DADA. Vino cu mine la ţară

Atîta nevoie să ne confirmăm nouă că sîntem „Europa”, că sîntem binecrescuţi, că nu scuipăm seminţe pe jos, că etc.. Cuvîntul „Europa” e în România declanşatorul fricilor provinciale. Dacă sîntem cumva nu-îndeajuns-de-europeni? Dacă nu sîntem destul de „civilizaţi”? Ori renunţăm să mai înghiţim propagandă de asta ieftină, ori ascultaţi o poveste despre o excursie de băiat pus să bea nişte bere cu prietenii într-o zi prin europeanul județ Bacău.

Ne-am cazat prin Tescani. Conacul Marucăi Cantacuzino. Da, George Enescu, da, vă spun cu altă ocazie de ce dormeam la conac, da, nu mă impregnam de cultură, ci stăteam la pălăvrăgeală cu prietenii. Ies cu ei să luăm ceva provizii. Primul supermarket de după Bacău spre Tescani – ăla în care văzusem o ceată de copii româno-spaniolo-italieni care vorbeau toate limbile deodată cu o nonşalanţă de centrul Madridului, nu de inima Moldovei -, era cam departe. Aşa că am luat-o în necunoscut, spre Moineşti.

Sate înghesuite unul într-altul, vilițoare aproape gata făcute cel mai ăprobabilș cu bani trimiși din Vest, maşini de Italia cîte vroiai şi o certitudine: orice orăşel de zece mii de locuitori are minimum două supermarketuri cu ofertele de rigoare. Şi încă un obiectiv de care ne spuseseră alţi prieteni: monumentul DADA făcut de Ingo Glass la intrarea în oraş. Imposibil de evitat: mare-mare, din metal, destul de ciudat cît să uiţi pentru o clipă de scopul consumist al excursiei.

Din provincia absolută Moineşti a ieşit neliniştitul, nebunul Tristan Tzara, creatorul dadaismului. Aşa ar începe un referat plicticos de liceu. Şi n-ar fi complet fals. Numai că Tzara era un model de auto-promoter, de nebunie cu sens, organizată, construită. Cînd a plecat prima oară de acasă, în Elveţia, a ştiut exact să pună la cale alcătuirea unei reţele avangardiste. Stătea ore în şir dimineaţa într-o cafenea în Zurich şi le scria absolut tuturor avangardiştilor importanţi. Era un maestru avangardist al „spam”-ului. Iar banii veneau încă de acasă, din România – familie înstărită la Moineşti, tatăl lucra în industria petrolului şi gazelor. Pe strada „Tristan Tzara” din Moineşti găsiţi şi acum firme de foraj şi sonde.

Şi în bătăliile cu suprarealiştii lui Breton (uneori la propriu – avangardiştii nu ştiau multe, îşi mai cărau şi pumni dacă era nevoie), şi în încercările de promovare a dadaismului, Tzara îşi juca rolul impecabil: antiprovincial, un geek mărunţel exotic absolut cuceritor, fără complexe, fără trac „estic”. Dacă-l pui lîngă Moineşti, nu găseşti nimic în comun, aparent, dar îi înțelegi dorinţa de a-i scote puţin pe mic-burghezii moldoveni puţin din ţîţîni. Așa cum îi înțelegi ușor dorința de a-i clătina puțin pe burghezii parizieni.

Monumentul ăla din Moineşti pică „extraterestru” printre buruieni, supermarketuri şi străzi cărora li se schimbă constant bordurile. Exact aşa îmi place să descopăr România: foarte puternic înfiptă în istorii culturale, industriale şi ce mai vreţi, fără pic de efort, fără nevoie de propagandă. Lecţia importantă a lui Tzara este curăţarea totală de provincialism. Pînă şi monumentul dedicat lui (a fost terminat în 1996) e frumos prin aroganţă, prin contrast cu oraşul care l-a născut.

Tony Judt observa în zona centrală şi de Est tot felul de orgolii păguboase despre „cine ar fi mai european”. Cehii, mai europeni decît slovacii, croaţii şi slovenii, mai europeni decît sîrbii, ardelenii şi bănăţenii mai europeni decît oltenii şi moldovenii. E exact genul de europenism care nu mă interesează, acela ultracentrat pe valori mai mult sau mai puţin la vedere care deja scîrţîie şi care doar le-au produs unora mitologii naţionale poate utile în alte vremuri, dar de niciun folos acum.

După ce ne-am pozat la monument, am făcut proviziile de la super-mini-marketul de lîngă, ne-am întors frumuşel la conac şi am ras o bere rece şi în cinstea Dada. Aşa, aparent liniştit, cum am învăţat de la maeştri – ideile pozitiv-nebuneşti ies din minţi neisterice şi necomplexate. Despre fericirea simplă de Moineşti-plus-împrejurimi cine s-o spună mai simplu decît foarte tînărul pe atunci Tristan Tzara în „Vino cu mine la ţară”:

Calare o sa mergem zile întregi

O sa poposim în hanurile sure,

Acolo legi multe prietenii,

Te culci noaptea cu fata hangiului.

Sub nuci – pe unde trece vântul greu ca o gradina de fântâni

O sa jucam sah

Ca doi farmacisti batrâni

Si sora-mea o sa citeasca gazetele în hamac…

Ne-om dezbraca pe deal în pielea goala

Sa se scandalizeze preotul, sa se bucure fetele,

Vom umbla ca agricultorii cu palarii mari de paie

O sa facem baie lânga roata morii

Sa ne întindem la soare fara sfiala

Si-or sa ne fure hainele si-o sa ne latre câinele…

Vizitati www.sunteuropean.ro