Ce pățești dacă ești corupt în România?

Falsa melodramă Băsescu vs. procurori

Nu mai este de mult o surpriză când Traian Băsescu de azi îl contrazice pe Traian Băsescu de ieri.

Cândva spunea că judecătorii ar trebui să dea curs rechizitoriilor făcute de procurori şi că politicienii sunt supuşi judecăţii opiniei publice, care îi poate condamna sau dimpotrivă – achita, indiferent de ce face Justiţia. Acum, preşedintele spune că procurorii ar trebui să facă dosare mai solide pentru a nu le distruge cariera politicienilor. Aşa, din jumătăţi, poate reuşim să reconstituim adevărul: Justiţia nu trebuie să dea curs unor rechizitorii şubrede, dar nici să se teamă pentru pagubele de imagine pe care le-ar putea provoca. Deocamdată, zelul de-a trimite suspecţi după gratii cu orice preţ a lovit mai ales în imaginea justiţiei.

Bilanţul nu este doar cantitativ, ca să se poată judeca în termeni de condamnări şi achitări. Tehnic, este chiar prea devreme pentru un astfel de bilanţ. Moral şi calitativ, rezultatele arată foarte rău.

Când un personaj cu imagine negativă este săltat, reacţia publică este pozitivă: “s-a făcut dreptate”. Dar dacă arestarea nu este confirmată? Sau nu este prelungită? Deja, apar primele semne enorme de întrebare. Sunt procurorii incompetenţi? Sunt judecătorii corupţi? Şi una şi alta? Dacă ani de zile după eliberarea din arest condamnarea întârzie să vină, imaginea justiţiei este compromisă complet iar acuzatul, vinovat sau nu, pozează în victimă.

De ce se întâmplă toate acestea? Nu era arestarea “o măsură excepţională”? De ce o cer procurorii în fiecare caz? Argumente se pot găsi întotdeauna, însă mai important decât toate este cel de oportunitate. Un Parchet care cere arestarea în fiecare caz deşi ştie că nu o va obţine practică un sport extrem, care presupune câştiguri meschine pe termen scurt în schimbul unor pierderi enorme pe termen mediu şi lung. Termenul scurt a trecut de mult, termenul mediu este aici, termenul lung e deja aproape.

Reversul ar fi fost strategia răbdătoare în care acuzatul e judecat discret, în libertate, până la sentinţă. Presupunând că toţi judecătorii ar fi corupţi până în măduva oaselor iar toţi procurorii – cinstiţi şi competenţi, tot nu este înţelept să forţezi o detenţie temporară, singura şansă pentru ca justiţia să-şi atingă scopul fiind probele limpezi şi zdrobitoare. Cum să câştigi credibilitate când, ca o concesie la dosarul subţire, ceri – de râsul curcilor! – condamnări “cu suspendare” pentru corupţie? Sau când nu poţi să obţii o condamnare nici măcar în cazul unui flagrant filmat şi înregistrat?

Cum poţi să obţii mărturii, principalul instrument care poate băga corupţi după gratii, dacă te mulţumeşti să interceptezi telefoane şi, mai rău, nu faci nimic să confirmi probele obţinute şi din alte surse. Ascultarea telefoanelor e facilă, dar pentru a rămâne eficientă ea trebuie să fie teribil de discretă chiar şi după finalizarea cazului. E bine ca până şi acuzatul să creadă că altele sunt probele care l-au înfundat. Or, stenogramele devin publice, ca veselă dovadă că procurorii “au caz” şi ca avertisment pentru ceilalţi corupţi: voi să nu faceţi aşa! Adică să nu vorbiţi de şpagă decât codat şi la telefoane criptate. E chestie de ani până când clasa politico-birocratică românească îşi va dezvolta vreun artefact de limbă după model klingonian, neinteligibilă pentru oamenii legii, ca să poată împărţi şpaga.

Preşedintele pare să fi înţeles aceste lucruri, dacă nu cumva le-a ştiut tot timpul, şi se leapădă acum de ceea ce poate deveni o piatră de moară. Urmează un bilanţ dur pentru “anticorupţia” românească, iar el nu va fi măsurat nici măcar în număr de condamnări, ci prin răspunsul la întrebarea “ce păţeşti dacă eşti corupt în România?” Dacă răspunsul va fi “tremuri de frică pentru că mai devreme sau mai târziu vei fi înfundat”, atunci bilanţul este pozitiv. Deocamdată, răspunsul este “depinde”.

Comentarii pe riscograma.ro