Contrar trendului general, nu vreau să mă mut în Bucureşti sau să emigrez. Economia se întâmpla din ce în ce mai spectaculos, iar mirosul occidentului adie suficient de vârtos pe strazile oraşului meu. Şi asta pentru că se află în vestul ţării. Mai mult decât atât, aici am parte de căldura sufletească a ardelenilor mei cu consoane muiate şi inimi mari.

Arad se numeşte oraşul meu. Întins ca palma unui om cu liniile vieţii, norocului, dragostei şi carierei cam netezi, Aradul forfoteşte de claxoane de maşini străine, frânturi de conversaţii cu gramatica pusă la punct şi fâlfâiri de frunzet bogat când vântul de pe Mureş suflă (şi cam suflă), sesizând copacii de prin parcuri. Aerul cetăţii miroase a parfumuri amestecate, iar luminile străzilor găuresc întunericul serii în cel mai romantic chip.

Avem o istorie semeaţă, un prezent măgulitor şi un viitor luminos, noi, arădenii. Cu toate acestea, spre deosebire de Havana, Aradul a ieşit rănit din comunism, iar tranziţia, cu tonurile ei de gri, a învîrtit cuţitul în rană. Sunt multe lucruri pe care le-aş schimba la Arad, şi anume non-culorile posace care umbresc viaţa oraşului, aşa cum ar trebui sa fie.

Clişeul postdecembrist numărul unu în acest colţ de Balcani este lamentarea generală vizavi de gropile din asfalt. Ei bine, voi intra cu capul înainte în subiect. Cu cât te îndepărtezi de centrul pus la punct ca o clasă înainte de inspecţie, străzile te cam lasă baltă. Ca pieton nu e atât de problematic, dacă laşi la o parte estetica, însă toate celelalte categorii de participanţi la trafic au de suferit. Copiii pe role îşi târâie picioarele pe nişte trotuare ca după bombardament. Ce fac ei nici nu seamănă cu mersul pe role, ci cu o proba stupidă la ceva concurs de weekend la o televiziune provincială. Bicicliştii ocolesc, se opresc, îşi iau bicicleta pe sus şi data viitoare cheamă un taxi. Nici vorbă să aibă piste speciale pentru ei, şi dacă au, acolo stau parcate maşini. Drept urmare, le rămâne extrema dreaptă a şoselei, teren minat, pentru că acolo se termină straturile succesive de asfalt din tentativele urbanistice precedente, şi, deci, s-a format un mare şanţ care trebuie evitat cu atenţie. Şoferii urlă cel mai tare, pentru că urlă la toţi: la pietoni, la biciclişti, la municipalitate şi unii la alţii. Şi au de ce.

Traficul e aglomerat, benzina se consumă, timpul trece şi nervii cresc. Gropile adâncesc problema şi se adâncesc pe ele însele, şi uite-aşa avem blocaje de trafic ce coincid cu blocaje de circulaţie sangvină firească de-a lungul şi de-a latul iubitului Arad. Asta aş schimba: aş face străzi mai late, cu un asfalt proaspăt mereu; aş înlocui intersecţiile mari, la care se aşteaptă cu sferturile de oră, cu pasaje; aş turna piste roz pentru biciclişti, care să nu se intersecteze cu şoselele, şi care să ducă oriunde vor ei; aş repara trotuarele, să nu rămână nicio domnişoară cu tocurile înfipte în crăpăturile asflatului şi niciun băieţel cu rola blocată în vreo groapă inoportună.

Acum că am rezolvat-o cu drumurile, mai trebuie să rezolv şi problema şoferilor. Nesimţirea unora dintre ei mă lasă fără cuvinte. Aş instala camere video care să surprindă activitatea fiecărei intersecţii, iar oricărui nesimţit care se încadrează aiurea, blochează pe cineva, se opreşte în mijlocul intersecţiei, ascultă muzică foarte tare, aruncă chiştoace pe geam sau face ceva asemănător care să deranjeze ceilalţi participanţi la trafic i-ar veni un plic acasă, cu poza moacei sale “gealate” plus o amendă usturătoare, să-i facă educaţie.

Alt lucru mare pe care l-aş schimba la Arad este modul în care se construiesc clădirile noi. Centrul e în regulă; dar cum te îndepărtezi de el, retina îţi este sodomizată de nişte contraste care n-au ce căuta într-un oraş civilizat: casă dărăpănată lângă bloc de sticlă până-n cinşpe etaje lângă bisericuţă ortodoxă lângă palat cu turnuri şi lei de etnie lângă bloc comunist, gri, cu geamuri mici şi atmosferă de lagăr. Nici nu ştiu ce soluţii să dau: dărâmarea cu buldozere pe care stă scris “dreptate” a tuturor ororilor arhitectonice ar merge, dar doar în vise sau science fiction. Dar, dacă banii nu ar fi o problemă, cu siguranţă că la asta aş decurge. Şi apoi aş construi clădiri în stil art nouveau în locul lor.

Realitatea crudă mă împinge înspre soluţii mai în acord cu timpurile în care trăim, aşa că nu-mi rămâne decât să las în pace ceea ce a fost deja construit şi să dau o directivă care să oblige orice persoană, fizică sau juridică, ce vrea să construiască în Arad, să prezinte planurile construcţiei unei echipe de arhitecţi specialişti în urbanism care să aprobe sau să dezaprobe, după caz, construcţia. Ştiu că măsura este în vigoare, teoretic, deja. Ei bine, eu aş pune-o în vigoare şi practic. Nu putem schimba mare lucru din răul făcut, dar putem evita să facem rău mai departe.

Câinii vagabonzi nu abundă în Arad. Nu în centru, cel puţin. Pe la periferii, se poate întâmpla totuşi să te întâmpine pe-nserat o haită flămândă şi mai mult decât ostilă de dulăi, care să te înconjoare, mârâie, latre şi care să-şi perforeze sau sfâşie tivul pantalonilor. Experienţa e înfricoşătoare, chiar dacă nimeni nu păţeşte mare lucru. Aşa că aş castra toţi câinii Robin Hood de pe alei şi i-aş duce într-un loc unde să primească mâncare, îngrijire şi de unde să poată fi adoptaţi de doritori. La fel şi cu pisoii sau orice alte animăluţe rătăcite prin jungla urbană.

Sărăcia din Arad n-o constaţi într-o plimbare la şosea sau la o cafea matinală cu prietenii. Dar ea există, în ciuda fondurilor europene şi neeuropene acordate regiunii. Aş schimba la Arad ignoranţa cetăţenilor săi vizavi de lucrurile mari, cu adevărat importante. Aş trimite la şcoli consilieri din primărie să ţină ore de educaţie civică, în adevăratul sens al cuvîntului, elevilor. Şi aşa cum membrii partidelor parlamentare pot ieşi în mijlocul oamenilor în campaniile electorale, i-aş trimite şi “în timpuri de pace”, să ţină întruniri deschise pentru cetăţeni, unde să explice utilitatea programelor PHARE şi SAPARD, şi altele asemănătoare.

Aş face educaţie antreprenorială cu arădenii, aşa cum nu se face acum. Şi nu-mi pot imagina de ce oamenii termină doisprezece clase ştiind densitatea populaţiei Madagascarului sau sensul “clopotelor verzi” şi “cirezilor agreste” ale lui Ion Barbu, ştiind rezolvări de integrale şi spaţii vectoriale şi numele cnejilor de pe lume, dar neştiind cum începi o afacere, ce acte îţi trebuie, ce facilităţi îţi oferă Statul Român şi cum calculezi nevoile pieţei.

Şi cam atât, în primă fază, m-ar face fericit şi m-ar umple de patriotism local şi mai tare decât sunt în acest moment. Şi după ce Aradul visurilor mele va exista în realitate, dacă voi observa probleme noi, izvorâte din prea multă bunăstare, voi reveni cu un articol care să le rezolve. Până atunci, astept să-mi ziceți voi ce schimbari vreți la orașul vostru!