Cândva, în vara anului 2010, românii pun toţi umărul pentru ieşirea din criză

Scena 1. Undeva, în Bărăgan.

Căldura topeşte asfaltul ieftin turnat de Umbrărescu, Cocoş & Co. Cu piciorul pe grumazul împricinaţilor, Radu Berceanu îi pune să jure că îl refac, de data aceasta la un preţ de trei ori mai mic, dar la o calitate superioară. Gemând amarnic, printre înghiţituri de bitum diluat, aceştia se codesc, calculează în minte că marja de profit rămâne una acceptabilă, totuşi. Jură.

Scena 2.  Tot în Bărăgan

Mihăiţă, ginerele domnului Mişu, se opreşte o clipă să-şi şteargă transpiraţia, pe scările din marmură ale primăriei. Nu-i vine să pornească mai departe, aşa că deschide dosarul pe care îl plimbă conştiincios de un an şi mai bine, de când socrul său l-a angajat la minister, între biroul de la parter ce i-a fost repartizat şi etajul unu, unde domnişoara Cati are filtru de cafea şi Lavazza de la protocol. Este pentru prima dată când îl deschide, până acum nu a făcut decât să-i schimbă coperţile, să pară mereu altul. Asudat, citeşte aproape absent până la final, când descoperă ce a vrut să spună autorul,  (pe care nu l-a cunoscut, întrucât a fost concediat să i se facă lui loc): mai e nevoie doar de o semnătura domnului Mişu pentru ca primăria să primească fonduri europene, să tragă canalizare în comună. Să vezi că mereu a zis tata-socru că vrea o fosă d-aia şceptică nouă, ce supriză îi fac. Porneşte vijelios către biroul viitorului bunic al copiilor săi, intră la timp pentru a auzi clinchetul cătuşelor şi plânsul sincer al acestuia: cum adică nepotism? N-am angajat nici un nepot, doar pe sor’mea, pe ginere’miu şi pe cuscra. Îşi zice în gând, Cati e verişoară de-a treia cu fii’mea. Apoi, înspăimântat, cu voce tare tare: iartă-mă, Doamne.

Scena 3. Bucureşti, tot un fel de Bărăgan, dar cu semafoare.

Ca în fiecare zi lucrătoare la prânz, nea Costel îşi bea PET-ul de bere pe banca din faţa blocului. În ciuda faptului că întreaga sa atenţie pare a fi acaparată de zarurile pe care le rostogolesc pe rând, el şi vecinul de la patru, gândurile îi zburdă pe culmile satisfacţiei de sine: are 54 de ani, a aşteptat o viaţă să poată să stea degeaba fără program de opt ore, iar acum a reuşit. Îşi pipăie recunoscător ficatul, organul în numele căruia a negociat cei 500 de euro cu care i-a convins pe medici că merită să iasă la pensie înainte de vreme. Mai ia o gură de bere. Euforia provocată de propria-i fericire şi o poartă-n casă nesperată îl fac să treacă cu vederea maşina de poliţie din care coboară un individ în halat alb. Când se dumireşte, deja e prea târziu să ascundă paharul.

Scena 4. Iar în Bărăgan, la primărie.

Tanti Tanţa calculează. Spirit pragmatic, încearcă să salveze ce a mai rămas de salvat după ce socrul a fost săltat de poliţiştii de la judeţ, iar fiul pus să-şi termine liceul pentru a putea participa la concursul pentru postul de secretar. Cu excepţia salariul redus deja cu 25%, nu prea mai are ce, tot ce poate face acum e să reconsidere oferta brutarului, care ar avea nevoie de o vânzătoare după-amiaza, când el se duce în satul alăturat să se îngrijească de cârciuma din staţia de autobuz.

Scena 5. Compunere liberă

O poate scrie oricine, la fel şi pe următoarele 100. Eu mă rezum la a le explica pe ale mele, că poate mai sunt unii care nu au înţeles.

1. Controlul cheltuirii banului public. Madam’ Udrea anunţă reduceri ale bugetelor alocate convorbirilor telefonice şi deplasărilor. Peanuts de aruncat în ochii proştilor. O verificare calităţii serviciilor oferite statului în raport cu preţurile plătite ar rezolva nişte sute de milioane bune, la fel şi în ceea ce priveşte cheltuielilor inutile (uite aici un exemplu: Armata Română are nevoie de bodyguarzi

2. Eliminarea imposturii din instituţiile publice s-ar traduce în bani. Pentru asta e obligatoriu ca sindicaliştii, printre bannerele mai mult sau mai puţin inspirate, să insereze şi unele pe care să apară numele piloşilor care freacă duda, în fiecare insituţie de stat se ştie cine a cui pilă e.

3. Se taie 15% din pensii? Înainte de asta, să se înceapă cu 75% din cele nesimţite, iar continuarea să fie trimiterea la muncă a sutelor de mii de pensionari care stau acasă pe caz de lene. (Documentează-te aici )

4. Bugetarii să înceapă să vină şi ei cu picioarele pe pământul capitalist, să nu mai aştepte totul de la stat, să-şi mai asigure şi singuri traiul bun (un sondaj din 2009 arată cât se bazează românul pe el însuşi).

Fireşte, orice film care s-ar putea face pe baza scenariului de mai sus este unul SF.