Coriolan Decuseară

Coriolan     Decuseară     nu-şi      poate     crede    ochilor: de jur împrejur, numai realitate. Se freacă la ochi. Nimic. Realitate şi numai realitate. Insuportabilă, arţăgoasă – abţibild pe care saliva a făcut priză de piatră.

Face ochii roată. Nimic. I se pare că doarme. Se culcă, poate, poate se trezeşte. Nimic. I se pare că visează, se întoarce pe partea cealaltă. Nimic. Realitate peste tot. Deasă, ca şi ceaţa ce se aşterne uneori între crucea de pe Caraiman şi imensul termopan cinemascop al vilei sale de mic întreprinzător.

De când se ştie, Decuseară se scoală cu noaptea în cap. Nu de alta, dar cine se scoală devreme, departe ajunge. Sâcâitor i se pare că şi realitatea gândeşte la fel. Mai mult, când ajunge el, realitatea se află deja la faţa locului.

Cât de devreme ar trebui să se scoale pentru a fi o clipă înaintea realităţii?

Să se culce odată cu găinile, pentru a se putea scula şi mai devreme? Să nu se mai culce deloc, şi, când realitatea începe să picotească de oboseală, el “Ţop!” înaintea ei?

A încercat şi asta, dar, de fiecare dată, în loc să-l prindă realitatea din urmă, tot el a sosit al doilea. Cum se poate ca amândoi să gândească la fel, dar realitatea să fie mereu mai iute de picior ca el?

Să discute chestiunea cu Protocolul? O discută. Şi o pune în termeni strict tehnici: “Cu cât merge realitatea asta la oră de e mereu înaintea mea?”

Protocolul dă din colţ în colţ şi îi explică lui Decuseară că realitatea este ca un ring de box – îţi foloseşti toată putirinţa să-ţi împingi adversarul în corzi doar spre a te trezi muşcând tu însuţi din frânghia ringului.

“Imposibil”, răspunde Decuseară. Protocolul dă din colţ în colţ, nu mai scoate o vorbă, se uită în pământ şi nu vede acolo decât realitate.

“Ascultă”, ridică vocea Decuseară, “eu te plătesc să-mi dai soluţii, nu să-mi ţii lecţii de muţenie.”

Protocolul începe să cedeze: “Da, dle profesor, e ceva în neregulă – realitatea nu poate fi mai iute de picior ca dumneavoastră. E o lucrătură politică.”

“Păi, vezi? Bănuiam eu. Du-te. Te văd mâine.”

Plictisit de realitate, Decuseară hotărăşte să se întoarcă de unde s-a întrupat. Ajunge la locul fericitului accident, îşi trage pe el bermudele, iese la malul apei, trage aer curat în piept şi scoate din piept aer aşa şi aşa, căci, realitatea e că nu tot ce tragi în piept este de aceeaşi calitate cu tot ce scoţi din piept. Şi asta pune o altă ecuaţie pe cosmica tablă de şah a lui Decuseară.

Ilustrație & Copyright © 2010 – ALEX DIMITROV

Dar, deocamdată vrea să se relaxeze. Mai trage o gură de aer. După ce o eliberează, se mai freacă o dată la ochi şi murmură: “Nu e pasăre ca Cipru!”

Nu e. Totuşi, în afara cacofoniei, ar exista o problemă de realitate. Chiar şi aici, la malul mării. Coriolan nu înţelege cum de ceilalţi găsesc pe plajă numai scoici iar el numai testamente duduind de lire sterline, dolari mai deşi ca “ş”-urile lui Jack Şiştoiu şi euro mai grei ca rubla-aur.

Decuseară nu-şi poate crede ochilor. Nici noi. Până la urmă, Protocolul îşi ridică fustiţa şi-i şopteşte: “Iubitule, las-o baltă. Realitatea nu e de tine. E o târfă. Hai în pat, că mâine te scoli devreme şi poate reuşeşti să-i tai calea.”

E pentru prima oară când e de acord cu Protocolul. Într-o bună dimineaţă, el, Coriolan Decuseară, va tăia calea realităţii.

Dar, dacă se înşeală? Dacă, de fapt, este în permanenţă cu un pas înaintea realităţii şi tot ce i se năzăreşte este ce vede în oglinda retrovizoare?

Realitatea e că numai în pielea lui Coriolan Decuseară sa nu fii – crocodil în piele de om! (Reluare – 2007)