Auto-desființarea Curții Constituționale. Și puțină arheologie

Înainte de a-i ataca pe unii sau pe alții din cele două tabere care se înfruntă acum pentru dominarea României, vă rog să va concentrați puțin la cifre și amănunte, pentru a descifra istoria ”celebrului” art. 10 din Legea referendumului. Apoi puteți spune cine are dreptatae (dacă are cumva, cineva).

2000 – se adoptă Legea nr. 3/2000 pentru organizarea și desfășurarea referendumului;

La art. 10 se arată: ”Demiterea Președintelui României este aprobată, dacă a întrunit majoritatea voturilor cetățenilor înscriși în listele electorale”.

5 mai 2007 – Legea 129/2007 modifică art. 10, care primește următoarea formulare:

”Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Președintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul țării, ale cetățenilor care au participat la referendum”.

Curtea Constituțională a României (CCR) fusese sesizată în privința neconstituționalității acestei legi cu articol unic. CCR a exercitat controlul de constituționalitate și a hotărât (Decizia nr. 420/din 3 mai 2007) că prevederea este conformă Constituției. Din cei 9 judecători ai CCR, doar unul singur a făcut opinie contrară. Patru dintre judecătorii care au stabilit că modificarea este constituțională fac parte și astăzi din CCR.

30 septembrie 2009 – Guvernul Boc adoptă Ordonanța de Urgență nr. 103/2009 aduce noi modificări Legii 3/2000. Aceste modificări nu fac însă nicio referire la art. 10.

13 octombrie 2009 – Senatul respinge OUG nr. 103/2009.

8 noiembrie 2010 – trei deputați PDL pun în dezbaterea Senatului proiectul de lege nr. 332/2011 referitor la modificarea art. 10 din Legea 3/2000.

9 mai 2011 – Senatul adoptă proiectul de lege nr. 332/2011 în următoarea formulare: ”Art. 10. Demiterea Președintelui este aprobată, dacă a întrunit majoritatea voturilor cetățenilor înscriși în listele electorale”. Legea trece la Camera Deputaților (cameră decizională).

28 iunie 2011 – Proiectul de lege nr. 332/2011 este retrimis la Comisia Juridică a Camerei Deputaților, unde se află și acum.

27 martie 2012 – După doi ani și jumătate de la emitere și după ce fusese respinsă de Senat, OUG nr. 103/2009 este votată de Camera Deputaților.

9-10 aprilie 2012 – OUG nr.103/2009 este promulgată de președinte și devine Legea nr. 62/2012. ATENȚIE ÎNSĂ: În forma adoptată de Camera Deputaților apare și modificarea de la art. 10, care sună astfel: ”Art. 10. Demiterea Președintelui este aprobată, dacă a întrunit majoritatea voturilor cetățenilor înscriși în listele electorale”. Această modificare nu exista în OUG nr.103/2009.

21 mai 2012 – un deputat PNL și un senator PSD depun proiectul de Lege nr. 264/2012 de modificare a aceluiași art. 10 din Legea nr.3/2000. „Art. 10. – Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă, în urma desfăşurării referendumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate.” – este versiunea acestei legi, adoptate de Parlamant și care a fost trimisă, de pe 2 iulie 2012 spre promulgare președintelui României.

5 iulie 2012 – Guvernul Ponta emite Ordonanța de Urgență nr.41/2012 de modificare a Legii nr. 3/2000. Printre cele 4 articole vizate, se numără și art. 10, care sună astfel: ”Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”.

10 iulie 2012 – CCR se pronunță asupra sesizării de neconstituționalitate a proiectului de Lege nr. 264/2012. ”În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a constatat că Legea pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură  participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”, se arată într-un comunicat de presă dat publicității.

Formularea este ambiguă, motiv pentru care apar noi intepretări divergente (în funcție de propria ”tabără”). Pe de o parte, în comunicatul CCR se arată că ”legea este constituțională”, pe de altă parte condiția pusă ”asigurarea participării la referendum a cel puțin jumătate plus un din numărul alegătorilor” infirmă sensul modificării. De asemenea, modul de formulare legat de condiția imperativă ”asigură participarea” poate indica însă și o obligație de mijloace, nu neapărat una de scop. Desigur, până la publicarea motivării deciziei CCR, fiecare parte poate specula.

Care este starea de drept acum

CCR s-a pronunțat asupra constituționalității proiectului de lege nr. 264/2012. Indiferent de interpretarea care i se dă deciziei CCR, până la promulgarea acestui proiect de lege, OUG nr.41/2012 este în vigoare. Practica CCR arată că Guvernul are obligația de a modifica ordonanțele de urgență în condițiile în care norme ale acestora sunt similare cu norme declarate neconstituționale. Nu există însă un termen expres legal până la care trebuie operate aceste modificări. O eventuală lipsă de neconstituționalitate a OUG nr. 21/2012 poate fi sesizată doar de către Avocatul Poporului.

Așadar, la ora la care scriu acest text, în lipsa altor modificări și decizii, președintele României poate fi demis cu numărul a jumătate plus din numărul voturilor valabil exprimate (conform OUG nr.41/2012 – act normativ aflat în vigoare).

Concluzii

1. Ambiguitatea și controversa care persistă în privința numărului de voturi necesar pentru demiterea președintelui sunt datorate, în egală măsură, tuturor forțelor politice implicate. Fiecare, la rândul ei, a apelat la șmecherii și proceduri ne-democratice pentru a-și impune punctul de vedere (apelarea la ordonanțe de urgență, jocul ”la mai multe capete” – în sensul promovării mai multor acte normative și proiecte de lege).
2. Aștept motivarea CCR, pentru a înțelege exact ce a votat. Dacă se confirmă că a revenit asupra deciziei din 2007, CCR va reuși ceea ce nu au reușit Traian Băsescu și PD, Guvernul Ponta și USL, pe rând și împreună: să se autodesființeze. De ce spun asta?

CCR nu are atribuții executive sau legislative și nici instrumente la care să apeleze dacă îi sunt încălcate deciziile. Acesta este și motivul pentru care o mare parte a acetelor sale sunt consultative. Forța reală a CCR vine însă din credibilitatea instituției. Sancțiunea nerespectării sau ignorării unei decizii sau aviz al CCR constră în pierderea încrederii publice în persoana sau grupul care nu le respectă.

Revenirea asupra deciziilor legate de aceași normă de la o Putere la alta este extrem de bulversantă pentru opinia publică. Ridică uriașe semne de întrebare atât asupra independenței cât și a credibilității CCR. Cu atât mai stranie ar fi situația în condițiile în care 4 dintre judecătorii din 2007 se află și acum la CCR.  Iar dacă încredere în CCR nu mai e, atunci nici CCR nu mai e.

3. Și, totuși, România are nevoie de o soluție pentru a ieși din acest blocaj. De un referendum care să taie nodul gordian în două, oferind o minimă legitimitate câștigătorului: dacă e vorba de Băsescu, atunci victoria să fie ”pe teren” (adică adunând mai multe voturi decât cele pentru demitere), iar dacă e vorba de Ponta/Antonescu, atunci diferența să fie la un scor semnificativ favorabil. Altfel, starea de război va decima până la anihilare orice instituție care încă mai respiră în țara asta.