RSS Feed

Bloodbath budget. Ce s-a putut la canadieni, se va putea (probabil) la britanici şi nu prea pe la noi

vezi toate articolele de
07 Jun 2010 la 08:42 32 comentarii 1432 vizualizari.

Descopăr în Daily Telegraph o informaţie cît o madeleine proustiană, care justifică rîndurile de mai jos. Îmi propusesem să nu mai scriu pe VoxPublica – feedback-ul primit de-a lungul acestor luni mi-a dat senzaţii suficient de donquijotiste. Totuşi, remarc faptul că grosul dezbaterii publice din jurul inextricabilelor măsuri de austeritate este centrat pe critica acestora, mai degrabă decît pe alternative viabile. Iată una, pe bune şi încercate :)

Aflu, aşadar, din Daily Telegraph că, în faţa unui deficit bugetar gigant, noul guvern de coaliţie din Marea Britanie se pregăteşte să aplice “soluţia canadiană” pentru reducerea datoriilor publice. Într-un material separat de background, publicaţia explică şi ce înseamnă “soluţia canadiană”.

Pe scurt, povestea arată cam aşa:
La începutul anilor ‘90, Canada traversa o criză financiară majoră, cu un deficit bugetar de 9% din PIB şi perspective negre asupra economiei. Ei bine, în patru ani, între 1992 şi 1996, premierul Jean Chretien a transformat acest deficit uriaş în creştere economică, prin ceea ce a rămas în istoria economiei moderne drept “soluţia canadiană”. Conştient că eficientizarea economiilor bugetare şi îngheţarea salariilor şi pensiilor sunt insuficiente, Chrétien a dispus ca TOATE cheltuielile ne-esenţiale ale guvernului să fie reduse. Singurul domeniu scutit de măcelul bugetar au fost pensiile.

În rest, o comisie inter-ministerială a cerut fiecărui minister să indice toate domeniile care nu ar trebui finanţate de guvern. Comisia a întocmit o serie de recomandări către o a doua comisie, la fel de interministerială. Aceasta, la rândul ei, l-a consiliat pe prim-ministru. A urmat o serie de reduceri drastice a bugetelor: cel de cercetare a fost înjumătăţit, subvenţiile pentru agricultură, sănătate şi educaţie au fost reduse, în medie, cu 20%, la fel şi ajutoarele pentru străinătate sau în reţelele de transport. Faptul că miniştrii au fost responsabilizaţi prin participare directă la decizia executivă a împiedicat demisiile obişnuite în cazul reducerilor bugetare şi a asigurat stabilitatea guvernului în anii cei mai grei. Sexy perspectivă, nu..?

Costurile sociale nu au fost deloc mici. Zeci de mii de asistenţi medicali, profesori şi funcţionari din sistemul public au devenit şomeri. Rezultatul a fost însă că, de la un deficit de 9%, economia Canadei a intrat pe creştere economică în timp record – 4 ani. Mai mult, în ciuda unei contracţii a economiei de peste 2% în 1991, povara fiscală a crescut, pînă în momentul revenirii pe creştere, cu numai 0,3%. Mai simplu spus, nu creşterea taxelor a salvat economia, nici reducerea pensiilor, ci reducerea cheltuielilor inutile/dispensabile – viaţa bugetară cu strictul necesar (o placă destul de des auzită în dezbaterile publice din ultima perioadă, fără aplicabilităţi dîmboviţene, deocamdată). La 15 ani de la acei ani de austeritate, canadienii spun că succesul s-a datorat, în egală măsură, profunzimii şi rapidităţii cu care guvernul liberal a operat restructurările bugetare.

Cuvîntul-cheie din rîndurile de mai sus este şi rămîne “liberal”. Aşadar, măsuri drastice, fundamentate în liberalismul economic, aplicate pe fondul unui stat social cu cheltuieli bugetare sufocante. Toate astea, într-un guvern cu decizie transparentă, solidaritate şi control decizional reciproc. Un citat memorabil dintr-unul din miniştrii guvernului canadian de la vremea respectivă: cheia succesului acestor măsuri stă în rapiditatea acestora, pentru că lasă să se întrevadă luminiţa de la capătul tunelului. Daily Telegraph spune că asta se pregătesc să facă David Cameron şi Nick Clegg.

Se poate întîmpla aşa ceva în România? Adică, în eventualitatea în care guvernul cade, banii de la FMI întîrzie şi, miracol, PNL chiar ar ajunge din nou la putere cu un guvern minoritar, sprijinit tacit de o majoritate parlamentară – ar fi posibilă o “soluţie canadiană” adaptată local? Doar vorbim tot de un stat-mamă, cu cheltuieli publice uriaşe şi hiper-aparat birocratic, plus asistenţă socială greoaie.

Toată soluţia canadiană a însemnat tăiere în carne vie (fascinantă expresie, “bloodbath budget”!). Evident, înaintea oricărei comparaţii trebuie respectate nişte proporţii: România nu e superputere economică globală (ci dimpotrivă), România trebuie să ţină cont şi de deciziile de la Bruxelles – care în ultima perioadă numai liberale nu sunt (vezi presiunile cu taxarea tranzacţiilor financiare sau controlul riguros al pieţelor pentru evitarea unei noi crize – Sarkozy le vrea pe amîndouă). Canada are, în afara reputaţiei de paradis al asistenţei sociale, şi unul dintre cele mai prestigioase sisteme bancare, caracterizate de prudenţă şi stabilitate (ceea ce a permis ţării să treacă mult mai uşor peste criza financiară). În plus, nu se poate face comparaţie între ce înseamnă buget pentru cercetare sau stimulente oferite agriculturii între cele două ţări – disproporţia e covîrşitoare. Dar asta nu e treaba mea, nu am competenţe economice care să-mi permită observaţii economice dincolo de ce e scris mai sus.

Rezervele mele serioase nu au legătură cu economia, ci cu faptul că românii nu sunt canadieni – inclusiv, sau mai ales, că liberalii români nu sunt liberali canadieni.
Au românii puterea să strîngă serios din dinţi ? Mai mult, are cineva din PNL curajul să spună românilor “dacă ajungem noi la putere, vă va ustura mai tare, dar mai puţin timp”? Cum explici unei naţiuni obişnuite să sugă de la ţîţa statului nu numai că nu mai e lapte, dar şi că nu te mai hrăneşte mama deloc, tre’ să te te apuci să-ţi obţii singur de papa? Singura premisă pozitivă ar fi faptul că sindicatele tocmai au avut ocazia să-şi demonstreze impotenţa – ori românii să-şi demonstreze pasivitatea mioritică legendară – aşadar, se poate risca o refomă bugetară aspră şi bruscă fără tulburări sociale majore. Dacă PD-L, care s-a depărtat tot mai mult de liberalismul pe care odinioară şi-l revendica prin absorbţia PL-D de către PD, şansa rămîne PNL, care PNL evită (citeşte: nu are curajul) să definească în termeni tranşanţi costurile sociale ale reformelor – altfel, atît de necesare.

Pun întrebările astea retorice aici mai mult aşa, ca să răbufnesc În rest, rămîne cum am stabilit: avem ce merităm.

La final, piesa care mă rebîntuie zilele astea, ani buni după ce aproape că o uitasem. Oximoron muzical perfect – un ambiental cu mesaj ecologist, făcut din sampling de sunete şi imagini toxice. Adică un “clasic postmodern”, dacă mi-e şi mie permis un oximoron. În tinereţile mele, piesa era un mare hit de sîmbătă noaptea, la Chill-Out Zone.
Aşadar, Coldcut/Hextatic – “Timber”.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!