Cum vrea sefu’

Săptămâna trecută, m-am întâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piaţa Romană. Cafenea cu brand, parte dintr-un lanţ de cafenele bucureştene cu nume intelectual. M-am aşezat la o masă, am comandat şi apoi, pentru că se însera şi lumina din încăpere era obositor de scăzută, am umblat la variatorul de lumină, aducând-o la un nivel rezonabil. Puţin după aceea, chelneriţa a intrat în cameră şi a redus lumina la nivelul „aproape întuneric“. Urmând rumoarea celorlaţi clienţi, am rugat-o să o lase aşa cum era, pentru că aş vrea să-mi văd prietenul în timp ce vorbesc cu el. Mi-a răspuns că nu poate, că aşa vrea şefu’, să fie lumina scăzută, „de cafenea“. Apoi, uitându-se în jur şi văzând feţele celorlaţi (la o masă, un client chiar încerca să citească o carte), a avut un reflex conciliant: „Dar aş putea să o las un pic mai mare, pentru că şefu’ nu e acum aici!“. Deşi soluţia părea mulţumitoare, nu mi-am putut reţine o întrebare: „dar credeţi că lumina în încăpere ar trebui să fie cum vrea şefu’ de acasă sau cum vor clienţii din încăpere?“. Întrebarea a lăsat-o perplexă, însă şi-a revenit în câteva secunde şi mi-a răspuns pe un ton mai scăzut şi resemnat: „Cum vrea şefu’“. Era clar că, înainte de mine, şi ea pierduse lupta.

Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că şefu’ ei nu vrea banii mei, aşa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opţiuni. Ţara lui „cum vrea şefu’“ n-are graniţă comună cu ţara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.

La noi, şefu’ e raţiunea de a exista a multor firme, instituţii sau partide. Din postura de clienţi, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simţim asta în fiecare zi. Interacţionăm cu organizaţii pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru şefu’. Punct.

Şefu’ există peste tot în lume, dar, din cauză că prin alte părţi şefu’ nu e la prima generaţie de concurenţă şi piaţă liberă, a învăţat din familie că nu poţi supravieţui ca şef decât dacă poţi împleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizaţia ta. Noi suntem încă într-o cultură contrară. Toată lumea, clienţi şi angajaţi, trebuie să-şi acomodeze opiniile cu ale şefului.

Modelul public valorizat este cel al şefului care taie şi spânzură. Care ştie. Care n-are dubii şi ezitări. Dictează şi pedepseşte. Dă sentinţe. Când Brucan s-a înşelat, aici cred că a făcut-o. El s-o fi gândit că în 20 de ani scăpăm de nevoia asta, a şefului-stăpân. Că în 20 de ani ne acomodăm cu aerul libertăţii de a coopera şi de a ne înţelege înainte de a ne constrânge.

Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat să-l consiliez pentru un discurs pe care îl avea de ţinut în faţa managementului la nivel naţional. Situaţia în care se afla organizaţia era că, la un moment dat, unii manageri din judeţe făcuseră nişte greşeli, nu se aliniaseră cum trebuia la orientarea organizaţiei, însă, între timp, lucrurile se rezolvaseră şi şeful lor ar fi dorit să dea acum un semnal de reconciliere şi de sudare a echipei. Am explorat împreună posibilitatea ca, dacă vrea să-şi facă aliaţi, să nu se concentreze pe pedepsirea vinovaţilor, ci să ofere, în primul rând, o viziune pentru un drum comun înainte. I-am sugerat că aşa ar putea câştiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a răspuns: „Voi câştiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristeţe. Ăsta e un concept care ne plasează încă în afara Europei – puterea care nu e dată de apreciere, ci de frică.

Iar conceptul ăsta are rădăcini adânci. Părintele se simte puternic, respectat, dacă copilul îi ştie de frică. Profesorul se simte puternic, respectat, dacă elevul sau studentul îi ştie de frică. Aprecierea e secundară, pentru că ea nu are beneficii imediate. E mai complicată, pentru că omul care te apreciază nu e dispus să-ţi execute ordinele orbeşte. E doar dispus să-ţi asculte argumentele, cu deschidere. E dornic să te ajute, dacă îi dai bune motive. E dispus să se lase convins, nu învins.

Deşi pare a avea atuul învingătorului, o naţiune cu şefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o naţiune de învinşi. Oricare al treilea, fie el client, alegător, jurnalist, membru de partid sau simplu cetăţean, nu mai are loc în relaţia dintre şef şi executant.
(Articol apărut în numărul din 2 februarie al Revistei 22)

Pentru comentarii decente vă invit pe blogul meu.