De ce nu trebuie citita cartea lui Marino (ATENTIE: Text nerecomandat minorilor!)

Am promis că, pe măsură ce voi citi ”Viața unui om singur”, de Adrian Marino, voi reveni cu note și considerații personale. Ei bine, pentru început, trebuie să mărturisesc că e vorba de o carte care te epuizează, pe care nu o poți citi de dimineața până seara și de seara până dimineața. Pauzele sunt obligatorii pentru a digera însemnările autorului. Acesta este un prim motiv pentru care această carte nu trebuie citită: pentru că într-o lume a vitezei e o carte care te pune pe gânduri, de provoacă la introspecție, îți oferă grile de evaluare a oamenilor și a evenimentelor din jurul tău care nu sunt întotdeauna conforme cu cele folosite de tine. Într-o societate bazată pe eficiență, să-ți rezervi mai mult de o săptămână pentru lectura unei cărți e deja risipă de timp. După aproape trei săptămâni, am citit aproximativ o treime din ”Viața unui om singur”.

Desigur, la publicitatea făcută înaintea lansării, te aștepți să ai de a face cu o carte iconoclastă. Termenul corect care consider că ar trebui folosit este însă: intransigență. O intransigență pe care nu o aplică însă doar celor din jurul său (fie că e vorba de George Călinescu, Nichifor Crainic, Nicolae Manolescu, D. R. Popescu, Marin Preda, Gheorghe Ivașcu, Al. Piru, Nichita Stănescu, Marin Sorescu – exemplele sunt strict aleatorii), ci și propriei persoane. Și dacă Marino nu este dispus să-și facă vreo concesie sieși și familiei lui, cu atât mai puțin le face concesii celor în preajma cărora a viețuit în școală, facultate, pușcărie, domiciliu obligatoriu în Bărăgan, viață literară clujeană și națională. Pentru că Marino nu este dispus să accepte ipocrizia: distanța enormă între opera (mai relevantă ori mai puțin relevantă) a diferiților autori români și faptele și gesturile lor cotidiene, pe baza cărora și-au construit faima și o glorie efemeră. Iar dacă aplici intransigența lui Marino asupra propriei persoane și asupra propriilor relații sociale riști să ajungi un însingurat asemeni lui. Vă asumați un asemenea risc? Acest risc este un alt motiv pentru care ”Viața unui om singur” nu trebuie citită.

Nu în ultimul rând, cartea lui Marino este despre idei. Mai exact despre lipsa de idei și de dezbatere a lor, atât în viața literară autohtonă, cât și în cea socială și politică. Experiența personală, trăită și analizată prin prisma intransigenței de care spuneam mai sus, se întinde pe aproape șapte decenii, pornind de dinaintea celui de-al doilea război mondial și primii ani de după încheierea lui, trecând prin perioada pușcăriei, a domiciliului obligatoriu, a anilor de așa-zisă deschidere cultură și ajungând la primul deceniu de ”democrație”. Care este concluzia lui Marino la capătul acestui maraton? Că în societatea românească există o lipsă enormă a dezbaterilor ideologice, că relațiile se ghidează (în toate perioadele amintite) în funcție de apartenența la un grup. Grupuri constituite însă conjunctural și nu pe baza unei ideologii. Că societatea românească suferă acut de lipsa unui proiect social real, dezbătut, analizat și asumat. În ciuda propriei experiențe, Marino rămâne optimist și consideră că va veni o generație care își va asuma un asemenea proiect și va lupta pentru impunerea lui. Dar, privind în jurul nostru și chiar la cei care vin din urmă, un lucru e destul de evident: nu e vorba nici de generația noastră și nici chiar de cea care doar ce a trecut de faza scutecelor. Putem să acceptăm această situație?

”Viața unui om singur” nu este o carte teribilistă, ci una teribilă. Dureroasă. Pentru că vorbește despre acea latură a omului pe care preferăm să o ținem ascunsă pentru a nu deranja mecanismele sociale majoritar acceptate. De aceea este o carte nerecomandată minorilor. La minte, nu în buletin.