RSS Feed

Ce cărți românești din ultimul an n-ar trebui să ratezi. Și ce ar trebui să ratezi

vezi toate articolele de
21 Jul la 14:37 comenteaza acum 1445 vizualizari.

Sfârșitul de 2016, început de 2017: avem zeci de titluri românești, eseu, literatură a unor autori români care au confirmat deja sau sunt în curs de confirmare. Așa un boom publicistic trebuie notat și filtrat. Am citit câteva titluri, altele așteaptă, am zis să fac un bilanț provizoriu aici, dar mai sunt multe de citit.

Florin Poenaru, Locuri comune, Tact. Excelentă carte de eseuri despre România ultimlor 50 de ani. Este încă un șut puternic dat unui anumit tip de a vedea România într-o grilă căldicică și aparent originală impusă în ultimele decenii de niște intelectuali plictisiți şi înrăiţi. Deci ”locuri comune” e o sintagmă polemică. De fapt veți vedea lupta cu locurile comune ”românistice”. Cartea a generat dezbateri interesante și în rândul stângii non partinice, puteți vedea aici o serie de recenzii serioase care pun în discuție folosirea ”clasei” în analiză și eficiența demersului lui Poenaru. În mod clar, de neratat. Un citat:

Acum zece ani intelectualii de stânga visau cu ochii deschiși prin cafenele să meargă cu cărțile lor erudite în cartiere pentru a lumina poporul. Astăzi activiști de stânga chiar merg în cartiere, fără cărți erudite, dar cu burse, granturi și proiecte, în intervenții sociale, academice sau artistice. Jacques Rancière a observat cum săracii apar în gândirea filosofică europeană ca obiecte, nu ca subiecte ale gândirii, săracul – invocat ca exemplu – permițând filosofului să se prezinte pe sine ca filosof.2 Pentru stânga mainstream locală, săracul oferă posibilitatea autoidentificării de stânga și a imaginării pentru sine a unui anumit câmp de acțiune practică și ideologică, unul care, chiar dacă nu rezolvă vreo problemă, are măcar darul de a liniști conștiințe.

Microrecenzie video Poenaru.

Radu Pavel Gheo – Disco Titanic, Polirom. Radu Pavel Gheo deschide al doilea şantier realist pentru încapsularea României postcomuniste. ”Disco Titanic” urmează și perfecţionează schema din ”Noapte bună, copii!„. Istoria recentă e scrisă prin ochii unui grup restrâns care au înregistrat anii 80-90 din perspectiva prepuberi-adolescenți. Nu ai niciodată o privire, Gheo propune drept narator întotdeauna un grupuscul, o mână de prieteni care spun povestea prin chiar destinele lor. Prezentul e mereu o rămășiță tristă a unor realități anchilozate: amestec cu securiști business etc. înseamnă succes și compromis. De cealaltă parte stă ratarea. Trebuie citit.

Un pasaj în care apare și personajul ”Gheo”. Pentru că miștourile adresate lumii literare și coteriilor ei sunt foarte reușite:

”Poezia, poezia e singura artă a cuvîntului ce aspiră să fie dus la perfecţiune. Iar eu, ca prozator, o recunosc cu onestitate cînd o întîlnesc. Perfecţiunea, vreau să zic, măcăni Gheo. În Doruri fecunde aspiraţia aceasta spre perfecţiune se simte în fiecare poem – şi nu exagerez cînd spun asta –, această pricepere combinată cu fiorul liric autentic, această dezvăluire a sentimentelor, filtrată prin… I se închiseră urechile. Mai auzise şi el, ca şi pişcotarii, nenumărate discursuri similare şi acum se întrebă, mirat şi încîntat de mirarea lui, cum de reuşeau scriitorii ăştia să spună de fiecare dată aceleaşi lucruri folosind mereu alte şi alte cuvinte. Era o idee interesantă. Păcat că nu i-o putea împărtăşi Emiliei ! În nici un caz, se îngrozi amuzat. Apoi se ruşină : de ce-i tot venea să facă mişto de cărţile ei ?”

Microrecenzie video Gheo.

Mihai Radu, Extraconjugal, Polirom.

Mihai Radu scrie un roman în care nu ai pauză de respirație. Miza importantă e că prinde ceva din frământarea middleclass bucureșteană. E o miză enormă pentru oricine scrie după 2010. Nu mai poți să ignori o clasă dominatoare, influentă și în același timp ruptă în două de propriile iluzii și de propriile datorii la bancă. Defectul cărții stă în stilul pisălog al naratorului, nu există nici un rând în care să nu fie încercat un efect special stilistic, de la metaforă cu termeni de comparație îndepărtați, la poantă, glumă, cinism de poză. Radu e o obsedat să te prindă, se prinde cu gheruțele smart-comerciale de tine și-ți dă flawless cu poante dialogate, imagini șoc sau amuzante. Nu-și lasă cititorul în pace până nu ia 1000 de like-uri. Coaie, te-am prins, ești al meu, ca un agent de vânzări mișto care îți  ştampilează fără să vrei pe față un zâmbet politicos din ăla de nu se mai ia câteva ore. Cartea ar trebui să fie un succes comercial tocmai pentru că Radu își umple fiecare rânduleț cu extrastimulenți, e o formă de respect agasant pentru cititor. Dar ar trebui să fie și pe toate listele de premii de ceea ce se cheamă ”literatură serioasă” pentru că e una dintre puținele reușite în evadarea din exotism, marginalism ca singure forme de expresie. Câteva exemple:

Dacă şi-ar pune în minte, în fruntea armatei sale de roboţi de bucătărie, ar lua imediat puterea în oraş,

Era un om ca o băltoacă din care el, cel pe care îl ştiam, ieşea când şi când la suprafaţă cu mimica unui înecat distrat.

O nefericită luptă de prezenţe şi absenţe în care singurii martori eram noi : simţeam că ar fi vrut să vorbim din nou despre „ce se întâmplase“. Trădarea mea o ţinea legată de trecut ca o datorie la bancă.

Ura mea era ca un congres comunist: se aplauda, se scanda şi peste toate aplauzele şi scandările plutea atmosfera aia falsă.

Microrecenzie video RADU.

Vasile Ernu, Bandiții, Polirom. O carte deja de succes. E volumul doi dintr-o trilogie a marginalilor. Este despre niște bandiți înțelepți care-și ordonează lumea pentru rezistență împotriva sistemelor politice opresive. Ernu e specializat în nostalgie/ostalgie. E primul care a folosit rețeta ”ostalgiei” în ”Născut în URSS”. Legăturile familiale, încercarea de constituire a unui peisaj mitic de interstițiu, cel dintre fosta URSS și Vest, toate alcătuiesc o lume rotundă, autosuficientă, ”sectantă”. Însă această carte am citit-o avându-l mereu într-un cotlon al creierului pe Șalamov și ale sale relatări teribile despre rețelele bandidești ca locțiitori de torționari, locţiitori fără onoare şi plini de cruzime ai puterii care se retrage. Dar să bem cupa nostalgiei până la fund, dup-aia tratați mahmureala cu Șalamov.
Microrecenzie video ERNU.

Bogdan Alexandru Stănescu – Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom. Copilărie, adolescență, tinerețe. Povestirile prind etapele astea, probabil cele mai solicitate din literatura noastră în postcomunism. Un București curățat destul de bine de fluturi și metaforită, scene memorabile cu un tată vitreg. Dar punctul greu e alcoolul. Alcoolul care curge greu pe gâtlejurile culturale douămiiste şi printre ruinele şaizeciste sau optzeciste. Eroismul băutului la distrugere e amestecul dintre mitologia geniului ceaușist rentier care bea ca să creeze și relația scriitor-capitalism în 90-2000. O povestire mișto în care eroul nostru lucrează în campania electorală. O mențiune ar fi că băutul ăsta la distrugere n-are o chestie esențială, euforia narcotizării de orice fel; adică pot citi sute de pagini cu vreun personaj al lui Easton Ellis care lucrează cu alcool și cocaină; alcoolul în cartea lui BAS e prezentat ca un soi de combustibil tragic, are ceva magalomanic în tristețea lui. Fluturii nostalgici ai lui Cărtărescu au fost înlocuiți de stigle goale sub masă, ceea ce e evident că e bine, dar uneori mi s-a părut prea puțin. Cartea nu poate fi ratată.

Un pasaj foarte valabil cu alcoolul ca motor al flexibilității muncii prost plătite. Numai fraierii cred că alcoolul e pentru leneși. În cea mai bună parte alcoolul e stimulent, să mai poți s-o iei de la capăt și a doua zi:

Adevărul e că beam şi eu destul de mult, cam ca toţi ceilalţi, dacă nu chiar un pic mai mult, dar asta nu mă împiedica să străbat dimineaţa întreg oraşul cu autobuzul, să merg la cursuri, apoi să fug la redacţia unde cu greu reuşisem să intru ucenic, să mă întorc la terasa Argentin, unde începeam cu Fernet şi bere, apoi, pe la 9‑10, să mă urc în troleu la Universitate şi s‑o tai spre Titan.

Microrecenzie video Bogdan Alexandru Stănescu.

Mihai Iovănel – Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura MLR

Iovănel stabilește noua ramă de judecată a literaturii pentru ultimele 3 decenii. Sigur, încercări au mai fost, dar asta e prima sinteză serioasă cu rezultate palpabile. E foarte important nu să vezi cum lucrează scriitorii asupra realităților, ci cum au săpat ideologiile șanțuri, previzibile sau nu, în creierele scriitorilor. Pentru că da, matricele ideologice secretă moloz la greu chiar dacă scriitorii au impresia despre ei că sunt miezul originalității. De aia ai în multe cărți românești o schemă previzibilă de ”falsificare”, cum scrie Iovănel, falsificare a hărții sociale.

(Aș mai spune că o mare reușită a lui Iovănel în ultimul an e şi rubrica de la Scena9 unde articolele despre literatură au zdrobit prin vioiciune toate trocurile plictisite, obișnuite între scriitori, edituri, recenzenți, bloguri de amatori; Iovănel lupte bine cu mari boli ale industriei literaturii)

Microrecenzie video IOVĂNEL.

Alexandru Racu, Apostolatul antisocial, Tact.

Un tip intră într-un bar plin de neoconi care țin și lecții politice și sociale despre cum trebuie să micșorezi statul în timp ce ei beau pe banii statului. Tipul se așază la masă cu ei și le face praf teoriile cu fix vorbele lor, de zici că le e vocea conștiinței. A, o ardeți teologic, cu justificări religioase la austeritate și ură pentru sărăcime. Păi stați că vă dau. Asta face Racu în eseurile lui despre relațiile dintre religie și ”social”. Și le face bine unor Baconschi, Patapievici sau Neamţu. E un text de tip ransomware. Neoconii apucați pun botul şi downloadează și Racu le virusează rețelele; a și fost acuzat că e un soi de spion marxist. Nu e. Racu a făcut munca intelectuală pe care ei ar fi trebuit s-o facă, le-a prezentat cum ar arăta o istorie culturală, politic-teologică corectă și întrebuințată totuși cu mult mai multă minte. Citiți.
Microrecenzie video RACU.

Bogdan Coșa, Ultraviolenţă, Polirom

Cum să scrii o nuveletă ca să fie scrisă. Știi ceva trucuri de creative writing, ai citit bine cam cum se folosesc unele unelte şmecherii literare douămiiste de la unii care se pricep cu adevărat și cam atât. Coșa a scris o carte bleagă, în care nici măcar vocea ipohondriacă, alintată, depresivă etc. nu mai are haz (în alte cărţi ale lui îi ieşea). E totuși din seria cărți proaste care, citite, ar putea totuși să vă spună ceva. De aia o și pun aici, cu cărțile absolut proaste nu prea îmi pierd timpul.

Un citat tipic:

mi-am dorit să scriu o nuvelă frumoasă cât stăteam acolo, în vila cu palmieri, pe care s-o-ncep cât mai curând, iar ei, oricât de egoist ar fi fost din partea mea, i-am dorit să mă iubească necondiţionat şi să nu mă părăsească, oricât de groaznic aş fi şi oricâte mofturi i-aş face.

Microrecenzie video COŞA.

Alexandru Done – Downshifting, Polirom

Un roman ratat din motive de megalomanie creativă, boală care se manifestă prin ”stai să vezi ce idee am, ia să scriu un roman cu  ea”.  Ce avem noi aici, păi o schemă ”floarea albastră”, ea superficială, el geniu. Fata de bani gata care iubește mașini scumpe și un băiat din industria publicității care se redescoperă artistic. Ce e interesant tematic e că prinde perioada imediat postcriză. Ce nu e interesant e că romanul nu iese din anchilozări nu doar literare, ci din anchilozarea citirii în cheie mediocră a lumii în care trăim. Ca să-mi pună capac, personajul mai e și fan Eliade. Proslăvește IDEEA, ca orice copywriter care se crede manipulator de minți în timp ce face o reclamă turpidă. Bun care e ideea măreață,  aia cu care se scoate omul nostru din mizerie până la urmă? Iat-o: un soi de noaptea muzeelor, dar varianta cu palate țigănești (unul fiind pictat de un coleg publicitar, alunecat în misticism, care reface în desen pe pereți viaţa şi aventurile unui  interlop de succes). Dacă ești destul de creativ, scapi de criză, nu-ți fie frică să muncești blabla.

O mostră de luciditate tip telenciclopedia. Masculul realist și femela mondenă:

Bianca trăia în Bucureşti mai ceva ca la Paris, londra sau New York. Pentru ea, gropile în asfalt, casele în ruină, străzile murdare, gunoaiele, praful, figurile triste ale trecătorilor sau pâlcurile de aurolaci nu erau decât ficţiune. Din spatele volanului urmărea un film indian, în care se suferă excesiv, explicit şi didactic. Cealaltă parte a relaţiei ei cu lumea era filtrată de revistele de afterhours, prin paginile cărora se orienta cu un simţ imbatabil. După ce sublinia evenimentele importante sau localurile nou‑deschise, mă buzz‑uia pentru a hotărî împreună itinerariul pentru seara în curs. Adevărata ei slăbiciune rămânea însă cultura urbană.

Microrecenzie video DONE.

Notă: Toate jucărioarele video pe care le fac despre cărţi pentru Realitatea sunt stocate aici. Mai găsiţi recenzat şi un simpatic roman poliţist al lui Caius Dobrescu şi nişte noi dezamăgiri cu intelectuali care atâta cu călărit centrismul că au ajuns pur şi simplu ecouri redundante ale puterii.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!