Bogdan Dumitrescu-Introducere în realismul socialist-capitalist

motto: „O odă să închin îmi vine /
Acestui peisaj de schele şi ruine”
(Poezie de Florin Dumitrescu)

Discuţia multipartită despre proletcultismrealismsocialistjdanovism (să-i spunem aşa, ca să fie toată lumea mulţumită…) mi-a sugerat imaginea unei dezbateri pe tema aburului între mecanicii demult topitelor locomotive pe cărbuni. Psihanalizînd zădărnicia, cred că a fost doar o încercare de justificare pentru anii – de tinereţe îndepărtată sau studiu recent – pierduţi în malaxor.
Analizele puriste ale trecutului de acest gen (folositoare precum o eventuală contoversă despre sexul activiştilor), ne-au împiedicat să vedem cum sub ochii noştri se desfăşoară de cîtva timp un curent artistic, poate chiar cu totul original – chestiune destul de rară în nevrotica (proto)cronică a ideilor româneşti.
Am numit acest fenomen realismul socialist-capitalist.

Să începem cu originile.
Istoria realismului socialist, cea recent dezbătută nu foarte curajos (apropo, ce mai fac oare astăzi sutele de cenzori ai RSR?), dincolo de nuanţele futile, este simplă: în Uniunea Sovietică, după un început aflat sub influenţa avangardei, în primii ani ai deceniului patru este eliminată idea de valoare artistică „în sine”, Stalin impunînd exclusiv arta angajată politic, sub denumirea amintită. La noi, după cîţiva ani la finalul deceniului cinci în care au mai pîlpîit nişte iluzii artistice ale stîngii, a urmat o perioadă extrem de dură de ideologizare absolută. Odată cu venirea la putere a lui Ceauşescu s-au reluat legături controlate cu Occidentul sau cu trecutul. Finalul mandatului prezidenţial, mai ales în anii ‘80, a fost însă foarte dur, maoist.
În toţi aceşti ani, creatorii români au devenit specialişti în omagierea puterii, au învăţat şi să se autocenzureze, să se exprime artistic filtrat – aşa, ca mii de Vaderi pitici, vorbind prin mască – pentru casă, masă, sau autoprotecţie. În fapt, pentru a beneficia sau a se putea feri de rău, au ajuns să înţeleagă mecanismele propagării ideologiei. Chiar dacă a trebuit să se sacrifice puţin, acceptînd conul de umbră, sau pîrîndu-şi aproapele, creatorul român a realizat uriaşul nimic din spatele tehnicii propagandistice (cea uşor de evitat, imitat, sau de asezonat cu „şopîrle”), a înţeles găunoşenia actului artistic ideologizat în fiecare dintre diferitele „epoci” ale zecilor de ani de comunism.

În anii ‘60, Gerhard Richter si Sigmar Polke au fugit în Vest din realismul „redegist”, şi, sub presiunea mesajelor venite dinspre societatea de consum care îi agresau în Germania Federală, au emis conceptul de realism capitalist.
Manifestul lor, deziluziona(n)t, anti-stilistic, adresat Occidentului, s-a integrat în mişcarea artei pop, împrumutînd menajeria imagisticii şi limbajul advertisingului. Dar discursul lor a diferit total faţă de celelalte demersuri similare: ei deplîngeau arta devenită produs pur comercial în capitalism în oglindă cu modul în care dincolo de Cortină arta devenise un produs pur ideologic. Ei au avut aceeaşi dezămagire faţă de primitivitatea ambelor metode de propagandă, au simţit aceelaşi gol absolut în spatele schemelor de comunicare artistică.
Adresîndu-se însă trăitorilor de pe malului Vestic al Istoriei, din ideologia realismului capitalist a rămas doar referinţa (mai ales ironică) la valoarea comerială a artei, ignorîndu-se referenţialul estic, ideologic, al tezei. Astăzi, în dicţionare realismul capitalist e definit de-a dreptul drept artă înţeleasă ca marfă sau ca privire caustică aruncată advertisingului.

Să ajungem în prezent. Criza sistemică multifaţetată a momentului – artistică / morală / politică / economică / de comunicare etc. – are la noi şi în întreaga Europă Centrală elemente exotice, suplimentar adăugate crizei globale, origini marcate de istoria locului aflat pe muchia ascuţită a faliei eurasiatice, între Orient si Occident, între lagărul comunist si lăgarele naziste, între socialism şi capitalism, între creierul vestic şi sufletul estic al Civilizaţiei.
Acum, la două decenii de la intrarea sub incidenţa capitalismului, România se află istoric şi mental într-o zonă de interstiţiu, neliniştitoare, în care echivalenţele intrigă si se cer înţelese. Noi am perceput istoria amorsatoare a crizei, succesiv, ca pe o înşiruire de sisteme alternative, de valori in sine diferite: stînga / dreapta politică; democraţia / dictatura; socialismul / capitalismul etc.. Am descoperit însă acum că dihotomiile acestea tind să devină monade.
Ideologiile s-au diluat, pînă la comuniune: stînga îşi produce baza financiară exploatînd liniştită mase muncitoare, populismul dreptei este pe de-a-ntregul proletar. Democraţia acceptă firesc dictatura figurilor politice puternice, dictaturile se destind formal prin acceptarea structurilor democratice, care se golesc astfel de fond.

În acest moment de inflexiune, de redefinire, în România au apărut semnele unei noi viziuni artistice ambivalente, integratoare despre istorie, realitate şi criză, pe care am denumit-o realismul socialist – capitalist.
Aceasta are la origine ideea că „esteticile” realismului socialist şi realismului capitalist au folosit aceleaşi modalităţi de propagare a mesajelor şi prin urmare pot fi folosite împreună pentru a ilustra teze artistice într-un spaţiu românesc încă aflat la limita între cele două sisteme.
Astfel, în mai multe produse artistice contemporane româneşti, principiile ambelor tipuri de realism sînt colate în interiorul aceluiaşi act artistic, cu mai multă sau mai puţină autoironie sau cinism, sau de-a dreptul doar tristeţe (toate acestea venite din deziluzia suferită la contactul cu hăul din spatele ambelor sisteme de propagandă). Elemente ale realităţii contemporane sînt puse în „rama” realismului socialist, sau, fragmente remanente din realitatea predecembristă sînt expuse artistic privirii aruncate prin grilele zilelor noastre.
Formaţia Guess Who cîntă pe versuri caustice de hip hop melodia pionierească „Noi în anul 2000”. Ion Bârlădeanu colează în lucrările sale imaginea lui Ceauşescu şi cea a lui Brigitte Bardot. Realismul lui Cristi Puiu din „Moartea domnului Lăzărescu” e construit din elemente ale contemporaneitaţii si din seme inerţiale ale realităţii de dinainte de ‘89. Detectivii de serial american hiperrealist ai lui Porumboiu din „Poliţist, adjectiv” işi pun probleme morale într-un cadru de provincie socialista perfect neschimbat de 20 de ani.
Succesul acestor produse artistice vine din autenticitatea manierei de a privi realitatea a autorilor, trăitori lucid-dezamăgiţi ai anilor iluziilor comuniste sau consumeriste. (Ca exemplificare – mai toţi regizorii şi scenariştii „noului val” cinematografic au în jur de 40 de ani, biografiile lor fiind perfect împărţite în două de anul 1989… )

Realismul socialist-capitalist produce şi va produce în continuare valoare, chestiune care ar merita să fie analizată în articole viitoare. O idee de perspectiva, exemplificatoare, la final: pe modelul tabloului cu Berlusconi – înger al lui Filippo Panseca, închipuiţi-vă pictura cu miliardarul Dinu Patriciu înconjurat de copiii din fundaţia lui de binefacere, care îi întind buchete uriaşe de flori.
Alăturat, o lucrări ilustrative pentru asumarea conceptului, făcute de cel împreună cu care am gîndit cele enunţate aici, artistul plastic Eugen Al Pann.

Bogdan Dumitrescu a publicat acest articol si in Dilemateca