“Ce aţi face dacă într-o bună zi Ceauşescu ar dispărea? / Mircea Dinescu, 17 martie 1989: Aşa ceva e imposibil”

În locul luminiţei de la capătul tunelului, la 20 de ani de la căderea comunismului, aproape jumătate dintre români, mai exact 40%, sunt nostalgici după comunism şi doar o treime dintre conaţionali susţin că o duc mai bine ca pe vremea lui Ceauşescu, potrivit unui studiu realizat de Institutul Roman pentru Evaluare si Strategie (IRES).

Criza a şters sau măcar a estompat ororile dictaturi comuniste, astfel că un nou spectacol de circ făcut de un Vadim Tudor la “procesul” de condamnare a regimului comunist i-ar scandaliza pe Andrei Pleşu, Patapievici şi o minoritate nesemnificativă, în rest i-ar creşte cota liderului naţionalist al PRM.

Legea lustraţiei, plimbată prin toate legislaturile din 90 încoace, s-a întors de unde a plecat, la maculatură neconstituţională, foştii deţinuţi politici fac obiectul unui mercurial la Ministerul Finanţelor, traumele lor fiind plafonate la un cel mult 10.000 de euro, iar Partidul Comunist Român a reapărut în spaţiul public.

Creşterea interesului pentru stânga este de înţeles pe timp de criză, însă la noi, lipsa unui trecut cu o stângă veritabilă, aduce nostalgii comuniste. Am recitit zilele trecute celebrul interviu acordat de Mircea Dinescu lui Gilles Schiller de la “Liberation”, publicat pe 17 martie 1989. Pentru cei încercaţi de nostalgii, merită redate câte pasaje:

Cum se simte un intelectual într-un stat de dictatură a proletariatului?
Acum vreo 20 de ani, circula la noi un banc despre experienţa făcută în socialism cu şoricelul intelectual, şoricelul muncitor şi şoricelul ţăran. Ţinuţi în condiţii identice de laborator şi cercetaţi după o vreme, s-a constatat că şoricelul ţăran şi cel muncitor se împliniseră şi dădeau semne de optimism, în timp ce intelectualul părea slăbănog şi nevricos. Întrebat dacă lui i s-a dat cumva mai puţină hrană decât celorlalţi, a răspuns: mi s-a dat la fel, numai că mie din când în cînd mi s-a arătat pisica. Ei bine, la această oră situaţia s-a democratizat; pisica li se arată tuturor.

Se vorbeşte de o anumită somnolenţă a intelectualităţii în ţara dumneavoastră. Cum se explică ea?
Fiind condiţii optime pentru hibernare se hibernează profesional în toate domeniile. (…)

De ce nu se reacţionează la toate acestea?
Laşitatea a fost, într-un anume fel, instituţionalizată. În numele persoanelor particulare vorbesc instituţiile prin conducătorii oficiali, mari specialişti în trucarea realităţii.Opinia particulară a fost abolită. Orice tentativă de rostire a adevărurilor neplăcute (căci adevărurile plăcute au migrat în ţările calde) e socotită drept erezie şi sancţionată prompt. (…)

Există o soluţie pentru criza ce a cuprins România?
Pare curios, dar stalinismul a priit cel mai bine socialismului, fiindcă omul era desfiinţat ca personalitate de sine stătătoare şi s eputea lucra cu el în turmă, mult mai rentabil şi mai eficient. Vreţi să ştiţi secretul piramidelor cu care-şi bat capul de atâta ama de vreme istoricii, arhitecţii, matematicienii? Ei bine: s-a dat ordin să fie construite. Şi ordinul s-a executat. Atâta tot. Exista şi pe atunci un soi de socialism de cazarmă, numai că s enumea altfel. Stalinismul a dat o replică pe măsura sclavagismului: au murit oameni de foame şi mizerie, generaţii întregi au avut parte de o copilărie alienată, s-au călcat în picioare demnităţi şi conştiinţe, au fost împuşcaţi inocenţii şi geniile, s-au sinucis artiştii. (…)

Revolta de la Braşov de pe 15 noiembrie 1987 nu a fost urmată de vreun efect. De ce?
“Ai grijă să nu calce vreo maşină!”, “Gândeşte-te că ai copii!” (…) – acestea sunt expresiile pe care cei mai buni prieteni ţi le oferă ca variantă la ideea de a trimite un simplu memoriu oficialităţilor.

Ce aţi face dacă într-o bună zi Ceauşescu ar dipărea?
Aşa ceva e imposibil. Nu poate dispare deoarece Domnia Sa e nemuritor.

(Fragmente din “Moarte citeşte ziarul”, editura Cartea Românească, 1990″)