Coșmar birocratic românesc

Săptămâna trecută, am fost să declar un contract la Administrația Financiară, ocazie cu care am trăit o experiență pe care n-o voi uita niciodată. Să vă povestesc: Mai întâi m-am prezentat la sediul din Bdul Constantin Brâncoveanu, unde eram eu obișnuită să mă duc. Greșeală. Am fost trimisă la sediul de lângă stația de metrou IMGB. Am căutat vreo oră stația IMGB, nu pentru că greu de găsit, ci pentru că, după cum știți sunt zero la capitolul “cunoaștere drumuri și orientare în spațiu”. La un moment dat, am fost tentată să mă întorc acasă, să las mașina și să mă duc cu metroul. În felul ăsta, n-aveam cum să ratez nenorocita de stație. Am hotărât însă că nu mă face pe mine o stație de metrou, așa că, după ce m-am oprit de 100 de ori să întreb (ultima oară chiar la 2 metri de stație, pe care n-o vedeam!!), am ajuns la destinație. Vizavi de ieșirea de la metrou, era clădirea în care aveam treabă. Intru, urc la etajul II și dau de niște holuri mici, urâte și întunecoase. Niște oameni stăteau pe la uși, în beznă. Pe toate ușile scria mare “ÎN ACEST BIROU NU SE PRIMESC ATENȚII!”. Identific cu greu biroul în care nu se primeau atenții, dar aveam eu treabă, și intru să întreb dacă sunt unde trebuie sau tre’ să mă duc la un sediu din Ploiești, care să mă trimită la unul din București – Drumul Taberei, care să mă trimită la unul din Cluj, care să mă trimită înapoi, la ăla din București-Bdul Brâncoveanu. Salut politicos. Niște tanti de la niște birouri nu ridică ochii la mine și nu-mi răspund. Nu mă las descurajată.

- Am de declarat un contract, am nimerit bine?, întreb.

- Da, așteptați! îmi răspunde una dintre funcționare, în continuare fără să-mi adreseze vreo privire.

- Da’ n-ar trebui să-mi dați o hârtie s-o completez în timp ce aștept?, încerc eu să anticipez.

- Ba da.

Îmi întinde, fără să se uite la mine, o hârtie.

- Mulțumesc. Și… mă puteți ajuta cu o copie a contractului, da? Că nu pot să las originalul.

De obicei, mă duc pregătită cu toate copiile care estimez că mi-ar putea fi cerute, însă de data asta mă nimerisem nepregătită. Eram însă ferm convinsă că se poate rezolva la fața locului, doar eram într-o instituție care cu asta lucrează. Cu acte, copii după acte și copii după copiile după acte.

- Nu putem folosi xeroxul instituției pentru clienți, vine răspunsul.

- Da, dar… totuși…

- Nu pot să vă ajut.

În timpul ăsta, tot nu se uita la mine, ceea ce, deși mi-am pierdut de multă vreme obiceiul de a mă enerva în situații de-astea, începea să mă irite ușor.

- Există vreun Xerox cu plată în clădire?

- Nu.

- Păi, și… unde aș putea să mă duc să fac copii?

- Nu știu, încercați la Apărătorii Patriei.

Înștiințarea că trebuie să plec de nebună în căutarea unui copiator, combinată cu faptul că vorbeam de 2 minute cu cineva care nu-mi aruncase nici măcar o privire, a avut un efect imprevizibil: m-am enervat de-a binelea.

- Doamnă, sunt într-o instituție care vehiculează miliarde de copii după miliarde de acte. Chiar nu se poate face o copie aici? Trebuie să iau la picior juma’ de București?

- Știați unde veniți, trebuia să veniți cu copii.

- Mărturisesc că de obicei așa fac. S-a întâmplat să nu pot acum. Chiar și dacă aș fi venit însă cu o mie de copii după o mie de acte, ar fi fost posibil să-mi cereți una pe care n-o aveam. De exemplu, aia după rețeta de lapte praf cu care m-a hrănit mama când eram mică. Prin urmare, tot ar fi trebuit să folosiți xeroxul instituției. Folosiți-l și acum, vă rog.

- Nu pot, îmi pare rău.

Simțeam că încep să-mi pulseze tâmplele. Am rămas blocată în mijlocul biroului. Tipa își vedea de treabă cu niște hârtii. Aș fi putut sta așa o săptămână, așa că, pănâ la urmă, tot eu am rupt tăcerea.

- Mai încercăm o dată: chiar nu mă puteți ajuta cu o copie?

- Nu. Dacă nu vă convine, vorbiți cu șefa.

Nu mai precizez de fiecare dată, ați reținut că nu se uita la mine, da?

- Da, aș vrea să vorbesc cu doamna… cu șefa. Unde o pot găsi?

- În biroul următor.

Intru în biroul următor, unde erau două… doamne. Una vorbea cu cineva, cealaltă era liberă. Mă adresez celei libere.

- Bună ziua, am o problemă și aș vrea s-o discut cu… șefa.

Surpriză: femeia se uită spre mine. Întorc capul să văd dacă nu cumva era cineva în spate. Nu era. Se uita chiar la mine. Cu scârbă.

- Așteptați, e ocupată.

Tonul nu vi-l pot descrie, pentru că pur și simplu nu am cuvinte să descriu acreala supremă, combinată cu ură. Sau poate era doar ură, nu-mi dau seama exact.

Ies din birou și aștept să iasă persoana cu care vorbea șefa. Când să iasă aia, intră alta. Mai aștept. În cele din urmă, șefa rămâne liberă. Intru din nou. Nu-mi adresează nimeni nici o uitătură. Din nou, sparg eu gheața. Mă adresez murăturii cu care vorbisem prima oară, arătând către cealaltă tipă din birou:

- Doamna este… șefa?

Ridică ochii către mine. Cu scârba cu care te uiți la un rahat cu moț, care ți-a ieșit în cale pe covorul roșu de la Cannes. Sau, hai să nu exagerez: cu aia cu care te uiți la un gândac de bucătărie, care ți-a nimerit în ciorbă.

- V-am spus să așteptați.

- Am așteptat până când am văzut că n-a mai rămas nimeni în birou. Pot să mai aștept, însă ați putea și dumneavoastră să faceți ceva pentru mine: să vorbiți cu alt ton.

- Haideți, doamnă, că n-am chef de discuții.

Mai bine tăceam și nu-i aminteam de ton. Încă o replică și simt că s-ar putea să mă scuipe. Sau să se ridice de la birou și să vină să-mi vomite pe pantofi. Totuși, nu mă las.

- Mă tem că, lucrând într-un loc care presupune interacțiunea cu publicul, trebuie să aveți chef de discuții. Și că, printre altele, sunteți plătită și ca să vorbiți frumos.

Nu mai țin minte răspunsul, vă asigur doar că a fost la fel de impertinent, de nesimțit și de grețos.

Ies să mai aștept, că, na, doamna șefă era încă ocupată.

Cât timp eu stau la ușă, în beznă, întrebându-mă unde dracu m-aș putea așeza să completez fișa pe care mi-o dăduse doamna-care-nu-mă-putea-ajuta-cu-o-copie-după-contract (nu exista nici o masă în raza mea vizuală), în biroul șefei intră chiar doamna-care-nu-mă-putea-ajuta-cu-o-copie-după-contract. Când iese, îmi zice sec:

- Dați-mi contractul să vă fac o copie.

I-l dau, pleacă, face copii, se întoarce și-mi trântește în brațe hârtiile. Îi spun:
- Fișa astea nu am unde să o completez. O s-o completez când intru la dumneavoastră, că nu pot să scriu pe pereți.

- Sunt mese, îmi zice.

- Unde??

Îmi arată că tre’ să merg pe hol, prin beznă, după care să fac undeva la stânga. Aha. Dacă nu întrebam, n-aș fi aflat niciodată că există. Găsesc mesele. Completez hârțoagele și mă întorc la tipă în birou. Mâzgălește ceva pe hârtiile mele, după care, fără să se uite la mine, le trântește pe biroul ei, cu un gest atât de rapid încât nici n-am apucat să văd exact unde.

- Mergeți cu ele la registratură!

Caut cu ochii hârtiile pe biroul ei, le regăsesc pe un colț. Erau cumva aranjate în așa fel încât mi-am imaginat că unele trebuie ar trebui să rămână la ea. Dezorientată și nedumerită, întreb:

- Ăăă… cu toate?

- Da, doamnă, cu toate!, îmi răspunde iritată, tot fără să-mi adreseze vreo privire.

Enervarea îmi crește iar.

- Doamnă, îi zic, este chiar atât de greu să vă uitați în ochii omului, atunci când vorbiți cu el, și să nu mai aveți tonul ăsta scârbos?

- Ați văzut ce a fost la ușă, doamnă? Știți ce a fost aici, de azi dimineață?

- Asta nu e o scuză, îmi pare rău. Știu că a fost grevă, că sunt probleme, că nu sunt bani. Vă rog să mă credeți că sunt un civilizat și destul de tolerant. Și că nu sunt genul care să se certe, m-am antrenat să îmi păstrez calmul și, de obicei, reușesc. Cu toate astea, în primele cinci minute de când am venit aici, dumneavoastră și colegele dumneavoastră ați reușit să-mi ridicați tensiunea mult peste limitele normale.

- Doamnă, ați văzut ce a fost aici…

Nu se uita la mine, evident. I-am mai explicat că i-ar fi și ei mai ușor dacă ar vorbi mai drăguț și s-ar uita la oameni, dar n-aveam cu cine să mă-nțeleg, așa că am plecat la registratură.

La Registratură, am așteptat la ușă, alături de alți oameni cu figurile devastate de nervi, până când am auzit un zbieret:

- Haaaaideeeți!

Autoarea zbieretului: o grasă imensă, cu coșuri pe față și părul proaspăt făcut cârlionți, aranjat într-o coafură mai degrabă potrivită pentru o adolescentă frumușică decât pentru un dulap de 40 de ani, cu acnee.

Avea în mână o ștampilă mare, pe care (fără să se uite la tine!!) o trântea cu zgomot peste hârtiile pe care i le puneai pe masă, timp în care răcnea “Haaaaideeeți!”, pentru ăia care încă așteptau la rând.

După ce mi-a trântit ștampila pe hârtii, am întrebat-o șocată:

- Asta-i tot?

- Da!, mi-a răspuns, tot fără să ridice ochii le mine. Haaaaideeeeeeți!

Slavă Domnului că asta era tot. Mă simțeam ca și cum ștampila aia zgomotoasă avea să mă trimită în lagăr, alături de ceilalți nefericiți de la ușă, care erau strigați ca niște vite, așa cum și eu fusesem strigată ca o vită.

Am ieșit închinându-mă la propriu. Și azi îi mulțumesc lui Dumnezeu că, în ziua în care mi-a fost dat să trăiesc acea experiență, n-am avut din întâmplare la mine un topor.

Din aceeași categorie, citiți și Cum am fost făcută de poștă.