Amintirile mă chinuiesc. În vremuri de apocalipsă îţi pui arhivele în ordine

De ce ar fi important să avem o arhivă digitalizată a presei? Păi haideţi să ne gândim puţin la cum ne arhivăm memoria recentă. Dacă vreau să găsesc ceva de acum 5–10 ani, caut cu Google. Dacă am nevoie de ceva informaţie de acum 20 de ani, trebuie să caut la bibliotecă, în presa pe hârtie. Televiziunea e mult prea peste mână, arhivele sunt într‑o mare dezordine, cele private nici măcar nu prea conservă, televiziunea publică e încă în haos la acest capitol. Motoarele de căutare oferă chestiuni exacte dacă ştii cât de cât ce cauţi. Însă dezavantajele sunt mai mari decât ne place să credem.

Dacă deschid un ziar de acum 20 de ani, am instant pe prima pagină un tablou al angoaselor şi priorităţilor momentului. Să zicem că am căutat ştiri economice, dar nu pot să nu văd în jur şi că, poate, în perioada aia Bucureştiul era răvăşit de vreo mineriadă. Dacă mă uit după ştiri economice dintr‑o perioadă anume prin Google, voi avea în primul rând foarte multe pseudorezultate oferite de zeci de agregatoare care vor să mă facă să le produc câte un clic. Dacă totuşi trec de jungla asta de valutişti şi speculanţi internauţi, ajung poate la ştiri precise dintr‑o anumită perioadă, dar contextualizarea va fi de o mie de ori mai greu de făcut decât în cazul răsfoirii presei pe hârtie.

Poate Google se va perfecţiona, numai că nu prea văd interesul – e o companie privată care vrea profit. Această dorinţă de a da rezultate cât mai precise pe care apoi să le lege cât mai bine cu reclama plătită nu va putea niciodată duce la o preocupare pentru context istoric – ei vor să recreeze contextul, să fie publicitar. Motoarele de căutare omoară simultaneitatea, omoară peisajul în care s‑a întâmplat un anumit eveniment. Wikipedia, de asemenea, are un rol de enciclopedie, nu e neapărat obsedată de context.

Ziarul are prima pagină, fotografia – imperfectă, tâmpită, cum o fi ea – evenimentelor înlănţuite dintr‑o perioadă scurtă de timp. Internetul îţi oferă în schimb un eveniment vechi cu o ramă de evenimente noi. Un articol din 2000 va fi înconjurat de trimiteri la articole tot din 2011. Poate vi se pare un nimic, dar e un detaliu important pentru felul în care ne împachetăm trecutul. Și, dacă de vreun deceniu suntem hotărâţi să‑l conservăm altfel, măcar să fim conştienţi că am schimbat ambalajul. Cu atât mai importante devin răposatele ziare – ele au fotografiat un secol şi jumătate de societate românească. Este cel mai important proiect cultural românesc.

Aşa am ajuns să fiu poate cam necivilizat cu directorul Bibliotecii Academiei. Presa românească trebuie digitalizată urgent. Nici nu vă închipuiţi cât e de important să avem la îndemână trecutul stocat astfel. Evident, nu intră doar în atribuţiile acestei biblioteci un astfel de proiect imens. Dar o strategie naţională, pentru că aşa ceva trebuie să existe. Veţi spune că ţara arde şi eu îmi aranjez freza. Dar o să vă miraţi cât de important e să ai acces la cum vedeam lumea prin ziare în 1990, ce lume ne doream, cât de superficial şi fără prea multe discuţii am trecut la o lume a proprietăţii dintr‑o lume în care proprietatea privată a avut una dintre cele mai scăzute procente din estul Europei. Biblioteca Academiei are în schimb un proiect numit „Personalităţi care au schimbat lumea“ în care sunt aruncate de‑a valma traduceri, autori români, Einstein sau Newton în franceză, toţi scanaţi, trântiţi într‑un loc (sponsorizat de UPC). Nici un soi de utilitate sau de finalitate. Mai avem apoi scanări din manuscrisele bietului Eminescu, folosit de toţi aproape numai în direcţii prăfuite. Blestemul Luceafărului, deh.

Apocalipsa este omniprezentă în discursul de azi. Toată lumea pare să‑şi creeze fortăreţe şi să aştepte vremea rea să treacă. Dacă tot e vremea stocării şi a pusului sub saltea, să avem grijă şi de memorie. Cei din privat nu stochează decât selectiv, iar în arhivarea video toată lumea stă prost – singura enciclopedie video, YouTube, ştim cu toţii ce principii haotice de stocare are. Tot ce ţine de stat (fie că e vorba de biblioteci, de TVR, de radio etc.) bălteşte într‑o indiferenţă semitotală faţă de propriile comori de arhivă. E o indiferenţă sinucigaşă inclusiv din punct de vedere comercial. Am o reacţie ciudată, poate. Cu cât citesc ştiri despre tot soiul de prăbuşiri, cu cât îmi imaginez propriul faliment, cu atât îmi dau seama că tot ce aş vrea să avem cu noi, indiferent ce s‑ar întâmpla, ar fi un trecut stocat cât de cât cu cap şi ordonat.