de permisie pentru soldaţi. De obicei militarii în termen plecau în oraş, se îmbătau repede şi tare în ideea că poate se trezesc cât de cât până la orele 19:00 când trebuiau să se întoarcă la unitate. Mulţi dintre ei nu se întorceau la prânz să mănânce la cantină, mâncau ce găseau prin oraş sau nu mâncau nimic. Nu era cea mai fericită zi să fii ofiţer de serviciu. De multe ori miliţia îţi aducea înapoi militarii beţi care se încăierau între ei sau se luau la bătaie cu civilii, trebuia să faci tot felul de hârtii, să-i bagi la arest pe scandalagii. După masa zilei de duminică se anunţa totuşi relativ liniştită. Până în momentul în care un sergent de serviciu pe companie a intrat gâfâind în biroul ofiţerului de serviciu:

- To’ar’şu maior… să trăiţi to’ar’şu maior… moare fruntaşu’ Pantelimon…

-  Unde moare?

-  La compania a doua to’ar’şu maior …

- Fuga marş la infirmerie, vii cu sanitarul în dinţi la compania a doua!

[...]

Mihnea Maruta

Abecedarul din armată

Armata e un teritoriu al umilinţelor şi al bucuriilor simple. Cele din urmă le echilibrează pe cele dintâi. Tot ceea ce nu mai ai, şi te obişnuiseşi să ai, tot ceea ce nu poţi să faci, şi ar fi normal să faci, îţi devine drag. Mănânci un măr ca pe o sărbătoare, mângâi o carte ca şi cum ai atinge o femeie, călătoreşti până la propriile frontiere şi te deprinzi să le aperi.

A. Ti-taa. Punct linie. Prima literă pe care o înveţi. Orele de Morse îmi plac cel mai mult. Atunci mi se pare că nu e totul inutil, că mai contează şi cine sunt eu şi ce sunt în stare să fac. Atunci mă leg oarecum de cel care eram înainte şi-mi spun că, totuşi, e vorba de aceeaşi persoană. E important să creezi sinapse de continuitate, să nu te distrugă înregimentarea şi singurătatea. La orele de Morse, „sinapsa” cu copilul care am fost e muzica. Cine are ureche muzicală prinde mult mai repede, pentru că, de la un moment dat încolo, după ce se trece de o anumită viteză de transmitere, nu mai poţi, nu mai ai voie să te gândeşti „ce literă a fost asta” sau „ce cifră…”. Asculţi doar melodia. Mâna trebuie să completeze inconştient cele cinci semne ale fiecărei căsuţe, în ritmul transmisiei, fără a rămâne în urmă. No mind. Ca în artele marţiale, ca în transa creativă. Eşti înăuntrul fluxului sonor şi totodată în afară, transcriindu-l.

Baie. Intrăm câte douăzeci, goi, într-o încăpere întunecoasă, cu geamuri mici şi cu două rânduri de ţevi prinse de-a lungul tavanului, dublate de grătare de lemn, pe jos. Se întâmplă sâmbăta. Numai sâmbătă după-masă. Apa curge prin nişte găuri, e fierbinte, foarte fierbinte, şi nu are cine ştie ce presiune. Pe un rând de ţeavă sunt mai puţine orificii decât soldaţi nespălaţi dedesubt, aşa că, din loc în loc, se strâng doi sub un “duş”. Ca să nu ne frigem, odată săpuniţi, nu stăm sub jetul de apă mai mult de 3-4 secunde. O mică pauză, apoi iar, printre picături. Asta e limpezirea. Urlăm: “Ardeeeeeee!”. Degeaba. Trebuie să ne mişcăm repede, că apa e puţină şi aşteaptă alţii în vestiar. Dar senzaţia de după, ciorapii uscaţi, altă cămaşă de corp, aburul care iese din tine când ajungi în curte… Om.

Cui. Plecăm în marş către poligonul de trageri şi, după mai puţin de o sută de metri, îmi iese un cui în călcâiul drept. Până la poligon sunt vreo 7 kilometri. Pe drum, prin oraş, ofiţerul vrea şi pas de defilare, să ne vadă oamenii. “- Măruţă, ăsta-i pas de defilare?”. “- Toarşe locotenent, mi-a ieşit un cui în talpă!”. “- Nu mă interesează! Să văd pas de defilare!”. Bat cu stângul, dar când pun dreptul, încerc să calc doar pe vârf. Noroc că nu stă el, ofiţerul, după mine. Ajungem la poligon şi mă descalţ: ciorapul e rupt şi plin de sânge. Cuiul a ieşit cam un centimetru. Îl scot, trag ciorapul înapoi. Să poţi păşi normal e grozav. Minune: nu mă infectez.

Dezechipare. Am reuşit, după zile întregi de „exerciţiu”, să ne dezechipăm “la chibrit”. Caporalul aprinde un băţ şi, dacă e generos, îl ţine să ardă pe orizontală. Noi, “racii”, adică soldaţii de ciclul I, stăm aliniaţi, cu spatele la perete şi cu faţa spre paturi. Trebuie să fim încheiaţi la toţi nasturii de la veston, cu centura pusă şi cu bocancii în picioare. E o întreagă tehnică din momentul în care caporalul pronunţă ultima silabă a comenzii “Dezechipa-rea!”. Cu călcâiele te descalţi, mâinile-ţi umblă ca electrice pe nasturi, apoi cămaşa peste cap, desfaci centura, între timp scoţi ciorapii tot cu călcâiele, jos pantalonii…
Bucureşteanul cu ochelari ca fundul de borcan a rămas cu ei în vine. “Pentru el, vă mai echipaţi o dată!”. Nu mai ştiu a câta e. Să nu-l înjuri? Şi mai că l-am ierta, că e de-al nostru, dar ne scoate din sărite că se trezeşte înainte de deşteptarea de la 5.30 ca să mănânce singur din valiză. Îi tot găseşte firimituri pe pătură omul care are sector în dormitor.

[...]

Alin Fumurescu

Exercitii de tampire ca lectii de viata

… cand vine vorba despre armata – mai cu seama despre cea mandatorie – parerile se polarizeaza automat. De o parte, sunt cei pentru care armata a reprezentat o importanta lectie de viata (de obicei, cei care au facut-o), de cealalta, cei pentru care armata obligatorie nu e/a fost decat un exercitiu de tampire la o varsta inca frageda (de cele mai multe ori, in aceasta categorie intra cei carora le lipseste aceasta experienta, asadar o analizeaza mai degraba in abstract). Acestea fiind taberele si circumstantele, pasiunile se incing rapid de fiecare data cand subiectul revine in centrul conversatiei.

Propun sa impacam capra cu varza, acceptand posibilitatea ca pana si un exercitiu de tampire sa reprezinte o importanta lectie de viata. Mai cu seama la o varsta inca frageda, cand inveti din mers deosebirile (dar si asemanarile) intre ceea ce zboara si ceea ce se mananca. Cel putin de la mine, asa s-a vazut – si asta inca din a doua zi de armata.

Am facut armata la UM 01336 Zalau, la Infanterie. Ulterior, o parte dintre noi am fost rebotezati Cercetare-Diversiune, ceea ce nu ne-a facut viata mai usoara, dar ne-a facut sa ne simtim mai bine, mai commando. Pana atunci, insa, inca din prima zi, am fost repartizati « pe sectoare ». Primul meu sector a fost aleea care ducea la Comandament, aleea pe care se plimbau toti maiorii, coloneii si generalii. Drept urmare, am primit instructiuni detaliate despre importanta covarsitoare a misunii: nici o frunza, nici un chistoc de tigare nu trebuia sa prost-dispuna gradatii, pentru ca de buna lor dispozitie depinde buna noastra dispozitie. Era o alee marginita de o parte si de alta de pomi ornamentali cu frunze rosii, mici si multe. Extrem de multe.

Era inceputul toamnei, iar frunzele picau cu indarjire, intr-un ritm bacovian. Nu terminam de maturat aleea ca, pana sa ajung la capat, era din nou plina de frunze. Mici. Rosii. Multe. Am mers pe aleea aceea in sus si-n jos, cu maturoiul meu de nuiele, ore in sir. Am incercat sa scutur copacii. S-au scuturat degeaba. Pomii aceia aveau rezerve aparent inepuizabile de frunze. Treceau pe langa mine gradatii. Ma opream si salutam regulamentar. Frunzele isi vedeau de treaba lor. Am trecut prin toate fazele : am simtit ca innebunesc, m-am revoltat si-am injurat in gand si printre dinti, mi-a fost dor de casa, dor de viata de dinaintea intrarii pe poarta UM 01336, am incercat sa cant. Degeaba. Frunzele cadeau cu implacabilitatea destinului. Am pierdut notiunea timpului, m-am asezat pe o bordura proaspat varuita, cu maturoiul intre picioare, si mi-am aprins un Carpati fara. Neregulamentar.

Nu stiu cat am stat acolo, pe bordura, dar stiu ca, la un moment dat, am realizat, socat, ca nu ma gandeam la nimic. Stiti ce inseamna asta ? Sa nu te gandesti la nimic ? Sa nu ai nici o frantura de gand, de imagine, de melodie care sa-ti treaca prin minte ? Atunci m-am speriat, m-am ridicat dintr-un salt in picioare si-am reinceput sa matur cu furie. Mai tarziu, in facultate, aveam sa aflu ca exista o intrega pleiada de tehnici mistice menite sa te aduca exact in acest punct: golirea de ganduri. De toate gandurile. Pe mine, unul, aceasta tehnica nu m-a impresionat niciodata. Nu m-a impresionat atunci, nu ma impresioneaza nici acum. Ma sperie, dar nu ma impresioneaza. Ma sperie, pentru ca e ca si cum ai tine, cu forta, o poarta larg deschisa, pe care poate sa intre oricine. Si alea bune, ce-i drept, dar si alea rele. Mai bine cu « rugaciunea inimii » (sau oratio mentis) de moda veche.

Asta a fost prima si, poate, cea mai importanta lectie din armata.