De ce îl ignoră Patriarhia pe regele Mihai

Casa Regală a dat publicităţii programul zecilor de evenimente din preajma zilei de 25 octombrie când Regele Mihai va împlini 90 de ani.  Printre ele, nici unul legat de Biserica Ortodoxă Română. Greco-Catolică, da, Ortodoxă nu. Ne-a uimit această lipsă, şi împreună cu scriitorul şi teologul Dan Ciachir am încercat să dezlegăm lucrurile. Interviul de mai jos a fost difuzat miercuri, 19 octombrie la Europa FM. El explică multe necunoscute în funcţionarea puterii în România aşa că, înainte de orice comentariu, am considerat că transcriptul interviului ca atare este cât se poate de folositor.

EV: Care este natura legăturii dintre Casa Regală şi Biserica Ortodoxă?

DC: Această legătura este indelebilă. Regele – monarhul – este unsul lui Dumnezeu. Puterea regelui emană de la Dumnezeu. În perioada Vechiului Testament au fost judecătorii care conduceau, dar oamenii nu i-au agreat şi atunci Dumnezeu a spus: “ veţi avea regi”. Şi şi-au asumat regi. De altfel, Dumnezeu însuşi când îşi asumă firea omenească, prin Iisus Hristos – cum este perceput? Ca profet, arhiereu si rege. Sigur, El spune – “Impărăţia mea nu este din lumea asta”. Este o împărăţie spirituală, o regalitate spirituală, dar este regalitate.

EV: Lumea s-ar putea întreba ce rost mai au toate acestea în sec XXI şi mai ales într-un stat secular.

DC: Gânditi-vă că în acest secol XXI există multe monarhii. Marea Britanie, Luxemburg, Belgia si Olanda, etc. Sigur că sunt monarhi constituţionali – dar puterea lor emană în continuare de la Dumnezeu, sunt unşii lui Dumnezeu. Iată, Regina Elisabeta a II a a Marii Britanii – care este vara primară a Regelui Mihai – este capul Bisericii Anglicane. In 1966, când patriarhul Iustinian a făcut o vizită in Anglia, regina a ţinut să discute cu el în calitate de cap al Bisericii Anglicane. Deci este foarte actual. Nu mai vorbesc de regele Spaniei, care a fost aşezat în anii 70 ca monarh. Nu vorbim de nişte lucruri trecute, ci prezente. În Biserica Ortodoxă, Regele Mihai este episcop auxiliar, episcop al treburilor din afară – în virtutea unei legături ce durează din tocmai din preajma Sinodului IV Calceton din 451 d.C .  Acest titlu de Preafericit pe care îl are Patriarhul BOR –este acelaşi cu  titlul impăratului. Noi vorbim de o moştenire bizantină, împărătească, pe care au avut-o ţarii Rusiei, monarhii greci, şi pe care acum nu o mai are decât Regele Mihai.

EV: Ne aflăm în interiorul acestei doctrine, acestei concepţii ortodoxe despre Stat si Biserică. În linia acestei doctrine – care este titlul şi rolul Regelui Mihai?

DC:  Regele Mihai este singurul moştenitor al Bizanţului în viaţă. Dar singurul şi între cei patru regi ai României. Primii doi regi unşi de Biserica noastră erau catolici – Carol I si Ferdinand. Carol al II lea era ortodox, aşa cum spunea Constituţia din 1923, dar nu a fost uns rege niciodată în biserică. Mă veti întreba când a fost uns de Biserică Regele Mihai: când avea 5 ani, în 1926, iar tatăl său a renunţat la titlul de Principe Moştenitor.

EV: Care este deci locul simbolic al Regelui Mihai în Biserica Ortodoxă, în relaţia cu Patriarhia Ecumenică?

DC: La noi monarhia are aproape 700 de ani. Un principe – Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul tot monarhi sunt, dar de rang inferior. Dar să  revenim la regalitatea Regelui Mihai. În Bizanţ , când exista o vacanţă imperială sau împăratul era plecat, Patriarhul juca rolul pe îl joacă astăzi preşedintele Senatului – de locţiitor al şefului Statului. In linie dreaptă – Regele Mihai este ceea ce se cheamă episcop al treburilor din afară. Nu este episcop prin hirotonire, dar funcţia sa nu e simbolică, ci reală, concretă. Şi este ultimul om în viaţă de pe planetă care are acest drept.

EV: Adică moştenitor al Bizanţului – pe linia deschisă după căderea Constantinopolui în 1453.

DC: Da, întrucât Ţarul Nicolae al II lea al Rusiei nu a avut un urmaş. Regele Greciei – Constantin abdică în 1967  – mama sa a vrut să-şi păstreze religia catolică – şi deci pierde aceste prerogative. După asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei în 1934 la Marsilia şi a ministrului francez de externe Louis Barthou şi decăderea din drepturi a lui Boris, în Europa mai rămâne doar Regele Mihai.

EV: Vorbim de fapt de o putere bicefală. O putere a Bisericii şi o putere a domnitorului, a regelui, a împăratului.

DC: Da. Şi să ştiţi că ce s-a facut bun în istoria românească a fost în momentul în care cele două instituţii fundamentale, Biserica şi Domnia s-au înţeles bine. Iar respectul cu totul aparte pe care l-au avut românii pentru Regele Mihai nu era pentru că era ultimul rege - ei nu vroiau să fie ultimul rege pentru că nu vroiau să plece – acest respect era un respect lung de şapte secole, început de la voievozii Basarabi şi de la inaintaşii lui Alexandru cel Bun. Prin 1962, unul din mitropoliţii nostri era la Atena cu un mare teolog, şi întâlnindu-se cu Regele Mihai, teologul a luat poziţia de drepţi şi a spus: “Să trăiţi, Majestate!” Cred că şi eu aş fi făcut la fel. Copil fiind, mergeam la bunici, în Oltenia, şi auzeam: “Vine Vodă la Sfântul de la Maglavit cu airoplanul – sigur că n-avea cum să vină. Vine îmbrăcat în haine ţărăneşti să nu-l cunoască ăştia, ăştia erau comuniştii, vine să ne dea nădejde!”. Vedeţi dar ce puternică era ideea de Vodă, de rege care trăieşte şi e printre noi…Vine să ne dea nădejde.

EV:  Există prerogative speciale ale regelui în ceremonialul bisericesc?

DC: Sunt trei prerogative foarte importante pe care numai el le păstrează – nu are cum să le transmita direct. Regele Mihai, în calitatea sa de episcop al treburilor din afară, intră în Sfântul Altar prin Sfintele Uşi Impărăteşti, drept pe care nici preotul nu-l are, ci numai episcopul  2. Când ne împărtăşim, preotul ne dă cuminecătura cu linguriţa. Dar regele Mihai are dreptul să o ia cu mâna proprie – n-a uzat însă niciodată de această prerogativă. Din smerenie. 3. Regele era cel care înmâna cârja unui ierarh, mitropolit, episcop – este un obiect simbolic al puterii. După abdicarea silită a regelui, în iunie 1948, este ales noul patriarh – Iustinian, după moartea lui Nicodim. Şi a făcut pe regentul profesorul Parhon, care era formal şeful Statului şi îi înmânează în plin regim comunist cârja.

EV: Gestica tradiţională a depăşit chiar şi ateismul noului regim.

DC:  Sub acest aspect, la întronizarea unui episcop sau a unui mitropolit, trebuiau să fie de faţă in biserică si autorităţile locale. Şi se întâmpla asta şi în vremea comuniştilor. Am fost la câteva astfel de hirotoniri. Sigur că nu-şi făceau cruce, dar veneau în biserică să asigure prezenţa. Şi la urcarea pe tron a lui Carol al II lea, tot Regenţa învestea un ierarh al Bisericii. In pofida canoanelor bisericeşti, într-un fel încălcându-le, patriarhul Miron Cristea a devenit şi prim–ministru. Într-o situatie critică în care ajunge Carol al II lea când dă acea lovitură de stat de la 10 – 11 Februarie 1938, pune premier un patriarh tocmai pentru a arăta coeziunea dintre cele două instituţii: Statul şi Biserica.

EV: Revin la acest rol al Regelui Mihai, de episcop al treburilor din afară. Regele Mihai este membru al Sinodului, adică al conducerii Bisericii Ortodoxe?

DC: Aşa cum Academia are membri de onoare, putem spune că şi Sfântul Sinod are asemenea membri de onoare. De fapt are unul singur – pe rege – şi-l va avea cât va trăi regale, pentru că lucrul acesta nu se transmite.

EV: Pentru că are numai moştenitori femei?

DC: Da, pentru că a transmis prerogativele Alteţei Sale Regale Principesa Margareta. Ori Biserica Ortodoxă nu poate accepta. Chiar dacă au existat impărătese. Este vorba de această masculinitate din biserică…Cum ştiţi, o femeie nu poate intra in Sfântul Altar decât în momentul în care este sfinţită o biserică – se face acea trecere în jurul altarului. De asta spun că este ultimul monarh investit cu aceste prerogative de care s-au bucurat numai ţarii si monarhii de religie ortodoxă. Numai în cazul in care acest episcop auxiliar s-ar fi făcut vinovat de ceva in raport cu Biserica – ar fi trecut la catolicism… Atunci, da, ar fi fost îndepărtat din această funcţie. Dar să nu uitam – chiar după abdicare, căsătorindu-se la Atena cu Principesa Ana, catolică, regele Mihai s-a căsătorit tot în Biserica Ortodoxă.

Aşa că toţi cei care facem parte din această Biserică pe care o mărturisim datorează respect monarhului care a mărturisit-o prin atitudinea sa. Însăşi Biserica l-a recunoscut ca atare – să ne-amintim de vizita pe care o face în 1992 Mihai I impreună cu doamna sa Ana, a fost primit de un episcop, după canoane. Iar în 1997, mi-aduc foarte bine aminte, când Regele a luat parte împreună cu doamna sa, în Catedrala Patriarhală, la o slujbă slujită chiar de patriarhul Teoctist, a fost pomenit în cântare imediat după Patriarhi: “Ne rugăm pentru Majestăţile lor…”. Imediat a fost pomenit. Iată că Biserica îl recunoaşte pe Rege şi l-a tratat ca atare.

EV: Care să fie atunci explicaţia că actualul patriarh, Preafericitul Daniel, nu a dat curs nici unui eveniment care să faca parte din această celebrare, cea de la 25 octombrie?

DC: Vă aduc aminte că Biserica noastră nu este condusă de Patriarh, ci de Sinod. El este doar “primus inter pares”, primul între egali. Este adevărat că în 1992 are o initiaţivă nespus de frumoasă, în linia canoanelor bisericeşti Arhiepiscopul Pimen al Sucevei si Rădăutilor, dar şi-o asumă şi Sinodul. Am fost de fată in Catedrala din Curtea de Argeş şi l-am văzut pe Majestatea sa Regele Mihai I intrând prin uşile împărăteşti. Iar Patriarhia trimisese special acolo un episcop, să fie de faţă şi să fie respectate canoanele. Şi mai e un moment foarte interesant. In Februarie 1997 – profesorul Emil Constantinescu era şeful statului de 3- 4 luni – merge şi ia parte la un Sinod. Îl prezidează aşa cum altă dată împăraţii bizantini prezidau sinoadele. El aduce aminte de acea legatură lungă şi indestructibilă a Bisericii cu instituţiile laice.

EV: Sinodul din 1992 îl avea in calitate de “primul între egali “ pe patriarhul Teoctist. Acum în acest rol este patriarhul Daniel. Să întelegem că se înregistrează o oarecare răceală între Casa Regală şi capii Bisericii Ortodoxe?

DC:  Nu din partea Casei Regale. Nu am notat niciodată această răceală pentru că Regele Mihai, familia regală întotdeauna au mărturisit ortodoxia. Nu e vinovat numai el, Patriarhul, ci intregul Sinod.

EV: Înteleg că responsabilitatea în Biserica Ortodoxă Română este una colectivă. Şi dacă întrebăm, trebuie să întrebăm întreaga înaltă ierarhie a Bisericii…

DC: Exact.

EV: Toate aceste evenimente care premerg şi care vor urma zilei de 25 Octombrie sunt mai degrabă laice. Credeţi că ar fi fost firesc şi un eveniment care să aibă în centru Biserica? De exemplu un Te Deum în duminica de dinainte sau după.

DC: De ce n-am aştepta şi din partea puterii laice un impuls?

EV: În ce sens?

DC: În sensul în care o mare personalitate a neamului românesc, Regele Mihai – şi să-i multumim lui Dumnezeu că trăieşte şi împlineste vârsta de 90 de ani –  ar trebui onorat pe ambele laturi. Latura politică  – să nu uitam că datorită acestui rege noi n-am fost nişte “eliberaţi” de armata sovietică precum vecinii noştri unguri – şi pe latura bisericească. A fost şi este un monarh firesc, pe linia tradiţiei ortodoxe şi a aspiraţiilor poporului român.

EV: Patriarhul Daniel se află pe lista înalţilor invitaţi de la Parlament pentru 25 Octombrie – la ora la care difuzăm emisiunea nu ştim încă dacă au fost acceptate aceste invitaţii, dar oricum, formal, până luni este timp. De asemenea, neputând lua legătura cu reprezentanţii Patriarhiei, nu cunoaştem dacă există şi întâlniri de acest nivel care nu au ajuns la cunoştinţa publicului. Dar în definitiv, ce contează: ce se întâmplă în spatele unor uşi mai mult sau mai puţin închise sau ceea ce este dat şi marelui public să vadă?

DC: Vedeţi sinodul se întâlneşte de patru ori pe an. Sinodul de toamnă are loc de obicei în luna octombrie. Era normal să fie convocată această sesiune şi, în cele 3 zile, la un moment dat să fie invitată majestatea sa într-un moment omagial foarte frumos. Adică episcopul treburilor din afară, unsul lui Dumnezeu, să vină între episcopii cu slujire harică, de care niciodată n-a fost desparţită monarhia – fie sub forma principatului fie sub forma regalităţii – din 1881 până in zilele noastre, pentru că o legătură este indelebilă. Ungerea Bisericii ca rege nu se şterge, aici nu intră abdicarea care este o chestiune politică. Ar trebui să i se explice acestui public de care vorbiţi – dacă nu o face Biserica, având şi ea posturi de radio si de televiziune – să o facă presa laică – să înteleagă lumea ce înseamnă această personalitate cu mare încărcătura deopotrivă simbolică şi reală.

EV: Spuneţi deci că Sinodul ar fi trebuit să ia ţină seama de evenimentul pe care îl ia în considerare şi Parlamentul la 25 Octombrie. Care credeţi că este motivul acestei atitudini?

DC: Sinodul vrea să fie mai bine cu actuala putere, care este cam ostilă Majestatii Sale, decât cu omul care într-un fel emană din această Biserică, “coleg” al ierarhilor care întrunesc Sinodul. Sinodalii noştri de astăzi sunt mai aproape de Miron Cristea decât de acel mare teolog care a strigat la Atena în 1961 “Să trăiţi, Majestate!”

EV: Spuneţi că Sinodul a evitat să-l supere pe preşedintele Traian Băsescu şi din acest motiv ignoră, cel puţin la nivel public, 25 octombrie de anul acesta?

DC: Sentimentul meu este acesta. Nu mai avem în Sinod un echivalent al Inalt-Preasfinţitului Pimen de acum aproape 20 de ani.

EV: Nu putem să punem această răceală şi pe un sentiment al secularizării puterii Statului?

DC: Dar era în interesul Bisericii să amintească faptul că puterea monarhului sărbatorit în aceste zile de la ea derivă, de la Biserică, şi implicit de la Dumnezeu. Dar iată că Sinodul este mai aproape de actuala putere a statului decât de aceea unsă, învestită de Dumnezeu, pe cale divină.