Cine e capabil nu guvernează

Dicționarul definește criza de guvern perioada în care, între demisia unui cabinet și instalarea altuia, frământările politice se intensifică. Scena politică românească cunoaște nenumărate astfel de crize de‑a lungul istoriei moderne.

Unele sunt cauzate de scindarea permanentă operată la nivelul tuturor partidelor și formațiunilor politice. Altele sunt cauzate de amestecul din ce în ce mai fățiș al suveranului (în perioada monarhică) sau al șefului statului în problemele ministeriale.

Românii greșesc că‑și uită ușor istoria și nu trag învățăminte din ea. Stereotipul „istoria se repetă“ este acum mai viu și mai relevant ca oricând. „Vreau un guvern de concentrare, cu o conducere care să nu fie a unui șef de partid (…) Vreau ca ministerul să nu fie dat spre arendă unui șef de guvern; miniștrii care mă reprezintă pe mine eu să‑i numesc“.

Iată o frază despre care – verosimil – am putea crede că îi aparține președintelui Traian Băsescu. Dar nu este așa, deși, e drept, venea tot de la „Palat“. Fraza a fost rostită de regele Carol al II‑lea, în ajunul numirii guvernului Iorga‑Argetoianu. Carol voia să mânuiască partidele și să le demonstreze, în ultimă instanță, incapacitatea de a guverna țara. Instabilitatea guvernamentală și lipsa de coerență în politica economică a momentului se pot explica astfel mult mai bine. De fapt, toate crizele de guvern ale perioadei interbelice au fost abil gestionate de Carol al II‑lea și canalizate în direcția stabilită de el: aceea care avea să ducă la instaurarea regimului personal.

Tacticile și metodele utilizate se pot înscrie într‑un arsenal clasic de subminare a unui sistem. În funcție de poziția lor față de guvernare, față de măsurile impuse de el membrilor camarilei și, nu în ultimul rând, față de Elena Lupescu, Carol a „asmuțit“ presa fie asupra liberalilor, fie asupra țărăniștilor.

În funcție de poziția lor față de guvernare, față de măsurile generate de el, față de membrii „camarilei prezidențiale“ și, după cum s‑a văzut, față de o altă Elena, președintele Traian Băsescu „asmute“ azi presa fie asupra liberalilor, fie asupra pesediștilor. Carol a lăsat libere ziare care calomniau, caricaturizau, împroșcau. Sub mandatul lui Băsescu, ziarele sunt aparent libere, dar continuă să împroaște. Pe vremea lui Carol, „oamenii Măriei Sale“, infiltrați în diferitele guverne, au acționat potrivit dorinței regelui, provocând căderea cabinetelor indezirabile. Gândiți‑vă, cât de mult regăsim astăzi această practică?

Omul politic Ionel Brătianu obișnuia să spună că „prima condiție pentru a fi capabil de a guverna este să fii capabil de a guverna“. Asta este istoria. Care este prezentul? Cabinetul Croitoru nu este capabil de a guverna. Pentru că premierul desemnat Lucian Croitoru nu a fost capabil să creioneze un guvern al său, venind în Parlament cu un guvern al altuia. Vina lui Croitoru este doar aceea că a picat în plasa președintelui. Vorba lui Patriciu: „Întotdeauna când vrei să înmormântezi o problemă, pui un consilier să facă treabă“. Deși promisiunile inițiale anunțau un posibil executiv format din specialiști, neînrolați politic, având menirea de a pune cap la cap un plan de măsuri concrete, cu aplicabilitate imediată, de reducere a declinului economic și de relansare a economiei românești, jumătate din „Cabinetul Croitoru“ era de fapt „jumătatea lui Băsescu“, nimeni neputând contrazice legăturile acestor politicieni cu președintele în exercițiu. Politicienii nu pot accepta să fie dați deoparte nici astăzi, precum nici în trecut, când constanta perioadei interbelice a fost dată de efortul neîntrerupt de a ajunge la putere. În 1926, profesorul universitar P.P. Negulescu rezuma fenomenul: „O luptă aprigă – a vechilor partide între ele, a noilor partide împotriva celor vechi, a noilor partide între ele și a vechilor partide împotriva celor noi“.

Nu rareori se întâmpla atunci și se întâmplă și azi ca, mai ales înaintea alegerilor, politicienii să treacă dintr‑un partid în altul din simplu calcul politic. „La noi, viața politică (…) se află încă într‑o fază de început incomplet lămurită. (…) Granițele partidelor (…) încă nu sunt consolidate“, spunea Octavian Goga, el însuși înscris în competiția pentru putere. Nu e de mirare atunci că azi vedem aceeași brambureală în lumea politică și aceeași lipsă de identitate a celor care o practică. Nu e de mirare atunci că azi din ce în ce mai multe voci cer ca guvernul să fie condus precum o companie, de un pragmatic om de afaceri. Dar care să fie acesta? Țiriac? Patriciu, poate (așa cum specula presa recent)? L‑am întrebat direct pe cel din urmă și mi‑a răspuns la fel: „România are nevoie de un om de afaceri în postul de premier, dar nu sunt eu acela“. Mă întreb însă ce om de afaceri ar putea spune „sunt eu acela“ și ar putea să demonstreze practic semnificația dictonului lui Brătianu, răstălmăcit aici prin „cine e capabil e capabil“. Deocamdată, cine e capabil nu guvernează, iar cine guvernează nu e capabil.

Editorial publicat în Money Express