Cea mai frumoasă zi. Bucurii pe ruta București – Cluj – Roșia Montană – TIFF

Scurtă pauză de publicitate. O frustrantă coincidență (frustrantă pentru că fizic a fost imposibil să particip la ambele evenimente) a făcut ca ieri să fiu invitat atât la Galele ”Green Awards 2011”, de la Green Hours, din București, cât și la deschiderea oficială a ediției a 10-a a Festivalului Internațional de Film ”Transilvania” (TIFF), din Piața Unirii, Cluj. Coincidențele merg, însă, mai departe: atât la București (unde fusesem, totuși, anunțat), cât și la Cluj (de această dată surpriză totală din partea organizatorilor) am fost premiat. La ”Green Awards 2011” pentru articolele din seria rezervată subiectului Roșia Montană, la Cluj, pentru susținerea (de asemenea, în primul rând, mediatică) adusă TIFF. Pentru a pune punct coincidențelor: ambele premii sunt pentru subiecte despre care scriu de 9 ani (din 2002).

E mult? E puțin? Cel puțin pentru mine, e enorm. Spre deosebire de alte premii primite (pentru poezie, proză, jurnalism sportiv ori cultural), acordate de diferite jurii specializate (așadar profesionale, din interiorul breselei), acestea vin din partea unor oameni care au ales să facă ceva și pentru cei din jurul lor, nu doar pentru propria glorie și bunăstare. A unor oameni care se luptă ca visurile lor devină realitate și care au curajul (și viziunea) de a se implica în proiecte ale căror rezultate reale apar și se văd după ani buni.

Mai mult, bucuria e dublată de contextul în care au fost acordate aceste premii, într-un moment în care încrederea în profesia de jurnalist și statutul jurnalistului din România au scăzut la cote dramatice. Faptul că, în această situație critică, reprezentanți ai societății civile premiază jurnaliști reprezintă (pentru mine) o motivație teribilă să merg mai departe. Le mulțumesc și unora și altora pentru aceste premii. Mergem mai departe !

***

Și pentru că vorbeam de TIFF. Ei bine, festivalul a început absolut extraordinar. Și nu mă refer doar la gala de deschidere, ci și la primele filme. Personal, TIFF 2011 a început cu producția iraniană ”Nader și Simin. O despărțire”, pentru care Asghar Farghadi a primit în februarie Ursul de Aur la Berlin (la care se adaugă doi Urși de Argint pentru interpretare). Recunosc că am intrat la film cu oarecari strângeri de inimă, ca nu cumva premiile să fi fost determinate de contextul politic.

Temerile mi-au fost spulberate însă dincolo de orice dubiu. ”Nader și Simin. O despărțire” e o peliculă teribilă, cât se poate de umană, cu o tensiune care reușește să te țină, de la un capăt la altul, fără respirație. Povestea e simplă: căutarea unei căi de împăcare, între doi soți. Soluția nu e, însă, la fel de simplă ”ca în filme”. Fiecare cuvânt, fiecare gest greșit interpretat duce la consecințe care spulberă orice cale de întoarcere. Încerci să cauți un vinovat care, odată exclus din joc, să rezolve probleme. Doar că în ”Nader și Simin…” nu există vinovați. Doar victime. Ale propriilor cuvinte, gesturi și credințe. Vina nu poate fi translatată pe cineva din exterior (și nici pe sistem ori pe religie). În aceste condiții, personajelor nu le rămâne decât să-și asume propriile fapte și gesturi. Reușesc fiecare în parte acest lucru? E întrebarea care te ține legat de film până la genericul final. Și chiar și după acesta.

Pentru cine a ratat prima proiecție, ”Nader și Simin. O despărțire” mai rulează duminică, 12 iunie, de la ora 16.00, la Casa de Cultură a Studenților.