Bomba fiscală. Schijele politice. Cu ce ne alegem

În primul rînd, trebuie clarificată povestea cu “FMI cere“.  Toate sursele apropiate negocierilor cu Fondul pe care le-am consultat – de la foşti şi actuali demnitari pînă la jurnalişti specializaţi pe economie – spun la unison că FMI nu cere şi nu impune măsurile prin care să se atingă ţintele stabilite. Eventual propune. Consultanţii FMI, inclusiv cei care lucrează cu Guvernul şi între vizitele delegaţiei, pot expune o variantă de lucru în termenii următori: dacă nu ai bani la buget şi continui să nu reduci cheltuielile, atunci există şi această soluţie imediată, a creşterii încasărilor prin majorări de taxe: în cazul de faţă TVA şi impozitul pe venit. În al doilea rînd, regula spune că nu discuţi conţinutul negocierilor pînă ce nu ai o variantă cît mai apropiată de cea finală. (Sindicatele – Cartel Alfa, în speţă – au încălcat-o în încercarea de a forţa păstrarea cît mai multor bugetari în sistem).

Din această perspectivă, declaraţiile în doi peri şi cu jumătate de gură ale ministrului de finanţe Vlădescu păreau justificate. Formulări de genul “s-au discutat multe…” sau “nu s-a vorbit de creşterea TVA cu 25%” te lăsau să înţelegi că ipoteza de lucru există, doar că nu în termenii vehiculaţi de presă “pe surse”. Dacă ar fi expus şi publicului larg problema în termenii în care a expus-o azi în şedinţa de Guvern, lucrurile ar fi devenit mai clare măcar sub aspectul regulilor jocului, dacă nu al soluţiei la care se va recurge:

“Ministrul a făcut în şedinţa de guvern o prezentare succintă a discuţiilor cu Fondul Monetar Internaţional, arătând că experţii Fondului au cerut autorităţilor române să reducă cheltuielile şi să crească veniturile, arătând că o soluţie este mărirea taxelor, iar alta disponibilizările. Ministrul a susţinut că variantele sunt încă în analiză şi nu a avansat nicio cifră privind creşterea TVA sau a cotei unice de impozitare, dar a explicat că deficitul va fi totuşi mai mare, iar FMI ar putea accepta pentru 2010 un deficit de 6,3-6,4% din PIB”, au relatat pentru MEDIAFAX surse participante la şedinţa de guvern.

Ca şi alţi interlocutori, ministrul s-a scăldat călduţ, cît s-a putut, în confuzia cu “FMI cere”, pentru că, la urma urmei, nu strică niciodată să ai o sperietoare pe care să dai vina. Principala problemă nu e însă comunicarea cu şi dinspre Vlădescu, ci răspunsul său şi al Guvernului în ansamblu la propunerea FMI.

Guvernul pare să fi ales deja. Va trebui să mărească taxele pentru că nu vrea şi nu ştie cum să reducă cheltuielile. Amîndouă, luate la un loc. Procentajul pe care-l estimez ar fi cam 75 cu 25, în ordinea dată.

Nu vrea pentru că a continuat să facă angajări pe criterii de loialitate de partid în majoritatea instituţiilor pe care le controlează, mai ales în companiile de stat. Există 2-3 directori băgaţi pe gîtul celui numit de fosta putere şi care nu se dă dus, fie că a cîştigat în instanţă dreptul de a rămîne în funcţie, fie că s-a trecut direct la supraîncărcarea schemei, fără tentativa de concediere a “incomodului”. Pe urmă, concedierile făcute doar la baza piramidei, la cei care sînt interfaţă cu publicul, ar bate la ochi. Aşa că se păstrează un fel de status quo. Pun pariu că există deja bugetari care au încetat să se mai întrebe dacă şi cînd va veni momentul restructurărilor şi care se mulţumesc cu provizoratul etern. Nu e însă vorba doar de costurile salariale. Cheltuielile cu achiziţiile continuă în ritmul aberant din ultima vreme. Mentalităţile dispar greu, interesele legate de furnizori şi contracte şi mai greu.

Nu ştie pentru că de un an încheiat, de cînd discutăm de un aparat de stat ultra-lăţit lăsat moştenire de guvernarea Tăriceanu, nu s-a produs nici măcar o coală de hîrtie care să trimită în direcţia unei strategii prin care să se facă disponibilizările. Edificator este exemplul celor 15 mii de posturi care trebuie să dispară în învăţămînt, dar fără ca cineva să ştie pe ce a fost fundamentată cifra (viziune, principii ale legii, programă şi altele asemenea care abia acum sînt în stadiul de discuţie). Chiar dacă nu voia să se agite prea mult, din populism sau din raţiunile menţionate mai sus, Guvernul avea datoria măcar să arate că ştie ce are de făcut. Să ofere o perspectivă pentru momentul în care, din cine ştie ce motiv, lucrurile chiar se vor întîmpla.

Aşa că probabil va majora taxele. Poate nu în cuantumul invocat, poate abia de la 1 ianuarie 2011. Bani adunaţi rapid la buget – aşa se speră, cel puţin. Dar, ne spun o aripă a PD-L şi alţi diverşi apropiaţi ai lui Băsescu, pentru această alegere extrem de nepopulară, Guvernul ar trebui să plătească, prin remaniere. Nici o surpriză, logica e aproape plicticoasă. Anticipată. Dar nu suficientă.

Ce rămîne, după ce o să ne primim supapa de defulare prin demiterea lui Vlădescu şi Şeitan (autorii unor importante gafe de discurs) sau a lui Berceanu (pentru miştourile permanente la adresa propriului domeniu), ori Attila Cseke (pentru nosocomialele din spitale) ? Ori, poate, chiar a lui Boc ? Sau mai ales a lui Boc, premierul incoerent şi indecis, priceput din vorbe la orice, lipsit de mîna forte capabilă să unifice prestaţia guvernamentală şi să-şi facă subalternii să vorbească acelaşi lucru, pe acelaşi ton ?  Vom primi brusc o infuzie de cadre competente, care vor găsi răspunsuri sau măcar vor risca luarea unor decizii pe care să le probeze în timp ? Mi-e greu să cred. După mine, lucrurile se reduc la două variante:

1. Băsescu ar vrea (să salveze imaginea unui guvern numit de el şi onoarea PD-L-ului pe termen mediu, ca să nu se îndrepte spre un dezastru total în alegeri), dar n-are cu cine. În interiorul PD-L se tot caută cadre, aparent fără succes. Potenţialele minţi luminate şi independente, de tip Lucian Croitoru, probabil că nu vor să aibă de-a face cu Videanu sau Udrea, miniştri politici cu propria agendă de cheltuieli, afaceri şi combinaţii, care să îi conteste deciziile. Ar urma aşadar alte experimente cu miniştri de împrumut ca Mihai Tănăsescu luat tenporar de la FMI, pentru a fi schimbat la viitoarea tăiere în carne vie.

2. Băsescu nu vrea (sau nu-l interesează) ca guvernul să facă performanţă. Poate că îl interesează doar ca Videanu şi Berceanu şi Blaga să eşueze şi să-şi bage minţile-n cap, poate că nu vrea nici să fie el premier după 2014, aşa cum se zvoneşte, şi-atunci puţin îi pasă ce percepţie au partidul şi guvernele pe care le-a patronat. Poate că pe agenda lui figurează la loc de cinste facerea şi desfacerea de alianţe, hîţînarea bărcii în toate direcţiile, astfel încît nimeni să nu se simtă sigur pe el şi să poată fi criticat, controlat, atacat.

Înclin spre prima variantă. Şi-atunci mă aştept măcar la o tentativă onestă de a mobiliza resurse şi diplomaţie în vederea unei soluţii. Însă cînd totul merge atît de bine (a se citi prost, pentru Putere), cine din opoziţie va sacrifica capitalul electoral pe care-l poate aduna odată cu prăbuşirea PDL-ului sub propria guvernare ? (Ar trebui să existe o cuantificare netă a prestaţiei la guvernare, şi asta a fost valabil şi pentru PSD, şi pentru PNL la vremea lor, nu văd de ce ar trebui să fie scutit PDL-ul de această responsabilitate). Eşecul însă ne priveşte pe toţi şi, fără a invoca populist interesul naţional şi datul mîinii peste ţară, mă întreb la ce fel de formulă se va recurge totuşi pentru a urni lucrurile. Continuarea în stilul ăsta e vecină cu balamucul.