Cea mai mare manipulare: frica de manipulare

Vor mai trece, probabil, încă vreo 30 de ani (moment în care, cel puțin oficial, vor fi deschise arhivele) pentru a putea estima, cât de cât mai aproape de realitate, în ce măsură ceea ce s-a întâmplat în decembrie 89 a fost manipulare și în ce măsură a fost vorba de o revoluție cât se poate de concretă, făcută sub presiunea străzii, a sutelor de mii de oameni neumulțumiți care și-au învins frica. Acest semn de întrebare care rămâne asupra sursei constitutive a societății actuale autohtone ne-a urmărit și ne va urmări în continuare. Cu atât mai mult cu cât, în anii care au urmat, manipulările generate de lupta pentru putere și pentru păstrarea puterii au continuat, într-o formă mult mai vizibilă, identificabilă pe moment sau (mai ales) în analize retrospective la rece. De la mineriadele din anii 90 și până la protestele sindicale și/sau de partid pe bază convocator din ultimii ani, mișcările sociale de stradă au purtat mereu cu ele o culoare politică (desfășurându-se mai degrabă în raport cu agenda politică și nu cu agenda socială reală – chiar dacă, uneori, au existat suprapuneri).

Astfel, e de înțeles o anumită stare de expectativă atunci când oricine, sub orice motiv, iese în stradă. Mai mult, efectul e și mai pervers: pornindu-se de la această premisă, în fiecare manifestare/protest sunt căutate acele elemente care confirmă această ipoteză (a unor interese duse dincolo de revendicări). Dacă în piață apar simpli membri de partid, aceștia sunt vânați și scoși în față, ignorându-se restul manifestanților ale căror mesaje sunt clar împotriva establishmentului în totalitatea lui (nu doar pe fragmente). Scandările împotriva altor partide decât cele aflate la putere și huiduielile la adresa liderilor acestora care se nimeresc pe la manifestații sunt în zadar. Pur și simplu, pentru o mare parte a societății românești îi este imposibil să accepte că mai există oameni dispuși să iasă în stradă pentru drepturile lor, pentru a genera schimbare, fără ca în spatele lor să fie cineva. O imensă prezumție de vinovăție planează asupra lor și o totală lipsă de încredere. De care profită, din plin, politicul (la Putere sau în Opoziție), pentru că menține iluzia, mitul, că nimic nu se poate și nu există înafara.

Cu bună-știință (dar cu rea-credință) ori pur și simplu din naivitate și/sau incompetență, mass-media contribuie din plin la menținerea acestei temeri – ”de oamenii din spate” – minimalizaându-i sau ignorându-i tocmai pe cei care se află în față. E o plăcere masochistă din partea presei să-i găsească pe acei manifestanți care nu pot articula coerent două fraze în care să-și exprime nemulțumirea ori motivul (motivele) pentru care au ieșit în stradă (de parcă dreptul de a fi nemulțumit trebuie să aibă diplomă în dialectică sau retorică). Reporterul se simte mândru și mulțumit de munca lui (are o ”știre”, un ”subiect de live”, ba, poate, chiar o exclusivitate pe care concurența nu o are). Editorul e fericit la rândul lui: da, are ce să pună în deschiderea jurnalului de știri ori a ziarului. Dacă mai sunt și violențe, e ”beton”, audiența și rating-ul sunt asigurate! Iar jurnaliștii își găsesc o altă ”acoperire”: ei nu fac altceva decât să transmită ceea ce văd. Fără să-și pună problema că văd doar la ce privesc.

Antologică în acest sens e o relatare ”în direct” de duminică seara (numele televiziunii are o mai mică relevanță, abordarea fiind aceeași mai pe la toate televiziunile). Scenele violente se desfășurau în Piața Unirii. În Piața Universității rămăsese însă un grup important de manifestanți care nu doreau să fie asociați cu cei care aruncau cu pietre. După mai multe live-uri din Piața Unirii, urmează o intervenție din Piața Universității. Ce-i întreabă reporterul pe câțiva protestatari? ”Ce părere aveți despre violențele din Piața Unirii? Ce considerați că au declanșat violențele? ” ”O să mergeți și în Piața Unirii?” E sindromul clasic, când vezi doar ceea ce vrei să vezi, doar ceea ce-ți confirmă propriile ipoteze ori ceea ce constituie o știre de audiență/trafic. Păi, dacă vrei să afli răspunsuri la acele întrebări, te duci în Piața Unirii, nu în Piața Universității. Dacă transmiți din Piața Universității și vorbești cu oamenii de acolo, atunci ceea ce trebuie să afli e ”de ce se află acolo”, nicidecum ”de ce nu se află în altă parte”. Cei care au rămas în Piața Universității aveau niște revendicări, nemulțumiri, nu se se aflau acolo pentru a-și da cu părerea despre bătăile dintre câțiva protestatari violenți (provocați sau neprovocați) cu Jandarmeria.

***

Protestele ultimelor zile i-a prins nepregătiți pe politicieni, jandarmi, jurnaliști și o extrem de mare parte a românilor. Nepregătiți să vadă și să recunoască o nemulțumire reală, nepregătiți să accepte că există oameni dispuși să lupte pentru propriile drepturi, nepregătiți să aibă încredere în concetățenii lor (uneori chiar în prietenii lor), nepregătiți să iasă din clișee și dintr-o experiență (într-adevăr) sinistră a manifestărilor sociale din ultimii 22 de ani. Un astfel de comportament (în cazul celor de bună-credință) e de înțeles (șirul dezamăgirilor anterioare fiind lung, mult prea lung), dar e de-a dreptul tragic, pentru că asta presupune o neîncredere perpetuă în cei aflați în jurul tău. Mie, cel puțin, mi-e imposibil să-mi imaginez viața trăind mereu cu o asemenea frică.

***

Extra-Bonus: Concursul Național ”Jandarmul care urlă”. Mai jos puteți vedea înregistrarea cu jandarmul, iar aici puteți citi regulamentul concursului și să vă înscrieți: