Daţi cu hula: mariajele homosexuale se oficiază la Washington! UPDATE – Sondaj în Danemarca

Pai acum o sa ramana astia fara o paine, pentru ce drepturi sa mai militeze.

Propunere: dreptul (legiferarea) casatoriei dintre un barbat si doua femei (sau o femeie si doi barbati, ca sa nu discriminam).

Deal? Prima parte e ca la musulmani, dar a doua va fi inovatie in materie (cel putin in istoria recenta).

ma bucur foarte mult ca nu te descurajeaza atitudinea celor care comenteaza la postarile tale ca si cum te-ar supune cu mare drag unei exorcizari )
e bine sa vedem ce se intimpla dincolo de gardul nostru (limitat, auto-suficient, ipocrit etc), chiar daca ne place sau nu. toleranta este un semn de normalitate.

melodia este printre preferatele mele

“Dedic această veste Sfîntului Mare Apostol Alexie Galul din Tocăneşti (pre numele-i de botez Alexis de Tocqueville), care a mărturisit, acum mai bine de un veac şi jumătate, adevărata credinţă.”

Incet, încet, nivelul intelectual iese în evidență. Cât despre știrea pe care o dați, ma bucur pentru dvs. Sincer.

La cat esi de fanatic pro homosexuali si impotriva bisericii traditionale nu m-ar mira sa fii homosexual sau sa ai rude homosexuale.Lucru pe care din punctul tau devedere n-ar trebui sa-l iei ca o insulta.Ceea ce nu vrei tu si toti cei ca tine sa intelegeti este ca Biblia condamna sodomia si homosexualitatea.Sincer imi pare rau de tine cat suferi,si nu inteleg ce ti-a facut o religie pe care nu o practici sau o carte sfanta pe care nu ai citit-o.Eu realizez ca tu in sufletul tau condamni homosexualitatea si casatoriile gay.Esti genul de om duplicitar,una spune insa in realitate e exact opusul).Iti garantez ca peste cativa ani vei detesta ideeea de homosexualitate si vei regreta enorm ceea ce ai scris in articolele despre homosexualitate si biserica.

Buna tuturor! Sunt eu, Paul Vîrvea, si vreau sa-mi cer iertare de la toti cei care mi-ati citit mizeriile. As vrea sa ma indrept, dar nu promit nimic. Totusi, imi e greata de mine.

@Stefan: “Eu realizez ca tu in sufletul tau condamni homosexualitatea si casatoriile gay.Esti genul de om duplicitar,una spune insa in realitate e exact opusul).Iti garantez ca peste cativa ani vei detesta ideeea de homosexualitate si vei regreta enorm ceea ce ai scris in articolele despre homosexualitate si biserica.”

Cita aroganta, sa pretinzi ca stii ce e in ’sufletul’ cuiva si sa ‘garantezi’ ce o sa simta in citiva ani!

@Talis,

Stiu.Uita-te macar la poza autorului si-ti dai seama cat de nefericit este.Daca i-ar fi placut ce face ar fi fost fericit.Eu iti garantez ca asa va fi.Daca ai obsevat are o obsesie patologica pe subiectul biserica-homosexualitate care nu face bine niciodata.

@Paul, apropo de titlu: nu cred ca ar trebui sa asumi ca cei mai multi cititori ai blogului tau sint ‘credinciosi’ si cu atit mai putin hulitori. Vad citiva isterici care iti tot polueaza postarile, dar sint cu siguranta o minoritate, si pe net, si in realitate. Asa ca ar trebui sa ii tratezi ca pe o minoritate si sa nu concepi titlurile cu ei in gind.
In fond, un procent mic dintre cei care citesc, comenteaza. Daca ai 1000 de vizualizari, poate maxim 30 de persoane zic ceva, bun sau rau. Despre restul se poate presupune, cu planul tau iluminist in minte, ca sint oameni normali, care ori nu se socheaza/ramin indiferenti cind aud ca s-au cistigat niste drepturi, ori sint multumiti ca a mai disparut un centru de discordie.
Nu?

@Stefan: nu am nevoie sa ma uit la poza autorului, ar fi prea personal acolo unde se presupune ca schimbam doar idei. Nu ai cum sa-mi garantezi nimic. Aia cu relatia dintre presupusa lui nefericire si homosexualitate e totusi foarte sub centura. Esti multumit cind faci asa ceva?
Nu stiu cit de ‘nefericit’ e Paul, dar tu cu siguranta esti homofob.

@Stefan: Trec peste atacul fetid la persoană – eu nu mi-aş permite să te judec nici după ochi, nici după privire. Nu e obsesie şi nu e nicidecum patologică. Mi-am propus de la primul articol să scriu aici pe cîteva teme date, corelate crizelor din societatea românească – iar homofobia, xenofobia, rasismul, intoleranţa religioasă şi anacronismul dogmei creştine şi a instituţiei care o administrează este una din aceste teme. Faci distincţie între sferă de interes şi obsesie patologică?

@Talis,

Homosexualitatea nu e ceva de rusine conform autorului.Daca vrei poti sa fii.

merci klod, am remediat – aveai dreptate, cu atît mai mult cu cît nu credinţa în sine este obiectul criticii.

ce ne priveste pe noi ce se intampla la Washington? In Washington nivelul criminalitatii pe tot spectrul penal este de 3 ori mai ridicat comparativ cu Craiova de exemplu.
Ce vrei sa invatam noi de la statul Washington? A, ca Obama are o casuta acolo, asta e partea a doua, dar Washington in state e la fel de relevant cum ar fi orasul Panciu pentru Romania.
In plus, ca si credinciosi, noua ne e mila de oamenii bolnavi la cap si ne intristeaza faptul ca in loc sa li se trateze deficientele hormonale si tulburarile psihice si psihologice acestor oameni, ei sunt incurajati sa creada ca sunt de fapt mai normali decat majoritatea.

Tu ai citit Biblia sau mers la niste slujbe de duminica?Sau mai exact ce carti legate de biserica/religie ai citit?

@ciprian: Nu e vorba de statul Washington, ăla cu Seattle, din nord-vestul SUA, unde plouă mult şi de unde vin Nirvana şi Soundgarden, ci de Washington DC, capitala federală a SUA. Din cîteva puncte de vedere, acei oameni sunt mult mai normali decît o majoritate căreia i s-a spus mii de ani la rînd că cine nu-i ca ei e diabolic sau bolnav la cap.

@Stefan: Am citit Biblia şi recitit intensiv pasaje din Biblie, am citit din sfinţii părinţi mai multe tratate şi polemici ale lui Ioan gură de aur şi dogmatica lui Ioan Damaschin în special, Apologeticum al lui theodosie şi, mai ales, De civitas Dei a lui Augustin, Despre adevăr şi mai multe exegeze tomiste pe tema demonstraţiei raţionaliste a existenţei lui Dumnezeu. Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, convorbirile cu Ţuţea şi alte lecturi în vogă prin fervoarea recuperatorie a ortodoxiei româneşti din anii ‘90. Sunt doar cîteva titluri de care-mi amintesc ad-hoc, lista poate continua binişor. Mă mai poţi vedea uneori, duminică dimineaţa, la Stavropoleos, la audiţii de corale psaltice, care-mi plac foarte mult. Creştinismul, la mine este obiect al criticii pentru că este obiect de studiu – nicidecum invers sau altfel. Dacă ai nevoie de referinţe suplimentare, ţi le voi da.

adica asta?
en.wikipedia.or../.

30.8 omoruri la 100 000 de lacuitori, de la astia sa luam exemplu? Sau lasa…

Eu am prieteni care au crescut acolo, americani de culoare.
Nu confundam, cu ce zici matale, e chiar statul capitala al Americii. Daca ar fi luat o decizie de asta state ca New York sau California sau Texas, as fi zis ca “asa e americanii mai prosti” Dar nu, americanii in marea lor majoritate sunt mult mai religiosi decat crezi matale.
Daca Obama zicea ceva de ghei ,de exemplu, pierdea alegerile cu 20%, dar de unde sa stii matale treburile astea?

N-ati inteles nimic.
Este irelevant ca doi indivizi au sau nu o foaie de hartie. Sau ca le ramane ceva mostenire (desi puteau s-o faca si prin testament).
Intrebarea e: de ce le trebuie acea foaie de hartie? In cazul unui barbat si a unei femei o consider la fel de inutila in cazul in care nu au sau nu vor avea copii.

Paule, nici unul din cei ce scriu aici, inclusiv tu, inclusiv eu, nu am aparut pe acest pamant ca urmare a comuniunii dintre doi barbati sau doua femei. Nici unul. Sunt sigur ca intelegi ce vreau sa spun, problema e numai daca vrei sa si accepti ceea ce asta inseamna.

Cu stima,

@keep it simple: De acord. La fel de în acord sunt şi cu rata statistică de 1 homosexual la 10 homo sapiens. Nu cred că e specia periclitată pentru că trăim într-o lume în care statele lumii garantează drepturile familiei mai mult decît drepturile cuplurilor neunite prin căsătorie şi, în unele cazuri, chiar drepturile civile ale individului. Homosexualii au fost, sunt şi vor fi o minoritate, iar scopul unui cuplu este, în opinia mea, găsirea fericirii împreună (asta poate include şi naşterea/creşterea copiilor), nu strict lăsarea de urmaşi. În plus, am convingerea că multe astfel de cupluri homosexuale pot creşte mai bine copiii decît cuplurile hetero dezorganizate/needucate.

Paul,

Daca cei doi oameni de acelasi sex nu au hartia aia se cheama ca ei nu au gasit fericirea impreuna?
Hartia aia numita certificat de casatorie chiar a inceput sa ma enerveze. O tot arat pe ici si pe colo de 13 ani incoace.
Si, culmea, cat de tare ma enerveaza pe mine conceptul asta, atat de tare vor unii sa-l aibe in buzunar desi eu unul nu inteleg de ce le trebuie.

Cu stiu cati copii ai tu (eu am 3, doi baieti si o fata), dar sa stii ca argumentul ca unele cupluri de homosexuali ar fi parinti mai buni decat unele cupluri hetero este un argument slab. Eu as fi tare interesat sa citesc undeva niste analize ale psihicului copiilor crescuti de cupluri de acelasi sex.

@keep it simple: fără să fie exhaustiv, articolul pe temă de pe wiki poate fi un punct de plecare pentru satisfacerea curiozităţii tale.
en.wikipedia.or../

Hîrtia aia numită certificat de căsătorie ajută enorm la moşteniri, testamente, partaj în caz de divorţ, contribuţii sociale, ajutoare sociale, cumpărarea/vinderea unei case etc. A propos de ce abordam în articole precedente, căsătoria ca taină a bisericii îi interesează – e o opinie personală – aproape la fel de mult ca şi avantajele sociale ale mariajului. Sunt oameni ca noi şi trebuie să aibă drepturi ca noi, pentru că obligaţii au deja.

Paul,

Mai intai o mica corectie: Ultimul paragraf al postarii mele anterioare ar incepe cu “Nu”.

Si, ca sa nu fiu gresit inteles: copii au diverse profile psihice in functie de diverse aspecte, iar unul dintre aspecte este dat de cuplul ce i-a crescut.
Cred ca esti de acord cu mine ca, in general, copiii crescuti de mame singure au anumite trasaturi psihologice comune; la fel copiii crescuti de tati singuri; la fel copiii crescuti de bunici; si as putea continua, dar cred ca ai prins ideea.
De aceea eu cred ca si copiii crescuti de cupluri de acelasi sex ar avea anumite trasaturi psihologice specifice. Ramane intrebarea “care ar fi acelea?”, intrebare la care cred ca inca nu exista raspuns. Dar cred ca ar trebui cautat…

Pornesti de la o premisa gresita.Ideea de baza de la care pornesti tu si in general toti baietii sustinatori aik homosexualilor este:
1.Societatea se modernizeaza
2.Biblia nu este carte tehnologica si nici carte deschisa
3.Prin urmare nu scrie in Biblie explicit nu e pacat.
Sofism de prost gust.N-ai sa gasesti in nici o carte sfanta din nici o religie vreo condamnare directa a homosexualilor.Dupa cum n-ai sa gasesti nici o REFERINTA directa la alte ciudatenii gen:zoofili sau necrofili.In schimb trebuie sa avem in vedere capitolul Sodomei si Gomorei din Biblie unde sunt clar condamnate toate pacatele impotriva naturii si a lui Dumnezeu.Pacate care exista,sunt scarboase si nu sunt prezente EXPLICIT in Biblie includ,si aici ma repet :homosexualitatea,zoofilia,necrofilia etc si tot ce mai poate inventa mintea bolnav umana.Sunt sigur ca se vor mai adauga.Lista ramane deschisa.
Ar fi bine de exemplu sa te interesezi de parerea altor culte religioase gen musulmani si budisti cu privire la homosexualite.Ai avea surprize mari sa constati ca nici o religie mare a lumii nu tolereaza homosexualitatea ci doar grupuri mici neoficiale.
Faptul ca sunt o minoritate iar nu e o scuza.La fel sunt si alte ciudatenii de pe pamant.Concluzia este ca homosexualitate nu trebuie acceptata.
Ceea ce oamenii de tipul tau,atei cu multe carti sfinte la activ citite nu vor sa inteleaga este ca sodomia,inseamna tot ce este nenatural si impotriva lui Dumnezeu.

o clarificare totusi: biblia interzice relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex.

am modificat textul articolului cu o actualizare menită să-mi întărească teza. reluăm discuţia, dacă vreţi

@Paul Vîrvea:am citit articolul la citeva minute dupa postarea pe site si am asteptat sa vad ecourile. Cuminti, nimic de spus, de asta data! ceea ce ma omoara pe mine este aducerea in discutie a religiei…oameni buni comunicarea cu Dumnezeu se face prin rugaciune si este personala…hai sa lasam falsa morala citind litera Bibliei, ingenunchiem umili, ne rugam si ne acceptam uni pe altii asa cum suntem tarina sau pulbere vorbitoare…

Ai dreptate, in generatia noastra nu vom vedea asa ceva in Romania. Homosexualii abia daca sunt aceptati de societate si partea care ma uimeste e ca oameni de varsta mea, pe care nu-i pot considera inculti, ii blameaza pe homosexuali si ii considera ciudatenii, bolnavi, etc.
Unii dintre comentatori nu sunt dispusi nici macar sa accepte ideea ca tu scrii despre subiectul asta. De fapt, daca ma uit la cei care au comentat inaintea mea, ma gandesc ca poate curentul asta va ocoli Romania multi ani de acum inainte. Trist.

Deci Monica, ai perfecta dreptate in legatura cu cei care au postat inaintea ta. Deci niste bigoti, niste incuiati, niste inculti, deci nici nu inteleg cum au ajuns astia pe un site atit de sofisticat ca vox publica.
Deci Monica, imediat ce ies din bulau, trebuie sa ne intilnim sa aprofundam discutia si pe alte aspecte filozofico-etice.
Deci eu cred ca societatea americana si daneza inca nu sunt destul de liberale. Deci nu vad de ce, daca eu iubesc de exemplu, un cocos, sau un porc, deci de ce societatea sa-mi interzica sa ma marit cu ei.
Sau daca m-am indragostit de tataie al meu care a murit, de ce sa nu pot sa ma urc peste el cit mai e cosciugul deschis si sa i-o bag pe git pina-mi dau drumul in extazul dragostei.
Sau alt exemplu si mai revoltator. Cind ma duceau cu duba la bulau am vazut pe geam un bebelus in carucior. Mergeau pe strada caci trotuarul era ocupat de masini parcate de-a curmezisul, asa ca a fost spulberat de un jeep alb, foarte elegant. Ma rog, eniuei, ideea e ca mi-ar fi placut sa ma insor cu acel bebelus, baiat sau fata, nu conteaza, ma descurcam eu cu orificiile lui…
Deci, da, salut decizia judecatorilor din Uashingtan, sper sa se inspire din ea si judecatorii romani.
Mai sunt insa foarte multe de facut pina sa ne simtim cu adevarat liberi pe aceasta binecuvintata planeta albastra!

Ce s-ar intampla daca minoritatile sexuale ar deveni majoritati.In alta ordine de idei ce s-ar intampla daca majoritate ar fi homosexuala.

Scuzati lipsa semnelor de intrebare din commentul precedent.

@Stefan: Scenariu imposibil, cum spuneam. Proporţia de homosexualitate 5-10% dintre indivizi e valabilă la mai multe specii de animale, nu numai la Homo Sapiens Sapiens.

@Sergiu Bahaian
Omule, confunzi sexualitatea cu zoofilia/necrofilia/pedofilia. Sugestia mea ar fi sa te informezi si din alte surse, nu doar din biblie, de unde cel mai probabil ai citit ce cazuri de zoofilie/necrofilie/pedofilie.
Sarcasmul si agramatismul se bat cap in cap. Incearca o formula mai inteligenta data viitoare.

@Sergiu Bahaian: Metafora e puerilă – ca să nu spun grobiană. Homosexualitatea nu este o boală, nu este o perversiune sexuală, iar aceşti oameni, din care nu puţini sunt – aşa cum i-am perceput eu – mult mai educaţi decît tine, nu suferă de nevroze sexuale, ca la necro şi pedo şi zoo şi ce-ai mai spus tu acolo (a propos, zoofilia e destul de răspîndită în mediile rurale ultraconservatoare, ca “lipsă de altceva” ) Nu amesteca peşte cu lapte, că miroase urît.

Stefan,

Majoritatea nu poate fi homosexuala decat daca majoritatea copiilor vor fi conceputi in-vitro. Altfel nu se poate.
Nu inteleg de ce Paul aduce in discutie religia. Nu exista pe lumea asta lucru mai personal decat religia. Asa incat eu nu voi participa la discutie din acest punct de vedere. Nu ma intereseaza parerea nici unei biserici si a nici unui erudit din acest punct de vedere. Fiecare intelege de acolo ce vrea si eu nu ma bag.

Dar SUA si Romania sunt tari laice. In cadrul organizarii statale si legislative au ceea ce se cheama “Codul Familiei”. Al naibii Cod a fost facut pe niste principii care acum sunt din ce in ce mai difuze si tind sa fie facute disparute de tot in numele normalitatii si tolerantei.
Fie, vom fi toleranti. Ce nu inteleg ei este ca ei aleg sa se autodiscrimineze. Chiar daca un film cu iubirea dintre doi homosexuali a luat o data un Oscar a fost doar exceptia ce confirma regula.
Toate marile carti si filme ilustreaza iubirea dintre un barbat si o femeie. Baiatul meu aflat in pragul adolescentei este incitat de fete, nicidecum de baieti. Si la fel sunt toti baietii din clasa lui de la scoala.
Ca noi, oamenii, creaturi imbecile, ne defulam frustrarile si cerem acceptarea lor, refuzam sa ne constientizam problemele si le declaram diferente, asta e.
Ma intorc la o zicere celebra a unui nu tot atat de celebru biolog: “Cu cat cunosc mai mult animalele, cu atat urasc mai mult oamenii”.

Adica sa inteleg ca tu nu consideri,nici macar la nivel teoretic, normal sau benefic ca homosexualii sa reprezinta o majoritate din punct de vedre a sexualitatii umane?

Intrebarea de mai sus e pentru autorul blogului si sustinatorii homosexualitatii.

Ca sa se inteleaga mai bine ce am vrut sa spun cu penultimul meu paragraf al postarii anterioare si pentru destinderea atmosferii, deopotriva, am sa va scriu un banc:

“Doi marinari esueaza pe o insula izolata pe care, anterior, mai esuasera si alte corabii.
Acolo gasesc marinarii ce supravietuisera, la randul lor si, dupa un timp de convietuire cu ei, ii intreaba:
- Mai baieti, dar pe aici, fara femei, cum va descurcati?
- Pai, n-ati vazut, sunt niste capre pe insula…
- Capre??? Hmmm, mai bine ne lipsim…
Trecu o luna, trecura doua, trecura noua, cei doi marinari isi zisera ca, na, pana la urma parca n-ar fi chiar asa de rau si cu caprele. Numai sa nu-i vada ceilalti. si, pe cand trasera doua capre intr-un loc ferit sa le faca felul, iaca apar ceilalti razand de ei cat se poate.
- De ce radeti ma, voi nu faceti la fel?
- Pai da ma, dar cu uratele alea?”

Sper ca cine are creier intelege ce vreau sa ilustrez, cine nu, sa nu-si mai bata capul, sa nu-l doara…

Stimabile Poponar Virvea,
Cine te opreste sa te regulezi in cur? Nu inteleg de ce vrei binecuvantarea Bisericii? Esti obsedat de religie in sens negativ. Asa te mai citeste si pe tine cineva! Da-i cu hula si cu cenzurat…

@lorena nadim: mulţumesc, mă lipsesc de binecuvîntarea bisericii. Există şi vreo obsesie “pozitivă” pentru religie?

Stimate domn, deveniti plictisitor prin ingustimea si redundanta obsesiva a temelor abordate.

Am retinut ideea de multe postari incoace. Altceva aveti de comunicat? In afara de aporia homosexualitate – crestinism – BOR, mai aveti si alte idei, preocupari? Sunteti un om inteligent, nu va limitati numai la acest “trinom” tembel.

Sunt doua lucruri amestecate mai sus. Primul este legalizarea juridica a casatoriilor intre cuplurile gay. Cu asta sunt de acord pe principii strict constitutionale (neacordarea aceluiasi statut este discriminatorie).

Al doilea este legalizarea casatoriilor de acelasi gen in biserica. Cu asta nu sunt de acord. Biserica nu este spatiu public si nu trebuie supusa genului de rationament aplicat mai sus. Biserica si numai biserica are dreptul de a decide cu privire la practicile ei, prin extensie cu privire la oficierea casatoriilor gay.

Confuzia provine din faptul ca acelasi termen, casatoria, este folosit in sens juridic si in sens religios. Pretentia de discriminare poate fi sustinuta in primul caz, nu in al doilea (spre diferenta de calitatea de cetatean al statului, nimeni nu te obliga sa fii membru al unei anumite comunitati religioase). Daca o anumita biserica decide sa oficieze casatorii gay, atunci aceasta este o decizie pe care numai membrii bisericii o pot ataca sau sustine.

Altfel spus, chiar daca o majoritate, precum cea din Danemarca, considera ca este necesara o revizuire a atitudinii bisericii fata de casatoriile gay, daca acea majoritate nu este in acelasi timp si una de credinciosi, atunci atitudinea profesata este neliberala, intrucat incearca sa normeze comportamentul unei comunitati private.

Liberalism is a two-way street.

E intotdeauna “reconfortant” sa vezi ca Romania continua sa fie o tara habotnica si medievala. Lumea se grabeste sa apeleze la argumentul Biblie, dar nimeni nu trece de Vechiul Testament… Oare din cauza ca indemnul la iubire de aproape si armonie, propovaduit de Iisus, contravine aprig intolerantei? Chiar nu-si aminteste nimeni de pilda cu aruncatul pietrei? Intrebare adresata, desigur, doar celor care cred cu tarie ca homosexualitatea e un pacat…

@Paul Varvea

Domnule V,

- modul cum vorbesti dumneta despre “anacronismul…”
s-ar putea sa fie mai INCORECT POLITIC chir decat apologetica dumitale: a unor pseudo-nuntzi, a ‘fututuluiinkur’ [cum ar zice unii din comentatorii de pe-aici ] sau a irumatziei/felatziei ‘fine’ (ca pana la urma partea fizica asta e – in lipsa dramatica a lui CUNT);
[vezi Marele Masturbator al lui "Salvador Dali";

E posibil sa jignesti GRAV, TOTAL NECORECT POLITIC, in felul acesta cateva miliarde e crestini , dar si alti oamaeni ai "Cartii":
adepti/credinciosi din Islam, de rit mozaic [Iudaism].

Ramane cum am stabilit in primele comentarii:duplicitar si frustrar.Raspunsul tau ca homosexualii pot exista doar ca minoritate dovedeste ca esti la fel de pro homosexual ca si Hitler.Daca ai fi crezut cu adevarat in drepturile lor si in normalitatea lor,tu si restul sutinatorilor, ati fi acceptat macar ideea ca ei sa poata fi o majoritate candva.Insa realizezi ca nu se poate.O minoritate permanenta da nastere la parazitism social,ori din acest punct de vedre homosexualii asta sunt:paraziti sexuali si sociali.
Cat despre religie se vede,ca-i urasti si discriminezi pe crestini cu la fel de multa ura ca si pe cei din aceeasi minoritate sexuala cu tine.
Nimeni nu are voie sa-i oblige pe crestini ca grup sa-si schimbe regulile pentru acceptarea grupului ciudateniilor(minoritatilor) sexuale.Crestnismul este o religie(cult) bazat pe Biblie si pe invataturile unui om:Iisus Hristos.Prezenta sau apartenneta la aceasta religie e voluntara,nu obligatorie.Ca sa fii crestin accepti regulile crestinimului.In caz contrar esti considerat pacatos(din punct de vedre crestin).
Daca ai fi studiat cu adevarat domeniul ai fi vorbit cu teologi sau preoti despre subiect,insa raspunsul ar fi fost intotdeauna acelasi:homosexualii nu sunt acceptati in crestinism.
Din acest punct de vedere diferentele sunt ireconciliabile:ori homosexualii ori crestinii.Biblia o spune clar.O conditie o exclude automat pe cealalta.In principiu tu folosesti portita unei minoritati sexuale de care apartine pentru a ataca,cum am sesizat de la inceput pe crestini,in esenta urand ambele grupuri.
Lucrurile astea le-ai mai auzit si pe la celelalte posturi si articole,dar na,dorinta ta de a face rau si a ura e mai mare decat logica si bunatatea.

@Don’tTazerMeBro!: Permite-mi să nu fiu de acord, cel puţin nu în România.
…din legea de organizare şi funcţionare a cultelor:
Art. 8. – (1)Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.
să vorbim despre ce cred eu în legătură cu statutul de utilitate publică al cultelor?

Varvea ,

Cati poponari ti-au nimerit ochiul maro?Spune sincer.

@Stefan:
Din acest punct de vedere diferentele sunt ireconciliabile:ori homosexualii ori crestinii.Biblia o spune clar.O conditie o exclude automat pe cealalta.In principiu tu folosesti portita unei minoritati sexuale de care apartine pentru a ataca,cum am sesizat de la inceput pe crestini,in esenta urand ambele grupuri

Ei, Fane, iată că oameni mai cetiţi întru cele sfinte decît noi doi zic altceva (vezi povestea cu danezii, articolele precedente cu anglicanii, povestea cu catedrala din Den Bosch etc). Cele două nu se exclud, numai obscurantismul habotnic mai crede altceva.
Vei fi surprins să afli că nu urăsc pe nimeni, nici pe unii, nici pe alţii – şi nici nu-i iubesc în mod deosebit. Drepturile civile ale homosexualilor şi a altor minorităţi etnice, sociale sau culturale, mariajele gay în biserică, cultura protestantă a mîntuirii prin muncă, cultura catolică a acţiunii umanitare dezinteresate, cultura liberală a proprietăţii şi drepturilor omului, toleranţa, şi atîtea altele, ba chiar şi critica mantrică a creştinismului românesc sunt DOAR mijloace – scopul este altul. Pentru lămuriri, ar trebui să citeşti postările mele cap-acoadă, ca să nu mă repet aici. Asta mă aduce la
@Toto: Mi-am asumat redundanţa de la prima postare. Scriu aici, în primul rînd, pentru mine, apoi pentru pravoslavnici. I’m no entertainer, şi promit să nu mă supăr cîtuşi de puţin, nici pe mine, nici pe dumneata, dacă te pierd ca cititor. Proiectul meu e ceva mai vast decît trinomul “aporic” invocat.

@Paul Varvea
“anacronismul dogmei creştine” ??
-in text [implicit] si-n postare dumneavoastra 10

Ca tot vorbiti de DOGMA [poate cunoscand Dvs. mai nimic despre Dogma]:

Primiti va rog spre lectura articolul din:
ENCYCLOPEDIA OF RELIGION, SECOND EDITION
[prima editie fiind atat de 'legata' de Mircea Eliade]
–
”
ENCYCLOPEDIA OF RELIGION, SECOND EDITION (VOL 4 – pag 2386)
DOGMA.
Dogma, in the strictest sense, whether embodied
in the sacred scripture of the Old and New Testaments
or in tradition, is understood by the Roman Catholic
Church to be a truth revealed by God (directly and formally), which is presented by the church for belief, as revealed byGod, either through a solemn decision of the extraordinary magisterium (pope or council) or through the ordinary and general magisterium of the church (episcopacy). It is to be accepted by the same faith that is due to the divine word itself
(fides divina) or to the church’s tradition (fides catholica).
This magisterial definition, as it was given by the First
Vatican Council, has the following historical antecedents:
(1)the ancient philosophical (Platonic-Stoic) use of the word dogma to designate that which seems right to all, as opinion or teaching, as foundation or decision, as decree or edict, as a rational judgment that is identical to a moral decision, or as a decree of a legitimate authority; (2) the New Testament
use, in which Old Testament law is said to be the dogma of
God and the decisions of the apostolic council are designated as dogmas in Acts 16:4; and (3) the patristic and medieval transmission of both these strains, the dogma of God in distinction to the teachings of human beings or of the philosophers.
The close connection between the “dogmas of the
Lord” and the “fidelity to the church” is already asserted in the regula fidei, the canon of truth. Finally, synodal decrees are also considered dogmas in opposition to the dogmas of the heretics. The content referred to by dogma also occurs in the patristic and scholastic tradition under equivalent designations, for instance, professio and confessio, or (Catholic)
truth in general; fides, the correct doctrine handed down by the church; and, in Thomas Aquinas, over against the concept of dogma, the narrowed concept of articulus fidei. What led to an emphasis on the formal authority of dogma was, finally, the emphasis on the claim to the limitless autonomy of human reason in the eighteenth and nineteenth centuries.
The definition of the concept and function of dogma
in the Eastern Orthodox churches, in spite of the multiplicity and differing historical development of these churches, can begin with their formal unity in terms of doctrine, law, and liturgy. Faith is based upon the dogmas that have been transmitted in part through scripture and in part through the oral paradosis (“handing down” of tradition) of the apostles and
have then been interpreted by the councils and church fathers.
Because and to the extent that the church speaks with
the authority of the Holy Spirit, it is infallible in the same way as scripture. The believing acceptance of the revealed truth of faith is necessary for salvation. The dogma of the church is present and closed in the doctrinal decisions of the first seven ecumenical councils (325–787), whose formulations are considered the embodiment of dogma and the summary of the teachings of scripture. The further dogmatic development
of the Latin church is rejected. Dogma in the
Orthodox churches has not so much a doctrinaireintellectual function as it does a doxological and life-defining one.
The relationship to dogma of the churches and communities
produced by the Reformation is defined by the theology
of the reformers, which, on the one hand, does not dispute that the church may have to make obligatory statements and that the truth of scripture may only be able to be revealed through a painstaking process. It therefore accepts at least the Trinitarian-Christological dogma of the old church as an appropriate expression of the matter of the gospel. But, on the
other hand, through the principle of sola scriptura (over
against an association of scripture and tradition), the theology of the reformers takes up a different position, scripture being for them no longer merely the source and norm of all Christian speech, teaching, and preaching, but, rather, the single final authority. All confessions and dogmas are to be measured against it. In this sense, dogmatic statements (even the Trinitarian-Christological) are only secondarily binding
for Protestant theology, and then only when it has been demonstrated whether and to what extent dogmas open up an
access to direct biblical instruction, where it is presupposed that scripture, on the basis of its transparency, is its own interpreter.
In spite of all confessional-theological discussions
among the churches and communities growing out of the
Reformation, and in spite of the changing theological positions and the change in the functional definition of dogma connected with them (from orthodoxy through rationalism and Pietism and from the purely ethical and practical interpretation to dialectical and existential theology), they agree both negatively and positively. Negatively, they agree in their rejection of the Roman Catholic understanding of dogma and its function for faith and church as “doctrinal law.” Positively,
they agree in the conviction that God’s word must not
only be existentially recognized but also known as objective truth and reproduced in statements and doctrinal teachings, however these may then be interpreted and qualified with regard
to their binding character.
In the question of the development of dogma, Roman
Catholic theology must proceed from the fact that the
church defines statements as revealed by God if they satisfy one of the following conditions: (1) Even if previously stated, they were not always expressly defined or bindingly taught as revealed. (2) They articulate the express contents of statements
of the earlier tradition in very different or newly developed conceptual terms (by defending the always known
meaning of the revealed statement more expressly against heretical misinterpretations, by setting off more clearly individual aspects of these statements, or by placing these aspects in a dialectical interplay of faith and reason or in a more explicit relationship to other truths of faith and of reason).
(3)They refer to statements in the tradition that may not be immediately equivalent to them or explicitly capable of being traced back to the apostles or that cannot even be supposed with historical probability to have been once previously available.
Thus not only theology but also revelation (to the extent
that it is only present in proclamation, acceptance of
faith, and practice) has a history, a “development,” and a “progress” after Christ, even if this history is essentially different from the development of revelation before Christ.
The problem of the development of dogma and its solution
consists in the task of demonstrating the fundamental
possibility and the actuality, in individual cases, of the identity of the later, “developed” matter of faith with the apostolic matter given in Christ. The difficulty of the problem lies in the fact that, according to church doctrine, the entire “public” revelation, entrusted to the church and its teaching office and involving an obligation of belief, was closed with the death of the apostles, that is, that the church can only continue to bear witness to what it has heard about Christ in the apostolic generation and has recognized as belonging to the deposit of faith. Therefore an additional, later, ecclesial revelation is not possible, does not expand the old Christian revelation, and cannot undergo an epigenetic transformation in the sense that might be implied by modernism. Because the solution to the problem (formally speaking and in general) must be sought in the fact that a new dogma is contained “implicitly” in an old dogma or in the whole of what was previously believed, the problem and its solution may be formulated in the following way.
1. What is the status of implicitness and what is the process of explication such that these can be recognized as factually given in the development of dogma? That is, how can the identity of faith, as expressed in an actual history of faith, and revelation after Christ be explained?
2. What implications are sufficient so that the explicated can be considered as revealed by God (and not simply taught by the church with infallible authority)? Such an implication is obviously to be applied, however, in such a way that it can be said not only that the new dogma, as derivative in its truth and certainty upon the original revelation, could thus legitimately appeal to the witness of God (purely objective implication) but also that it, of itself (even if in a different form), has always been witnessed to by God’s self and has always been believed by the church (subjective implication).
The problem, precisely posed, has only been clearly present since the nineteenth century, that is, since there has existed a history of dogma that not only (as still in the post-Tridentine period) doxographically collects the proofs from an earlier time for the doctrine of the present and thereby considers these proofs to be only different from the contemporary
doctrine in their external form but also sees that the
recognition of revelational truth has a real history after Christ.
The problem is stated differently in Protestant theology,
because there is in evangelical theology no faith statement of the church that could be an absolutely binding norm for the private understanding of scripture, and thus there can actually be, from the start, only a history of theology, not really a history of dogma and faith after scripture. Behind this problem is, as its natural presupposition, the problem of the
historicity of the (ever the same) recognition of truth in general and that of reconciling a present continuing immediacy of the divine revelation in the church (which is necessarily historically new) with the relegation of the present proclamation back to an earlier historical past, that is to say, back to the apostolic period.
The first three centuries of Christianity and perhaps the
following one and a half centuries, which saw the development and culmination of the first three, present a history of Christian belief and dogma in a confrontational struggle with the simultaneous assimilation of a non-Christian spiritual and cultural (Hellenistic-Roman) environment. However, the second long period after the waning of antiquity, that
is, from the early Middle Ages to the Enlightenment, was a time of unfolding and differentiation of the substance of faith from within its own center outward into even more systematized distinctions that, because of their one point of departure from within, could be considered without really major confrontation with external contradictions and as a more or less homogeneous abstraction presupposed by all to be self-evident. (This was so in spite of the continuing influence of Platonism and the medieval reception of Aristotelianism, and in spite of the crises that occurred with the split between
the Eastern and Western churches and with the
Reformation of the sixteenth century.) This was, therefore, a time for summae and simultaneously and for the same reasons a time (because the whole was taken for granted) when one threw oneself into theological questions with enormous passion and almost became lost in them. It was a time the effects of which are reflected in the great catechisms of the modern period. It was a time in which one could take for granted long papal encyclicals over relatively small questions
of detail of the Christian faith; in which the magisterium reacted carefully and quickly to real or imagined attacks against individual doctrines of this detailed system; and in which one had the impression that the entire system was clear and could hardly be further developed, except in the case of individual
questions, so that the major work of theology had to be
turned backward upon its own history. Today (after a long preparation since the Enlightenment,
from which time also dates the defensive dialogue with
liberalism and modernism) we have doubtless entered upon
a new, third phase in the history of faith and thus also in the history of dogma and of theology. Today it is no longer a question of an ever more detailed unfolding of the basic substance of faith within a homogeneous environment that has a common horizon of understanding with the church. It is much more a question of winning a new understanding (naturally preserving the substance of faith which has been handed down) of the one totality of faith in a non-Christian environment, in a new epoch of a global world civilization in which world cultures that were never Christian have appeared.
It is also a question of a history of faith and dogma
in a new diaspora, with confrontation and assimilation to be simultaneously carried out in a radically new way that includes even the most divergent belief, that of atheism and the doubt as to whether religion in general will survive. To that extent, there is a formal similarity between the period of the history of dogma now beginning and the first period, even if the matter and the tasks of the first and the third periods are radically different.
The history of faith and dogma will probably develop
in the future not in the style of the second period, as an evolutionary unfolding and systematizing differentiation of the basic substance of faith, but rather as the transposition of this lasting faith into new and pluralistic horizons of understanding.
Because of the incommensurable and not synthesizable
pluralism of contemporary and future horizons of understanding, transpositions of faith will have to occur by means of a plurality of theologies that, despite the necessary readiness for dialogue of these theologies among themselves, will not be able to be synthesized adequately for the preservation
and rediscovery of the one faith.
The task of the magisterium in this incipient period
will, therefore, hardly consist any more in the definition of “new” individual dogmas, no longer so much in the anxious monitoring of supposed or real deviations from individual traditional doctrines, but rather in the preservation of the one entirety of the faith in its basic substance and, in fact, not so much through a “censuring,” but rather through the positive, constructive, collaborative work on this new interpretation of the old faith that is demanded today in a new and not necessarily Christian environment.
The history of faith and dogma will continue, but it will
have a different character, not so much the history of individual, newly articulated statements of faith and of the theology that reflects upon them, but rather the history of the restatement of the old basic substance of faith in the confrontation with and assimilation of the future horizon of understanding.
It is self-evident that this history will be then no longer merely the history of the formulation of early Christian and Western dogmas and their theology (including their export to other countries) but rather the history of the faith and dogma of a universal church, however little we can concretely imagine
today what is materially and formally meant by that. This
naturally does not exclude but rather includes the fact that the changing new conception of the one entirety of the Christian substance of faith will also have consequences for the interpretation of many or all individual doctrines.

…
BIBLIOGRAPHY
A summary introduction to the history of the concept of dogma and the history of the problem of the development of dogma
from a Catholic point of view can be found in Georg Söll’s “Dogma und Dogmenentwicklung,” in Handbuch der Dogmengeschichte,
vol. 1, fasc. 5 (Freiburg, 1971), which includes
an extensive bibliography. From the Protestant perspective the following articles in Theologische Realenzyklopädie, vol. 9
(Berlin and New York, 1982), pp. 26–125, should be consulted:

“Dogma” by Ulrich Wickert and Carl H. Ratschow,

“Dogmatik” by Gerhard Sauter, Anders Jeffner, Alasdair
Heron, and Frederick Herzog, Und “Dogmengeschichtsschreibung”
by Wolf-Dieter Hauschild. See also Karlmann
Beyschlag’s Grundriss der Dogmengeschichte, vol. 1
(Darmstadt, 1982), pp. 1–54.
The relationship between kerygma and dogma (also in conversation with Protestant positions) is analyzed in Karl Rahner and Karl Lehmann’s Kerygma and Dogma (New York, 1969), Walter Kasper’s Dogma unter dem Wort Gottes (Mainz, 1965), and Karl Rahner and Joseph Ratzinger’s Offenbarung und Überlieferung (Freiburg, 1965).

The problem of the development of dogma from a theologicalsystematic perspective is treated by Karl Rahner and Karl Lehmann in Das Problem der Vermittlung, “Mysterium Salutis,”
vol. 1 (Einsiedeln, 1965), pp. 727–787; by Karl Rahner
in “The Development of Dogma,” in Theological Investigations, vol. 1 (New York, 1961), pp. 39–77; by Karl Rahner in “Considerations on the Development of Dogma,” in Theological Investigations, vol. 4 (New York, 1966), pp. 3–35; by Joseph Ratzinger in Das Problem der Dogmengeschichte in der Sicht der katholischen Theologie (Cologne, 1966); and from an evangelical point of view by Gerhard Ebeling in Die Geschichtlichkeit der Kirche und ihrer Verkündigung als theologisches Problem (Tübingen, 1954). An instructive analysis of the more recent Catholic models of the development of dogma can be found in Herbert Hammans’s Die neueren katholischen Erklärungen der Dogmenentwicklung (Essen, 1965). For the modernist theological-critical approach, the broadly based source study by Émile Poulat, Histoire,
dogme et critique dans la crise moderniste, 2d ed., rev.
(Paris, 1979), should be consulted. It is written, however, from a somewhat sociological perspective.
With regard to the theory and the history of the development of dogma (as well as of the historiography of dogma), the prolegomena of the classic handbooks and manuals of dogmatic history are to be consulted: for example, those by Harnack, Seeberg, Ritschl, Köhler, Schwane, Tixeront, et al. In addition, see, for Catholic theology, Handbuch der Dogmengeschichte, edited by Michael Schmaus et al. (Freiburg, 1971–), which is arranged according to treatises; for the Protestant perspective, see Alfred Adam’s Lehrbuch der Dogmengeschichte, 2 vols. (Gütersloh, 1965–1968), and Handbuch der Dogmen- und Theologiegeschichte, 3 vols., edited by Carl Andresen
(Göttingen, 1980–1984). Recent positions can also
be found in Avery Dulles’s The Survival of Dogma (New
York, 1971) and Gerald O’Collins’s The Case against Dogma
(New York, 1975).

New Sources
Crowley, Paul G. In Ten Thousand Places: Dogma in a Pluralistic Church. New York, 1997.
Hines, Mary E. The Transformation of Dogma: An Introduction to Karl Rahner on Dogma. New York, 1989.

ENCYCLOPEDIA OF RELIGION, SECOND EDITION
McGrath, Alister E. The Genesis of Doctrine: A Study in the Foundations of Doctrinal Criticism. Oxford and Cambridge,Mass., 1990. Pannenberg, Wolfhart. Systematische Theologie. 3 vols. Göttingen, 1988.
Segundo, Juan Luis. The Liberation of Dogma: Faith, Revelation, and Dogmatic Teaching Authority. Translated by Phillip Berryman.

Maryknoll, N.Y., 1992. Theissen, Gerd. Biblical Faith: An Evolutionary Approach. Philadelphia,
1985.
ADOLF DARLAP (1987)
KARL RAHNER (1987)
Translated from German by Charlotte Prather
Revised Bibliography
“

DOGMA in
Historisches Wörterbuch
der Philosophie
Unter Mitwirkung von mehr als 1500 Fachgelehrten
…
herausgegeben von
Joachim Ritter, Karlfried Gründer und Gottfried Gabriel
Völlig neubearbeitete Ausgabe
des Wörterbuchs der Philosophischen Begriffe
von Rudolf Eisler
Bände 1 bis 13

Dogma. Zum griechischen Verbum dokein gehörend, hat dógma an dessen doppelter Bedeutung teil als das, was jemand meint, und das, was jemanden gut dünkt. Im zweiten Sinn wird es als Bezeichnung für Erlasse Terminus der Rechtssprache; an den ersten knüpft, nach seltenem Vorkommen bei PLATON [1], die Begriffsbildung in der Stoa an. Hier wird für den nichtsinnlichen Erkenntnisbereich (ta adhla) im Gegensatz zur Enthaltung vom Urteil (epoxn) bei den Skeptikern ein eindeutiges Verstandesurteil (sygkatatesis ths dianoias) postuliert, das man D. (lat. decretum) nennt [2]. Die D. sind die notwendige Voraussetzung alles ethischen Verhaltens, identisch mit dem Vorsatz (proairesis) [3]. Demzufolge wird später in Philosophie und Medizin die deduzierende Richtung als «dogmatische» der empirischen gegenübergestellt [4]. Als wichtigste D. der Stoa selbst nennt MARCUS AURELIUS die göttliche Vorsehung und die notwendige und nützliche Ordnung in der Natur, deren Teil der Mensch ist [5]. In diesem Sinn haben alle Schulen (aireseis) ihre eigenen D., durch die sie als solche definiert sind [6]. So kann D. dann wieder zur bloßen (Lehr-)Meinung (placitum) werden.
Für den christlichen Sprachgebrauch ist zu berücksichtigen, daß in der Bibel das Wort ganz selten und nur im rechtlichen Sinn zu finden ist [7]. Die Stellen sind ohne Einfluß auf die Begriffsgeschichte. Im 2. Jh. wird der stoische Begriff seit JUSTIN apologetisch verwendet: Die Philosophenschulen und ihre D. sind partikular, weder göttlichen Ursprungs noch alt. Ihnen fehlen also alle Merkmale der Wahrheit. Bilden sich im Christentum aireseis mit eigenen D., so gilt für sie dasselbe; ihre Verfechter sind Ketzer. Darum wird D. – bis in die Neuzeit hinein – überwiegend für häretische Lehren gebraucht. Umgekehrt hat vor allem ORIGENES die Konsequenz gezogen, auch kirchliche Lehren als Ausdruck der wahren Philosophie mit D. zu bezeichnen. In jedem Fall bedarf darum das Wort D. von nun an einer differenzierenden Näherbestimmung. Aber obwohl ferner die Kirche D. im rechtlichen Sinn rezipierte, wurde es in der konstantinischen Ära keineswegs zum üblichen Terminus für die reichskirchlichen Lehrentscheidungen. Wie variabel der Begriff noch war, zeigt BASILIUS VON CÄSAREA, der ihm vielmehr eine Wendung ins Esoterische gab. Seither wurden auch die ethischen Lehren nicht mehr unter den Oberbegriff D. gerechnet, der von nun an den Glaubenssätzen vorbehalten wurde.
Die lateinische Kirche folgte im übrigen dem älteren Gebrauch. Die einzige Definition, die AUGUSTIN gibt, lautet: «dogmata sunt placita sectarum» [8]. Nur VINZENZ VON LERINUM (um 434), der polemisch wieder Alter und Allgemeinheit als Merkmale der Wahrheit hervorhob, sprach betont vom «dogma catholicum», das, von Gott offenbart, der Kirche anvertraut ist und als Auslegungsnorm der hl. Schrift dient [9]. Als theologischer Außenseiter blieb er aber ungehört. Im ganzen Mittelalter kommt D. nur selten, vorzugsweise in gelehrter Poesie, vor; die kirchlichen Lehren nannte man stattdessen «articuli fidei» [10], auch ketzerische Lehren wurden nur gelegentlich als D. bezeichnet [11].
Seine Wiedereinführung verdankt der Begriff dem Humanismus. Im Streit zwischen ERASMUS und LUTHER lebte der Gegensatz von Skepsis und Dogmatismus auf: Luther, von Erasmus als «dogmatistes» gescholten, bestand auf dem assertorischen Charakter des Glaubens [12]. Doch gab er dem Begriff D., den er in diesem Kontext häufiger gebraucht, keine neue Prägung; daß er ihn später einmal mit dem «Wort Gottes» gleichsetzte [13], blieb vereinzelt. Folgenreich war dagegen die humanistische Wiederentdeckung von VINZENZ VON LERINUM [14]. Dessen Werk erwies sich in der konfessionellen Auseinandersetzung als höchst aktuell. In seinem Sinn tritt D. von nun an in der katholischen Literatur auf, auch in den Akten des Tridentinum wie später im Vaticanum I [15], aber nicht im Codex juris canonici [16]. Freilich setzte es sich erst im 19. Jh. gegenüber dem traditionellen Begriff articulus fidei durch. Aber schon im 16. Jh. finden sich alle Elemente der heutigen katholischen Definition von D. als einem «Satz, der Gegen stand der fides divina et catholica ist, den also die Kirche ausdrücklich als von Gott offenbart so verkündigt, daß seine Leugnung als Häresie verworfen und mit Anathema belegt wird» [17]. Dem historischen Problem begegnet hier die schon bei Vinzenz angedeutete Lehre vom D.-Fortschritt. Die modernistische D.-Kritik am Leitfaden der Frage nach der Verifizierbarkeit in der Erfahrung setzte sich nicht durch.
Eine Nachwirkung von Vinzenz verrät sich indirekt auch, wenn das Luthertum dort, wo es seinerseits nun die Schrift als Lehrnorm bekannte, von D. sprach [18]. Die Schriftgebundenheit bleibt für das protestantische Verständnis vom D. konstitutiv. Dazu trat das Formale des Lehrmäßigen. In der Bibel selbst wurden schon im 16. Jh. historische (erzählende) und dogmatische (lehrhafte) Partien unterschieden. Galt ferner Christus als «fundamentum fidei substantiale», so die Lehre von ihm als «fundamentum fidei dogmaticum». Daneben bürgerte sich im 17. Jh. im Gegenüber zur theologia moralis der Name theologica dogmatica ein. Deren Gegenstand nannte man aber weithin noch immer articuli fidei. Die Aufklärungstheologie griff dann in ihrer Kritik der autoritativen traditionellen Lehre auf die Definition von D. als Lehrmeinung zurück. Damit gab sie die historische Auffassung der D. frei, die nun auch auf die differenzierenden Attribute zum Wort D. verzichten lehrte. Die Disziplin der D.-Geschichte nahm sich jetzt des Begriffs D. an. Radikal historisiert ist D. bei HARNACK als «das bestimmte D., das sich auf dem Boden der antiken Welt gebildet hat» [19]. Sonst wurde, vorwiegend aus praktischen Erwägungen, meist ein abgeschwächt katholischer Begriff zugrunde gelegt: LOOFS nannte D. «diejenigen Glaubenssätze, deren Anerkennung eine kirchliche Gemeinschaft von ihren Gliedern, oder wenigstens von ihren Lehrern, ausdrücklich fordert» [20]. Der damit hervorgehobene kirchliche Bezug empfahl diesen Begriff im 20. Jh. endlich der systematischen Theologie, die bei aller Uneinheitlichkeit der näheren Definition von D. in der Betonung des kirchlichen Momentes einig ist. K. BARTH faßt dabei D. als einen Relationsbegriff auf: Es ist «die Übereinstimmung der kirchlichen Verkündigung mit der in der Hl. Schrift bezeugten Offenbarung» [21].
In die Philosophie führte, abgesehen von den Skeptikern des 16. und 17. Jh., CHR. WOLFF den Begriff zurück. Er teilte den Stoff der Wissenschaften in facta und dogmata ein. D. ist hier «ein universaler Satz, dessen Erkenntnis zur Seligkeit des Menschengeschlechts nützlich ist» [22]. Vom theologischen Verständnis grenzte Wolff sich ab, indem er «singuläre Sätze» nicht als D. gelten ließ. Hier wirkte der Gegensatz von Vernunft- und Geschichtswahrheit ein. KANT zählte D. als «direkt synthetischen Satz aus Begriffen» («Lehrspruch») zu den apodiktischen Sätzen [23]. Seine Verurteilung des Dogmatismus setzt diese Auffassung von D. als unkritisch vorgefaßte Meinung voraus. Dies blieb für den außertheologischen Sprachgebrauch maßgebend.

Anmerkungen.

[1] PLATON, Theait. 158 d; Resp. VII, 538 c; Leg. I, 644 d; XI, 926 d.

[2] SEXTUS EMP., Pyrrh. Hyp. I, 13. 16. SVF II, 37.

[3] EPIKTET, passim; ORIGENES, Contra Cels. VII, 63; CICERO, Acad. II, 9, 27; SENECA, Ep. 95.

[4] DIELS, Doxogr. 603f.; GALEN, De sect. 1.

[5] MARC AUREL, Ad se ipsum II, 3.

[6] SVF II, 37.

[7] So Luk. 2, 1 (das Gebot des Augustus); zum Folgenden: M. ELZE: Der Begriff des D. in der Alten Kirche. Z. Theol. u. Kirche 61 (1964) 421–438.

[8] AUGUSTIN, Quaest. evang. I, 11. MPL 35, 1326.

[9] VINZENZ VON LERINUM, Commonitorium, passim.

[10] THOMAS VON AQUIN, S. theol. II/II, 1, 6; vgl. 1, 1, 8.

[11] a.a.O. II/II, 11.

[12] ERASMUS, De libero arbitrio, hg. WALTER, p. 5, 11; LUTHER, De servo arbitrio. Weimarer A. 18, 600ff.

[13] Weimarer A. 38, 278, 7ff.

[14] VINZENZ, Ed. princeps, hg. JOH. SICHARD (Basel 1528).

[15] DENZINGER, Enchiridion symbolorum 784. 1800. 1816. 1839 = a.a.O., hg. SCHÖNMETZER (321963) 1505. 3020. 3041. 3073.

[16] Vgl. jedoch Cod. jur. canon., Can. 1323.

[17] Lex. Theol. u. Kirche2 3, 439 (K. RAHNER).

[18] Formula concordiae, Von dem summar. Begr. Bekenntnisschriften der luth. Kirche (1930) 767ff.; vgl. 833ff.; zum Folgenden: O. RITSCHL: D.-Gesch. des Protestantismus 1 (1908) 14ff.; Das Wort dogmaticus in der Gesch. des Sprachgebrauchs bis zum Aufkommen des Ausdrucks theologia dogmatica. Festgabe Jul. Kaftan (1920) 260–272.

[19] A. v. HARNACK: Lehrb. der D.-Gesch. 1 (31901) 23.

[20] Art. D.-Gesch., in: Prot. Realencyclop.3 4, 752ff.

[21] K. BARTH, Kirchl. Dogmatik I, 1, 280; vgl. Art. D., in: RGG3 2, 223 (G. GLOEGE).

[22] CHR. WOLFF: Philosophia rationalis sive Logica (1728) § 743; vgl. dazu z.B. JOH. GERHARD, Loci theol., loc. 16, § 129.

[23] KANT, KrV B 764.
M. ELZE

@bilant_groaznic: dar domnule, o secundă nu mi-am propus corectitudinea politică românească ! Să fii corect politic în România înseamnă să nu critici biserica, religia creştină în general sau creştinismul, pentru că te bate doamne-doamne, blasfemiezi, eşti mason-homosexual-evreu-bozgor împuţit (a propos, ai observat prevalenţa “împuţitului” în invectiva românească, într-o societate codaşă la igiena personală în Europa?) etc. Să te uiţi ba cu silă, ba cu milă la “ţigăncile împuţite” şi la “poponarii dracului”, eventual crucindu-te. Să accepţi cultura spăgii pentru că e încetăţenită de veacuri în cultura noastră post-bizantină şi pentru că “pe-aici aşa merg lucrurile”. Să aperi cultul muncitorului care nu munceşte, a ţăranului ancestral care se roagă pentru ploaie, a milioane de asistaţi care căpuşează un sistem de asigurări sociale putrefact ? Să accepţi violenţa în familie şi manelismul generalizat pentru că majoritatea acceptă asta ?
Nu, domnule. Palpez limitele fragilei democraţii româneşti pentru a o întări, şi vă provoc cu ce apuc pentru ca măcar unul din zece majoritari să-şi pună întrebarea “bă, da’ tîmpitu’ ăsta poate are dreptate pe undeva” – şi, din zece care-şi pun întrebarea, unul măcar să acţioneze în consecinţă.

@Paul Vîrvea

1) La noi e mai curand O APOTEOAZA A LIPSEI DE TEMEIURI, un triumf al: securismului, mitocaniei, hotzomaniei;
de la top politic 1 la 1000 [in mare parte falsi crestini, 'mari pacatosi']

niciun crestin adevrat nu poate apartine sa zicem claselor: Secu, Mito, Hotz – care nu s-au cait, nu au nicio penitenta si nicio schimbare in bine…
Combinatorica permite securisti hotzi, securisti mito, hotzi mito, mito nesecuristi, mito non-hotzi

2) “Politico_corectitudinea” despre care vorbea e . universala.
Nu-i din RO.

2 Blasfemia – e aceeasi oriunde
Blasfemia e blasfemie
[Poti citi si Kierkegaard, nu numai Parinti ai Bisericii ]; e o transgresare ingrozitoare a Legii indiferent daca ne gasim in Londra, Paris, Munchen, Atena sau NY
[si daca suntem din Biserica de Rasarit, Catolica, Luterana, Calvina etc];

3 Nicio biserica traditionala: Biserica de Rasarit, Catolica, Luterana, Calvina
nu accepta si nu va accepta homosexualitate

@Paul Vîrvea
Din punctul meu de vedere ‘e de fugit din RO mancand pamantul’
E ireversibila caderea politico-sociala, poate si cea morala…
Asta din cauza claselor: Secu, Mito, Hotz si altele ‘pacatoase’.
Mito – e neo-barbarul[in purtari, afecte, minciuna, agresiune], un tortionar cu sau fara crima

Dar as avea o mare suferinta sa vad oameni botezati care devin apostati, care-si pierd repede credinta ;
pentru ei mi-ar parea foarte rau

@Paul Vîrvea

Si am plecat din RO (prima oara pusti in 1990) din cauza Secu/Hotz/Mito nu din cauza ‘Bizantului’ si nicidecum – Doamne iarta-ma Ortodoxiei / Bisericii de Rasarit!

V Lossky a fost mereu in Occident, la fel copii Parintelui Staniloae si multi altii

1 Dumneata amesteci Biserica de Rasarit, Bizantul, Bizantinismmul cu ce se intampla HIC ET NUNC in RO,
Aiuritor total si TOTAL NEADEVARAT.

2 Vorba unui amic din usa [fugit pustan peste Dunare] in 1988- “mi-e bine aici, binisor, ce sa zic! dar stiu clar ca “binele” – bunastarea mea [si n-o duce mereu grozav] e cauzata de suferinta altora din alta parte…”

3 e o mare minciun asi ipocrizie in lume; si o rautatea gigantesca: “am putea spune ca e O Vale a Plangerii”
[fie si plansul extrem / extremist dintr-un clip timpuriu al trupei Muse,sau implicit din ‘balael’ li Nic Cave; ce sa mai zic de “All Along the Watchtower”

Din zeci de franceazi cu care am avut relatii de firma
-> daca unul era simpatic, om de treaba , chiar ‘bonom’ am intalnit si germani ff nesuferiti; americani ok dar si very dangerous!!
ca si romani mito/secu/hotzi

erata:
Nick Cave

@Paul Varvea

Am inteles ca asculati muzici:
Recomanad pe langa Vivaldi:
Haendel, toate oratoriile tarzii ( Belshazzar, Jephta, Solomon, Samson, Theodora) dar si concerte de oraga si altele…
Ieri la Mezzo [l-am vazut din RO] a fost Oratoriul Susanna al lui Haendel sub conducerea lui Christie, in catedrala FR – excelent

Si recomand multe Messe Haydn, Mozart
De fapt tot – Haydn, Mozart

Domnule Virvea , insistati cu oprimarea minoritatii homosexuale. Eu unul cunosc citiva barbati homo in orasul Constanta ; unii ii cunosc de peste 20 de ani si in acest timp nu au fost loviti/batuti de nimeni. Au locuri de munca la fel de “bune” ca oricare alt cetatean , sunt acceptati la o bere , se discuta si se socializeaza cu ei . Personal, nu am vazut discriminare.
Legat de biserica , eu unul ma pot considera discriminat de catre BOR , exemple sunt multiple . Nu sunt de acord cu construirea Catedralei Manatuirii Neamului , un exemplu.
Opinia mea este ca incercati sa influentati , cel putin pe mine , un curent existent de normalitate , normalitate ce exista in viata mea de zi cu zi.
A face acum o mare drama din soarta acestori oameni imi pare ceva fortat.
Nu critic , aprob sau condamn ceea ce ginditi , imi pare totusi fortata teoria oprimarii comunitatii gay .
Ca sa inchei cu putin zimbet , am sa redau aproximativ , opinia lui Madalin Voicu in timpul unei dezbateri televizate :
“Nu am nimic cu homosexualii .
2 femei impreuna , reprezinta ceva frumos!
Dar 2 barbati , domnule nu pot sa inteleg!!!!! ” ))))))))))))
Numai bine.

@ 45

Citatul dat se refera clar la faptul ca regulamentele de functionare sunt interne, ceea ce am sustinut si eu. Nu ii vad rostul.

Altfel, am inteles ca va deranjeaza ideea ca religia ar putea avea utilitate publica. Asta mi se pare ca initiaza o side discussion (este religia utila societatii sau nu?) Ideea era ca, in timp ce casatoriile ‘la primarie’ trebuie sa fie deschise tuturor cuplurilor, casatoriile in biserica nu pot fi deschise decat celor se afiliaza comunitatii religioase.

Ca liberal, nu poti impune cu forta intr-o comunitate religioasa o alta doctrina comprehensiva. Sper ca acum am fost mai clar.

PS: Nici eu nu sunt multumit in multe privinte in ceea ce priveste relatia promiscua dintre statul roman si biserica.

@bilant_groaznic: ar trebui să-mi vezi, cîndva, discoteca. Am integrala operelor şi oratoriilor lui GWF Händel, unele în mai multe interpretări. Iar la Vivaldi plus şcoala din seicento şi settecento-ul italian, precum şi la marii francezi (charpentier, lully, marais, couperin, boismortier) stau şi mai “bine”.

“De ce nu am plecat din România” e întrebarea la care răspund aici la fiecare postare. Castigo te non quod odio habeam , sed quod amem.

Oamenii sunt aceiaşi peste tot, că suntem aceeaşi specie – problema e cum se modelează o societate, iar societatea noastră trebuie, în continuare, modelată. Ăsta e încă un răspuns la paragraful anterior.

toate cele bune!

@Don’tTazerMeBro!: despre concubinajul între stat şi biserică am mai scris şi voi mai scrie. Iar dacă-ţi par prea vocal este pentru că, din multe puncte de vedere, încă nu există un discurs public vehement împotriva celor mai egali ca ceilalţi din societatea noastră, iar românii au fost, cu toate defectele lor, atît de pupaţi în cur, încît a li se pune oglinzi în faţă li se pare revoltător. Unele tuşe merită îngroşate pentru a deveni mai evidente, presupun că înţelegi la ce mă refer. Din această perspectivă, discursul meu e un drum spre normalitate. În cazul particular al mariajelor gay la biserică, tocmai evidenţiam, de cîteva articole încoace, faptul că în Occidentul catolic şi protestant situaţia începe să se schimbe. Omul le face şi le desface pe toate, de la Dumnezeu la prohab.

Pentru mine,cuvantu de ordine in privinta relatiilor gay e zisa lui Jerry. Jerry Seinfeld: Not that is anything wrong about it. Da am intrat sa zic da raspicat pentru Angel. Da, da, da. Merci de memento.

In Occidentul protestant. Nu si in cel catolic. Din nou, deciziile sunt interne si ii privesc numai pe membrii comunitatii.

Va inteleg frustarea, insa un discurs cu accente revansarde este la fel de pagubos precum unul care inculca ipocrizia in ceea ce priveste relatia stat-biserici in Romania. Datoria unui liberal este de a trasa clar granita dintre public si privat, nu de a vedea cum elemente ‘retrograde’ pot fi ‘reformate’.

Nasoale animale vad pe-aici. Aia cu “O minoritate permanenta da nastere la parazitism social,ori din acest punct de vedre homosexualii asta sunt:paraziti sexuali si sociali.” mi-a pus capac. Marturisesc, insa, ca in seara asta mai mult decat habotnicii ma calca pe nervi indivizii care se plang de subiectele alese de autor de parca Paul Virvea sau altcineva de pe VoxPublica ar fi facut legamant sa le tina de urat si sa scrie numai chestii pe placul lor. Fratilor, criticati daca aveti de criticat, injurati daca aveti de injurat, da’ nu va mai aia pe voi atata.

@bilant_groaznic
Tare aia cu incorectitudinea politica a lui Virvea. (“Mamaaaaaa, m-a facut anacrooooniiic!!!”)

Ciudat este ca vizavi de homosexualitate te oripileaza in primul rind problema tehnica a relatiei…si de-abia apooooi cea morala!cum vine asta?cine poa sa spuie?

@bilant_groaznic: ai putea inceta sa postezi pe spatii enorme si dese? Inteleg ca nu esti taman un troll, dar efectul e acelasi. Ce dracu, incerc sa vad comentariile si tot trebuie sa derulez proza ta dementa!? Da linkuri dom’le, nu texte intregi.

@Paul Vîrvea: “Oamenii sunt aceiaşi peste tot, că suntem aceeaşi specie – problema e cum se modelează o societate, iar societatea noastră trebuie, în continuare, modelată. Ăsta e încă un răspuns la paragraful anterior.”

Oamenii sint, ei, aceiasi; dar societatile NU. Sugerezi ca stai in Romania ca sa ajuti la proiectul social romanesc? I have news, old news: nu exista nici un proiect social romanesc. Daca vrei sa lupti eficient (sa ai din cind in cind un fel de satisfactie ca schimbi ceva) nu in Ro poti face asta. Restul e masochism sau slabiciune.

@Tallis

nu sunt linkuri
nu intelegi asta??
Nu mi-ar fi usor sa bag de un link?? Stateam ca fraieru sa ‘muncesc’?
Nu gaseti pe web asa ceva.

[pt un militant[a] gay defensiv, esti f ofensiv: asta cu ‘demente’ s-o bagi la clubul tau, fato!]

@Paul Varvea

Handel – daca ai timp:

1) Trevor Pinnock Belshazzar,
CD2 miscarea 4-5[act 2 cred],
Corul cu ‘amenintarea’ pt Belshazzar [care si va primi pedeapsa ]
–> dupa mine ‘depaseste orice’ { chiar si Matheus Passion/Johannes Passion Bach ];
aici misticoasceticul Handel ‘nu se mai infraneaza -’zice’ tot

2) Solomon John Eliot Gardiner [Philips]
act 1 miscare 3-4 Cor

3 Susanna [Harmonia Mundi]
act 1 miscare 2-3 Cor

Nu este nicio evolutie; cred ca ‘te amagesti’,
in sens eschatologic e cumva invers…
Intreaba-te de ce un Handel acum este imposibil?!

Erbarme dich, mein Gott…

Vezi si interviu [ultim] Tarkovski
(Nouvelles Clés – Entretien : Andreï Tarkovsky – Une lueur au fond )

google.ro/url?s../

[Tarkovski n’a pus niciodata Handel a pus Matheus Passion/Johannes Passion Bach
vezi si varianta Matheus Passion din filmul Sacrificiul cu Julia Hamari: Aria – “Erbarme dich, mein Gott…” din Matheus Passion / Akt2
Bach Mattheus Passion – Gonnenwein EMI

@Paul Varvea

Oricum , bine ca mai asculta cineva Handel in Ro
(aici e mai mult cu: “cicalicacicacea” ; uneori si ‘orchestralul’ e si mai rau de “cicalicacicacea” );

asta cu Handel ma bucura;
ghinonul meu ca asculta un domn care crede-n evolutie si evolutii; asta e.

@Paul Varvea

> “Să fii corect politic în România înseamnă să nu critici biserica, religia creştină în general sau creştinismul, pentru că te bate doamne-doamne”

Corectitudinea politica in Romania e o spoiala atat de subtire, incat nici nu merita adusa in discutie, cu atat mai putin sub amenintarea lui doamne-doamne. Doamne-doamne are treburi mai importante decat sa se uite la televizor.

Observ ca e foarte la moda sa pui la zid crestinismul, aratand cu degetul pe unii – multi, e drept – care se bat periodic pe la moaste. Ni se predica in contrapartida toleranta, deschiderea, rationalismul. Argumentul e insa fragil. A sustine superioritatea unor idei doar prin puterea numarului (in cazul de fata: “sunt din ce in ce in ce mai multi cei care contesta principiile X, Y si propun la schimb A si B”) este o logica stramba.

E evident ca masele vor reactiona previzibil si potential agresiv daca le contesti fundamentele putinei lor cunoasteri. La capitolul asta articolele Dv vor avea scoruri mari. Dar circul va fi ieftin, iar finalul usor de anticipat, ca la o corida.
Ceea ce nu stiti, poate, este ca exista oameni cu multa scoala in spate, cu cariere solide, joburi bine platite, cu viata sociala, culturala, personala (inclusiv sexuala, ca sa ne pastram oarecum in tematica articolului) etc. Indivizi complecsi, inteligenti si instruiti, care nu se muleaza neam pe imaginea retardului liniar si rizibil care sugerati ca ar fi crestinul.
De ce ar fi, atunci, elitele crestine inferioare celor liber-cugetatoare? Si de ce n-ar beneficia tocmai de principiul nediscriminarii, pe care il invocati?

Cu respect,
Bogdan

@bilant_groaznic: aham, militant gay defensiv. Militant nu sint, mi-e prea lene. Defensiv nu sint, genetic. Gay iarasi nu sint, tot gentic. Pro-gay sint, prin educatie. Dude, textele tale sint ilizibile si arata pretentios. Chiar nu e locul lor in niste biete casute de comentarii, supozate sa gazduiasca o opinie, doua, nu texte. Imi pare rau ca muncesti – pentru cine, pentru autor?, TREBUIE sa realizezi ca nimeni nu sta sa le urmareasca, nu aici anyway, frate, ziceam onest, e greu sa vezi cine ce zice cind apari tu cu pergamentele tale infinite.

Altfel vad ca incepi, cu ametitul de autor, sa fraternizezi pe teme de Handel. Ce v-o place atita la preclasicii aia nu stiu

@Paul Varvea

Relativ la postarea dumitale anterioara despre scrieri patristice.
[Corect este: Civitate Dei
De Civitate Dei contra Paganos
libri viginti duo]

Despre Parinti Greci si Latini si “atitudinile” lor aici:

catholic.com/li../

“Originalele” pentru Latini aici:

S. Aurelii Augustini
CONFESSIONUM LIBRI XIII

8. 15. Numquid aliquando aut alicubi iniustum est diligere Deum ex toto corde et ex tota anima et ex tota mente et diligere proximum tamquam te ipsum 43? Itaque flagitia, quae sunt contra naturam, ubique ac semper detestanda atque punienda sunt, qualia Sodomitarum
fuerunt. Quae si omnes gentes facerent, eodem criminis reatu divina lege tenerentur, quae non sic fecit homines, ut se illo uterentur modo. Violatur quippe ipsa societas, quae cum Deo nobis esse debet, cum eadem natura, cuius ille auctor est, libidinis perversitate
polluitur. Quae autem contra mores hominum sunt lagitia, pro morum diversitate vitanda sunt, ut pactum inter se civitatis aut gentis consuetudine vel lege firmatum nulla civis aut peregrini libidine violetur. Turpis enim omnis pars universo suo non congruens. Cum autem Deus aliquid contra morem aut pactum quorumlibet iubet, etsi
numquam ibi factum est, faciendum est, et si omissum, instaurandum, et si institutum non erat, instituendum est. Si enim regi licet in civitate, cui regnat, iubere aliquid, quod neque ante illum quisquam nec ipse umquam iusserat, et non contra societatem civitatis eius obtemperatur, immo contra societatem non obtemperatur (generale quippe pactum est societatis humanae oboedire regibus suis) quanto magis Deo regnatori universae reaturae suae ad ea quae iusserit sine dubitatione serviendum est!
Sicut enim in potestatibus societatis humanae maior potestas minori ad oboediendum praeponitur, ita Deus omnibus.

—-

Tertulliani Liber De Pudicitia
VI

[5] Reliquas autem libidinum furias impias et in corpora et in sexus ultra iura naturae non modo limine, uerum omni ecclesiae tecto submouemus, quia non sunt delicta, sed monstra.

—–
Cyprianus Carthaginensis – Epistolae
I
VIII

[0211B] Incitamenta Vict. vitiorum, histrionicis gestibus inquinari, videre contra foedus jusque nascendi [b]

[0211B] Legemque nascendi patientiam incestae turpitudinis elaboratam! Evirantur mares, honor omnis et vigor sexus enervati corporis dedecore mollitur, plusque illic placet quisquis virum in feminam magis fregerit. In laudem crescit [c]

[0211B] Et laudem consequitur Vict. ex crimine, et peritior [d]

[0211B] Eo peritior quo turpior judicatur. Spectatur hic, proh nefas! et libenter [e]

[0211B] Libenter admittitur . Quid non possit suadere qui talis

est? Movet sensus, mulcet affectus, expugnat boni pectoris conscientiam fortiorem; nec deest probri blandientis auctoritas, ut

auditu molliore pernicies hominibus obrepat. Exprimunt impudicam Venerem, adulterum Martem, Jovem [0211B] illum suum, non magis

regno quam vitiis principem, in terrenos amores cum ipsis suis fulminibus ardentem, nunc in plumas oloris albescere [f]

[0211B] Florescere Spir. Rem., nunc aureo imbre defluere, nunc in puerorum pubescentium raptus ministris avibus prosilire. Quaere jam nunc an possit esse qui spectat integer vel pudicus. Deos [0212A]

suos [g]

[0211B] Cnm deos quos venerantur imitantur, fiunt miseris et religiosa [h]

IX. O si possis, in illa sublimi specula constitutus, oculos tuos inserere secretis, recludere cubiculorum obductas fores, et ad conscientiam luminum penetralia occulta reserare! aspicias ab impudicis geri quod nec possit aspicere frons [i]

[0212B] Mens Lam. N C. 1. Ebor. pudica, videas quod crimen sit et videre, videas quod vitiorum furore dementes [j]

[0212B] Gementes Spir. Rem. Eras. gessisse se negant et gerere festinant: libidinibns insanis in viros viri proruunt; fiunt quae nec illis [k]

[0212B] Illis ipsis Pam. possunt placere qui faciunt. Mentior nisi alios qui talis est increpat. Turpes turpis infamat, et evasisse se conscium credit, quasi conscientia satis non sit. Iidem in publico accusatores, in occulto rei, in semetipsos censores [0212B] pariter
et nocentes: damnant foris quod intus operantur; admittunt libenter quod cum admiserint [l]

@Tallis

Asa e.
Ai dreptate.

bilant_groaznic,

Fii capitanul nostru

@bilant_groaznic: vai, merci si pentru ultima placinta. Ce bine ca pot citi si eu niste texte in latina si germana pe-aici. Astept ceva in ebraica, ai?

Domnu’ Virvea, ia aminte la bilant-groaznic, asa se face carte. Iei niste pasaje extrem de lungi in limbi moarte si le dai drumu’ pe tobogan in locuri din cele mai nepotrivite. Asta e marca unui adevarat erudit.

Intr-un final, n-am inteles ce se vrea.
Sa se casatoreasca civil? Daca momentan asta nu permite legea se sufera asa mult si intens de catre aceasta mica si auto-deprimata societate?
Sa se casatoreasca religios? Tine de fiecare organizare religioasa daca accepta sau nu acest lucru.

Neinspiratia si nelinistea metafizica a autorului se vede chiar din inceputul titlului: “Dati cu hula”. Daca asta nu e autodiscriminare, atunci nu stiu ce este.

decat crestin…mai bine gay:)…amin

Domnule ziarist, …aveti o eroare logica in text. Biserica aia, chiar daca o fi idioata si plina de idioti, are niste reguli, pe care nu si le poate schimba, din acelasi motiv pt care nici dvs. nu va schimbati. Pt. ca stiti mai bine decit ceilalti ce vreti sa faceti. Se numeste libertate, si e exact ceea ce spuneti dvs. ca doriti. Libertatea homosexualilor nu se poate construi restrangand libertatea bisericii de a isi alege regulile. E atit de simplu.

Pot sa spun si eu ceva? Ca una care am fost in minoritate toata viata (nu, nu sexuala, desi nici la capitolul fata de casa nu intru:D), ii inteleg pe homosexuali de ce insista atat. Vor din partea majoritatii acceptare. Sau poate si mai putin: vor toleranta. Si la fel si din partea bisericilor din care fac parte. Parca ceva mai demult am vazut ca cineva scria ca biserica nu inseamna numai masa preotilor, ci intreaga masa a credinciosilor. Daca asa este si ei sunt membrii acestei biserici au tot dreptul sa ceara celebrarea casatoriei in biserica. Cine spune ca bisericile nu se adapteaza dupa credinciosi spune o idiotenie. Ca o anecdota, la bunica mea la tara, femeile, ca sa para mai cu mot, cresteau de la o zi la alta cantitatea “cadourilor” pentru preot la parastase. A rezultat ca nu puteai sa mai mergi cu o coliva la biserica daca nu aveai neaparat atatea prosoape de dat preotului (ce naiba or fi facand cu atatea prosoape, ei stiu, probabil comert:D). Pe cat punem pariu ca multe din obiceiurile ecleziastice s-au nascut in mod similar?
De ce ar trebui biserica sa se modernizeze? pentru ca o face oricum. preotii de azi nu mai sunt la fel cu cei de acum o mie de ani oricat de mult si-ar dori sa fie asa. Au alte pasiuni (vorbesc de cele lumesti, nu doar de credinta), alt mod de a vedea lucrurile. Incercarea bisericii de a-si pastra puterea asupra credinciosilor prin intermediul traditiei prost intelese e spre paguba bisericii, numarul credinciosilor o sa scada pana cand ori biserica va disparea cu totul, ori se va adapta la secolul in care traim. Nu putem sa luam mot-a-mot cuvintele cuiva de acum doua mii de ani, in specia pentru ca acele cuvinte au fost adresate oamenilor prezenti acolo si atunci, la nivelul lor de cunoastere, intelegere si acceptare.
Ce avantaje ar avea biserica daca s-ar adapta? In primul rand o mare parte din cei care isi pierd acum credinta pentru ca se simt exclusi nu ar parasi-o. Si in al doilea rand, biserica aproape de indivizi, pentru ei si nu impotriva lor ar indeplini cu adevarat rolul pe care il flutura de vreo doua mii de ani incoace, acela de ajutor spiritual, un ajutor care sa te faca sa treci peste dificultati, de oricare gen ar fi ele. Nu sa te faca sa te conformezi unui model strict, ca altfel vine sfarsitul lumii. Pentru ca acum lucrurile sunt de genul esti cu noi, trebuie sa respecti tot ce vrem noi, nu le respecti (nu esti cum zicem noi!), iesi afara! Sau mergi la inchisoare. Mai avem nevoie de inca un corp politienesc/justitiar? Parca judecata trebuia sa aiba la un alt timp, nu?
In final, pentru cei din afara cuplului respectiv ce fac ei impreuna nu se vede mai altfel decat ce se vede la un cuplu traditional. Deci oripilarile astea nu isi au rostul. La fel si reversul, o scena care ar trebui sa se produca in intimitate, dar care se petrece in public e tot atat de nefericita si in cazul unor homosexuali cat si in cazul celor straight. Si nici vederea unor homosexuali tinandu-se pe strada de mana nu o sa faca niste persoane straight sa devina homo, mai ales daca imaginea intra in banal.

Apostolia în favoarea societății moderne emancipate și umane ar trebui să aibă o temelie serioasă, solidă. Binefacerile ei ar trebui dovedite într-un fel sau altul. De ce ni se cere implicit să le luăm ca existente și ca fiind intrinsec bune? Într-o perspectivă etică teleologică, nu avem suficiente argumente să credem că societatea contemporană se îndreaptă într-o direcție corectă. Dimpotrivă, exemplul Franței, de pildă, susține că după emanciparea produsă de Mai ’68 începe să se resimtă nevoia revenirii la „vechile valori”: națiune, familie… etc.
Se pot invoca tot felul de studii, dar știți prea bine (și ar trebui spus) că Occidentul își rezervă dreptul să anatemizeze orice reprezintă abordare „incorectă politic”. Atunci ce garanții există că studiul respectiv e corect sau singurul în măsură să fie folosit ca argument „științific”?

O fi Biserica anacronică, dar acest fapt în sine nu poate invalida o poziție sau o atitudine. Să luăm un exemplu banal în care Biserica se opune societății moderne: prezervativul. Biserica susține că cea mai sigură metodă contraceptivă este fidelitatea pentru căsătoriți, respectiv abstinența pentru necăsătoriți. Societatea strigă din toate puterile că numai prezervativul ne protejează de SIDA și alte cele…
Dar, ca să evite această evidență, societatea se vaită că i se refuză dreptul la liberă împerechere. Fals! Nu i se refuză, ci doar i se prezintă realitatea așa cum este.

Faptul că vă propuneți să scuturați dogma este un obiectiv prea puțin ambițios. Abrogarea legii gravitației nu vă poate face să plutiți în alte sfere. Deci e chiar nesemnificativ dacă biserica dintr-un anumit stat/loc aprobă căsătoriile homosexuale. Mult mai importantă ar fi bătălia pentru adevăr. Însă asta a fost deja pierdută, fiindcă acum luptă ideologiile. Iar ideologiilor nu le place decât acel fragment de adevăr care le justifică existența.

Nu mă sperie militantismul, mă îngrijorează lipsa de onestitate.

@Dana: Aveți o perspectivă interesantă, dar complet ruptă de fapte și realități. Teologia nu înseamnă doar ce se vede. Dreptatea ne obligă să admitem că preoții/pastorii se prostituează de multe ori politic sau pentru bani. Însă nu în asta rezidă creștinismul. E doar una dintre fațele în vogă. Există și acei credincioși pe care refuzăm să-i vedem, care își trăiesc creștinismul fără să facă valuri. De ce nu se vorbește despre preotul care a făcut orfelinat pe cheltuiala lui? De ce nu vine niciodată vorba de călugărițele care țin pe picioare o casă de copii numai din mila oamenilor (și a lui Dumnezeu)? Fiindcă ei nu pot constitui argumente cu care să se arunce în creștinism. Dar, vă rog, de dragul adevărului, nu-i ignorați.

Faptul că știți așa de puțin despre adevăratul spirit al creștinismului e parțial și din pricina dumneavoastră. Deci, dacă nu faceți nimic pentru a acoperi acest deficit de informare, n-ar fi mai prudent să nu emiteți judecăți asupra unui fenomen despre care nu aveți suficiente date?

Biserica nu urmărește să aibă cât mai mulți credincioși, ci cât mai buni. Puneți complet eronat problema. Dacă veți citi în Scripturi veți vedea că acolo se pune problema mântuirii sufletului nu racolării unor mari mulțimi de oameni pentru cine știe ce scopuri. Indiferent că credeți asta sau nu (indiferent cât se vede de bine sub molozul faptelor creștinilor), preocuparea Bisericii pentru enoriașii ei este consecință a iubirii față de oameni, nu a dorinței de a stăpâni peste mase din ce în ce mai numeroase.